În seara de 25 octombrie, când toamna își trăiește ultimele zile, iar frigul începe să se așeze peste dealuri și gospodării, în anumite sate se aprinde unul dintre cele mai spectaculoase focuri ale calendarului popular românesc: Focul lui Sâmedru, cunoscut și sub numele de Focul lui Sumedru. În jurul lui se adună copii, tineri, bătrâni și familii întregi, iar flăcările devin centrul unei sărbători în care se întâlnesc bucuria comunității, pomenirea celor plecați și speranța unui an roditor. Obiceiul este legat de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, prăznuită la 26 octombrie, zi care ocupă un loc important în calendarul tradițional al satului românesc. În lumea veche, această perioadă marca trecerea către sezonul rece, schimbarea ritmului vieții pastorale și încheierea unui ciclu al muncilor agricole. În calendarul popular, Sâmedru este asociat cu începutul iernii, în timp ce Sângiorzul, sărbătorit la 23 aprilie, vestește revenirea primăverii și trezirea naturii. Cele două sărbători sunt adesea privite ca borne ale unui calendar pastoral, care organiza viața oamenilor în funcție de anotimpuri, de animale și de muncile câmpului.
FOTO – DAN MĂLUREANU
O descriere deosebit de valoroasă a obiceiului a fost consemnată de folcloristul Tudor Pamfile în volumul Sărbătorile la români, în capitolul dedicat lui Sâmedru. Autorul amintește că, în ajunul Sfântului Dumitru, focurile erau aprinse în anumite regiuni ale Olteniei și în partea de vest a Munteniei, iar în ținutul Muscelului, mai ales în satele de la poalele munților, pregătirea lor mobiliza comunitatea. Relatarea sa păstrează atmosfera unei sărbători trăite împreună: copiii și flăcăii urcau pe coaste, adunau cetină și crengi, iar bradul ales pentru rug era transportat și așezat într-un loc unde putea fi văzut de întregul sat. Din paginile lui Pamfile răzbate imaginea unei comunități care își pregătea sărbătoarea prin muncă, entuziasm și participare colectivă. În formele tradiționale consemnate în zona Muscelului, focul putea avea în mijloc un brad înalt, împodobit cu cetină și așezat vertical într-o groapă. În jurul lui se adunau lemne și ramuri uscate, iar la lăsarea serii, când flăcările începeau să lumineze întunericul, copiii strigau chemarea devenită emblematică pentru această sărbătoare: „Hai la focul lui Sumedru!”. În alte sate, focurile erau mai mici, pregătite din vreascuri, coceni și resturi vegetale, iar fiecare grup de vecini își avea propriul loc de adunare. Așadar, obiceiul cunoștea forme diferite de la o localitate la alta, păstrând însă același centru simbolic: focul în jurul căruia satul se strângea laolaltă.
Tudor Pamfile descrie și darurile aduse la rug: nuci, mere, alte fructe, pâine caldă, covrigi și colăcei, uneori unși cu miere. Femeile le împărțeau celor adunați, iar copiii așteptau cu nerăbdare aceste bunătăți. Scena are o semnificație aparte. Darurile provin din gospodărie și din roadele pământului, iar împărțirea lor transformă focul într-un loc al ospitalității și al comuniunii. Sărbătoarea înseamnă astfel și recunoașterea roadelor anului care se încheie, precum și dorința ca belșugul să însoțească gospodăria în anul următor. În descrierea lui Pamfile apar și tinerii care sar peste flăcări, gest căruia tradiția populară îi atribuia puterea de a aduce sănătate și noroc. În unele relatări, reușita săriturii era legată de perspectiva căsătoriei în anul următor. Fiecare asemenea gest trebuie înțeles în cadrul credințelor și speranțelor comunității care îl practica: focul era privit ca o prezență capabilă să purifice, să protejeze și să însoțească trecerea către un nou anotimp. Când rugul se domolea, oamenii luau uneori câte un tăciune și îl duceau în livezi, cu credința că pomii vor rodi mai bogat în vara următoare. În consemnările folclorice, acest gest leagă simbolic focul comunității de fertilitatea grădinii și de bunăstarea gospodăriei.
Etnologul Ion Ghinoiu, în lucrările sale dedicate calendarului popular și mitologiei românești, interpretează Focul lui Sâmedru în legătură cu reprezentările morții și renașterii naturii. În Panteonul românesc, el descrie ceremonialul din unele sate subcarpatice, unde un copac ales din pădure era doborât, curățat de crengi și adus în locul pregătit pentru rug. Bradul sau trunchiul devenea centrul focului ritual, iar arderea lui era pusă în legătură cu încheierea unui ciclu și înnoirea timpului. Această interpretare oferă o cheie de lectură pentru simbolismul obiceiului, deși sensurile sale au variat în funcție de regiune și de felul în care comunitățile le-au transmis. În cercetarea tradițiilor populare, asemenea interpretări trebuie puse în dialog cu mărturiile concrete ale oamenilor și cu descrierile consemnate de-a lungul timpului. Focul lui Sâmedru a fost explicat prin simboluri ale fertilității, ale protecției și ale trecerii dintre anotimpuri, iar unii cercetători au identificat în structura sa posibile reminiscențe ale unor ritualuri mai vechi. Originea exactă a fiecărui gest rămâne însă dificil de stabilit doar pe baza asemănărilor simbolice. Ceea ce se poate observa limpede din documentările etnografice este felul în care obiceiul reunește focul, darurile, comunitatea și credințele despre lumea celor vii și a celor morți. Această legătură cu pomenirea strămoșilor se vede și în apropierea dintre Focul lui Sâmedru și Moșii de Toamnă, sărbătoare dedicată amintirii celor adormiți. În Panteonul românesc, Ion Ghinoiu discută practicile de pomenire și ofrandele oferite în cadrul calendarului popular, arătând cum alimentele împărțite pentru sufletele morților păstrează legătura dintre memoria familiei, ocupațiile oamenilor și belșugul gospodăriei. Grâul fiert, colacii, laptele, brânza și fructele apar în diferite tradiții de pomenire, fiecare comunitate păstrând propriile forme și rânduieli. În acest context, darurile împărțite lângă foc pot fi privite și printr-o dimensiune rituală mai amplă, legată de pomenire și de împărțirea hranei. În unele comunități, focul era însoțit de credințe despre sufletele celor plecați și despre căldura de care acestea ar avea nevoie în sezonul rece. Astfel de credințe sunt consemnate în literatura etnologică drept expresii ale unei lumi tradiționale în care viața de familie, calendarul religios și memoria strămoșilor se împleteau în numeroase gesturi cotidiene și ceremoniale.
Antoaneta Olteanu, în volumul Calendarele poporului român, prezintă, la rândul său, obiceiurile și credințele legate de sărbătorile calendarului tradițional, inclusiv practicile asociate lui Sâmedru. Relatările despre săritul peste foc, împărțirea fructelor și luarea tăciunilor pentru livadă arată cât de strâns era legat ceremonialul de preocupările concrete ale oamenilor: sănătatea, întemeierea unei familii, rodul pomilor și protecția gospodăriei. În satul tradițional, aceste dorințe se exprimau prin gesturi simbolice, transmise între generații și adaptate vieții fiecărei comunități. Seara focului era și o sărbătoare a întâlnirii. După ce femeile împărțeau darurile, iar flăcările luminau dealul, oamenii puteau să cânte, să joace și să petreacă împreună. În descrierea sa din Sărbătorile la români, Tudor Pamfile amintește că, după împărțirea alimentelor, tinerii începeau să cânte din fluier, iar cei prezenți se prindeau în horă. Imaginea este importantă pentru înțelegerea funcției sociale a obiceiului: focul aducea laolaltă generații diferite, întărea legăturile dintre vecini și oferea satului un prilej de bucurie înaintea lunilor reci, când întâlnirile în aer liber deveneau mai rare.
FOTO – PRIMĂRIA COSTEȘTI
Un exemplu al felului în care Focul lui Sâmedru continuă să adune oamenii în jurul unei tradiții comune se regăsește la Costești, în județul Argeș, unde sărbătoarea păstrează legătura dintre obiceiurile moștenite și viața comunității de astăzi. Într-un anunț publicat la 20 octombrie 2025, Primăria Orașului Costești îi invita pe localnici să participe la evenimentul „Focul lui Sumedru – tradiție, lumină și bucurie”, programat în seara de 25 octombrie, pe Stadionul Orășenesc. Organizarea unei asemenea întâlniri arată că obiceiul rămâne un reper al calendarului local, oferind oamenilor prilejul de a se reuni înaintea sosirii sezonului rece și de a împărtăși bucuria unei sărbători care traversează generațiile. În jurul rugului, focul devine mai mult decât o prezență spectaculoasă: este un simbol al comuniunii, al continuității și al apartenenței la aceeași comunitate. nLa Costești, ca și în alte localități în care tradiția este păstrată, participarea tinerilor are o semnificație aparte. În anunțul administrației locale, aprinderea rugului este asociată implicării tinerilor orașului, ceea ce amintește de rolul pe care generațiile tinere îl aveau și în formele vechi ale obiceiului, când copiii și flăcăii adunau lemne, pregăteau focul și chemau sătenii la sărbătoare. Chiar dacă organizarea contemporană se desfășoară într-un cadru diferit de cel al satului tradițional, gestul de a pregăti și aprinde rugul păstrează o legătură simbolică cu practicile consemnate de folcloriști. Tradiția nu rămâne vie doar prin repetarea unor gesturi, ci și prin transmiterea lor către cei care vor avea responsabilitatea de a le păstra în viitor. Titlul evenimentului, „tradiție, lumină și bucurie”, surprinde câteva dintre dimensiunile care dau farmec acestei sărbători. Lumina focului îi aduce pe oameni împreună, iar întâlnirea devine un prilej de revedere, de conversație și de întărire a legăturilor dintre vecini și familii. Pentru cei în vârstă, rugul poate trezi amintirea unor sărbători trăite în copilărie; pentru cei mici, poate fi prima întâlnire cu un obicei despre care au auzit de la părinți sau bunici. Astfel, experiența directă completează povestea transmisă în familie și transformă memoria culturală într-o realitate trăită. Exemplul de la Costești arată și felul în care comunitățile contemporane pot contribui la păstrarea patrimoniului imaterial, oferindu-i un cadru în care să fie cunoscut și transmis mai departe. Focul lui Sâmedru nu mai este pretutindeni legat de aceleași practici și credințe, iar formele sale diferă de la o localitate la alta. Cu toate acestea, întâlnirea oamenilor în jurul rugului rămâne un element central, prin care sărbătoarea își păstrează forța de a reuni comunitatea. Atunci când asemenea evenimente sunt însoțite de explicații despre originea, semnificațiile și variantele locale ale obiceiului, ele pot deveni și ocazii de educație culturală, mai ales pentru generațiile care descoperă tradițiile prin intermediul manifestărilor publice.
FOTO – PRIMĂRIA COSTEȘTI
La Costești, chemarea „Hai la Focul lui Sumedru!” continuă astfel să dea glas unei bucurii colective. În spatele flăcărilor se află nu doar spectacolul unei seri de toamnă, ci și dorința oamenilor de a păstra un obicei care le vorbește despre rădăcini, solidaritate și trecerea timpului. Fiecare comunitate care îl duce mai departe îi adaugă propria poveste, fără ca legătura cu trecutul să se piardă. În acest fel, Focul lui Sâmedru rămâne o sărbătoare în care memoria tradiției se întâlnește cu prezentul, iar lumina rugului continuă să adune oamenii în jurul unor valori împărtășite.
Cât timp oamenii se mai adună în jurul focului, își împart roadele, își amintesc de cei plecați și le povestesc copiilor de ce se aprinde rugul, Focul lui Sâmedru continuă și rămâne o formă vie de memorie culturală, în care satul își recunoaște trecutul și își transmite mai departe felul de a privi lumea.
Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură în toate formele ei, activez ca presedinte de ONG cultural-educational, pun mana la treaba si duc educatia in zonele rurale prin înființarea de noi HUB-uri culturale rurale, bibliotecile, filmez, vorbesc si promovez. Oamenii trebuie să afle ca mai apoi să se implice.
- Focul lui Sâmedru – povestea focului care adună satul - 16-10-2026
- Ziua Educației – școala din sat - 05-10-2026
- Olena Gamurar – glasul Bugeacului - 21-09-2026