Dacă vrei să simți Grecia cu adevărat, trebuie să-i vizitezi insulele. Nu știu cine a spus-o, poate este doar un slogan inventat pentru campania publicitară a vreunei agenții de turism, oricum nu contează, pentru că este absolut adevărat. Dar Grecia insulară nu este doar turism, este istorie, civilizație, religie și peste toate sentimentul copleșitor de apartenență la un spațiu și la un destin comun.

ZAKYNTHOS

Pentru mine povestea insulei Zakynthos începe în secolul XIX, odată cu Philiki Hetairia, sau cum o cunoaștem noi, Eteria, organizația secretă a patrioților greci care a aprins făclia luptei pentru eliberarea Greciei de sub dominația Imperiului Otoman.

Marea idee a inițiatorilor Eteria încă de la înființarea sa, în anul 1814, a fost eliberarea creștinilor ortodocși din sud-estul Europei de sub dominația otomanilor și crearea unui stat creștin cu capitala la Constantinopol; o idee care le-a surâs și țarilor ruși, care se vedeau salvatorii creștinătății, iar Moscova devenind o a treia Romă (de altfel Eteria a fost înființată, cum se știe, la Odessa).

La acel moment Zakynthos avea deja o istorie revoluționară, impulsionată de Revoluția Franceză, înăbușită în forță de britanici și otomani.  În 1809 britanicii au preluat administrarea insulelor grecești din Marea Ionică și au constituit Statele Unite ale Insulelor Ionice, administrate din Zante, capitala insulei Zakynthos. În acest peisaj tulbure Eteria, prigonită, își găsea refugiul la Zante, în anul 1818. Trei ani mai târziu, frăția greacă punea umărul și la revoluția lui Tudor Vladimirescu, dar nu pentru mult timp; ambițiile liderului din Oltenia de a răsturna și domniile fanariote nu erau în planurile revoluției pornite de Eteria.

Pe de altă parte, Zakynthos respiră istorie, civilizație și tradiție venețiană; ceea ce vedem în Zante chiar și după devastatorul cutremur din 1953 poartă tiparul venețian pe care nici otomanii, nici englezii nu l-au putut șterge. Știind toate acestea, poate că anumite nuanțe pe care insulele ionice le oferă, iar aerul grecesc omniprezent nu le poate ascunde, pot fi mai bine înțelese.

Cazați în Argassi, singurul nostru gând a fost să străbatem insula aceasta pe jumătate stâncoasă, pe jumătate locuită și fertilă, în lung și în lat. Din punct de vedere turistic, vedeta insulei este stațiunea Laganas, în sud, situată la egală distanță față de aeroportul Dionysios Solomos ca și capitala port, aflată în estul insulei.

Dar am vizitat, într-un circuit pe mare în jurul insulei și un altul pe uscat, cu autocarul, multe alte locuri de o frumusețe rară. În primul rând capitala, care este o bijuterie venețiană cu un aer unic și oameni primitori. Acolo l-am cunoscut pe Dimitris, care ne-a arătat plin de mândrie că Taverna Dimitris este cuprinsă într-un ghid de călătorie francez cu referințe excelente (”…Dimitris și fiul său Spiros sunt foarte simpatici și cultivă discuțiile cu clienții…”) și apoi ne-a dovedit și de ce are referințe bune de la francezi.

Impresionantă este și Mânăstirea Strofadelor din centrul orașului, care adăpostește moaștele Sfântului Dionisie, canonizat în anul 1703; sfântul călător, cel căruia măcar o dată pe an i se schimbă încălțările pentru că le tocește în multele sale peregrinări în folosul credincioșilor, iar ciorapii și mai des, pentru că se rup, sunt plini de nisip și uneori chiar și de alge.

În Lithakia am vizitat muzeul producătorilor de ulei de măsline din Zante, dar și fabrica Aristeon, destul de cunoscută și în București, pentru că uleiurile și produsele lor cosmetice sunt bine vândute aici.  Românii sunt o prezență destul de obișnuită în insulă, dovadă că în Mânăstirea Strofadelor se găsesc tot felul de indicații în limba română, pentru uzul credincioșilor care se roagă sfântului călător sau vor să cumpere icoane ale Sfintei Mavra.

Nu a lipsit din drumurile noastre nici mica mânăstire din satul Anafonitria, din nord-vestul insulei, acolo unde Sfântul Dionisie și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale pământești, într-o zonă stâncoasă și foarte apropiată de promotoriul cu panorama plajei Naufragiu, cea mai vestită dintre plajele Zakynthos-ului.

Zakynthos face parte din cvartetul celebru de insule grecești din marea Ionică, alături de Kefalonia, cea mai întinsă dintre cele patru mai importante, Corfu, ceva mai la nord, aproape de Albania și istorica Itaca, regatul pietros al lui Odiseu rătăcitorul. Preferate de turiștii din Marea Britanie, Corfu, Zakynthos și Kefalonia au rămas în memoria englezilor datorită lordului Byron, cel care a sprijinit lupta pentru independența Greciei și și-a pierdut viața pe pământ grecesc, la Mesolongi (sau Missolonghi).

Moartea sa l-a inspirat pe Dionysios Solomos, poetul născut în Zakynthos, creatorul faimosului Imn pentru Libertate din 1823 (versuri preluate în parte astăzi de imnul național al Greciei), să scrie poemul La moartea Lordului Byron, în 1824. Se spune că Solomos și Byron ar fi fost prieteni. De altfel doi oameni de un asemenea calibru nu puteau să treacă nepăsători unul pe lângă celălalt pe străzile înguste din Zante, ori să refuze să închine un pahar de vin parfumat la una din tavernele din port.

THASOS

Situată în nordul Mării Egee, adică exact în partea opusă față de Zakynthos, insula Thasos este foarte cunoscută românilor, care o preferă pentru că este apropiată și are plaje splendide. Thasos este patria mierii de pin, celebră pentru carierele sale de marmură, exploatate încă din antichitate, și pentru mielul la proțap, servit cu sos tzatziki (sau, dacă vreți, țațichi) și reconfortantul vin Retsina, păstrat în butoaie de pin și servit foarte rece.

Istoricește, Thasos a fost printre cele din urmă teritorii grecești eliberate de otomani. Revoluția de eliberare începută în 1821, condusă de Hatzigiorgis Metaxas (eroul a cărui locuință se găsește în Theologos, fosta capitală a insulei), a eșuat, iar turcii au încredințat insula spre guvernare unui pașă egiptean, Muhammad Ali. Egipteanul s-a dovedit un conducător milos, așa că insula a prosperat.

Thasos oferă și contrastul localităților (și stațiunilor) de coastă în comparație cu localitățile de munte, așa cum este cazul celebrului sat Theologos, vechea capitală (actuala capitală se numește Limenas Thasou sau Thasos), a satelor Sotiros sau Prinos. Din sudul insulei (Potos, Limenaria, Alyki), în zilele senine și cu nebulozitate scăzută, se vede foarte frumos muntele Athos.

Thasos este extrem de ofertantă și ca suprafață este asemănătoare cu Zakynthos. Cum o comparație între cele două insule este inutilă, am preferat mai degrabă să-mi consult însemnările și să fac un mic rezumat al peregrinărilor noastre prin insula egeeană.

În ziua de ”safari”, așa cum l-au prezentat localnicii, am vizitat în mașini de teren și pe drumuri de munte, trei plaje celebre ale insulei – Giola, ochiul de apă în care se scălda zeița Afrodita în vremurile de demult, plaja Paradis și plaja de marmură – și o carieră de marmură.

Apoi, în ziua  excursiei oferită de una din multele firme locale, am vizitat Mânăstirea Arhanghelul Mihail, situl arheologic impresionant de la Alyki, unde se văd foarte bine și urmele exploatării marmurei în antichitate și satul Panaghia, cu izvoarele Afroditei și (obligatoriu din punctul de vedere al organizatorilor) fabrica de ulei de măsline Sotiros.

Dar ceea ce ne-a mers la suflet câtă vreme am petrecut în Thasos, au fost excursiile noastre cu piciorul între Potos și Limenaria, pe o promenadă foarte frumos amenajată pe faleza stâncoasă și care se oprește în situl industrial Metallion, care a aparținut cândva germanilor de la Spindel și unde se procesau metale prețioase.

Fabrica Metallion, numită Palatul, a fost transformată cu bani europeni într-un sit turistic, dar și într-un sat al artiștilor; locul fiind frecventat și de amatorii de ezoterism (doar că fanii echipei de fotbal PAOK din Salonic, cărora li s-a părut că situl este ”profanat” cu sculpturi ce conțin simboluri păgâne, le-au ”corectat” cu vopsea neagră).

Într-o zi de duminică am ales să participăm la slujbă în biserica din Potos. Surprinzător, sau poate dimpotrivă, deși limba greacă ne este complet străină, nu am resimțit nicio împuținare din această pricină atât cât a durat liturghia, ba chiar dimpotrivă.

La liturghie au fost prezenți și credincioși de limbă slavă, ruși și sârbi, turiști ca și noi, iar la sfârșit, după ce preotul ne-a miruit, am primit la ieșirea din biserică prescură și colivă, dar o colivă uscată, un fel de pesmet aromat cu stafide, delicios.

Thasos mi-a adus aminte de Zorba Grecul și de imaginile acelea incredibile cu livezi de măslini, capre, dealuri stâncoase și păstori cu mustăți țepoase și șepci din lână. Am făcut și eu exercițiul de a fotografia în sepia o veche livadă de măslini, în drum spre Theologos, iar efectul obținut a fost exact cel pe care-l căutam: am recreat într-un frame lumea lui Zorba!

Pe drumul spre Limenaria, după Pefkari, lângă o benzinărie, am oprit întâmplător la o tavernă ce părea sărăcăcioasă, cu fețe de masă în carouri și foarte curate, în contrast cu austeritatea sărăcăcioasă a locului. Taverna se numește Halkia și, dacă se întâmplă să vă iasă în drum, nu o ocoliți!

Noi am ajuns la Halkia dimineața devreme, când proprietarul tocmai pusese mielul la proțap. I-am cerut cafea și apă, el ne-a dat două mâini de caise culese din pomii care umbreau mesele și apa cerută, după care și-a pus repede casca și a plecat cu scuterul să o aducă de undeva din apropiere pe cea care mai apoi ne-a preparat o cafea grecească absolut divină.

Dar caisele, ei bine nu am mâncat niciodată fructe ca acelea: parfumate, corpolente, pline de dulceață și aromă, incredibile! Și nu exagerez câtuși de puțin. Dar știam această lecție și am aplicat-o: în Grecia locurile care par puțin îmbietoare sunt exact cele ce nu trebuie să fie ocolite.

”Până să ne retragem la hotel, am mai făcut o oprire la o micuță galerie de artă din Potos; da știu, cine s-ar fi așteptat? Așa a zis și proprietarul (i-am uitat numele, of fi Nikos, sau Kostadinos? Trebuia să iau o carte de vizită…). Am văzut lucrări deosebite, și pânze și ceramică. Incredibile unele. Proprietarul ne-a sfătuit să urmărim pe Facebook ce expune și să comandăm, că ni le expediază fără probleme în România. Ce-ar fi…?”

Gata, închid caietul de însemnări. Grecia insulară ne fascinează. Dar n-am fost încă la Atena. Va trebui negreșit să mergem și acolo, dar când? Mai sunt atâtea insule de explorat! Atena, va trebui să mai aștepți.

E o dimineață blândă de octombrie și-l văd pe geam pe Laci (Loți, în limba română) deja în curte, pregătindu-se să înceapă ziua. Îi fac cu mâna și-mi răspunde la salut, apoi îmi face semn spre ceasul de la mână: să vă grăbiți, să nu pierdeți trenul. Laci e petrilean, născut în Valea Jiului, la fel și Cecilia, soția lui. S-au luat de tineri, niște copii pe atunci, și au venit în Debrețin să aibă grijă de un unchi singur, iar când el s-a stins au decis să rămână.

Laci și Cecilia sunt buni de pus la rană, și nu-i laud. Dar nu despre ei vreau să vorbesc, pentru că nu le-am cerut acordul, iar pe de altă parte sunt sigur că mi-ar spune că e preferabil să vorbesc despre locurile pe care le-am văzut împreună și nu despre ei. Așa că mă întorc la dimineața în care am luat rucsacii pe umăr și am plecat spre gară, ca să luăm trenul spre Budapesta.

Pusta lui Endre

Inima Ungariei de răsărit este pusta. Poetul ardelean cu care tot ungurul este mândru, născut în satul Erin-Mețenț care astăzi îi poartă numele, Ady Endre adică, a cântat și el pusta maghiară în versuri pline de tristețe și revoltă pentru păstorul bătut de soare, de vânt, de soartă:

”Flăcău cuman cu ochii mari era,/ Menit de doruri multe să bolească,/ Păzea o turmă și-astfel străbătea/ Vestita pustă ungurească. (…) / De mii de ori gândind la viu, la moarte,/ Ori la femei a dat un chip minunii,/ Sfânt cântăreț ar fi putut să fie/ În orișicare altă parte-a lumii.”

În vreme ce trenul alerga la marginea pustei către Budapesta, spre Szolnok, mă gândeam la poetul ardelean, prieten al lui Octavian Goga (care l-a și tradus în limba română) și al pictorului Aurel Popp, admirator al lui Baudelaire și Verlaine, probabil cel mai de seamă reprezentant al curentului simbolist în literatura maghiară.

Imaginile pustei și ale satelor și orășelelor maghiare alergau în ferestrele vagonului așa cum Ady Endre a alergat prin viață, cu iubirea sa nestinsă pentru Diosy Adél Brull, care i-a fost amantă pentru aproape un deceniu și pe care poetul a urmat-o la Paris, boema sa pariziană înecată în alcool și droguri puternice care i-au scurtat viața, dar i-au exaltat imaginația și creativitatea.

Sfârșitul scurtei sale vieți poetul și-a petrecut-o în Oradea, făcând gazetărie la ziarul Vilá, pentru ca în ianuarie 1919 să se stingă din viață la Budapesta. Debreținul și Oradea, din punctul meu de vedere, sunt orașe gemene, chiar dacă sunt situate (sau poate tocmai din acest motiv) de-o parte și de alta a graniței și ambele își asumă memoria lui Ady Endre, din motive ușor diferite, desigur.

Din pragul Debreținului începe pusta, care l-a impresionat și pe Ady Endre, smulgându-i metafore din distilat de alean:

”În această seară de vară, Tisa/ Șoptește tristeți vechi, melancolii/ Soarele-apune, colorând magistral/ Zarea; mă-nvăluie copacul nopții”

iar astăzi, pentru a gusta din imaginea sa de altă dată, mai poți găsi aceleași imagini sau construi propria etichetă pentru cuvântul pustă dacă te cazezi în (mult căutata) stațiune(a) balneară Hajdúszoboszló și apoi vizitezi, în timpul pe care îl ai la dispoziție, cât mai multe locuri din splendidul parc național Hortobágy (Hortobágy Nemzeti Park).

Hortobágy este patria văcarilor maghiari tradiționali și a vitelor acestora, cu coarnele lor impresionante, dar și a dropiei, pe care o mai putem găsi încă în pustă, ori a păsărilor de apă (se pare că peste trei sute de specii diferite). De altfel, drumul de la Debrețin la Eger și Miskolc (Mișcolț, în românește) străbate zone sălbatice, străjuite de foișoare de observare și fotografiere; pe aceste șosele oricând poți întâlni porci mistreți sau căprioare în fața mașinii, așa că este nevoie de atenție.

Budapesta, oraș imperial

Am coborât din tren la gara Nyugati și am pornit-o apoi pe bulevardul Szent István către Dunăre, pentru o zi de plimbare prin centrul istoric al capitalei Ungariei, din care să nu lipsească: Catedrala Sfântul Ștefan și Parlamentul, strada comerciala Vaci (Utca, sau, cum se spune românește, Voți Uțo), Podul cu Lanțuri (Széchenyi Lánchíd), Citadela și, desigur Insula Margareta.

Budapesta respiră un aer imperial și cred că acest sentiment este mult mai pronunțat decât în Viena, de exemplu, iar budapestanii sunt atât de mândri de orașul lor, li se citește pe față, încât nu poți să nu-l respecți la rândul tău și să nu-l admiri. Pe de altă parte, Dunărea este o parte inseparabilă a orașului, pe care budapestanii au introdus-o în viața lor cotidiană ca pe-un reper imuabil; se raportează la fluviu ca la cel mai prețios obiectiv urban și totodată cel mai respectat vecin.

Catedrala/Bazilica Sfântul Ștefan este un edificiu impresionant, început la jumătatea secolului al XIX-lea în stil neoclasic, cu accente arhitecturale proprii Renașterii; la edificiu au contribuit trei arhitecți – József Hild, Miklós Ybl și József Kauser -, lucrarea fiind terminată după cinci decenii.

Cea mai râvnită relicvă din Bazilică este pentru turiști mâna dreaptă a Regelui Ștefan cel Sfânt, canonizat în anul 1083, întemeietorul Ungariei ca stat. Mie mi-a plăcut mult și piața bazilicii, furnicarul turiștilor și încercările lor eroice de a obține cea mai bună fotografie în acel spațiu îngust, pentru că raportat la cadrul fotografic lupta dintre detaliu și monumental se menține neîmpăcată.

Foarte aproape de Catedrala Sfântul Ștefan este Belváros, sau Orașul Interior, cu strada comercială Vaci, de unde, traversând Dunărea pe Podul Elisabeta (Erzsébet híd), se ajunge la Citadelă. Spectaculos este și Palatul Sándor (Șandor, cum citim noi) din Buda, care este și reședința președintelui Ungariei. Palatul Sándor se găsește în dreptul Podului cu Lanțuri, iar de la pod până sus, la palat, se poate ajunge ușor folosind Funicularul palatelor din Buda.

Budapesta nu poate fi limitată la mica listă de obiective pe care am făcut-o mai sus, dar dacă urmezi malurile Dunării pe acest traseu, în Pesta și în Buda, ai captat aproape în întregime vraja capitalei maghiare și, pentru o singură zi, s-ar putea să fi chiar copleșit de bogăția experiențelor și a imaginilor.

Budapesta pentru o zi marchează o experiență frumoasă, doar că ascunde mai mult decât dezvăluie. E bine de știut că între orele două și patru ale după-amiezii vestitele localuri din Buda, de pe malul Dunării, oferă un meniu al zilei tipic unguresc cu numai 20-25 de euro de persoană, iar seara cel mai bine o întâmpini pe Insula Margareta, printre copacii seculari, lângă fântânile arteziene.

Eger și Miskolc, perlele nordului Ungariei

Eger este al doilea cel mai important oraș din nordul Ungariei și totodată cel care găzduiește cel mai nordic minaret turcesc, mărturie a ocupației otomane din perioada 1541 – 1699. Despre minaretul din Eger, localnicii spun că a fost înălțat de turci atât cât a fost nevoie să poată privi de acolo peste zidurile cetății creștine cu care așezarea otomană se învecina.

Cu străzile sale înguste, contemporanul Eger este un oraș turistic din mai multe motive: pentru moștenirea istorică, pentru zestrea de clădiri baroce și terasele din oraș, pentru rețetele de rachiu și vinurile roșii, pentru gulaș și, nu în ultimul rând, pentru băile termale.

Se pare că orașul și-a luat numele de la pâlcurile de arini (în ungurește égerfa) care l-au înconjurat dintotdeauna. Împreună cu Miskolc, Eger împarte frumusețile Parcului Național Bükki și mărginesc împreună, la nord, pusta.

În Eger, am petrecut împreună cu Cecilia și Laci o după-amiază minunată, în apele termale de la Saliris Resort și apoi la cramele orașului, cu gulaș de fasole (babgulyas – bobgulaș, cum spunem noi) acompaniat de vinul locului, negru și dulceag (sânge de taur).

După Budapesta și Debrețin, Miskolc este al treilea oraș ca mărime din Ungaria și un puternic centru industrial. Din acest motiv primul lucru pe care v-aș recomanda să-l faceți când vă apropiați de intrarea în oraș, este să o cotiți dreapta către Lillafüred și băile Tapolca.

Lillafüred este situat în zona ușor muntoasă a parcului Bükki, acolo unde, în ultimul deceniu al secolului XIX, contele András Bethlen, pe atunci ministru al agriculturii, a decis să pună bazele unei stațiuni pe malul lacului Hámori. Așa s-a construit Hotelul Palace, cel cu 365 de ferestre, dar și calea ferată îngustă ce înconjoară parcul natural.

Tapolca (românește Tapolța) este o suburbie a Miskolc-ului, cu băi termale care exploatează o cavernă naturală din munte. Resortul este spectaculos și efectiv invadat de turiști, dar merită efortul de a intra măcar o singură dată în formațiunea carstică ce adăpostește băile; experiența este garantat unică.

Tisa, la Seghedin

Foarte aproape de Arad, Szeged-ul, sau Seghedin, cum i se mai spune pe la noi, este orașul care se confundă cu râul Tisa: este al patrulea oraș ca mărime al Ungariei și totodată un loc fermecător. Așa cum Debrețin și Oradea îmi par gemene, nu mai puțin aș spune același lucru despre Seghedin și Arad. De câte ori am ales să zăbovim în zonă, ne-am fixat totuși cartierul general la Makó, sau cum îi spun românii, Macău.

Macău este patria cepei, recunoscută ca atare în toată țara. Mândria locuitorilor din Makó pentru priceperea lor în cultivarea cepei și usturoiului merge până acolo încât (cu finanțare europeană) și-au construit edificii culturale și un resort balnear cu acoperișuri în formă de… ceapă.

Deși oraș de provincie, Seghedinul nu este nici pe departe prăfuit sau vetust. Promenada centrală este înțesată de cafenele și terase mereu pline de turiști, orașul fiind în același timp un important centru universitar și religios al Ungariei.

Devenit Dioceză catolică în 1930, orașul și-a pus în valoare superba Catedrală Votivă, construită în ultimul deceniu al secolului XIX, după ce întreaga localitate a fost reconstruită, în urma inundațiilor devastatoare din anul 1879.

Situat la confluența Mureșului cu Tisa, Seghedin a fost mereu confruntat cu spectrul inundațiilor, pentru că râul, conștient de forța sa multiplicată cu cea a Mureșului, deși în cea mai mare parte a timpului curge leneș între maluri oglindind citadela, în anumite perioade, umflat de ploi, își schimbă atitudinea și amenință deopotrivă orașul vechi și pe cel nou.

Din fericire, să mergi în Ungaria pe urmele lui Ady Endre este destul de ușor. Țara este străbătură în lung și-n lat de autostrăzi și oriunde vei ajunge, găsești cel puțin două sau trei pensiuni unde te poți caza în condiții excelente. Despre tradițiile culinare și vinurile ungurești cred că nu are rost să (mai) vorbesc, așa că dacă scurta mea relatare v-a trezit curiozitatea, nu pot decât să vă atenționez că realitatea locurilor întâlnite ar putea, uneori, să vă depășească așteptările.

Doi carabinieri mândri călare la poarta Catedralei Sfânta Agata zâmbeau pe sub mustăți și făceau cu ochiul puștoaicelor care-i luau cu asalt pentru selfie-uri. Piața catedralei nu era foarte aglomerată la acea oră, însă dinspre piața de pește, alăturată, se auzeau strigătele negustorilor și larma cumpărătorilor. Când și când trecea prin fața noastră câte un localnic purtând sacoșe din care se ițea coada unui pește, frunze de praz și buchete de verdețuri aromate, divulgând fără intenție meniul de prânz al familiei.

Instalați la Caffè del Duomo cuprindeam perfect piața, cu Domul Elefantului, carabinierii călare, la fel de mândri și încântați de succesul pe care-l aveau la turiști, mai cu seamă la asiatice și nordice, un acordeonist matinal (aveam să vorbim cu el românește a doua zi și să aflăm că are familia undeva la Dunăre, aproape de Drobeta Turnu Severin) și grupurile de seniori catanezi, cu jurnale la subraț, adunați în grupuri de trei-patru, gesticulând și punând țara la cale.

Dacă acasă ai obiceiul să-ți bei cafeaua dimineața în oraș, atunci e bine de știut că în Catania ai să te simți ca acasă, fără să conteze că ești bucureștean, sofiot, londonez, hamburghez, praghez, parizian și așa mai departe. Catania este Europa și Europa este Catania. Dar Catania este și Mediterana, și Africa, așa cum aveam în curând să descoperim; Catania, Sicilia mai bine spus, este centrul lumii noastre de europeni, așa că este demonstrat de ce ne simțim acolo ca acasă!

Datorită poziției sale geografice în mijlocul Mării Mediterane, Sicilia s-a dovedit mai întâi extrem de interesantă pentru fenicieni, care au colonizat-o împreună cu Cartagina, din motive de logistică comercială. Apoi cartaginezii au traversat marea și au colonizat chiar ei Sicilia, urmați fiind de vecinii de mare Ionică, adică de greci, pentru ca, în fine, să ajungă provincie romană. Și provincie romană a rămas aproape un mileniu, până când arabii, în secolele IX-X, au smuls-o de la bizantini.

Dimineața superbă ne-a îndemnat să ne ridicăm, i-am făcut semn ospătarului că plecăm și am lăsat banii sub farfuria de dolci – ne-a răspuns că e ok și grazie mille -, am trecut plini de încântare printre tarabele din piața de pește și am pornit-o pe Via Cardinale Dusmet către port, trecând pe sub arcadele ce susțin calea ferată. De ce în port? Nu știu, dar părea atât de interesantă zona docurilor vechi, cu terasele multicolore de cafenele, doar câteva deschise, cu localnicii și turiștii care făceau jogging înainte ca soarele să fie prea fierbinte, cu agitația de pe docul de ferryboat-uri și liniștea din docurile iahturilor.

La un moment dat, ajunși în zona iahturilor – Circolo Velico Tamata -, am văzut parcate câteva zeci de autocare pe lângă care șoferi plictisiți încercau să-și facă de lucru sau căutau umbra, în timp ce unele erau inspectate de carabinieri care le trasau șoferilor tot felul de sarcini ce pe unii îi scoteau din sărite și protestau, amenințând cu sindicatul. Doar cinci sute de metri mai departe am deslușit pricina mobilizării de forțe și motivul prezenței carabinierilor: pe acele docuri Crucea Roșie, Salvați Copii și autoritățile siciliene organizaseră un punct de triere al refugiaților salvați de pe Marea Mediterană, venind dinspre Libia.

Africa cerea ajutorul Uniunii Europene, dar până să-l primească – după cum știm, nici până astăzi nu avem un consens în privința politicilor de migrație – Italia era la mijloc și trebuia să se organizeze, fiind sprijinită doar de Crucea Roșie și ONG-urile care au închiriat ambarcațiuni și au adus voluntari care să susțină operațiunile de salvare ale celor care plecau pe mare din disperarea de a căuta pacea în bogata, dar nepăsătoarea Europă.

Acum vedeam cu ochii noștri această tristă realitate și, fără să vreau, fulgurant, mi-am adus aminte de jurnalista maghiară Petra Laszlo, care i-a pus piedică unui refugiat sirian cu un copil în brațe ce intrase pe teritoriul Ungariei venind dinspre Serbia și m-am cutremurat. Când am devenit atât de nepăsători și de cinici; cu cât strigăm mai tare că suntem creștini, cu atât mai violent îi respingem pe cei în nevoie sub motivul că au altă religie?

Să spun că am revenit brusc cu picioarele pe pământ ar fi prea puțin. În cele din urmă o doamnă carabinier s-a apropiat și ne-a întrebat dacă suntem jurnaliști și ne-a cerut să nu filmăm. I-am spus că suntem turiști și că pur și simplu vedem pentru prima dată efectele migrației; a făcut o grimasă prin care ne transmitea că, poftim, Italia vede asta de ani buni, după care ne-a cerut să ne îndepărtăm și să ne vedem de drum.

ETNA

Cu ai săi 3340 de metri, Etna a stat cu piscurile ascunse în ceață în mai toate zilele vacanței noastre siciliene. Doar că noi am decis să-l luăm cu asalt pe cât se putea, cu ajutorul municipalității Cataniei, care organizează aproape zilnic excursii ce pleacă din Piața Domului, pe Via Etnea, prin  Gravina di Catania, apoi Mascalucia, Massa Annunziata, Nicolosi pentru ca, în fine, să se oprească la puțin peste 1900 de metri, la Rifugio Sapienza.

Etna trăiește în simbioză cu sicilienii, fiind principalul motiv pentru care câmpiile și dealurile sunt atât de mănoase, dar comportându-se în același timp ca un zeu neîndurător și capricios. Orașul este apărat din loc în loc de ziduri menite să oprească scurgerile de lavă de pe versanți către comunele de la poalele muntelui, dar de câte ori oamenii se întrec cu gluma și îndrăznesc să creadă că pot coloniza muntele, acesta le arată îndată unde le este locul, înghițind în torente de lavă și cenușă casele inconștienților care au cutezat.

Craterul Silvestri, apropiat de Rifugio, deși situat la o cotă destul de joasă, cam pe la jumătatea muntelui de fapt, oferă o priveliște spectaculoasă pentru turiști, și nu este de mirare. Având forma tipică de căldare și de mult stins fiind, craterul se oferă cuminte vânătorilor de fotografii și celor care îl exploatează din tot felul de motive ezoterice. În plus, de pe buza căldării sale peisajul se întinde splendid, fie că privești către mare, fie că privești către vârf, în zilele senine.

Cum n-am avut parte de o zi senină, priveliștea ni s-a deschis cu parcimonie în ambele sensuri ale verticalei, dar n-a fost cu supărare, pentru că oricum ne-am socotit privilegiați pentru prea plinul inimii oferit proximitatea tainelor muntelui și din recunoștința că ne-a primit fără mânie în intimitatea sa.

În ziua secundă pelerinajului pe colinele Etnei am  urmat coasta de tuf vulcanic prin Aci Castelo până la Aci Reale, ca o anticipare a planului de a părăsi Catania pentru două sau trei zile de Taormina. Comunele Aci Castelo și Aci Reale sunt mici bijuterii ale Mării Ionice și te duc cu gândul la surorile lor de pe coastele și insulele grecești, cu care au atât de multe în comun, fără să le semene. Până la urmă, Patras sau Kefalonia sunt mai departe de Catania decât Valleta sau Tunisul, de exemplu.

Mai degrabă Sicilia împarte o istorie comună cu Malta, ambele fiind recucerite în secolul al XI-lea de cruciați de la arabi și intrând sub dominație normandă, apoi fiind cucerite de Regatul Aragonului, în plină expansiune în secolul al XIII-lea.

Dantelăria din tuf vulcanic a țărmului ionicii la Catania se însoțește cu dantelăria multicoloră a comunelor aninate pe colinele și stâncăria costieră, printre care își fac loc omniprezenții cactuși cu fructe aromate (de care sunt pline piețele Siciliei), tufele de grozamă, oleandru, mimoză și hibiscus, eucalipții, migdalii și castanii.

Se spune – așa am aflat și eu, întrebând ce semnificație are capul de meduză cu cele trei picioare, emblema insulei – că Sicilia este caracterizată de treime, de cifra perfectă trei și că numele în vechime era Trinakria, adică trei puncte. Dar numele nou, acela de Sicilia, ar însemna fertil, iar fertilitatea, știe toată lumea, se datorează zeului Etna și zeilor mării, care împreună binecuvântează câmpiile și colinele mănoase ale insulei.

TAORMINA

În mai 2017 Taormina a găzduit un summit G7, organizat de Italia și care ar fi trebuit să se desfășoare inițial în Florența. Doar că fostul premier Matteo Renzi a decis că ar fi mult mai potrivit ca și Sicilia să beneficieze de extraordinara promovare pe care un astfel de eveniment de politică internațională la nivel înalt i-ar oferi-o, așa că a ales drept gazdă stațiunea Taormina.

Situată la 206 metri deasupra mării, Taormina este perla siciliană de la Marea Ionică, sau, cum spunea cândva Ernest Hemingway, este un loc atât de frumos încât te doare să-l privești. Cine oare sunt eu să-l contrazic pe Hemingway, asta dacă mi-ar da prin cap să o fac și nu e cazul. Dar recunosc cu sinceritate că înainte să cobor în gara stațiunii aveam un singur gând, să văd hotelul în care avusese loc reuniunea G7 și să vizitez amfiteatrul grec care apărea în mai toate fotografiile oficiale ale evenimentului.

După ce am ajuns în oraș, deasupra mării, am uitat pur și simplu că în lume din când în când cei puternici organizează reuniuni la care decid tot felul de lucruri care lor le conferă iluzia puterii și nouă iluzia că depindem de hotărârile lor.

I-am dat uitării firesc pe Trump, Renzi, Merkel, May sau Macron; gândul meu s-a debarasat de ei ca de-un balast inutil pentru pastele siciliene, terasele și palatele Taorminei, pentru porțile vechii cetăți și Corso Umberto, biserici, bazilici, tangouri dansate de perechi pasionate sub clar de lună, pentru amfiteatrul natural Castelmola sau pentru Isola Bella.

Țara Siciliei, aleasă sub soare și Taormina, perla sa, un loc de un pitoresc aparte; unde cei avuți ai lumii plutesc în sfere pe care banii lor le construiesc și invizibil îi separă de toți ceilalți, dar tot împart aceleași străzi cu turistul obișnuit fără ca nimeni să se supere din cauza asta. Taormina, unde la Biserica Sfânta Caterina îngerii ne-au purtat pe brațe tot timpul în care am asistat la concertul de chitară a duoului Salerno – Cappellani, cu tema Invitație la dans.

Cu muzica lui Vivaldi, Boccherini, de Falla sau Vittorio Monti am trăit ca martori ai unei liturghii cerești și dacă era vorba de un dans, acela sigur era mișcarea corului de îngeri în fața tronului ceresc.

Da, în fiecare seară în care am rătăcit pe Via Teatro Greco ne-am întâlnit cu Donatella Versace, care-și făcea plimbarea de seară alături de companionul său și de garda de corp. Da, în fiecare seară am văzut cum rușii bogați își îmbracă însoțitoarele în blănuri pe Corso Umberto, dar și cum tinerii iau cu asalt gelateriile și arancineriile stradale fără să le pese de cei indecent de bogați cu care împărțeau același spațiu, pentru simplul motiv că Taormina, Sicilia este a tuturor.

Dar mai cu seamă Sicilia este țara soarelui, fără asemănare, este inima Mediteranei. Și cine ajunge acolo, se află pentru un timp în inima lumii europene, a Europei adevărate, aceea a oamenilor, și nu a continentului politic, despre care nimănui nu-i pasă cu adevărat în tot cuprinsul acestei insule fericite.

Sunt orașe în lume pe care visăm să le putem vizita, să le privim cu ochii noștri, să le străbatem cu pasul nostru pentru a vedea de ce le iubește o lume întreagă și să aflăm astfel de ce le vom iubi și noi. Viena este unul dintre aceste orașe. Uluitor ca frumusețe și surprinzător de accesibil pentru români.

Nichifor Crainic, în Memoriile sale, are istorii pitorești aproape inegalabile cu Viena, unde a ajuns în toamna anului 1920 la insistențele amicului său, Lucian Blaga. A petrecut acolo un an pe care l-a descris în superlative, impregnându-se de civilizația fostului imperiu, studiind și… îndrăgostindu-se de o frumoasă bucovineancă. Despre primele sale impresii legate de Viena, Nichifor Crainic scrie:

Iată un palat vast cu statui ecvestre! E desigur Burgul, fostul cuib habsburgic. Iar în fața lui două clădiri negre, uriașe și gemene. Trebuie să fie vestitele muzee ale Vienei. Și, în fund, Parlamentul, – îl poate recunoaște oricine după stilul grec. E destul pentru astă seară. Prin urmare, asta e Viena, care îmi va legăna o vreme sufletul dezamăgit.”

După ce prima sa escapadă pe străzile capitalei imperiale s-a încheiat, ajuns la hotel, și-a trezit entuziasmat peste poate amicul companion cu care sosise de la București, adică pe Alexandru Busuioceanu, și i-a repetat într-una: ”Scoal′ Alecule, eu am văzut Viena!”

Ei bine, când străbăteam cu taxiul, venind dinspre aeroport, bulevardele Vienei, la primele ceasuri ale zilei, într-o lumină crudă, mi-am spus și eu în gând, la fel ca de alde Crainic cândva, deschide bine ochii amice, ești în capitala Imperiului, în inima Mitteleuropei, acolo unde oameni luminați din neamul tău au scris istorie și au făcut posibilă țara ta de astăzi!

Cu siguranță nu am de gând să descriu în amănunt toate experiențele noastre vieneze, pentru că acest oraș, până la urmă, îi vorbește fiecărui oaspete asemeni unui prieten apropiat și i se strecoară direct în inimă. Dintre toate experiențele am să mă opresc la zilele în care am vizitat suburbia vinului, Grinzing.

Grinzing, descoperit prin învăluire și nu fără efort

Nu descoperi Grinzing așa pur și simplu, este nevoie de pregătire și de abordarea printr-o mică învăluire, care să-i dovedească că ești la înălțimea cuvenită și îi acorzi, cu deferență, atenția pe care un astfel de spațiu o reclamă implicit. Pentru că acest Grinzing nu este doar o suburbie, nu este nici vreun fel de podgorie și, mai cu seamă, nu vrea să fie confundat cu aglomerația Vienei.

Carevasăzică, prima mișcare a fost de tatonare. Ne-am așezat în așteptarea autobuzului municipal Hop-on Hop-off în fața Burgtheater pentru linia verde care trece prin Grinzing și ajunge în vârful Kahlenberg, unde se deschide o formidabilă panoramă asupra Vienei.

Lângă noi s-a așezat o pereche extrem de simpatică și volubilă de canadieni din Toronto cu origini irakiene, care au fost foarte curioși de unde suntem. Suntem români. A, da, români? București, nu? Da, da, chiar din București. Ar trebui să vizităm și noi România, că sunt mulți irakieni acolo, așa am auzit.

Până a sosit autobuzul nostru turistic am mai aflat că cei doi au emigrat în Canada imediat după ce americanii au declanșat ostilitățile din 2003 și că nu-și doresc nimic mai mult decât să se întoarcă, doar că situația din Irak a rămas tensionată.

Ori, dacă este tot mai puțin probabil să se reîntoarcă și să-și sfârșească viața în țara natală, și-ar dori măcar să se mute mai aproape, eventual undeva în Europa. În România? i-am întrebat. Încă nu știm, Germania ne-ar plăcea mai mult, au spus ei. Sau poate în Austria, m-am gândit eu, în vreme ce autobuzul oprea în stație.

Am urcat pe Kahlenberg unde am rămas un timp să privim viile de sus și ne-am făcut pe loc planul pentru ziua următoare: urcăm pe Kahlenberg, apoi coborâm pe jos în Grinzing, vizităm tot ce se poate vizita, bem must sau tulburel, ce-om găsi, și din stația Himmelstrasse luăm autobuzul înapoi spre oraș.

A doua zi am avut parte de o zi superbă pentru excursia planificată și totul a ieșit de minune. Acel început de octombrie ne-a întâmpinat cu soare, iar coborârea de pe Kahlenberg până în Grinzing a fost o rară plăcere.

Sturm und strudel

Mi-am consultat însemnările pe care le făcusem la sfârșitul acelei zile despre drumeția de pe Kahlenberg și am scris așa: …am coborât pe jos, pe aleile de pe traseul marcat cu două dungi roșii și una albă către Cobenzl și apoi către Grinzing. După calculul meu am mers în jur de 6-7 km cu totul. Toată treaba ne-a luat, cu tot cu sesiunile de fotografie, în jurul a două ore.

Ajunși în Grinzing, unde am reușit să întâlnim încă localnici aducând acasă remorci pline cu struguri, ne-am dat seama că nu doar încântarea ochilor ne-a adus aici, ci și dorința de a ne încânta papilele gustative, așa că, citez din nou din însemnări, ne-am oprit să mâncăm la Ospătăria Neuland pentru o masă tipic vieneză, sau cel puțin așa ne place să credem. Au fost supe cremă de roșii atât de gustoase cum nici în Italia și nici în Grecia nu ne-a fost dat să mâncăm (poate pentru că aveau și semințe de dovleac?), proverbialele șnițele vieneze pe care farfuria abia le încape stropite cu sturm (tulburelul vienez), ștrudele cu măr și, firește, espresso, pentru o bună digestie.

Porniți de fapt în căutarea șturmului (sturm, mustul de Grinzing, deja tulburel), cred că am fost inspirați să începem totul cu o drumeție care să ne creeze dispoziția perfectă; ceea ce am găsit a fost o senzațională masă de prânz cu tot ceea ce Viena are mai bun, pe care am stropit-o cu vin nou și am însoțit-o cu priveliștea de poveste a acestei suburbii, senzațională în soarele toamnei.

Unde bate inima Vienei?

În scurtul eseu de antropologie borgesiană, Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu ne îndeamnă la călătoria cu suflet, adevărata călătorie a omului, pornind de la o scurtă istorie:

”Niște călugări budiști se hotărăsc să viziteze Lumea Nouă. Iau avionul și ajung pe aeroportul din New York. Acolo se așază pe niște scaune și așteaptă în liniște. Trece o zi, trec două… La un moment dat, un ofițer din paza aeroportului se apropie de ei, intrigat, și-i întreabă ce se întâmplă. ′Ne-am hotărât să vizităm Lumea Nouă, așa că am venit la New York′ îi explică un călugăr. ′Dar sunteți la New York!′ le atrage atenția ofițerul. ′Corpurile noastre sunt la New York, acum așteptăm să ajungă și spiritele′ îi răspunde mai-marele budiștilor.”

Românul spune că i-a rămas sufletul acolo atunci când părăsind un loc, părerile de rău îl fac să creadă că sufletul nu i s-a mai întors întreg și o parte din el, ascultându-i dorința intimă, a rămas să-l (în)locuiască mai departe în locul drag, pe care doar cu trupul l-a părăsit.

Nichifor Crainic, cu ale cărui cuvinte mi-am început această poveste despre Viena, descria șirurile de arbori ai Ringului cu nostalgia celui care nici măcar nu vrea să ascundă că o parte din sufletul său a rămas în burgul Dunării Albastre.

O halbă de bere și un pahar de vorbă

Puține sunt frumusețile Vienei pe care Ringul nu le cuprinde, iar o plimbare la pas, cu caleașca sau un automobil de epocă, la alegere, este obligatorie. Să treci în revistă popasurile obligatorii legate de Ring – aș începe cu Café Central, cafeneaua celebrităților, palatele Albertina și Hofburg, minunata Catedrală Votivă, al cărei arhitect a reușit să înfrângă regulile și să o facă mai înaltă decât turnul Primăriei amplasând în vârf o statuie de cinci metri, Catedrala Sfântul Ștefan și altele multe altele de care nu te poți desprinde prea ușor – este o artă cu care e musai să te îndeletnicești în Viena.

Dar noi am avut și altfel de experiențe, ce țin tot de arta ineditului. Undeva aproape de gara centrală am găsit o arteră comercială care se numește Favoritenstraße. Nu despre ea vreau să vă vorbesc, ci despre ospătăria Lendl de pe străduța Reisingergasse, pe care am întâlnit-o aproape de această zonă comercială.

Recomand tuturor celor ce vor să trăiască o experiență vieneză autentică această ospătărie, care este o afacere de familie; acolo fumătorii se simt ca acasă pentru că au spațiul lor din care nimeni nu-i alungă (nu sunt fumător, e doar nostalgia cârciumii de altă dată), iar barmanul nu ezită să ciocnească cu tine o halbă de bere la un pahar de vorbă. Aici și în altă parte, merită să încercați, Viena este mereu surprinzătoare, gata oricând pentru un dialog de la suflet la suflet.

În zborul spre Alghero din acele ultime zile de septembrie erau turiști câți să-i numeri pe degete; sezonul vacanțelor de vară se încheiase de ceva timp și Bucureștiul avea parte de primele ploi reci de toamnă. În schimb foarte multe femei între două vârste, cu bagaje voluminoase și griji care li se citeau pe față, își ocupau tăcute sau vorbind în șoaptă locurile în avion, așteptând decolarea cu gândurile risipite, încordare și un licăr aproape imperceptibil de speranță în privire.

Italienii le numesc badante și cred că nu este nimeni în România să nu știe cu ce se ocupă în Italia o badantă româncă, de ce a ales să facă această muncă, care sunt condițiile în care trăiește și cam câți bani câștigă. Ascultându-le involuntar poveștile, am înțeles că Sardinia era noua destinație pentru aceste femei trecute prin multe, care optaseră pentru insulă după ce în cizmă câștigurile fuseseră dijmuite de criza economică.

În Sardinia se câștiga și cu 300 de euro mai mult, doar că – mereu există și un revers – cei mai mulți dintre vârstnicii asistați trăiau la munte, în sate izolate, așa că era greu de spus dacă badantele erau mai fericite în insulă. Noi, ca turiști, deși călătoream cu ele în același avion, eram la ani lumină distanță de problemele lor, având parte de mai multe oportunități în viață și șanse de a alege; ca fapt divers, ciudat este că avem tendința de a nesocoti darul libertății de a alege, considerându-l firesc.

Tânăra Românie și îndrăzneața Sardinie

Chiar înainte de a vedea Sardinia nu se poate ca două teme ce au legătură ineluctabilă cu istoria insulei să nu-ți aprindă imaginația și dorința de a vizita acest tărâm mediteranean: steagul sard și simpatia, implicarea cu care Regatul Sardiniei a susținut aspirațiile românilor în epoca modernă.

Steagul sard, al celor patru capete, a fost creat în secolul XIII, atunci când Regatul Aragonului, din care Sardinia încă nu făcea parte, a fost împuternicit (dacă se poate spune așa) de Papa Bonifaciu al VIII-lea să cucerească și regnum Sardiniae et Corsicae. Pentru fiecare victorie a Aragonului împotriva maurilor, se spune, pe steag a mai fost adăugat un cap de maur.

Regatul Sardiniei și Corsicii, cu o extraordinară tradiție judiciară pentru acele vremuri, și-a păstrat o oarecare autonomie în cadrul Regatului Aragonului. La începutul secolului XVIII, Casa de Savoia deținea sub titulatura de Regatul Sardiniei atât actuala insulă sardă, cât și teritoriile Savoiei și Piemontului.

La mijlocul secolului XIX, Regatul Sardiniei (și Piemontului) a devenit principala forță politică de eliberare a Italiei, luând parte, alături de Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman, și la războiul Crimeii, împotriva Imperiului Rus. Pe fondul conflictului Crimeii, în anul 1856, la Congresul de pace de la Paris contele Walewski, reprezentantul Franței, a lansat în dezbatere tema unirii principatelor Moldovei și Țării Românești.

În timpul negocierilor de la Paris, puterile care au participat într-un fel sau altul la conflict s-au polarizat în jurul proiectului pe care contele Walewski l-a pus pe masă, iar Regatul Sardiniei, alături de Franța, Rusia și Prusia s-au pronunțat pentru susținerea ideii de unire, în timp ce Austria și Imperiul Otoman s-au opus.

Alghero, moștenire catalană în pământ italian

Istoria Alghero, ca cetate fortificată, începe cu familia genoveză Doria, la început de secol XII. Totuși, în curând locul a început să fie colonizat de catalani și, în secolul XIV, fortificația a fost cucerită de aragonezi, Alghero și Sassari alăturându-se Regatului Aragonului, împreună cu Valencia, Mallorca, desigur Catalonia și Aragonul. Până astăzi, cei din Alghero prețuiesc moștenirea catalană și, simbolic, sunt reprezentați în Generalitat de Catalunya, adică guvernământul Cataloniei autonome, organizată în cadrul statului spaniol.

Alghero este orașul mediteranean fortificat tipic, cu ziduri și turnuri masive profilate dinspre mare, pentru ca în spatele zidurilor să se arate policrom orașul, prosper și vesel, o invitație pentru călători să ancoreze în golf și să tragă barca sub ziduri pentru un vin bun și o porție generoasă de paella.

Pentru turistul modern, Alghero are în ofertă un număr aproape nelimitat de tipuri de pizza, toate delicioase; paste, însă, într-un sortiment mult mai puțin diversificat. Dintre toate locurile în care am oprit pentru o pizza sau o cremă catalană, cel mai mult mi-a mers la suflet cârciumioara Ichnos, de pe Via Don Minzoni, unde am avut mereu senzația că suntem adoptați în familie.

Nu spun acum că în jurul Bastionului sau pe faleza Marco Polo din Bastion nu sunt restaurante minunate, care au în plus o priveliște privilegiată asupra cetății, a mării și a portului, dar în măsura în care este atât de ofertantă turistic, pierde din căldura pe care o dă atmosfera mai puțin formală a unui local familial.

Am oferit o perspectivă asupra ofertei culinare sarde, care în Alghero are un specific pronunțat catalan, pentru că aici nu doar viața turistului ci și cea a localnicului înseamnă mare, pescuit, comerț, istorie, turism și neapărat gastronomie. După ce savurezi deliciile locale, ceea ce urmează este să oferi încântare ochiului și, pentru acest scop avem piațetele, străduțele înguste, bisericile, portul și faleza orașului.

În piețe ca Antonio Sanna, Michele Balzani, Ugo Pioletti, Porta Terra sau Pino Piras găsești negustorii de dulciuri și artizanii de bijuterii din coral, ambele mărci unicat ale cetății Alghero.

Un magazin cu bijuterii de coral din Alghero este un spectacol în sine. Nu contează foarte mult dacă admiri bijuteriile în general, sau dacă bijuteriile meșteșugite din corali sunt pe gustul tău, pentru că este realmente imposibil să îți înfrângi curiozitatea și să rămâi impasibil în fața ofertei care îți copleșește așteptările și imaginația.

Splendida culoare africană a plajelor din Alghero

În apropierea hotelului nostru, de pe Via Puglia, la numai cinci minute de mers, am găsit minunata plajă cu pini Maria Pia, mândria și emblema turismului în Alghero. Spre deosebire de plajele din nordul insulei, de exemplu din Porto Torres, apele Mediteranei sunt mai reci aici, dar limpezi ca un râu de munte.

Plaja Maria Pia este impresionată nu doar pentru cadrul natural de poveste pe care îl oferă, ci și pentru poveștile pe care le spune, și care sunt ale turiștilor care vin să se bucure de soare și de priveliște, ale pacienților aflați în nevoie de la spitalul Regina Margherita ori ale vânzătorilor ambulanți nigerieni, senegalezi sau pakistanezi.

Micii comercianți africani au povești de viață incredibile, așa cum am aflat de la un bătrân nigerian cu o ușoară infirmitate ce-i stânjenea mersul și care vindea sculpturi din lemn. Dorința lui cea mai mare era să se întoarcă acasă și în fiecare an spera că o va face, doar că anul trecea și reîntoarcerea suferea o nouă amânare.

Cei mai tineri își traduceau nostalgia în desenele din cărbune de pe trunchiurile de pini doborâți, iar scenele întruchipate aveau și un nume: Mama Afrika. Când se odihneau sub pini, la mijlocul zilei, atunci când plaja se golea de turiști, privirile lor erau melancolice și timpul potrivit pentru a adăuga noi scene cu elefanți, girafe și rinoceri.

Când plaja redevenea un furnicar, ieșeau din umbră și arborând zâmbete irezistibile, reîncepeau asaltul ofertelor cu mătăsuri, obiecte de artizanat și articole de plajă. Cum am fi putut să rezistăm acestor zâmbete, să rămânem de piatră și să nu cumpărăm nimic?

Poate o chema Idiba sau Anika, ori Djidade, cine știe? Nu se grăbea, îi saluta frumos cu Salam Alaikum pe cei asemeni ei și afișa un zâmbet care lumina în jurul ei. Vindea basmale, cămăși, bluze, eșarfe și cearșafuri albe sau multicolore. Negocia cu voie bună și răbdare și a acceptat să fie fotografiată. Ne-a mulțumit frumos pentru marfa cumpărată și a plecat mai departe: pentru ea plaja nu era doar un fel de bazar, ci părea că înseamnă acasă.

Sassari: lecția optimismului

Ziua în care ne-am abătut cu trenul până în Sassari, capitala provinciei cu același nume, era ușor nehotărâtă, cu un soare năzuros și nori îndrăzneți; o vreme perfectă pentru explorare. Am pornit pe Via XXV Aprile și apoi în sus pe Corso Vittorio Emanuele II până în Piazza Castello și mai departe până în Piazza d′Italia unde am admirat splendidul palat care adăpostește Prefectura Sassari.

Întorcându-se către gară pe Via Turritana am trecut pe lângă Palatul Ducal și ne-am oprit în Piazza Duomo, ca să vizităm Catedrala Sfântul Nicolae și să bem o cafea la barul Al Duomo.

Fiind puțin înainte de prânz, terasa de la Al Duomo am împărțit-o cu o singură tânără, probabil pentru că ora cafelei și a prăjiturilor cam trecuse și se apropia ora principalei mese a zilei. S-a dovedit că tânăra, care era însărcinată, era o conațională originară din Craiova și stabilită de câțiva ani în Sassari. Căsătorită cu un tânăr italian imediat după ce terminase liceul, tânăra doamnă absolvise facultatea în Sardinia și era angajată a aeroportului din Alghero.

Viața este prea scurtă și frumoasă ca s-o lăsăm să fie tulburată de deciziile politicienilor

Deși în general mulțumită de viața sa în insulă, își făcea unele griji pentru că politicienii Forzei Italia încercau să determine aeroportul să renunțe la contractul de parteneriat cu o companie aeriană low cost ce sporise mult numărul curselor în ultimii ani, dar în dauna companiei Alitalia. Dacă contractul era desfăcut, credea ea, numărul de curse aeriene va scădea din nou și după ce va naște nu va mai avea un job la care să se întoarcă.

Dar era optimistă. În Italia niciun cetățean care se respectă nu cedează buna dispoziție din pricina unor politicieni, chiar dacă deciziile lor i-ar afecta locul de muncă. Viața este prea scurtă și frumoasă ca să fie tulburată astfel. O lecție de viață care ne-ar folosi și nouă în România.

E chipul lui Dante sau e doar o iluzie?

Ce este mai frumos, mai plăcut: o zi de târg în Alghero, între Via Liguria și Via Corsica, sau o plimbare cu barca până parcul natural din Porto Conte, la Grota lui Neptun? Este greu de spus.

La Grota lui Neptun am ajuns atât cu barca, cât și cu autocarul, de unde se poate coborî pe faleză, pe scările de piatră până la grotă. De sus se poate fotografia insulița stâncoasă Foradada, despre care se spune că ar profilul lui Dante.

Peisajele din parcul natural sunt impresionante, dificil de descris atunci când nu ai suficient talent pentru a transforma imaginile în cuvinte, pentru ca apoi ele să redevină singure imagini, indiferent cine le evocă. Cum nimic nu se poate compara cu ceea ce ochiul percepe în mod direct, cel mai bine ar fi să ajungeți cândva acolo, dacă nu cumva ați vizitat deja Alghero și Sardinia.

Pentru noi ultima zi în Alghero a fost o zi de târg; târg ce are loc săptămânal miercurea, din zori și până spre prânz. Târgul este impresionant, cu nimic mai prejos decât orice alt târg renumit din Italia.

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

Muntenii își etalează brânzeturile și mezelurile, pescarii peștele și fructele de mare, artizanii cuțitele corsicane, încălțămintea și obiectele de mobilier și uneltele, grădinarii legumele și florile într-un adevărat furnicar de mii de oameni veniți din oraș și împrejurimi.

Ne-am simțit ca acasă, forfota ne-a energizat și culorile, mirosurile și gusturile ne-au entuziasmat. Aveam bagajele făcute, dar n-am rezistat să nu mai facem câteva mici cumpărături, așa cum se cuvine la târg. Ne-am desprins de pe pista aeroportului din Alghero odată cu apusul. La București ne-a întâmpinat o ploaie liniștită de toamnă care se așeza pe geamurile taxiului și iriza luminile orașului.

”Acasă pe drum, patru ani teleleu” este o carte eveniment, publicată în anul 2017 de Editura Humanitas, o colecție de reportaje tulburătoare semnate de publiciștii independenți Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, asupra căreia nu insist acum. Important este că, după ce am citit poveștile atât de sensibile, cu subiecte de un tragism greu de confruntat pe alocuri, am resimțit imediat nevoia de a le susține demersurile jurnalistice. Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au renunțat la ideea de a mai avea o locuință stabilă, s-au mutat într-o autorulotă și au pornit împreună – așa cum puteți vedea oricare dintre dumneavoastră pe site-ul Teleleu.eu – pe urmele poveștilor care îi așteaptă oriunde, în țară sau în lume. Ca orice jurnalist independent, acești prieteni ai noștri sunt dependenți de obținerea unor granturi pe baza proiectelor pe care le pot propune, sau de donațiile amicilor și ale binevoitorilor.

În toamna anului trecut am participat, în organizarea Fundației Friends for Friends, la o sesiune de donații pentru proiecte jurnalistice, cu gândul să-l susținem pe cel propus de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț pentru anul 2019: pe urmele poveștilor românilor emigrați în Europa, în căutarea unui trai mai bun, pentru a-și susține familiile de acasă ori pur și simplu dezamăgiți de lipsa oportunităților.

Cu ajutorul Fundației Friends for Friends și al prietenilor fideli (vezi: http://teleleu.eu/vederi), Elena și Cosmin au reușit să obțină minimul necesar pentru a porni la drum prin Europa, în căutarea poveștilor românilor emigrați, iar nouă, celor rămași acasă, în semn de prețuire pentru ajutorul acordat, ne trimit lunar câte o poveste și o fotografie, care prefațează viitoarea lor carte.

Odată ajunși cu istoria teleleilor Elena și Cosmin în acest punct, mărturisesc că acesta reprezintă originea inspirației pentru seria Români la pas prin lume, pe care o începem astăzi în Matricea Românească. Dar în susținerea ideii mai pot schița cel puțin încă două temeiuri:

(i) cuvintele lui Constantin Noica, din Jurnal filozofic: ”E dureros că românul n-a înțeles mai mult singurătatea. A avut parte de cea cosmică, păstorească, dar nu de singurătatea comunitară, rodnică, în care, despărțit de oameni, îi regăsești cu adevărat.”;

(ii) și un mic pasaj dintr-o scrisoare transmisă de Elena din Spania: ”Andreea e din Constanța și, de fiecare dată când se întoarce acasă, se deprimă când vede barurile și restaurantele luxoase, dar străzile pline de gropi. ′Mă supăr și mă întreb: De ce aici străzile sunt curate și îngrijite și acasă, nu? De ce aici se poate și acasă, nu?′, spune ea. ′Până la urmă, diferența dintre oameni nu e așa de mare: spaniolii nu sunt nici mai deștepți, nici mai muncitori decât românii, dar aici lucrurile merg diferit și nu înțeleg de ce′.”

Mă întreb cine și cum suntem noi românii de fapt? De-o viață am în minte aceste întrebări și știu că nu sunt singurul. Deodată realizez că, în măsura în care călătorim prin lume – nici nu contează neapărat motivul – actul interogativ devine o oglindă. Povestind, vă invit de fapt să o luați din cui și să priviți în această oglindă. Dar să nu uitați că, până la urmă, totul începe cu o carte!

CIPRUL, PRIMA ȘI ULTIMA THULE

Noi nu suntem călători de profesie sau prin vocație, țin să încep cu această mărturisire istoriile pașilor noștri prin lume și descoperirea unor locuri la care, dacă România nu ar fi devenit membră a Uniunii Europene, am fi continuat mai degrabă să visăm. Nu cred că suntem singurii în această situație, mulți români au dobândit cu adevărat șansa de a colinda prin lume ca turiști abia după ce statutul de membri ai clubului european ne-a deschis efectiv granițele lumii.

Ciprul ne-a fascinat înainte de a-l vizita, pentru că l-am văzut în imaginația noastră – și nu ne-am înșelat – ca pe un laborator al sintezei lumii mediteraneene, o punte de joncțiune între aromele și savoarea Orientului, rigoarea Occidentului și exotismul Africii ce a produs și produce un melanj unic, diferit de cel al Siciliei, de exemplu, dar fără să fie de o cu totul altă factură, ci doar oglindind în Mediterana o altă fațetă.

Am aterizat pe aeroportul Glafcos Clerides din Larnaca într-o seară din ultimele zile ale lui septembrie 2015 pentru un scurt sejur, de doar patru nopți, în acest minunat oraș mediteraneean. Planul nostru era să ajungem în oraș, care este foarte apropiat de aeroport, cu transportul în comun, pentru că hotelul San Remo, unde ne rezervasem cazarea, era la numai câțiva pași de stația de autobuz de pe strada Touzhane, la intersecția cu Shakespeare. Dar n-a fost să fie.

Șoferul autobuzului ne-a asigurat, în engleza sa aproximativă, că ne va anunța unde trebuie să coborâm, dar evident că i-a scăpat amănuntul. Când și-a amintit, eram deja pe bulevardul Mehmet Ali, adică la vreun kilometru în linie dreaptă de hotel. Amănunt pe care nu ni l-a mai spus, ne-a invitat doar cu gesturi repetate să coborâm: San Remo hotel, San Remo hotel! Și am coborât.

Pentru că nu aveam bagaje multe, am decis să o luăm la pas spre faleză, în căutarea hotelului. Când am ajuns pe faleză, în zona fortului medieval, am știut deodată atât că suntem departe de hotelul nostru, dar și că ne aflăm în fața celei mai frumoase zone a orașului, cu o promenadă minunată străjuită de palmieri înalți, plină de aromele cafenelelor și intens poleită de soarele Mediteranei.

Ca să nu lungesc inutil istoria, trebuie să spun că pentru șase euro, un taxi ne-a condus din zona Pieței Xenon până la hotel și ne-a scutit de îngrijorări; în același timp ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu era totuși mai bine să fi luat taxiul din aeroport și am hotărât că la plecare taxiul va fi soluția.

Planul nostru inițial era să vizităm Larnaca, să ne bucurăm de plajele sale, Finikoudes și Kastela și Mackenzie, dar și să ajungem pentru o zi până în capitala Nicosia, într-una din excursiile de o zi. Ne-am sfătuit cu cei de la recepția hotelului, care ne-au pus la dispoziție toate datele legate de organizarea excursiilor către Nicosia, mai puțin un mic amănunt: să nu o planificăm pentru 1 octombrie, ziua națională a Ciprului, pentru că este o zi liberă pentru toată lumea.

Seara începea deja să coboare în Larnaca, așa că am pornit-o pe strada Umm Haram în sus, apoi pe Anaximandrou către faleză și la pas pe Piale Pasa către fortăreață. Mai întâi ne-a atras atenția terasa tavernei Portokali, dar nu ne-am oprit. După ce soarele scăpătase de-a binelea, am hotărât să mâncăm pește și fructe de mare la Stefanos, sub o lună imensă ca un reflector de operă ce lumina faleza ca pe-o scenă.

CIPRUL TURISTIC ȘI CIPRUL REAL – SENTIMENTUL A DOUĂ LUMI DIFERITE

A doua zi în Larnaca ne-a izbit o caniculă de august bucureștean. Știam că o idee bună este să pornești la descoperirea orașului cât mai devreme, ceea ce am și făcut. Și întâmplarea a făcut să ajungem la Biroul de Informații Turistice din Piața Vasileos Pavlou exact la țanc, pentru a ne putea înscrie la turul ghidat gratuit pus la dispoziție de municipalitate.

După cum ne-am dat seama, deși Larnaca găzduia pe atunci cam 30-40 de mii de ruși pe sezon, formând de departe grosul turiștilor, la turul ghidat în afară de noi, doi români, nu se găseau decât nemți, englezi și nordici, în special danezi, suedezi și baltici. Ghidul nostru a fost o doamnă drăguță de aproximativ 70 de ani, foarte vioaie și sportivă, care s-a prezentat ca fiind Maria (iar noi mai târziu i-am aflat și numele de familie, Ioannou).

Maria ne-a explicat că vom vizita partea greacă a orașului în ziua respectivă, într-un tur de trei sau patru ore, urmând ca a doua zi, cei care vor mai dori, să participe la vizitarea părții turcești a orașului. Vizita s-a centrat mai cu seamă pe Biserica Sfântul Lazăr și pe Centrul expozițional al Fortăreței medievale.

Ctitorită în secolul IX, pe locul în care Sfântul Lazăr fusese înmormântat după ce păstorise comunitatea creștină, în secolul I, ca episcop de Kition, biserica, așa cum avea să ne explice Maria, a avut până în secolul XVI o istorie zbuciumată, cupolele sale fiind demolate de turci pentru a nu se ridica peste înălțimea minaretelor moscheilor.

Ca loc de pelerinaj pentru creștini, Biserica Sfântului Lazăr a fost în acea zi destul de puțin aglomerată, așa că am reușit să vizităm în liniște necropola și să ne reculegem câteva minute bune la icoana și moaștele sfântului, timp în care ghida ne-a așteptat răbdătoare, nu fără să se închine și să aprindă lumânări, așa cum se cuvine. Mai apoi am avut și un scurt răgaz pentru shopping de suveniruri și o cafea în piațeta din jurul bisericii, mărginită de cafenelele de pe Ayiou Lazarou.

Fortăreața medievală este un bastion de apărare construit de turci în secolul XVII și folosită de britanici ulterior ca închisoare. Astăzi spațiul este organizat neconvențional pentru a găzdui expoziții, spectacole, inclusiv în aer liber și turiști dornici să afle câte ceva despre istoria locului și să vadă panorama falezei dintr-un unghi extrem de ofertant.

În spatele fortăreței minaretul moscheii Djami Kebir străjuiește dintre arbori și deschide la rândul său o panoramă asupra orașului către cartierul turcesc, ca o făgăduință pentru ziua următoare. Ne-am despărțit de Maria Ioannou cu promisiunea de a ne revedea a doua zi și am pornit-o pe faleză, către portul de iahturi, unde în afară de fotografii ne-am ales și cu o scurtă croazieră de seară cu iahtul Nika.

Ei bine, seara am constatat că, dacă nu sunt foarte interesați de vizitele la pas prin oraș, rușii sunt în schimb extrem de bucuroși să participe atunci când este vorba de navigat cu iahtul și că li se pare irezistibilă ideea de a degusta șampania oferită de organizatori, în asfințit, legănați de valurile mării. Din cei doisprezece participanți la croaziera din asfințit doar noi eram români, toți ceilalți erau ruși; în plus s-a dovedit că toți cei zece erau dacă nu rude, măcar prieteni apropiați, așa că au dat imediat tonul distracției pe punte.

În fiecare zi am încercat să ne bucurăm de câte una din plajele Larnacăi, cea mai spectaculoasă fiind desigur Mackenzie, pentru că seara și dimineața avioanele o survolează la fiecare zece minute, dacă nu mai des, la foarte mică înălțime, pentru aterizarea pe aeroportul Glafcos Clerides. Plajele Larnacăi, sunt ideale atunci când familiile cu țâncii de-o șchioapă vor să stea liniștiți la mare, pentru că este nevoie să parcurgi cam 100 de metri către larg ca să găsești adâncimea propice pentru înot.

În a treia zi Larnaca părea de dimineață să se pregătească pentru ploaie. Nu a fost așa, soarele a apărut din nou puternic și, în caniculă, ne-am pregătit pentru vizita prin cartierul turcesc. Maria Ioannou ne-a îmbărbătat, spunându-ne că, așa cum s-a și dovedit, acest cartier este și cel mai spectaculos, găzduind ateliere meșteșugărești, magazine de suveniruri, locuințe spectaculoase, din păcate multe lăsate în paragină.

Maria este una din zecile de mii de greci născuți în actuala Republică turcă a Ciprului de Nord, în Famagusta (sau Gazimağusa, cum o numesc turcii) de unde se refugiase când era încă tânără în Larnaca, în speranța că nu va dura foarte mult până când se va întoarce acasă. La fel, turcii care locuiau în Larnaca s-au văzut nevoiți, în marele schimb de populație ce a urmat ocupației turcești din 1974, să-și abandoneze casele și să plece.

Multe din casele turcilor rămase goale după criza cipriotă au fost ocupate târziu și cu rețineri de refugiații greci, care speră încă în provizoratul crizei și rezolvarea situației, astfel încât să-și recupereze cândva fostele proprietăți, acum aflate dincolo de granița cu republica Ciprului de Nord.

Desigur, Maria nu este ruptă de realitate și nici mulți dintre grecii refugiați, mai ales urmașii acestora, încât să nu înțeleagă că, cu fiecare zi ce trece, visul oricărui refugiat, grec sau turc, de a-și relua cândva viața de acolo de unde a întrerupt-o criza cipriotă este tot mai greu posibil, dacă nu de-a dreptul imposibil. Maria însăși a avut prilejul de a-și vizita la un moment dat casa din Famagusta natală, acolo unde locuiau de zeci de ani turci care, la rândul lor regretau o casă rămasă undeva, la sud-vest de graniță.

Am străbătut curioși străzile cartierului turcesc, constatând că din nicio curte nu lipsește tradiționalul cuptor în care se gătește mielul sau iedul kleftiko, că acolo sunt atelierele tinichigiilor, olarilor și bijutierilor, magazinele de vechituri sau de suveniruri, dar și gelateriile cu rețete de înghețată surprinzător de savuroase.

Am petrecut o oră deosebită la atelierul olarului Mikhalis, care ne-a făcut o scurtă demonstrație despre cum se construiește vestita cupă a lui Pitagora, cu care își învăța discipolii ce înseamnă cumpătarea în degustarea vinului. Mikhalis a rămas plăcut surprins să audă că suntem români, ne-a vorbit despre ceramica de Hurezi și cea de Corund și despre faptul că și-a făcut ucenicia în unele momente în Grecia continentală, alături de artiști olari din România.

În Cipru timpul zboară ca vântul. În penultima zi ne-am fi dorit să facem o excursie în Nicosia. Am coborât la prima oră dornici să aflăm de unde luăm autocarul pentru excursia organizată. Dar astăzi este 1 octombrie, au ridicat din umeri cei de la recepție, astăzi puteți merge doar cu taxi acolo sau dacă închiriați o mașină. Am renunțat.

Dar am decis că va fi ziua noastră de plajă. Am pornit-o pe Umm Haram în sus, apoi pe Amazonon către portul de ambarcațiuni de pescuit Psarolimano, pe lângă Centrul de imigrări (din fericire gol) către plaja Kastela. Nu înainte de a bea o cafea grecească și a lua un mic dejun minunat la intersecția lui Amazonon cu Piale Pasa la o tarabă unde se preparau cred că cele mai bune sanvișuri cu haloumi din Larnaca.

Deși sărbătoare, am găsit deschis chioșcul de ziare și tutun, așa că mi-am cumpărat un ziar (să fi fost Cyprus Mail?) ca să acompaniez așa cum trebuie cafeaua și plaja. Subiectele predilecte ale zilei erau legate de planul președintelui Nikos Anastasiadis de a profita de o deschidere nord-sud, pe fondul negocierilor de aderare purtate de Turcia cu UE, sau îmbucurătoarea descoperire a bogatelor zăcăminte de gaze naturale din Zona Economică Extinsă, perimetrul Afrodita, la vest de zăcământul Leviatan al Israelului și la nord de perimetrele egiptene din proximitatea deltei Nilului.

Din nefericire evoluțiile recente din Turcia și Siria, dar și criza refugiaților care a declanșat ulterior Brexit și ascensiunea populiștilor și suveraniștilor în Europa se constituie în tot atâtea vești proaste pentru Cipru. Optimismul articolelor din Cyprus Mail, din toamna anului 2015, probabil că a făcut astăzi loc pesimismului pe care îl regăsești din ce în ce mai des în țările membre ale Uniunii.

ÎN CIPRU AFLI CĂ ROMÂNIA NU ESTE DELOC DEPARTE

Cu toate acestea, ciprioții sunt oameni optimiști prin construcție, care îți transmit o stare de bine atunci când intri cu ei în dialog. Aveam să o constatăm la întoarcerea către hotel, în apropierea falezei Mackenzie, spre care aruncam o ultimă privire, înainte de plecarea din ziua care urma.

Cineva, un cipriot în jurul a șaizeci de ani, cu un tonus de invidiat – care cred că s-a recomandat a fi Nikos – s-a gândit să intre în vorbă cu noi pentru că ne-a auzit vorbind românește. Am stat trei ani în București, ne-a mărturisit. Mi-a plăcut țara voastră. Bucureștiul nu prea, era cam frig, ni s-a destăinuit, apoi ne-a întrebat cum ne place orașul lui.

Știți ce fac eu, ne-a întrebat, că să am o zi frumoasă, să am motive să fiu bine dispus toată ziua? Dimineața, la prima oră, vin aici pentru o oră de înot în mare, iar acum seara, după ce îmi termin jobul, vin din nou pentru încă o oră de înot. Și, uitați-vă la mine, sunt sănătos, nu am nevoie de medic și nimic nu mi se pare mai frumos ca viața și un vin bun! L-am invidiat sincer pe Nikos.

L-am invitat să revină în București, dar vara, ca să nu-i fie frig. Dar știam că dacă va reveni, nu va găsi un oraș ce să-i placă prea mult, iar orele de înot îi vor lipsi, pentru că nu va avea cu ce să le înlocuiască. Și pentru că era ultima noastră seară în Larnaca, ne-am oprit la Portokali și am comandat miel kleftiko acompaniat cu excelenta bere locală Keo.

Ospătăriță la Portokali era o româncă, care atunci când a văzut că ezităm în fața ideii de a comanda kleftiko, ne-a recomandat cu căldură să nu părăsim Larnaca fără a gusta carnea mielului copt la cuptor timp de șapte ore.

A fost un sfat bun, pentru că, deși porțiile au fost imense, carnea era atât de fragedă și de gustoasă, încât plăcerea cu care am savurat-o a fost pe măsura porțiilor. La un moment dat ospătărița a venit grăbită să ne întrebe dacă mai dorim ceva, pentru că proprietarul tavernei are întreaga familie oaspete, așa cum se cade într-o zi de sărbătoare și nu va mai putea să se ocupe de noi prea curând.

Pentru noi, masa în familie a celor apropiați proprietarului a fost un spectacol. În capul mesei s-a așezat o femeie în vârstă, avea probabil în jur de nouăzeci de ani, iar în stânga și dreapta sa cei doi fii (unul era proprietarul), ambii trecuți de șaizeci de ani cu siguranță. Apoi la masă s-au așezat, pe rând, soțiile celor doi, nepoții, nurorile nepoților și copiii. Servirea s-a făcut în aceeași ordine, iar ochii tuturor erau la bătrâna femeie, capul familiei, în conformitate cu tradiția.

Seara s-a lăsat peste Larnaca iar noi, acompaniați de muzica tradițională în surdină care însoțea dialogurile de la masa acelei familii grecești am mai zăbovit cât pentru a saluta luna cum se cuvine și a ne lua rămas bun de la Mediterană. Ne mai despărțea doar o noapte de întoarcerea către București.