Gruffalo sau cum să scapi de monștri într-un mod nu chiar simplu, dar eficient

Nu sunt un mare fan al poveștilor pentru copii contemporane. De fapt, nu, rectific – nu îmi plac. Mai bine zis, nu prea le sufăr. Le compar fără să vreau cu cele clasice și mi se pare că diferența dintre ele e ca diferența dintre un conac vechi, cu iederă pe ziduri, și un apartament de bloc nou, strâmt și sclipicios, cu vedere la apartamentul nou, strâmt și sclipicios de vizavi.

Poveștile noi nu au nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea celor vechi – și e normal, pentru că sunt produsele lumii noastre, care nu mai prețuiește nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea. E drept că mai găsești ici-colo prin ele scene bunicele, sau câte o poantă inspirată, dar cam atât. Și da, ilustrații excelente – aici e un semn limpede că suntem într-o epocă a imaginii – rafinamentul tehnic al ilustrațiilor pur și simplu eclipsează cuvintele, ajunse din ce în ce mai butucănoase și nepotrivite. Cel mai adesea, însă, doar banalități în condiții de tipar de lux. Povești muritoare. (Premiul special pentru plictiseală merge către cele care se vor „educaționale” – de genul „purcelușul care nu se spăla pe cap”, „pinguinul care nu vrea să se culce”, „rățoiul care intră încălțat în casă”. Sincer, dacă aș mai fi copil și mi-ar citi mama cărticele așa strepezite, cred că dinadins m-aș lăsa spălat pe cap doar o dată pe trimestru, m-aș culca numai după miezul nopții și aș sări cu bocancii plini de noroi în mijlocul patului, eventual chiar pe cărțile ăstea). După mine, calificativul maxim pe care îl pot primi în general poveștile noi este acela de „mhm… haios”. Dar „mhm… haios” nu înseamnă nici „bun”, nici „folositor”, nici „înțelept” – adică așa cum aș vrea să crească cei mici, ai mei și ai tuturor.

Și totuși, în maldărul de maculatură colorată se mai găsesc și excepții – cărți care nu doar că îi răsfață pe pitici cu o poveste delicioasă, dar care te obligă pe tine, părintele, să le recitești și să le pui la macerat în cămara minții, eventual pe raftul cu povești zen și pilde vechi[1]. Una dintre ele se numește Gruffalo, e scrisă de Julia Donaldson și a apărut în românește acum vreo trei ani, la editura Cartea Copiilor, în traducerea fabuloasă a lui Florin Bican. Îmi permit să povestesc puțin această poveste minunată, fără pretenția de reclamă și fără teama de „spoiler”. Cu siguranță, comentariul meu nu va ține loc de bucuria de a citi textul integral, de multe-multe ori.

Povestea începe așa: un șoricel simpatic merge „prin codru-ntunecos”. Nu știm unde, nu știm de ce, și probabil că nici el nu știe sau, de fapt, poate nici nu contează. Merge și atât. Mă rog, nu merge prea mult – numai primul vers, căci deja de la al doilea îi sare în față o vulpe care, total indiferentă la drepturile și libertățile șoriceilor, îi propune – diplomatic, voalat, subtil – să ia prânzul la ea. La ea în burtă, mai exact.

Ce ar putea face șoricelul în situația asta? Dacă ar fi un șoricel tipic, ar fugi. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel laș, ar implora îndurare plângând cu lacrimi de… șoricel. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel prost, s-ar lăsa mâncat fără alte comentarii. Dar șoricelul nu e nici tipic, nici laș, nici prost. Cu îndrăzneală calmă, adăugându-și un surâs pe botic, se scuză politicos ca un lord englez că momentan nu poate onora generoasa invitație, că îl așteaptă la masă chiar… Gruffalo. Buf! La un răspuns atât de imprevizibil, vulpea e scurtcircuitată: „– Gruffalo? Care Gruffalo? Ăsta cine mai e oare?”. Aici începe contraatacul șoricelului: Gruffalo, stimată vulpe, e un monstru „cu colți cumpliți, cumplite gheare și măsele, tot cumplite, pe cumplite maxilare”! Cu alte cuvinte (ale mele), un dement sângeros, un criminal în serie, care mai are și o slăbiciune nebună pentru… „vulpe proaspătă la tavă”! Izbită de acest mesaj de interes public, vulpea e îngrozită și o ia la sănătoasa. Șoricelul surâde pe sub mustăcioară și ne șoptește într-un aparte că vulpea e tare bleagă, neștiind că acest Gruffalo e doar un animal imaginar.

Șoricelul își continuă apoi drumul în „codru-ntunecos”. Nu merge mult și dă peste alt prădător. De data asta, bufnița – care îi propune, tot cu maniere desăvârșite, să bea un ceai cu ea (deducem, desigur, că șoricelul ar urma să joace rolul biscuitelui de muiat în ceai). Șoricelul, la fel de neclintit ca prima dată, îi răspunde că, din păcate, are o obligație: merge să-și bea ceaiul cu însuși Gruffalo. Poanta, evident, se repetă punct cu punct. Bufnița întreabă intrigată cine mai e și Gruffalo ăsta, iar șoricelul o informează că e vorba de o dihanie turbată, oribilă și pe deasupra și pasionată – ce coincidență! – de… carnea de bufniță-n aspic. Probabil fiind alergică la aspic, bufnița își cere scuze de deranj și, fâl-fâl, dispare.

Și pentru că trei e cu noroc, la câțiva pași, șoricelul dă nas în nas cu șarpele care, bineînțeles, îi propune și el o masă copioasă. Rețeta șoricelului funcționează ireproșabil și de această dată: auzind că misteriosul Gruffalo e crud, mare, urât și mai e și gourmet (se pare că se dă în vânt după șarpe gătit proaspăt la capac), reptila se face nevăzută sub un buștean. Din nou, șoricelul îi deplânge prădătorului prostia de a nu ști că Gruffalo e doar un animal imaginar.

 

 

Povestea s-ar putea opri aici, și tot ar fi multe de învățat. Însă merge mai departe, luând o turnură splendidă:

Satisfăcut probabil de cele trei victorii pe linie, șoricelul are imediat parte de o surpriză colosală: drept în față, pe cărare îi apare… însuși Grufallo, „animalul imaginar” (!) pe care șoricelul l-a tot pomenit ca să-și scape pielea – și acum iată că a apărut de-a binelea: bâzdâganie infernală, spaima codrului, urâtanie cu neg pe vârful nasului și țepi purpurii țâșnindu-i din cocoașă. Firește, lui Gruffalo îi e foame și, deși cântărește peste o tonă în viu, nu ar refuza o gustărică pe bază de cărniță bio & fresh de șoricel, așa, de aperitiv. După o clipă de derută, micul chițcan găsește soluția – magistrală în simplitatea ei: îl anunță sec pe marele prădător că ceea ce vrea să facă e o imprudență fără seamăn, deoarece – deși poate că nu pare – el, minionul cu coadă lungă, e cel mai fioros din pădure; cu alte cuvinte (tot ale mele): campionul en-titre, baronul local, capo di tutti capi el e și altul nu. Și e gata să-i demonstreze asta cu vârf și îndesat. Gruffalo, parte amuzat, parte intrigat, acceptă și îl urmează. De aici victoria e asigurată. Cei doi se apropie de ascunzișul șarpelui. Cu ton ferm de procuror cu experiență, șoricelul îl strigă pe șarpe. Șarpele, probabil bucuros că își va lua revanșa, iese repejor – doar că, în loc de un șoricel fraged și vulnerabil, dă nas în nas cu însuși Gruffalo, despre care „știa” deja cât de crud e și ce regim alimentar are. Șoc și groază, în mintea șarpelui se împletește poticnită singura explicație: e clar, rozătorul i-a spus lui Gruffalo unde se poate găsi șarpe bun de gătit „la capac”. Nu mai poate decât să implore mila șoricelului și să se retragă umil pe sub bușteni. De partea cealaltă, Gruffalo a rămas încremenit – într-adevăr, a văzut cu ochii lui cum un șarpe cere mila unui șoarece! E de necrezut, dar e incontestabil. Firește, scena se repetă identic și cu bufnița și cu vulpea: ambele pică în capcana șoricelului și cad „în genunchi” cerându-i îndurare ca unui zeu. Iar Gruffalo, sărman tolomac, rămâne pur și simplu năucit – nicicând nu s-a pomenit ca șerpii, vulpile și bufnițele să plângă în fața unui chițoran, deci șoarecele n-a mințit – e într-adevăr cel mai fioros din pădure. Din acest punct, micul manipulator nu mai are decât o singură mișcare până la șah-mat. Cu același ton aristocrat de conte de Chițshire, declară oficial că i s-a făcut foame și că îi e o poftă teribilă de o… plăcintă de Gruffalo. Cu spaima pe care numai un torționar ajuns victimă o poate încerca, Gruffalo o ia la fugă mâncând (doar) pământul. Epilogul: șoricelul găsește o nucă și începe să o ronțăie liniștit, lăsându-ne pe noi, cititorii, să căutăm miezul poveștii…

… Pentru că unde se termină povestea, acolo începe cugetarea. Iar mica istorioară ne lasă cu multe învățături: că nu trebuie să ne pierdem cu firea când ajungem față în față cu cei care vor să ne facă rău, că ești victimă doar dacă te comporți ca o victimă, că inteligența și subtilitatea sunt mai bune decât fuga, că există situații în care nu doar că e permis, dar e esențial să minți, că e bine să fii politicos și cu dușmanii ș.a.m.d.

Dincolo de lecțiile enumerate mai sus, mie mi-a luat ceva mai mult timp ca să-mi dau seama de un lucru simplu, dar fundamental: șoricelul, spre deosebire de toți șoriceii din toate poveștile și desenele animate de azi, nu are emoții. E tare atipic pentru că azi, după chipul tehnologiilor de comunicare dominante bazate pe imagine și flux, emoția a ajuns ridicată la rang suprem, în detrimentul rațiunii, transformându-ne pe toți în șoricei speriați. Astfel, protagonistul cu botic simpatic ne dă o lecție prețioasă, în contra vremurilor. În fața tuturor pericolelor și capcanelor, e senin și detașat ca un călugăr, tocmai de asta situația i se arată perfect clară, și la fel și rezolvarea – pentru că nici o emoție nu îi tulbură reacțiile.  E de dorit să împrumutăm ceva din seninătătea lui acum, când suntem mitraliați cu știri, clipuri și imagini care vor în primul rând să ne impresioneze, să ne sperie, să ne tulbure, să ne provoace reacții rapide, fără vreo judecată.

Iar lucrul care mie îmi pare a fi cel mai prețios din toată povestea e următorul: șoricelul (adică omul, să fie clar) e vânat și de realitatea din afara lui, și de ficțiunile produse înăuntrul lui. Și/sau invers – de realitatea dinăuntrul lui, și de ficțiunile din afara lui. Pericolul e permanent, atacurile vin valuri-valuri, „codru-ntunecos” nu este altceva decât viața noastră. Vulpea, șarpele, bufnița nu sunt altceva decât cei care ne vânează în lumea reală, în orice fel posibil – din zbor, sau târâș, sau fățiș – prin impozite, prin coduri QR, prin manipulare mediatică, prin orice fel de constrângeri abuzive. De partea cealaltă, Gruffalo nu este altceva decât partea noastră monstruoasă – sufletul nostru atunci când e crud, excesiv, pătimaș, vicios, sadic și ignorant și care ni se arată câteodată față-n față în toată oribilitatea lui. Între aceste două feluri de întuneric suntem prinși fiecare dintre noi, mai mici și mai ridicoli decât un șoarece dintr-o poveste pentru copii.

Ce e de făcut? Să disperăm, să fugim, să plângem? Șoricelul nostru înțelept nu face nimic din toate acestea – oricare dintre aceste strategii e un drum direct spre moarte. Soluția lui – singura posibilă – e păstrarea echilibrului dintre realitate și ficțiune, dintre dușmanii de afară și cei de dinăuntru, care oricum nu dispar decât ca să apară din nou, dar pot fi ținuți la distanță. Prea multă realitate oribilă și agresivă, prea tiranic cotidianul? Retrage-te înăuntrul tău. Dar nici înăuntru nu e prea mult de stat, dacă acolo începe să dospească Grufallo-ul personal. Prea multă fantezie, prea multă iluzie, prea multe idei fără rădăcini, prea multă indiferență față de ceea ce e concret? Fă un duș rece: ieși în lumea reală, palpabilă. Și tot așa, ori de câte ori e nevoie, cu liniște, grijă și calm desăvârșite, dans elegant pe sârma subțire dintre excesul de activitate (care dă în prostie pătimașă) și excesul de contemplație (care dă în indiferență lașă). Numai cu această bună măsură putem să ne ținem departe prădătorii, fie ei reali sau imaginari, dinăuntru sau dinafară, și să găsim răgaz să mai ronțăim câte o nucă – despre care unii zic că ar fi simbol al înțelepciunii…

Ceea ce urez tuturor șoriceilor mari și mici din acest „codru-ntunecos” care e lumea de azi. Inclusiv mie.


[1] Abia recent am aflat de pe wikipedia că, de fapt, faimoasa poveste a lui Gruffalo este o adaptare după o… veche poveste chinezească.

 

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Maya Păduraru, fetița care învis cancerul, iar acum se pregătește pentru Paralimpiadă. ,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”
Cupa de cleștar din Palatul Copilăriei
Poveste de Crăciun
Arhimandritul Iezechiel Ariton, starețul care a ridicat din dărâmături Mănăstirea Florești și a avut grijă de 60 de oameni cu probleme psihice