L-am întâlnit pe Cristian Mușa atunci când documentam jocul fecioresc, acea expresie unică a culturii vii românești, care astăzi se regăsește pe lista patrimoniului imaterial UNESCO. Din primul moment am simțit că am în față nu doar un cercetător, ci un om care trăiește tradiția, care o poartă în sine și o respiră cu fiecare gest.
Cristian Mușa este ceea ce el însuși numește, cu modestie și sinceritate, un „țăran modern”. Își împarte viața între satul natal, unde lucrează pământul alături de mama sa, și Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, unde cercetează cu rigoare științifică dansul popular și culturile comunităților tradiționale. Între aceste două lumi, aparent contrastante, el a găsit echilibrul: doar trăind în sat poți înțelege cu adevărat folclorul, iar doar prin cercetare poți transmite mai departe memoria lui către viitor.
Dar Cristian nu este doar un specialist, ci și un poet. Vorbele lui, chiar și atunci când răspunde la o întrebare, au ritmul și vibrația unei poezii. Fiecare amintire despre oamenii satului, fiecare evocare a nunților, a priveghiurilor sau a serilor de Crăciun devine poveste, imagine, emoție. În ochii lui se citește satul, în cuvintele lui se simte poezia, iar în pașii lui de dans se oglindește un întreg univers cultural.
A-l asculta pe Cristian Mușa înseamnă a păși într-un spațiu unde tradiția și modernitatea nu se exclud, ci se îmbrățișează. Unde dansul, cercetarea și poezia nu sunt compartimente separate, ci fire ale aceluiași țesut interior. El vorbește despre satul românesc nu ca despre un muzeu, ci ca despre un organism viu, care respiră și se transformă, păstrându-și în același timp rădăcinile adânc înfipte în pământ.
Interviul de față nu este doar o succesiune de răspunsuri, ci o mărturie. O dovadă că tradiția trăiește atâta timp cât există oameni care o iubesc, o înțeleg și o transmit mai departe cu aceeași demnitate și sensibilitate cu care o fac și poeziile lui Cristian Mușa.
„Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva … trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui.”
Cristian Mușa, cum te-ai descrie în 3 cuvinte? Care îți este pașaportul cu care pășești în lume?
Să scriu doar în trei cuvinte ar fi extrem de greu pentru că, pe cât de simplu sunt, probabil pe atât de complicat. Această antiteză vine, din punctul meu de vedere, odată cu asumarea traiului meu în două lumi total diferite, dar interdependente pentru meseria mea. Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva. Toate acestea duc la crearea imaginii unui om simplu, dar totodată complicat. S-o iau mai pe scurtătură, trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui, un tânăr care își dedică mult din timpul său pentru culegerea, conservarea și transmiterea culturii populare atât a celei din satul vechi, cât și a celei din satul contemporan, la fel de interesant. De asemenea, sunt un „țăran modern”, așa cum m-a numit prietenul meu, vloggerul Marius Ilie, într-un material pe care l-a încărcat pe pagina lui de YouTube. Țăran modern deoarece în ciuda faptului că am plecat în lume la vârsta de 15 ani pentru studii, dar și prin activitatea științifică de la oraș, nu m-am „lepădat” niciodată de haina țărănească. Am rămas loial satului natal și am întreținut gospodăria, împreună cu mama, și acum facem la fel, chiar și după 17 ani de când tata a plecat în veșnicie. Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.
„Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.”
Cum a modelat viața în satul Starchiojd copilăria ta și primele tale întâlniri cu muzica, dansul și tradițiile locale?
Tot ce am trăit acolo, fiecare om sau moment a avut un rol important în formarea mea. Fiind crescut în preajma unor oameni născuți la începutul secolului trecut, mi s-a transmis spontan un bagaj cultural extrem de interesant și important pentru a ne cunoaște pe noi ca membri ai unui grup, ai unei civilizații etc. Le văd și le pomenesc adesea pe bătrânele din copilăria mea, pe țața Sița, țața Leana, țața Sultana, țața Geana, țața Doda, țața Ionica și pomelnicul este foarte stufos, născute cam începând cu anul 1910. Plus bunicii mei, născuți tot în acea perioadă. Deci acești oameni, adevărații creatori și purtători de cultură tradițională au fost primii mei profesori, ei povesteau despre război, despre hoardele tătărăști care le intrau în sat și prin case pentru a căuta hrană, ei mi-au transmis toată rânduiala satului și eu am „gustat” cu toată dragostea aceste informații. Cu muzica și cu dansul tot prin acești oameni, pot să spun, ei au asigurat un canal de transmitere. Mi-o amintesc pe țața Sița cum stătea pe un bolovan la poartă la țața Leana și ne cânta nouă, copiilor, un cântec despre cum „Stă Gheorghe pe prispă-afară…”. O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”. Apoi obiceiurile de la Crăciun și Anul Nou, serile de priveghi, înmormântările și pomenile, hramurile satului, toate întregeau imaginea unei lumi vechi, dar totodată actuale, o lume cu rost, echilibrată. Apoi nunțile. Nunțile m-au fascinat. Mergeam întotdeauna la toate nunțile din sat, mai mereu la mireasă pentru că acolo era spectacolul mai frumos. Eram părtași, noi copiii, la tot ceremonialul, mergeam în urma nunții. Dar înainte de asta, stăteam lângă lăutari și băteam ritmul din picior odată cu instrumentele. Mai târziu, când sora mea a început cursurile la Școala Populară de Artă de la Ploiești, am intrat mai mult în această direcție, îmi plăcea să merg cu ea la spectacole, îmi plăcea să o văd la televizor. Apoi, din clasa a patra am intrat în ansamblul din sat ca dansator, dar și ca solist vocal. Mă fascina să cânt și să joc pe scenă la Starchiojd, printre oamenii din sat, dar și pe scenele din alte localități unde mergeam cu ansamblul. Apoi s-au deschis mai multe porți: am început și eu cursurile de canto popular la Școala Populară de Artă, apoi am urmat Liceul de Artă și am cunoscut mult mai bine această lume a artei. Mai târziu am revenit la țărână, prin cercetarea științifică, prin audiții în arhivă, să redescopăr vocile răgușite ale țăranilor și toată cultura lor, așa cum erau înainte de urcarea pe scenă și de transformare a creațiilor țărănești în piese de artă.
„O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”.”
Ce te-a motivat să urmezi studiile în domeniul etnocoreologiei și cum ți-au modelat acestea perspectiva asupra culturii populare?
Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională, este o dragoste ascunsă în ADN-ul fiecăruia, ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului. Eu doream să mă fac cântăreț de muzică populară, de aceea am urmat cursurile Liceului de Artă din Ploiești, dar acolo am avut marea bucurie să descopăr etnografia, un curs pe care domnul profesor Leonida Brezeanu ni-l preda cu mare entuziasm, fiind și dumnealui un mare iubitor al culturii tradiționale. Așa am înțeles că această moștenire trebuie să fie culeasă, conservată, interpretată și dată mai departe în scris. În clasa a XII-a eram decis să urmez Facultatea de Etnografie, fără să știu că așa ceva nu exista atunci, doar dacă aș fi intrat la Facultatea de Litere unde exista dublă specializare, filologie cu etnologie. Doar că exact în anul în care am terminat eu liceul, în 2008, s-a înființat secția de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea din București. A fost o binecuvântare, parcă Dumnezeu a făcut asta special pentru mine, eu nemaivoind să aud de alte discipline. Această facultate m-a modelat, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine, să înțeleg oamenii, mentalitatea și cultura grupurilor umane, formele de manifestare și de trai. Aici am descoperit etnocoreologia, în anul al doilea de studii, predată de domnul profesor Silvestru Petac. Apoi, după încheierea studiilor masterale, în anul 2013, la îndemnul și recomandarea domnilor profesori Narcisa Știucă și Silvestru Petac, m-am înscris la concursul deschis pentru acest post la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. Am luat concursul și lucrez și astăzi. Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș. Înțelegerea funcțiilor, a simbolisticii exprimării coreice întregește cunoașterea culturii populare în general, dansul fiind prezent, așa cum am amintit, în toate momentele importante ale satului.
„Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională … ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului.”
Cum a fost drumul tău până la doctorat și ce descoperiri te-au marcat cel mai mult în această perioadă?
Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu. Nu a fost neapărat un drum, ci mai degrabă o apă curgătoare, lină, echilibrată. A fost o perioadă foarte frumoasă care m-a ajutat să cunosc oameni deosebiți în primul rând, oameni care au pasiuni similare. Nu știu dacă este ceva ce m-a marcat, dar mi s-a părut foarte interesant faptul că până și acolo unde avem impresia că nu mai este tradiție, există o legătură foarte strânsă între creatorii și purtătorii de patrimoniu și arhiva culturală/ memoria colectivă și că aceștia se raportează la moștenirea lor și se conectează la ea de fiecare dată când este nevoie. Acești oameni au demonstrat că ei trăiesc, totuși, într-un sistem cultural, că viața lor și felul de a gândi, izvorăsc dintr-o fundație de care încă sunt legați.
„Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu.”
Ce te face să continui să explorezi dansul popular și să cercetezi comunități tradiționale, chiar și după ani de experiență?
Cercetarea este un sistem care te resetează după fiecare lucru încheiat. Să faci cercetare înseamnă s-o iei de multe ori de la zero. Există situații în care oricât de multă experiență ai avea, te afli parțial sau total necunoscător în fața unui subiect. Nu există monotonie, tot timpul explorezi și este fascinant că odată cu tăvălugul modernității, cultura tradițională îmbracă alte haine, dar fără să renunțe la simbolistica și rostul ei, doar dezvoltă anumite sisteme de reorganizare, refuncționalizare și substituire ale unor elemente vechi.
„Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș.”
Care crezi că este rolul dansului popular în viața comunităților românești astăzi?
Dansul popular își păstrează și astăzi unele dintre funcțiile vechi, dar a dezvoltat și altele odată cu prezentarea lui pe scenă. Fie că este spontan, fie organizat, el îndeplinește funcția de socializare, de închegare a unui grup, de eliberare a unui surplus de energie negativă și încă mai are funcție ceremonială și rituală în anumite contexte.
Cum decurge o zi tipică de cercetare pe teren și ce provocări întâlnești cel mai frecvent?
Cercetarea propriu-zisă pe teren este precedată de multe alte etape care țin de activitatea de laborator: identificarea unei bibliografii de specialitate, parcurgerea ei și, bineînțeles, identificarea documentelor de arhivă. Deci avem în vedere studierea tuturor surselor care au legătură cu subiectul, zona, spațiul cercetat. Abia după aceea ce poate face culegerea în teren, de cele mei multe ori cu sprijinul unui mijlocitor din comunitate care să asigure identificarea informatorilor potriviți: dansatorii, muzicanții, oamenii care să ofere informații. În acest cadru sunt înregistrate informațiile, muzica, strigăturile, separat, după care se pot filma dansurile. Pe lângă acestea trebuie realizată așa-zisa fișă de informator care cuprinde cât mai multe date despre persoana care furnizează informațiile/datele despre un anumit subiect. Culegerea pe teren este o activitate complexă care începe „în laborator”, adică acasă sau la birou și se încheie tot în acest cadru pentru că după momentul terenului urmează iar activități de prelucrare pentru arhivare, plus munca de interpretare astfel încât toate datele să ia înfățișarea unui studiu, a unei cărți sau a unei comunicări orale. În toată această muncă, cel mai complicat cred că este lucrul propriu-zis cu oamenii pe teren, mai ales că la primul contact nu cunosc sau nu înțeleg exact despre ce este vorba. Există riscul ca aceștia să nu-ți furnizeze informațiile potrivite. Este vorba de încrederea în cel care preia de la ei informațiile, mai ales că uneori sunt înregistrate și anumite mărturii despre consătenii lor, fapt care poate să-i pună într-o lumină negativă iar publicarea acelor date poate să dăuneze, poate să ducă la ruperea relațiilor dintre aceștia. Există situația în care cercetătorul trebuie să se lase cercetat sau să-și facă spontan o autobiografie ca celălalt să aibă câteva informații despre identitatea și activitatea celui care-l chestionează. Astfel se mai detensionează situația, într-un procent destul de scăzut, dar real, persoanele implicate în discuție se cunosc minimal.
„Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente.”
Care sunt principalele dificultăți cu care se confruntă un etnocoreolog în România și în ce mod ai reușit să le depășești?
Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente. Dansul popular este un element de patrimoniu transformat și într-o unealtă de propagandă politică, nu numai culturală, de aceea probabil este una dintre creațiile țărănești care au avut cel mai mult de suferit. Dansurile au fost tranșate la propriu de operatorii culturali, de coregrafi, să se poată încadra în spațiul, contextul și tematica unei anumite manifestări. De asemenea, sunt situații în care repertoriul a migrat din localitate în alta, prin intervenție umană, prin activități cultural-artistice, astfel încât astăzi, în anumite comunități, este greu de delimitat care este repertoriul specific și care nu, care a fost moștenit și care a fost adus, „plantat”, impus de un coregraf sau de un învățător. În situația aceasta avem de făcut un soi de arheologie etnocoreologică, o reconstituire, o cercetare prin care să se separe apele pentru a cunoaște identitatea coregrafică a comunității respective și păstrarea ei măcar în arhive și scris despre această situație pentru transmiterea informațiilor.
Cum vezi viitorul cercetării în etnocoreologie și cum poate fi valorificată mai bine cultura populară în societatea contemporană?
Etnocoreologia din România nu a avut vigoare niciodată. A avut un moment istoric în care a fost creată și a crescut și apoi a rămas fără continuatori prea curând astfel încât nu s-a putut păstra un fir neîntrerupt al cercetării. Etnocoreologia este una dintre cele mai complete și complexe științe dintre cele care studiază cultura țărănească. Este o știință grea, obligă specialistul să cunoască câte puțin din toate limbajele culturale și să le poată interpreta. Aceasta deoarece dansul adună laolaltă mișcare, muzică, literatură populară, instrumente muzicale, piese de port, gestică, mimică, obiecte etc. Toate acestea formează întregul, iar extragerea unuia dintre aceste elemente, mai ales din cele trei foarte importante (muzica, mișcarea, literatura populară), poate să ducă la invaliditatea întregului sau să funcționeze parțial. Astăzi etnocoreologia se mișcă greu, mai ales că nu există școli care să formeze specialiști, aceștia se formează doar prin „calificare” în etnologie sau în studii culturale, foarte importante pentru înțelegerea sistemului culturii tradiționale.
„Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond.”
Privind în urmă la toți oamenii și comunitățile pe care le-ai studiat, ce impact crezi că are munca ta de specialist asupra lor și asupra memoriei culturale?
Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond. Asta pentru că ei fac parte din acel sistem. Dar cu siguranță acel fond se va subția în timp, toate se vremuiesc, vin alte nevoi și ne vom raporta, probabil, la alte structuri, vom avea alte repere culturale. Cu toate acestea, moștenirea aceasta trebuie să rămână măcar captată în lucrări scrise și în arhive pentru a avea, totuși, unde alerga în situația unei nevoi de regăsire sau reconectare cu înaintașii. Pe de altă parte, așa cum am amintit, pledez pentru realizarea unor activități prin care comunitatea să conștientizeze că ceea ce au moștenit sunt niște bunuri care îi reprezintă, fac parte din structura lor culturală și au datoria să păstreze și să transmită mai departe. Un cercetător, teoretic nu are voie să intervină într-o anumită comunitate, mai ales dacă comunitatea nu solicită asta, dar cred că suntem într-un moment în care cercetătorul are și menirea de a face educație culturală, de a transmite măcar ideea asumării identității pe care comunitățile au moștenit-o.
Simți că cercetarea și observațiile tale pe teren influențează modul în care scrii poezie? Poți să ne dai un exemplu?
Cercetarea mi-a oferit niște cadre, niște imagini care m-au inspirat. Îmi amintesc, de exemplu, de o cercetare pe care am făcut-o în luna iunie a anului 2022 la Vaideeni, în județul Vâlcea. Mergând prin cimitirul satului pentru a identifica structura spițelor de neamuri din localitate și dacă acestea își mai păstrează ceva din identitatea sibiană pe care au purtat-o cu ei dată cu roirea în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată de am ajuns la pensiunea unde eram cazat împreună cu echipa de cercetare, am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde, o conectare cu acel spațiu, cu acea lume, de parcă ar fi fost lumea mea, chiar dacă eram străin.
„… în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde, o conectare cu acel spațiu, cu acea lume … ”
Pe-al crucii trup
Sunt chipuri și priviri
De trecători grăbiți
Prin astă lume,
Pe-al crucii trup
Stau clipe și trăiri
Ce-au fost demult,
Povară sau minune…
Pe-al crucii trup
S-au înșirat cu dor
Povești cu sfinți
Sau despre blânzi țărani,
Pe-al crucii trup
Sunt lacrimi care dor
Pentru părinți
Ce sunt plecați de ani…
Pe-al crucii trup
Stă oglindit frumos
Tot ce-a avut pământul
În trecut,
Cerând acum tribut,
Prin chip, și os,
Făcându-le
Plămada de-nceput.
„Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.”
Care este tematica care revine cel mai des în poeziile tale și ce spune aceasta despre identitatea ta culturală și personală?
Cele mai multe poezii se referă la diverse situații și imagini din natură. Sunt descriptive. Dacă nu aș avea o imagine fizică de la care să plec, nu știu dacă ar ieși ceva. Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.
Sunt oamenii lumină? Spunea atât de frumos părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Cristi?
Da, există și astfel de oameni. Am iubit și iubesc oamenii în general, poate mai mult decât îmi dau atenție mie. Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul și această autoneglijare a fost socotită o slăbiciune. Eu tind să spun la fel ca părintele, dar nu pot fi atât de blând. Am întâlnit foarte mulți oameni buni, oameni care m-au construit și au alimentat potențialul meu prin faptele lor, au deschis porți în calea mea, m-au recomandat și mi-au dat credit. Au fost, de asemenea, și oameni care au avut tendința să dărâme ceea ce au construit alții sau ceea ce au construit ei în timpul formării mele. Totuși oamenii rămân cei care construiesc oameni și trebuie să punem mai mult preț pe ei decât pe lucruri, obiecte, carieră, foloase materiale de orice fel pentru că în toate nenorocirile prin care a trecut omenirea până în acest moment, oamenii au rămas ei cu ei, s-au avut unii pe alții. Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.
„Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul.”
Ce gând le transmiți tinerilor pasionați de acest domeniu sau generațiilor viitoare despre importanța dansului și tradițiilor, conservarea acestora și adaptarea la vremurile ce vor urma?
Sfatul meu este să facem eforturi să ne cunoaștem cultura cât mai bine din surse sigure pentru a avea o imagine mai clară asupra identității noastre. Avem datoria să știm cine suntem, doar așa avem capacitatea de a ne accepta și înțelege pe noi, pentru a-i înțelege pe înaintașii noștri și pentru a rezolva niște conflicte interioare din punct de vedere spiritual. Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin. Este un fir de care ne ținem cu toții din moși-strămoși fără de care nu putem funcționa și nu putem asigura continuitatea.
„Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin.”
Privind înapoi la copilăria ta în satul Starchiojd și la toate tradițiile pe care le-ai cunoscut, te rugăm să ne împărtășești câteva versuri care să păstreze vie această lume și să rămână ca o amintire pentru cititori.
Sunt multe versuri care redau viața satului, dar cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 şi 14 ani de când plecase „dincolo”. Cred că am reușit să surprind un tablou destul de complet despre sfintele noastre bunici.
„ … cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 și 14 ani de când plecase „dincolo”.”
Bunico,
Ți-a rămas lampa-n fereastră!
Mă pomenesc mereu grăind
Prin curte, prin obor,
Uitându-mă la casa bătrânească
Ce plânge, parcă, a jale şi a dor.
Că până ieri era mereu gătită
Cu scoarțe mândre şi ștergare mari,
Şi vatra sobei, bine fățuită,
Şi dată-n alb,
Cu ce-aduceau sub coviltir, vărari.
Şi-n colțul mândru dinspre răsărit,
În camera curată de la drum,
Ședeau în taină sfinți ce-au amuțit
Şi s-au mânjit de-al candelelor fum.
Bunica mea, pe vremea când erai
În casa ta atât de rostuită,
În zile negre o glumă tu ziceai
Şi ne-nveleai cu dragoste nemărginită.
Cu ochii minții, chipul ți-l zăresc,
Cu gesturi, zâmbete şi vorbe dulci,
Cu tot ce-aveai mai scump,
Dar nu-ndrăznesc
Să cred ca iar te duci, ai să te duci…
Aș vrea să simt mirosul cel mai sfânt
De busuioc şi druşaim din geam,
Şi mângâieri, şi mila ta aș vrea
Să le păstrez şi veșnic să le am.
„Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.”
Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură în toate formeșe ei, activez ca presedinte de ONG cultural-educational, pun mana la treaba si duc educatia in zonele rurale prin infiintarea de noi HUB-uri culturale rurale, bibliotecile, filmez, vorbesc si promovez. Oamenii trebuie să afle ca mai apoi să se implice.
