Orașul aleargă. Claxoane, vitrine cu ouă din plastic, oameni cu pași grăbiți și ochi plecați. Nimeni nu pare să-și amintească, nimeni nu știe că vine Paștele. Sau poate că știu, dar nu mai simt. Noi azi cumpărăm cozonaci din pungă, ne trezim în zgomotul sirenelor și ne grăbim fără să știm de ce.
La țară, la bunici, Săptămâna Mare avea altă inimă.
— „Hai, mamă, scoate toate pernele afară!”, striga bunica de pe prispă, cu basmaua legată strâns peste păr și mânecile suflecate până la coate. Scutura casa până la temelii, iar praful din covoare părea să poarte cu el iarna întreagă. — „Gata, am închis soba!”, anunța ea zâmbind spre bunicul. — „Ei, dacă s-a închis soba, vine primăvara”, răspundea el, trăgând grebla prin iarba abia ieșită.
Mirosea a pământ reavăn, a flori de corcoduș și a pâine coaptă pe vatră. Pomii se vopseau cu var, gardurile se îndreptau, ulița se mătura. Nu era vorba doar de curățenie, era așteptare. Satul întreg îmbrăca straie de sărbătoare nu doar pentru Paște, ci pentru copiii mari, plecați la oraș. Bunica număra zilele pe degete, parcă numărând anii de dor, nu timpul: „Scurtă vacanță le mai dau și anul ăsta… Da’ tot vin. Știu eu că vin.”
Sărbătorile la sat au și vor avea mereu un alt suflu. Sunt mai calde, cu mai multă emoție, cu multă așezare și ordine; toate își au rostul lor și toate se fac după aceste rosturi. În zilele din Săptămâna Mare, osteneala-i mai mare pentru trup decât pentru suflet, de cele mai multe ori. În toate casele-i strădanie: cozonaci, lipie (lichie), ouă roșii în foi de ceapă… dar seara se încheie cu hrana pentru suflet, la slujbă.
Nu e sărbătoare acasă dacă nu ai pe masă pâine de casă, coaptă în cuptorul cu lemne — cuptor pe care mulți dintre săteni l-au stricat din nefolosință. Dar, în acele câteva case care încă îl mai au, se adună câte două-trei borese și coc. Se întâlnesc dimineața devreme la plămădit și, până după-amiază, treaba e gata și pita e bătută. Se plămădește până „curge apa din tavan”, se spune rugăciune, iar chistornicul pe prescură se pune doar de către baba din sat. Cuptorul se tămâiază înainte de coacere, căci în Miercurea Mare s-au copt pitele care, în Joia Mare, vor fi duse la biserică, unde vor sta până sâmbătă, când se vor tăia și așeza peste vin, pentru că, în noaptea Învierii, vor deveni Paștile cu vin pe care le vom lua la casele noastre.
Este o trăire a acestor evenimente care se derulează în Săptămâna Mare. Am crescut cu ele de când cocea bunica și cresc cu ele și acum, bucurându-mă mai tare și lăsând câte o fotografie pentru vremurile în care și la Dăișoara va fi ca la orașe. Fără cuptoare. Fără pită de casă. Fără bunici și mătuși care să aibă răbdarea să mai coacă. Fără miros de cozonac pe uliță, fără gustul cald de lipiu. Fără pita bătută și coaja aleasă din care făceam cafea.
Poate că ar trebui să mergem mai încet zilele astea. Să lăsăm metroul și să ne pierdem prin parcuri, să ne zâmbim unii altora complici, așa cum o făceam când eram mici.
— „Câte zile mai sunt?” — „Patru”, șoptește o voce în gând. Patru, până se întorc copiii ACASĂ.
Hai să-i spunem și orașului că vin Paștile. Cu pași mai lenți. Cu miros de copaci în suflet. Cu ochii ridicați din telefoane. Hai să-i amintim că dorul face curățenie mai temeinică decât orice mătură. Că nu praful de pe rafturi contează, ci cel de pe drumul parcurs până la cei dragi. Dorul e cel care primenește cu adevărat ungherele sufletului, care spală oboseala și așază pe masa vieții cea mai albă față de masă. Pentru că, în final, Paștile nu sunt despre destinație, ci despre întoarcere. Despre clipa aceea în care, după ce ai bătut pământul în lung și-n lat, pui mâna pe clanța veche și simți că, în sfârșit, ai ajuns unde trebuia să fii.
Orașul e trist doar pentru că a uitat să aștepte. Să respire. Să simtă. Hai să-l învățăm noi că, dincolo de betoane, viața miroase a cozonac cald și a iertare.
Paști fericite!
Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură în toate formele ei, activez ca presedinte de ONG cultural-educational, pun mana la treaba si duc educatia in zonele rurale prin înființarea de noi HUB-uri culturale rurale, bibliotecile, filmez, vorbesc si promovez. Oamenii trebuie să afle ca mai apoi să se implice.
- Ce trist e orașul că nu știe că vine Paștele! - 09-04-2026
- Dorica Albu, grădina copilăriei pictată pe lemn - 25-03-2026
- Lore Vre, curajul fragilității în „Reechilibrare” - 13-03-2026