Cum se naște o mărturisire transgenerațională: întâlnire cu Mădălina Tănasă, autoarea Blestemul podului
Există oameni pentru care literatura nu începe într-un moment precis, ci pare să fi fost acolo dintotdeauna, ca o respirație interioară sau ca un fir nevăzut care le leagă identitatea de poveștile strămoșilor. Mădălina Tănasă, autoarea romanului Blestemul podului, așază cuvinte în propoziții redate în cărți unde descrie trecutul punând sensibilitate și luciditate în același timp, transformând istoria bunicilor noștri într-o mărturie transgenerațională. Reușește să redea prin literatură puterea de a vindeca tristețea femeilor și de a rescrie fragmente din memoria colectivă.
În acest interviu, ea vorbește despre drumul către literatură, despre curajul de a-și găsi vocea, despre rolul comunității de cititori și despre felul în care poveștile pot schimba vieți — inclusiv pe a noastră. Să o cunoaștem!
Cum a început relația dumneavoastră cu literatura? A existat un moment declanșator care v-a făcut să scrieți?
Relația mea cu literatura a existat dintotdeauna, însă multă vreme nu am avut curajul să scriu. Aveam impresia că nu toată lumea ar trebui să scrie, cel puțin nu oameni simpli ca mine, nepot de țărani. Curajul de a îndrăzni a venit în urma unei activități de serviciu, când am lucrat la o broșură dedicată istoriei iluminatului public în Iași. Broșura a fost prezentată la un eveniment al companiei la care lucrez, iar plăcerea pe care am văzut-o pe chipul oamenilor citind ceea ce realizasem eu, m-a încredințat că pot continua. Am venit acasă, am deschis laptopul și am început să scriu: mai întâi fragmente autobiografice, apoi, în mod organizat, romanul Blestemul podului.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră studiul la Facultatea de Litere din Iași? V-a influențat stilul sau direcția literară?
Sunt absolventă de liceu pedagogic și, în maniera cea mai pragmatică, când am terminat liceul m-am gândit la ce mă pricep cu adevărat. Analizând obiectele studiate, mi-am dat seama că opțiunea firească pentru mine era Facultatea de Litere. Conform formării mele puteam deveni învățătoare, așa că trecerea spre Litere a venit natural, pentru că îmi oferea posibilitatea de a fi profesoară de română sau de engleză. În ceea ce privește influența asupra stilului sau direcției literare, nu pot spune că facultatea a avut un rol direct. În generația mea nu se făcea scriere creativă și nu am avut niciun curs care să ne îndrume în mod concret spre zona creației literare. Dar, cu siguranță, lecturile obligatorii, discuțiile cu profesorii, cursurile și seminariile au consolidat dragul meu de literatură și au sedimentat înclinația pe care o aveam deja.
Care sunt autorii sau lecturile formativ-cheie care v-au construit ca scriitoare?
M-au format în primul rând acele povești construite pe fapte reale. În ultimii ani m-a marcat în mod special literatura lui Guzel Yahina, autoarea romanului Zuleiha deschide ochii. La fel de mult m-a influențat și literatura scrisă Markus Zusak, autorul romanului Hoțul de cărți. Pe amândoi i-am cunoscut la evenimente FILIT și i-am ascultat povestind despre cărțile lor. Sunt oameni frumoși care au creat literatură profundă despre ceea ce s-a întâmplat în epoca bunicilor si străbunicilor noștri, iar ei au sedimentat în mine curajul și dorința de a scrie literatură de război.
Ce v-a inspirat să scrieți „Blestemul podului” și cum a început ideea acestui roman?
Romanul pornește de la povești auzite în copilărie de la bunicii mei despre perioada Celui de-al Doilea Război Mondial. Nu erau istorisiri foarte ample, dar erau extrem de puternice. Bunica ne povestea ce însemna foamea atunci: cum copiii adunau boabe de grâu sau de porumb de pe marginile căii ferate și le coceau pe plită, ținând degetele pe ele ca să nu le fie furate de frații mai mici. Bunicul ne vorbea despre cum, în război, mânca pâine făcută din făină amestecată cu mizerie de șoareci. Decizia de a scrie romanul a venit însă din dorința de a mărturisi o realitate din familia noastră, despre care am aflat târziu, în liceu. Este o poveste transmisă mamei mele de bunica ei, despre modul în care ea, Ștefana, a ales să își ascundă fetele în timpul războiului pentru a le proteja de atrocitățile comise de ruși. Este o poveste dramatică, pe care nu o detaliez aici ca să nu ofer spoilere celor care vor citi romanul. Dar această decizie absolut șocantă, luată din instinctul de a-și apăra copiii, a fost elementul care m-a determinat să scriu Blestemul podului ca o mărturisire transgenerațională a eroismului acelor femei.
Cum a decurs documentarea? Ați pomenit de mărturii și povești transmise — cum le-ați selectat?
Documentarea a fost foarte amplă. Am pornit de la poveștile bunicilor mei, dar am ascultat și foarte multe mărturisiri înregistrate pe care le-am găsit în mediul online. Am făcut și multă documentare de teren: am luat interviuri unor urmași ai veteranilor de război și unor oameni care în perioada războiului erau adolescenți. Am aflat o mulțime de detalii pe care le-am combinat cu informațiile găsite în documente desecretizate, accesibile cu ușurință online, la doar un clic distanță. Din aceste elemente am creat personajele principale care, din punct de vedere al profilului psihologic, se bazează pe bunicii mei, dar care poartă simbolic pe umeri povara poveștilor pe care le-am descoperit în documentarea mea. Scopul a fost ca toți cei care citesc Blestemul podului să aibă cât mai multe șanse să regăsească în lectură povești din propriile familii legate de perioada războiului.
Care sunt emoțiile sau adevărurile pe care ați dorit cel mai mult să le transmiteți prin această carte?
Mi-am dorit ca prin Blestemul podului să fac o mărturisire transgenerațională, să le „spovedesc”, în sens metaforic, pe acele femei, să le spun povestea. Am simțit că e de datoria mea să fac asta, pentru că dacă manualele de istorie vorbesc despre generali, despre efective de luptă și despre tactici de război, despre femeile care au ținut satele și comunitățile în viață, despre acei eroi fără nume, aproape că nu vorbește nimeni. Sunt convinsă că doar literatura poate să le mărturisească, să le valideze existența, să le facă povestea cunoscută și să pună în lumină valoarea vieților lor.
Cum au reacționat cititorii la lansări și întâlnirile de lectură? A existat un feedback care v-a surprins?
Relația cu cititorii este extraordinară. Datorită romanului Blestemul podului cunosc oameni tare frumoși – fii, fiice, nepoți ai celor din generația bunicilor noștri, în funcție de vârsta fiecăruia. Mulți au venit să îmi povestească din istoria personală a familiilor lor, uneori mărturii foarte dure, chiar mai dure decât cele pe care le-am prezentat eu în carte. Au fost și momente pline de lacrimi: cititori care mi-au spus că lectura romanului le-a adus bucurie și liniște, pentru că i-a ajutat să simtă și să îi înțeleagă mai bine pe părinții lor care astăzi nu mai sunt printre noi și care, după război, nu au mai fost niciodată la fel. Istoria te informează, dar literatura te invită să trăiești emoțional realitatea unei epoci, să o înțelegi nu doar cu mintea, ci și cu inima.
Cum a apărut inițiativa „Clubul de Lectură al Casiei”? Ce v-a motivat să creați acest spațiu?
Inițiativa îi aparține fiicei mele, Casia, care acum aproape trei ani în urmă își dorea foarte mult să participe la un club de lectură pentru copii. La acel moment, după știința mea, în Iași nu exista un club dedicat copiilor de 10 -13 ani, deschis publicului larg. Sigur, în școli și biblioteci existau astfel de activități, dar ele funcționează de regulă cu circuit închis, în cadrul instituțiilor respective. Așa că am decis împreună cu Casia să înființăm un club de lectură accesibil oricărui copil din această categorie de vârstă. Și ne-am ținut de treabă cu temeinicie: în luna decembrie vom organiza deja ediția cu numărul #30.
Ce tip de activități desfășurați în cadrul clubului? Care este viziunea dumneavoastră despre promovarea lecturii la copii și tineri?
În fiecare lună propun copiilor o carte pentru luna următoare, pe care o citesc acasă – fie singuri, fie împreună cu părinții, în funcție de vârstă. Apoi ne întâlnim la club și discutăm cartea pe îndelete, cu textul în față. La început am ales titluri mai ușoare, potrivite vârstei pe care o aveau copiii acum trei ani. Pe măsură ce au crescut, am ridicat și nivelul de dificultate, astfel încât astăzi citim cărți care pot fi folosite fără probleme ca suport pentru pregătirea exercițiilor de asimilare literară de la Evaluarea Națională de clasa a VIII-a. Cred că literatura, la prima întâlnire cu ea, trebuie să fie cât mai amuzantă și mai luminoasă pentru copii – doar așa îi cucerești și îi ții aproape. Am abordat la primele ediții cărți precum Bunicuța Hoțomană sau Domnul Scocs, de David Walliams: volume pline de umor, dar cu un substrat psihologic profund, care se dezvăluie cel mai bine în dialog cu un adult. Toată literatura pentru copii funcționează pe două nivele: primul, accesibil cititorului tânăr, și al doilea, mai subtil, pe care copiii îl pot descifra cu ajutorul părinților sau al unui mediator. Discuțiile libere îi ajută enorm să înțeleagă acele sensuri ascunse.
Care a fost cel mai emoționant sau memorabil moment din cadrul clubului?
Cele mai spectaculoase ediții au fost cele în care am avut invitați scriitori, iar noi suntem tare mândri că i-am găzduit, de-a lungul timpului, pe Matei Vișniec, Adina Rosetti, Adina Popescu și chiar o autoare din străinătate – Jo Cotterill, care a intrat online din Marea Britanie atunci când am discutat romanul ei – Jeleu. Cum am devenit superstar. Tot printre cele mai memorabile ediții se numără și cele desfășurate în cadrul festivalului FILIT, unde am fost parteneri în 2024 și 2025, precum și întâlnirile organizate împreună cu Muzeul Literaturii Române, când, în funcție de tema cărții, ne-am întâlnit în diferite spații muzeale din Iași, precum Muzeul „Vasile Pogor” sau Muzeul Pogromului din Iași.
Ați colaborat cu diverse inițiative educaționale. Ce rol credeți că au scriitorii în dezvoltarea comunității?
Când noi eram copii, întâlnirile cu autorii cărților pe care le citeam erau, aproape fără excepție, imposibile. Astăzi însă, dialogul dintre scriitor și cititor a devenit foarte accesibil, iar această apropiere contribuie enorm la educarea publicului, la formarea copiilor și la construirea unor punți reale între autor și cei care îi citesc cărțile. De multe ori, discutând cu cititorii mei, am descoperit sensuri ale romanului la care eu însămi nu m-am gândit atunci când l-am scris. Fiindcă, nu-i așa, există tot atâtea cărți câți cititori sunt: din clipa în care un scriitor își trimite romanul în lume, acesta continuă să crească și să capete noi înțelesuri prin felul în care este citit, interpretat și trăit de fiecare cititor în parte.
Ce credeți că ar trebui schimbat în relația copiilor cu lectura în România?
Se vorbește atât de mult în această perioadă despre procentul ridicat de analfabetism funcțional din România. Eu consider că una dintre responsabilitățile noastre este să le facilităm copiilor accesul la o literatură potrivită nivelului lor. Este esențial să avansăm pas cu pas: de la texte simple, clare, ușor de integrat ca mesaj și ca scriitură, către cărți mai complexe, pe care copiii să ajungă treptat să le înțeleagă singuri. Fiecare cadru didactic, fiecare părinte și fiecare coordonator de club de lectură are responsabilitatea de a identifica acele texte adecvate nivelului copiilor cu care lucrează. Dacă ne grăbim spre lecturi prea dificile sau prea sofisticate pentru etapa lor de înțelegere, riscăm să îi pierdem și să-i îndepărtăm definitiv de lectură. Așadar, rolul nostru este acela de facilitator, iar pentru a facilita cu adevărat, trebuie să îi cunoaștem profund pe copiii cu care lucrăm și să ne adaptăm constant la nevoile lor reale.
Care este potențialul unui autor de a schimba percepția tinerilor despre literatură?
Cred că este esențial ca scriitorii de astăzi să creeze literatură pentru copii și adolescenți pornind de la realitatea pe care o trăiesc tinerii cititori. Literatura trebuie să le ofere șansa de a se regăsi în pagină, de a descoperi fragmente din propria lor viață în poveștile pe care le citesc. Un exemplu minunat a fost întâlnirea noastră, în cadrul ediției FILIT 2025, cu scriitoarea Adina Rosetti, care ne-a bucurat în această vară cu romanul Ultima provocare. Cartea a fost primită extraordinar de bine de copiii din Clubul de Lectură al Casiei tocmai pentru că vorbește direct despre lumea lor: nevoia de apartenență și de integrare, bullying-ul, presiunea examenelor de evaluare națională, relațiile de familie și chiar realitățile dureroase precum divorțul. Sunt teme fierbinți, cu impact în viața lor de astăzi, iar faptul că le găsesc reflectate în literatură îi ajută să se simtă văzuți și înțeleși, să fie atrași de lectură ca într-un spațiu în care sunt în siguranță.
Cum vedeți evoluția Clubului de Lectură al Casiei în următorii ani?
Pe măsură ce copiii cresc, evoluăm și noi în ceea ce privește nivelul de dificultate și complexitatea literaturii pe care o propunem. În același timp, ne adaptăm permanent, pentru că la club vin toți mai mulți copii care află despre noi și unii sunt mai mici decât vârsta medie a participanților. În aceste situații, ajustăm tematica și ritmul lecturilor astfel încât să fie accesibile și relevante pentru toți cei prezenți.
Ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră?
Scrisul m-a învățat curajul de a-mi asuma propria voce și de a mă exprima, în contextul în care ani în urmă nu credeam că este locul meu în literatură. M-a învățat să conectez trecutul cu prezentul, să transform poveștile bunicilor și ale comunității într-o mărturisire transgenerațională și să le fac vizibile generațiilor următoare. Și, poate cel mai important, m-a învățat care este menirea unui scriitor: aceea de a da glas poveștilor pe care cei care le-au trăit nu au avut curajul să le spună, de a îndrăzni să le aducă în fața lumii și de a le transforma din experiențe tăcute în voci care contează.
Dacă ați putea transmite un singur mesaj cititorilor – care ar fi acela?
Dacă aș putea transmite un singur mesaj cititorilor, ar fi acela să fie sinceri cu ei înșiși și să aleagă literatura care le vorbește cu adevărat, care reflectă experiențele și emoțiile lor, care îi ajută să devină. Trăim într-o lume aglomerată și alertă, iar cărțile care ne învață să fim mai buni, mai empatici și mai atenți la cei din jur au o valoare de neprețuit. Fără literatură, ne limităm la propria noastră experiență, dar prin lectură avem șansa să pășim în zeci, sute de alte vieți și perspective care ne vor ajuta să evoluăm.
Ce carte ați recomanda fără ezitare oricui, indiferent de vârstă?
Am realizat în ultimii ani cât de mult apreciez literatura de război, indiferent dacă este destinată adulților sau adaptată pentru copii și tineri. Îmi vin în minte romane precum Războiul care mi-a schimbat viața, Balerina de la Auschwitz, Hoțul de cărți, Băiatul cu pijamale în dungi sau Trenul copiilor, iar lista ar putea continua. Această literatură m-a ajutat să simt realitatea pe care bunicii noștri au trăit-o și cred că are același efect asupra tuturor cititorilor: ne învață să fim recunoscători pentru binele și pacea pe care le trăim astăzi, dar în același timp ne ajută să înțelegem cât de fragil este totul, cum lumea pe care o cunoaștem se poate destrăma de la o zi la alta.
Pentru dumneavoastră, ce înseamnă acum, în mod autentic, să fiți scriitoare?
A fi scriitoare, pentru mine, înseamnă să am curajul să spun poveștile care contează, să dau voce celor care poate nu au avut curajul să o facă și să creez o legătură sinceră cu cititorii mei. Înseamnă să transform experiențe reale în literatură, să fac vizibile emoțiile și trăirile oamenilor obișnuiți, să creez punți între trecut și prezent, între generații. A fi scriitoare înseamnă, în final, să contribui la înțelegerea lumii prin empatie, prin sensibilitate și prin puterea poveștii – să faci cititorul să trăiască și să simtă mai multe vieți, și să simți tu însăți fiecare pagină scrisă ca pe o responsabilitate și o bucurie.
- Cum se naște o mărturisire transgenerațională: întâlnire cu Mădălina Tănasă, autoarea Blestemul podului - 15-12-2025
- Când poveștile devin chemare: Veronica Iani și mărturia sa din rol de autor pentru copii - 04-12-2025
- Cum se construiește o poveste în jurul cafelei: interviu cu Octavian-George Luchian - 28-11-2025