Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Motto: „Un televizor poate schimba multe într-o familie. În primul rând, poate schimba percepția asupra lumii. De asemenea, un televizor este ideal pentru divertisment și informare și nu în ultimul rând, este o unealtă recreativă pe care oamenii o folosesc de zeci de ani.” – www.recomandari-specialisti.ro

 

Dragi cititori, vă rog să luați asta ca pe o mărturisire publică, cu o mână pe inimă și cu alta pe tastatură și pe cana de cafea concomitent:

Prin prezenta, subsemnatul-cu-domiciliul-în…-identificat-cu-CI-seria-numărul-CNP… recunosc următoarele:

  • că n-am TV în casă de vreo 16 ani and counting… (punct asupra căruia voi reveni mintenaș);
  • că am radio, dar e blocat pe România Muzical;
  • că intru pe facebook rar, numai de pe laptop, și atunci citesc în diagonală și dau like-uri stângace. (Insta m-a lăsat instant rece, iar tiktok nu vreau, că niciodată nu mi-au plăcut ospiciile).

Nu regret nici unul dintre punctele de mai sus, dar – pentru a nu fi acuzat de anacronism, obscurantism sau lipsă de flexibilitate – fac o promisiune solemnă:

Promit să redevin cetățean model, conectat la realitate și bine informat. În acest scop, nu doar că îmi voi cumpăra TV cu banii jos dar îmi voi face și abonament premium și voi plăti 7 ani și 7 luni în avans, dacă mi se îndeplinește o condiție – una singură: dacă un singur post de știri, unul singur din grilă, va avea opțiunea de no-news (sau, mai neaoș: neștiri)pe care o și brevetez acum, în speranța unei îmbogățiri mai rapide decât din bitcoini.

Ce înțeleg prin no-news? Dacă ar fi să dau o definiție mai cu moț academic, aș spune așa: înțeleg prin opțiunea de no-news disponibilitatea unei emițător de informații televizate de a adapta cantitatea de informații livrate în funcție de gradul lor de relevanță socio-culturală, nu în funcție de necesitatea tehnică de a ocupa un segment de timp fixat în prealabil.

Sau spus mai simplu: știrile trebuie să fie ca zarzavaturile autentice din piață – sezoniere și finite (și preferabil locale – fiindcă oamenii, în puțina dar esențiala viață fizică ce le-a rămas, sunt locali, trăiesc local și gândesc local). Deci nu căpșuni în decembrie, nu mere în mai, nu știri non-stop. S-a înțeles acum? Ca la piață când te duci și tanti îți arată lada goală, cu niște urme de pământ pe ea și-ți zice cu satisfacția omului care și-a dus treaba la capăt: nu mai am, maică, am dat toți morcovii. Sau chiar ca la supermarket, când e raftul gol și șefii de magazin pun un anunț cu „ne pare rău, produs indisponibil”. Sunt gata să devin fanul dedicat al acelui post TV la care, din când în când, știrile se ter-mi-nă și devin indisponibile până vin altele, al acelui post TV care uneori îmi va spune „nu mai e știri, șefu’, sa dat tuate”!

Vă dați seama cum ar fi să vedem măcar o dată un intro din ăla de jurnal de seară, cu muzică dramatică, cu colaje cu războaie, politicieni și indicele bursier, și după el să vedem cum apare prezentatorul. Dar prezentatorul să nu mai fie îmbrăcat impecabil, să nu mai fie atât de serios și țeapăn și mai ales să nu mai aibă privirea aia de… prezentator TV care anunță dezastrul în toate filmele cu bombe și cataclisme. Din contră, să îl vedem într-o altă lumină: e îmbrăcat lejer, are o privire umană, iar într-un colț al mesei se întrevede o sticlă desfăcută, semn că și cameramanul s-a relaxat. În studio e cam dezordine, ca la o întâlnire la tine acasă cu prieteni pe care nu i-ai văzut de mult. Iar burtierele nu mai sunt aliniate frumos, perfect paralel. Le vezi atârnate, hâite pe marginile ecranului, întortocheate și colorate ca niște panglici de petrecere. Cuvintele de pe ele, pe care odinioară le urmăreai cu ochii ficși, ca de pe prompter, ca să afli și mai multe știri pe lângă știrile pe care deja le mitralia prezentatorul de pe prompterul lui, cuvintele cele grave din care se compuneau breaking-news-urile s-au sfârâmat și s-au prefăcut în șaradă jucăușă: „… EDINTELE A DECL… REȘTE CU ATENȚ… JORARE RIDIC… STĂRI… ENȚĂ. AM GLUMIT ȘI NOI… ULȚI ANI!”

Și din acest decor convivial și informal, prezentatorul ne spune calm, zâmbind cuceritor: „Bună seara, doamnelor și domnilor! Astăzi nu avem nici o știre care să merite atenția și timpul Dvs. Puteți oferi atenția și minutele Dvs. celor apropiați, unei cărți, unei grădini, unui lucru de mână. Ne vedem data viitoare când vom avea o știre. Până atunci, vă urăm la revedere și o seară cât mai plăcută!”. Și să mai țină câteva secunde, până îl vedem că își scoate microfonul și mai schimbă o vorbă cu colegii de platou și apoi gata; ecranul să se înnegrească – sau, hai, pentru nostalgici, să apară mira.

(Și de ce nu, la fel și pe marile noastre site-uri media. Să intru și să văd că ultima știre e de acum 3 săptămâni și, la header, un mesaj: „Momentan nu sunt știri – nici de ultimă oră, nici de penultimă oră, mai avem câteva de antepenultimă oră rămase, dar au prins mucegai, nu vă sfătuim”. Așa și releele umane numite influenceri să scrie o postare de genul: „iubitzii, azi nu am de ce să vă influentzez, azi stăm relaxaaați”+ poză cu pisică & haștag #nonews #vedetivadetreaba. )

Râdem, glumim, dar cred că acum mai e limpede: dacă televizorul e „un instrument de informare”, așa cum pretinde toată lumea, iar informațiile din lumea noastră sunt virtualmente nelimitate, el trebuie să fie simultan și un instrument de filtrare*. Iar dacă este și „un instrument de filtrare”, filtrarea trebuie să fie calitativă și selectivă până la capăt, nu să filtrăm neesențialul nelimitat al cotidianului doar ca să ne încadrăm în trei sferturi de oră fix, zi de zi (și asta la posturile TV generaliste, nu la posturile „specializate pe știri” – care sunt aberante prin însăși „natura” lor).

Problema este că TV-ul nu e un „simplu instrument” și nu trebuie tratat ca un „simplu instrument” – și în general termenul de instrument e unul dintre cele mai confuze, mai confuz decât cuvinte precum „democrație”, „ideologie” sau „politicile verzi”, și chiar mai confuz decât președintele în funcție. TV-ul nu este un instrument, pentru că nu e nici sapă, nici greblă, nici cazma**. TV-ul este un mediu și, după cum știe oricine a căutat măcar puțin să înțeleagă ce este, cum este și ce face un mediu, mediul nu este niciodată neutru – este mereu purtătorul unor idei care nu sunt explicite și care, desigur, nu se regăsesc în contractul cu furnizorul.

Așadar, ce idei ne livrează televizorul prin caracterul neîntrerupt al știrilor? Iată câteva dintre ele:

  1. Ideea că tot timpul pe lume se întâmplă ceva incredibil de important. Privită prin prisma (era să scriu: plasma) acestei idei, lumea arată ca un maratonist de sufragerie a cărui bandă de alergare s-a blocat pe viteza cea mai mare, iar el trebuie țină pasul cu ea, gâfâind, icnind și împiedicându-se-n șireturi. Menținută în galop cu știri „de maxim interes”, lumea e smulsă din țâțâni și mulsă de energie. Televiziunea este vectorul global al stresului, iar stresul este maioneza care leagă întreaga lume. Suntem globali și omogeni pentru că ne stresăm cu privire la aceleași probleme, pe care le privim la aceleași ecrane, cel mai adesea din aceleași puncte de vedere, pentru că suntem toți în priză – în aceeași priză. Stresați din toate colțurile lumii, uitați-vă!, ne transmite subtil televizorul. Și noi ne uităm, cu patimă și înfocați, ca și cum ochii noștri s-ar fi contopit într-un singur ochi imens, reflectându-se în ochiul lui full-HD.

 

Nu e absolut nimic stabil în lume, ne transmite televizorul. Văzută prin el, lumea este un perpetuum mobile care cere din partea noastră un perpetuum videre.

 

Și mulți dintre noi acceptă să intre în joc. Ceilalți stau pe margine și chibițează – dar dacă, totuși, sunt zile întregi în care nu se întâmplă absolut nimic important, în care toată lumea își vede de treabă, se nasc câțiva copii, câțiva bătrâni trec dincolo, adulții merg ziua la muncă, dar vin seara acasă? Zile în care – neincredibil! – aici plouă, dar prin alte părți – nesenzațional! –  nu plouă? Mai are rost să ne stresăm sau putem trăi și fără?

 

  1. Supremația simbolică a știrilor. Știrile nu dorm, ele sunt perpetue, emisia e 24/24. Dobândind această stare de veghe permanentă, știrile nu mai au nimic omenesc, ele nu mai par a fi „de la oameni pentru oameni”. Știrea cu Ș-mare e trans-umană, ea nu doarme, ea veghează neobosită, doar omul muritor și neputincios și neștiutor doarme sau se preocupă de altceva (a refuza să te uiți la știri echivalează cu a nega această supremație, a ocoli să te conectezi la Izvorul Cunoașterii și a comite un act de frondă amendat prompt de mediahabotnici: „Cum să nu te uiți la știri? Cum să nu fii informat?”).

 

  1. Din această supremație simbolică germinează o altă idee – știrile dobândesc monopolul semnificativului: pentru că se arată a fi supreme, peste voința și gândirea oamenilor de rând, ele devin axiologice, ele stabilesc ce este important și ce nu. Sigur că în lumea asta mare au loc permanent tot soiul de întâmplări, grave sau ridicole, mărețe sau imbecile, însă nici una dintre acestea, dacă nu este televizată sau măcar televizabilă, nu este considerată a fi semnificativă. Ceea ce este, în fond, o idee neomenesc de jignitoare – numai un nebun poate crede că ceea ce-i esențial în viață este televizabil și merită transformat în știre.

 

Eliade scria că, pentru omul religios, ceea ce este sacru este real și ceea ce este profan este ireal. Parafrazându-l, am putea spune că știrile stabilesc realul – ceea ce merită atenția noastră – deci ceea ce există cu adevărat. Deci tot ce nu se difuzează, nu există. De asta – dacă te-ai văzut la TV (chiar dacă ești cel care s-a băgat în cadru 2 secunde prin spatele reporterului și eventual ai arătat la cameră semnul victoriei), ți-ai câștigat confirmarea că exiști și, cu ea, un drept mic la o mică nemurire.

 

  1. Știri infinite = o singură Știre. Când există televiziuni întregi dedicate exclusiv știrilor, când după un jurnal începe altul, când dai știri în neștire și când emisia lor nu cunoaște răgazul și nu se oprește cum nici cascada Niagara nu se oprește vreodată – poate că nu e chiar nepotrivit să vorbim de o singură Știre, cu multiple fațete, adică de o Ființă mitică***.

 

Dacă acceptăm această viziune, e mai ușor de înțeles de ce toate știrile de succes sunt SENZAȚIONALE-N-O-SĂ-ȚI-VINĂ-SĂ-CREZI-INCREDIBILE-INCENDIARE-BREAKING-NEWS! Pentru a-și confirma supremația, Știrea trebuie să fie esențialmente nelumească, absurdă, monstruoasă – adică să fie lipsită de vreo bună măsură, de vreo justă proporție, de vreo legătură de formă (nu de conținut) cu omul.

 

De-asta e atât de ușor pentru știriști ca din nimic să facă orice, din țânțar armăsar și dintr-o aluniță cancer cu metastaze. Și să fie și crezuți.

 

  1. Fiind mitică (cu accentul pe primul i, preferabil), Știrea are un timp mitic, care înghite bietul nostru timp omenesc. De asta, un „breaking news” poate interveni oricând, întrerupând orice emisiune și orice activitate, sfâșiindu-le ritmul și arătându-le, de fapt, profana insignifianță. Breaking-news-ul este pocnitul din degete al regizorului care oprește întreaga piesă, este șaptele care taie toate cărțile de joc, este supremul mandat de percheziție a conștiinței telespectatorului. Breaking-news: știrile care sfărâmă. Ce sfărâmă? Ritmul și succesiunea firească al întâmplărilor, tihna sufletului, coerența minții.

 

Există o tiranie nebună a timpului în producerea și livrarea știrilor: știrile nu cunosc decât o singură viteză – cât mai repede. La fel și timpul de consum al știrilor, timpul omenesc, timpul ce ni s-a luat, se topește instantaneu: o știre „dată pe post” este deja expirată, arde ca un rug cu flacără mare și fascinantă, dar după aceea locul de pe ecran și din mintea noastră rămâne pustiu și gol și trebuie umplut repede, atât de repede încât știrea nu mai are timp să „se așeze”, să fie cântărită și judecată. Pentru că știrile nu se fac pentru a fi cântărite și judecate, se fac pentru a fi crezute. Iar drept-credincioșii lor, din tot șuvoiul de adrenalină narativă, nu vor rămâne nici cu idei, nici cu fapte, nici cu teme de meditație. Rămân doar cu urgența. Urgență pe care, molipsiți de la TV, o vor purta în inimi pentru tot restul zilei. Sau până la următorul booster de știri.

Acestea sunt cinci dintre motivele pentru care mă declar ante factum fanul fidel al postului TV cu opțiunea de no-news / neștiri + eventual prezentator mai răruț că-i mai drăguț. Firește că un asemenea post TV nu va exista vreodată, însă doar a-l gândi ca fiind posibil ar putea să ne reamintească lucrurile simple pe care l-am uitat când ne-am apucat de telecomandă: că știrile ar trebui să fie pentru lume, nu lumea pentru știri. Că oamenii au nevoie nu de breaking-news, ci de waking-news. Și că lucrurile importante se întâmplă mereu în afara televizorului, cu o singură condiție: tu să nu îți muți viața în televizor.

Așa că, până la puțin probabila semnare a contractului pentru acest post TV, rămân cu certitudinea că televizorul (cu tot cu copiii lui de siliciu) este cel mai mincinos dreptunghi pe care l-a inventat omenirea. Ca să zic așa, un nedreptunghi, adică o figură alcătuită numai din unghiuri (de vedere) nedrepte. Și, poate că mai țineți minte de la școală, un unghi care nu e drept are mari șanse să fie obtuz. Ceea ce nu doresc nimănui.

 

*

 

*Filtrarea există deja: știrile oferite sunt deja alese, dar niciodată nu știm nimic despre criteriile ideologice ale acestei selecții – criteriile nu sunt niciodată expuse, ca baremul la examene sau ca fișa postului la angajare.

** Și, în treacăt fie spus, nici acestea nu sunt chiar întru totul simple instrumente, decât pentru mintea modernă – dar asta e discuție separată.

*** În Să înțelegem media, bătrânul McLuhan descrie astfel mitul: „Mitul chiar este viziunea fulgerătoare a unui proces complex care în mod normal se întinde pe o perioadă lungă de timp. Mitul este contracția sau implozia oricărui proces, iar viteza instantanee a electricității conferă dimensiune mitică obișnuitei acțiuni industriale și sociale din ziua de azi. Noi trăim mitic, dar continuăm să gândim fragmentar și pe planuri singulare”.

 

 

Nu sunt un mare fan al poveștilor pentru copii contemporane. De fapt, nu, rectific – nu îmi plac. Mai bine zis, nu prea le sufăr. Le compar fără să vreau cu cele clasice și mi se pare că diferența dintre ele e ca diferența dintre un conac vechi, cu iederă pe ziduri, și un apartament de bloc nou, strâmt și sclipicios, cu vedere la apartamentul nou, strâmt și sclipicios de vizavi.

Poveștile noi nu au nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea celor vechi – și e normal, pentru că sunt produsele lumii noastre, care nu mai prețuiește nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea. E drept că mai găsești ici-colo prin ele scene bunicele, sau câte o poantă inspirată, dar cam atât. Și da, ilustrații excelente – aici e un semn limpede că suntem într-o epocă a imaginii – rafinamentul tehnic al ilustrațiilor pur și simplu eclipsează cuvintele, ajunse din ce în ce mai butucănoase și nepotrivite. Cel mai adesea, însă, doar banalități în condiții de tipar de lux. Povești muritoare. (Premiul special pentru plictiseală merge către cele care se vor „educaționale” – de genul „purcelușul care nu se spăla pe cap”, „pinguinul care nu vrea să se culce”, „rățoiul care intră încălțat în casă”. Sincer, dacă aș mai fi copil și mi-ar citi mama cărticele așa strepezite, cred că dinadins m-aș lăsa spălat pe cap doar o dată pe trimestru, m-aș culca numai după miezul nopții și aș sări cu bocancii plini de noroi în mijlocul patului, eventual chiar pe cărțile ăstea). După mine, calificativul maxim pe care îl pot primi în general poveștile noi este acela de „mhm… haios”. Dar „mhm… haios” nu înseamnă nici „bun”, nici „folositor”, nici „înțelept” – adică așa cum aș vrea să crească cei mici, ai mei și ai tuturor.

Și totuși, în maldărul de maculatură colorată se mai găsesc și excepții – cărți care nu doar că îi răsfață pe pitici cu o poveste delicioasă, dar care te obligă pe tine, părintele, să le recitești și să le pui la macerat în cămara minții, eventual pe raftul cu povești zen și pilde vechi[1]. Una dintre ele se numește Gruffalo, e scrisă de Julia Donaldson și a apărut în românește acum vreo trei ani, la editura Cartea Copiilor, în traducerea fabuloasă a lui Florin Bican. Îmi permit să povestesc puțin această poveste minunată, fără pretenția de reclamă și fără teama de „spoiler”. Cu siguranță, comentariul meu nu va ține loc de bucuria de a citi textul integral, de multe-multe ori.

Povestea începe așa: un șoricel simpatic merge „prin codru-ntunecos”. Nu știm unde, nu știm de ce, și probabil că nici el nu știe sau, de fapt, poate nici nu contează. Merge și atât. Mă rog, nu merge prea mult – numai primul vers, căci deja de la al doilea îi sare în față o vulpe care, total indiferentă la drepturile și libertățile șoriceilor, îi propune – diplomatic, voalat, subtil – să ia prânzul la ea. La ea în burtă, mai exact.

Ce ar putea face șoricelul în situația asta? Dacă ar fi un șoricel tipic, ar fugi. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel laș, ar implora îndurare plângând cu lacrimi de… șoricel. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel prost, s-ar lăsa mâncat fără alte comentarii. Dar șoricelul nu e nici tipic, nici laș, nici prost. Cu îndrăzneală calmă, adăugându-și un surâs pe botic, se scuză politicos ca un lord englez că momentan nu poate onora generoasa invitație, că îl așteaptă la masă chiar… Gruffalo. Buf! La un răspuns atât de imprevizibil, vulpea e scurtcircuitată: „– Gruffalo? Care Gruffalo? Ăsta cine mai e oare?”. Aici începe contraatacul șoricelului: Gruffalo, stimată vulpe, e un monstru „cu colți cumpliți, cumplite gheare și măsele, tot cumplite, pe cumplite maxilare”! Cu alte cuvinte (ale mele), un dement sângeros, un criminal în serie, care mai are și o slăbiciune nebună pentru… „vulpe proaspătă la tavă”! Izbită de acest mesaj de interes public, vulpea e îngrozită și o ia la sănătoasa. Șoricelul surâde pe sub mustăcioară și ne șoptește într-un aparte că vulpea e tare bleagă, neștiind că acest Gruffalo e doar un animal imaginar.

Șoricelul își continuă apoi drumul în „codru-ntunecos”. Nu merge mult și dă peste alt prădător. De data asta, bufnița – care îi propune, tot cu maniere desăvârșite, să bea un ceai cu ea (deducem, desigur, că șoricelul ar urma să joace rolul biscuitelui de muiat în ceai). Șoricelul, la fel de neclintit ca prima dată, îi răspunde că, din păcate, are o obligație: merge să-și bea ceaiul cu însuși Gruffalo. Poanta, evident, se repetă punct cu punct. Bufnița întreabă intrigată cine mai e și Gruffalo ăsta, iar șoricelul o informează că e vorba de o dihanie turbată, oribilă și pe deasupra și pasionată – ce coincidență! – de… carnea de bufniță-n aspic. Probabil fiind alergică la aspic, bufnița își cere scuze de deranj și, fâl-fâl, dispare.

Și pentru că trei e cu noroc, la câțiva pași, șoricelul dă nas în nas cu șarpele care, bineînțeles, îi propune și el o masă copioasă. Rețeta șoricelului funcționează ireproșabil și de această dată: auzind că misteriosul Gruffalo e crud, mare, urât și mai e și gourmet (se pare că se dă în vânt după șarpe gătit proaspăt la capac), reptila se face nevăzută sub un buștean. Din nou, șoricelul îi deplânge prădătorului prostia de a nu ști că Gruffalo e doar un animal imaginar.

 

 

Povestea s-ar putea opri aici, și tot ar fi multe de învățat. Însă merge mai departe, luând o turnură splendidă:

Satisfăcut probabil de cele trei victorii pe linie, șoricelul are imediat parte de o surpriză colosală: drept în față, pe cărare îi apare… însuși Grufallo, „animalul imaginar” (!) pe care șoricelul l-a tot pomenit ca să-și scape pielea – și acum iată că a apărut de-a binelea: bâzdâganie infernală, spaima codrului, urâtanie cu neg pe vârful nasului și țepi purpurii țâșnindu-i din cocoașă. Firește, lui Gruffalo îi e foame și, deși cântărește peste o tonă în viu, nu ar refuza o gustărică pe bază de cărniță bio & fresh de șoricel, așa, de aperitiv. După o clipă de derută, micul chițcan găsește soluția – magistrală în simplitatea ei: îl anunță sec pe marele prădător că ceea ce vrea să facă e o imprudență fără seamăn, deoarece – deși poate că nu pare – el, minionul cu coadă lungă, e cel mai fioros din pădure; cu alte cuvinte (tot ale mele): campionul en-titre, baronul local, capo di tutti capi el e și altul nu. Și e gata să-i demonstreze asta cu vârf și îndesat. Gruffalo, parte amuzat, parte intrigat, acceptă și îl urmează. De aici victoria e asigurată. Cei doi se apropie de ascunzișul șarpelui. Cu ton ferm de procuror cu experiență, șoricelul îl strigă pe șarpe. Șarpele, probabil bucuros că își va lua revanșa, iese repejor – doar că, în loc de un șoricel fraged și vulnerabil, dă nas în nas cu însuși Gruffalo, despre care „știa” deja cât de crud e și ce regim alimentar are. Șoc și groază, în mintea șarpelui se împletește poticnită singura explicație: e clar, rozătorul i-a spus lui Gruffalo unde se poate găsi șarpe bun de gătit „la capac”. Nu mai poate decât să implore mila șoricelului și să se retragă umil pe sub bușteni. De partea cealaltă, Gruffalo a rămas încremenit – într-adevăr, a văzut cu ochii lui cum un șarpe cere mila unui șoarece! E de necrezut, dar e incontestabil. Firește, scena se repetă identic și cu bufnița și cu vulpea: ambele pică în capcana șoricelului și cad „în genunchi” cerându-i îndurare ca unui zeu. Iar Gruffalo, sărman tolomac, rămâne pur și simplu năucit – nicicând nu s-a pomenit ca șerpii, vulpile și bufnițele să plângă în fața unui chițoran, deci șoarecele n-a mințit – e într-adevăr cel mai fioros din pădure. Din acest punct, micul manipulator nu mai are decât o singură mișcare până la șah-mat. Cu același ton aristocrat de conte de Chițshire, declară oficial că i s-a făcut foame și că îi e o poftă teribilă de o… plăcintă de Gruffalo. Cu spaima pe care numai un torționar ajuns victimă o poate încerca, Gruffalo o ia la fugă mâncând (doar) pământul. Epilogul: șoricelul găsește o nucă și începe să o ronțăie liniștit, lăsându-ne pe noi, cititorii, să căutăm miezul poveștii…

… Pentru că unde se termină povestea, acolo începe cugetarea. Iar mica istorioară ne lasă cu multe învățături: că nu trebuie să ne pierdem cu firea când ajungem față în față cu cei care vor să ne facă rău, că ești victimă doar dacă te comporți ca o victimă, că inteligența și subtilitatea sunt mai bune decât fuga, că există situații în care nu doar că e permis, dar e esențial să minți, că e bine să fii politicos și cu dușmanii ș.a.m.d.

Dincolo de lecțiile enumerate mai sus, mie mi-a luat ceva mai mult timp ca să-mi dau seama de un lucru simplu, dar fundamental: șoricelul, spre deosebire de toți șoriceii din toate poveștile și desenele animate de azi, nu are emoții. E tare atipic pentru că azi, după chipul tehnologiilor de comunicare dominante bazate pe imagine și flux, emoția a ajuns ridicată la rang suprem, în detrimentul rațiunii, transformându-ne pe toți în șoricei speriați. Astfel, protagonistul cu botic simpatic ne dă o lecție prețioasă, în contra vremurilor. În fața tuturor pericolelor și capcanelor, e senin și detașat ca un călugăr, tocmai de asta situația i se arată perfect clară, și la fel și rezolvarea – pentru că nici o emoție nu îi tulbură reacțiile.  E de dorit să împrumutăm ceva din seninătătea lui acum, când suntem mitraliați cu știri, clipuri și imagini care vor în primul rând să ne impresioneze, să ne sperie, să ne tulbure, să ne provoace reacții rapide, fără vreo judecată.

Iar lucrul care mie îmi pare a fi cel mai prețios din toată povestea e următorul: șoricelul (adică omul, să fie clar) e vânat și de realitatea din afara lui, și de ficțiunile produse înăuntrul lui. Și/sau invers – de realitatea dinăuntrul lui, și de ficțiunile din afara lui. Pericolul e permanent, atacurile vin valuri-valuri, „codru-ntunecos” nu este altceva decât viața noastră. Vulpea, șarpele, bufnița nu sunt altceva decât cei care ne vânează în lumea reală, în orice fel posibil – din zbor, sau târâș, sau fățiș – prin impozite, prin coduri QR, prin manipulare mediatică, prin orice fel de constrângeri abuzive. De partea cealaltă, Gruffalo nu este altceva decât partea noastră monstruoasă – sufletul nostru atunci când e crud, excesiv, pătimaș, vicios, sadic și ignorant și care ni se arată câteodată față-n față în toată oribilitatea lui. Între aceste două feluri de întuneric suntem prinși fiecare dintre noi, mai mici și mai ridicoli decât un șoarece dintr-o poveste pentru copii.

Ce e de făcut? Să disperăm, să fugim, să plângem? Șoricelul nostru înțelept nu face nimic din toate acestea – oricare dintre aceste strategii e un drum direct spre moarte. Soluția lui – singura posibilă – e păstrarea echilibrului dintre realitate și ficțiune, dintre dușmanii de afară și cei de dinăuntru, care oricum nu dispar decât ca să apară din nou, dar pot fi ținuți la distanță. Prea multă realitate oribilă și agresivă, prea tiranic cotidianul? Retrage-te înăuntrul tău. Dar nici înăuntru nu e prea mult de stat, dacă acolo începe să dospească Grufallo-ul personal. Prea multă fantezie, prea multă iluzie, prea multe idei fără rădăcini, prea multă indiferență față de ceea ce e concret? Fă un duș rece: ieși în lumea reală, palpabilă. Și tot așa, ori de câte ori e nevoie, cu liniște, grijă și calm desăvârșite, dans elegant pe sârma subțire dintre excesul de activitate (care dă în prostie pătimașă) și excesul de contemplație (care dă în indiferență lașă). Numai cu această bună măsură putem să ne ținem departe prădătorii, fie ei reali sau imaginari, dinăuntru sau dinafară, și să găsim răgaz să mai ronțăim câte o nucă – despre care unii zic că ar fi simbol al înțelepciunii…

Ceea ce urez tuturor șoriceilor mari și mici din acest „codru-ntunecos” care e lumea de azi. Inclusiv mie.


[1] Abia recent am aflat de pe wikipedia că, de fapt, faimoasa poveste a lui Gruffalo este o adaptare după o… veche poveste chinezească.

 

 

Povești

Ați văzut neștirile de aseară?

14 februarie 2022 |
Motto: „Un televizor poate schimba multe într-o familie. În primul rând, poate schimba percepția asupra lumii. De asemenea, un televizor este ideal pentru divertisment și informare și nu în ultimul rând, este o unealtă recreativă pe care oamenii o folosesc...


 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează