Într-o perioadă în care atenția oamenilor este tot mai fragmentată, iar lectura pare să piardă teren în fața ecranelor, Festivalul Internațional de Carte Transilvania continuă să aducă literatura mai aproape de public și să transforme cartea într-o experiență vie. Ajuns în 2026 la cea de-a XII-a ediție, FICT nu mai înseamnă doar câteva zile de evenimente, lansări și întâlniri cu scriitori, ci o comunitate construită în timp și o serie de proiecte care promovează lectura pe tot parcursul anului.
Sub tema „Ne întoarcem la rădăcini”, ediția din acest an propune o revenire la lucrurile esențiale: identitate, tradiție, natură, apartenență și legătura profundă dintre oameni și povești. Cu peste 60 de evenimente, invitați din țară și din străinătate, activități dedicate copiilor și inițiative care scot literatura din spațiile convenționale, festivalul transformă din nou centrul Clujului într-un loc al întâlnirilor și al dialogului.
Despre evoluția FICT, provocările nevăzute ale organizării, comunitatea formată în jurul cărții și puterea lecturii de a schimba destine am stat de vorbă cu echipa Festivalului Internațional de Carte Transilvania.
FICT ajunge anul acesta la cea de-a XII-a ediție. Care este cea mai importantă transformare prin care a trecut festivalul?
FICT a trecut prin multe schimbări în cele douăsprezece ediții, dar cu siguranță cea mai importantă este că a trecut de la un festival care are loc în fiecare an, toamna, la o umbrelă sub care s-au relizat, de-a lungul timpului, mai multe acțiuni și evenimente, unele recurente, care au ca scop promovarea lecturii. Printre acestea: „Geamul cu poezie” — zeci de vitrine din Cluj transformate în spații cu versuri, de la Blaga și Nichita până la autori contemporani; „Leacuri pentru suflet”, organizat împreună cu Muzeul Farmaciei, care propune literatura ca formă de alinare; clubul de carte „Lecturile Insomniacelor”, dedicat scriitoarelor contemporane; și Read & Ride, proiectul prin care Gabriel Bota și Rudolf Nyari au dus cartea pe bicicletă până la Cercul Arctic și, în 2024, pe Insula Capul Horn. De asemenea, a deschis colaborări repetate cu diverse instituții de cultură precum Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Cinema Arta, Muzeul Farmaciei etc.
Tema ediției din 2026 este „Ne întoarcem la rădăcini”. Ce înseamnă, pentru voi, această întoarcere?
Tema „Ne întoarcem la rădăcini” nu este doar un slogan, ci o revenire la esență, la valorile care ne formează și la legătura profundă dintre cultură, natură și comunitate. Vrem să-i ajutăm și pe alții să găsească drumul spre carte, pornind de la origini, de la pământ, tradiții și identitate.
Într-o perioadă în care atenția oamenilor este tot mai fragmentată, cum reușește un festival de carte să rămână viu și relevant?
Am înțeles că nu mai concurăm doar cu alte evenimente culturale, ci cu tot ce le fură oamenilor atenția zi de zi. Așa că, în loc să cerem oamenilor să vină la carte, am dus cartea acolo unde sunt deja oamenii: în oraș, în comunitate, în viața lor de zi cu zi, nu doar în cele cinci zile de festival din septembrie.
Și cred că asta ține un festival viu: nu insistența pe format, ci disponibilitatea de a te reinventa constant, păstrând totuși un singur fir roșu, dragostea pentru citit.
Dar cred că, dincolo de toate proiectele, am reușit ceva mai greu de cuantificat: am construit o comunitate în jurul cărții. Oamenii nu mai vin doar pentru lansări sau pentru autori, vin pentru echipa FICT, pentru oamenii pe care îi găsesc an de an în Piața Unirii sau la evenimentele noastre din tot cursul anului. Cred că suntem un exemplu că trăim valorile FICT zi de zi, nu doar în cele cinci zile de festival și cred că exact asta simt și oamenii care ne sunt aproape: că nu vin la un eveniment, ci se întorc la o comunitate.
De ce este important ca literatura să iasă din librării și biblioteci și să îi întâlnească pe oameni chiar în inima orașului?
Pentru că nu toată lumea vine la carte din proprie inițiativă. Dar dacă duci cartea acolo unde e deja lumea, întâlnirea se întâmplă de la sine. Cineva care nu ar fi intrat niciodată într-o librărie se oprește să citească un vers pe geamul cafenelei unde își bea cafeaua, sau descoperă o carte într-un cort din Piața Unirii din Cluj-Napoca, în drum spre serviciu. Piața Unirii nu e un spațiu cultural prin definiție, ci e inima orașului, locul prin care trece toată lumea, indiferent dacă citește sau nu, indiferent de vârstă sau de mediu. Când muți literatura acolo, o scoți din bula ei firească și o pui în calea tuturor. Nu mai alegi tu cine vine la carte, ci întâlnirea se întâmplă de la sine. E și un gest simbolic: spui, practic, că literatura nu e ceva separat de viața de zi cu zi, ceva ce ții într-un colț, între patru pereți și rafturi. E parte din oraș, din felul în care oamenii trăiesc, se opresc, discută, se întâlnesc. Iar asta, cred, e cea mai bună formă de a ține cartea vie.
Ediția aceasta va reuni peste 60 de evenimente. Cum selectați autorii, invitații și temele dezbaterilor?
Este un proces mixt. O parte din autori și lansări vin din partea editurilor. Ele ne propun cărțile și scriitorii pe care vor să-i aducă la FICT. Dar, în paralel, noi, ca echipă, alegem invitații în funcție de informațiile pe care dorim să le aflăm, de autorii pe care îi citim și ni-i dorim la Cluj, dar și în funcție de tema ediției din anul respectiv. Bineînțeles, alegerea invitaților ține și de buget. Să aduci scriitori mari, internaționali, în România, înseamnă costuri uriașe, de zeci de mii de euro. Așa că fiecare invitat pe care reușim să-l aducem e rezultatul unui echilibru între ce ne dorim, ce contează pentru tema ediției și ce ne permitem, practic, să facem.
Care este cea mai mare provocare în organizarea unui festival internațional de carte?
Cu siguranță, bugetul. Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca ne susțin an de an, cu o sumă generoasă, dar în rest alergăm constant după sponsorizări, iar acestea vin greu. Nu toată lumea înțelege cu adevărat ce se întâmplă la festival; poate alte tipuri de evenimente par mai atractive la prima vedere. Dar la noi vin oameni care chiar cumpără cărți, iar cărțile nu sunt ieftine, așadar vin oameni cu putere de cumpărare. Cred că brandurile ar trebui să își aplece privirea mai des asupra noastră. Avem, din fericire, și firme care ne sponsorizează an de an, cărora le suntem recunoscători și care ne dau un pic de stabilitate în tot acest efort. Dar tot trebuie să completăm diferența în fiecare an, iar asta înseamnă timp și energie investite în căutarea de noi parteneri. Totul costă: corturile, invitații, mâncarea pentru echipă și pentru voluntari. Echipa este plătită, dar, din păcate, nu la nivelul muncii pe care o depune: o muncă ce se întinde pe un an întreg, nu doar pe cele câteva zile de festival. Dar colegii mei cred în puterea cărții și în ce facem, așa că se sacrifică și fac, în mare parte, muncă de voluntariat. Pe lângă buget, mai e și faptul că organizăm totul în aer liber, în Piața Unirii, iar vremea nu ține cont de planurile noastre. O ploaie de-o zi poate da peste cap luni întregi de pregătire.
La toate acestea se adaugă și logistica din spatele invitaților internaționali: traduceri, interpreți, cazare, transport. Sunt costuri și eforturi pe care publicul nu le vede, dar care fac diferența între un eveniment reușit și unul care doar pare simplu.
O altă provocare e să arăți, în cifre, impactul unui eveniment cultural, pentru că succesul unui festival de carte nu se măsoară la fel de ușor ca al unui concert sau al unui eveniment corporate, deși efectele lui, pe termen lung, contează la fel de mult, dacă nu mai mult.
Și, poate cea mai puțin vizibilă provocare: să ții aproape o echipă care muncește un an întreg pentru câteva zile de festival, fără resursele pe care le-ar merita. Aici contează enorm faptul că suntem, de fapt, o familie care crede în ce face, altfel n-ar rezista nimeni atâția ani.
A existat, de-a lungul edițiilor, o întâlnire sau o poveste care v-a confirmat că o carte poate schimba ori chiar salva o viață?
Au fost multe și frumoase! Dar voi povesti una drăguță. În 2018, am organizat Marea Lectură, o tentativă de record mondial Guinness World Records pentru cei mai mulți oameni care citesc consecutiv. În cazul nostru, versuri din poeziile lui Eminescu. Recordul nu ne-a ieșit, dar ne-a rămas o amintire mult mai frumoasă decât orice titlu. Este povestea Dianei. Avea vreo 4 ani atunci, nu știa încă să scrie sau să citească. Dar a rugat-o pe mama ei să-i citească versurile, ca să le țină minte, iar apoi, ținând cartea în mână, le-a recitat ca și cum le-ar fi citit chiar ea. De atunci, Diana a rămas aproape de echipa FICT. Vine an de an la festival și la evenimentele noastre, și a crescut într-o tânără cu adevărat deosebită: iubește lectura, cântă, dansează, apare la televizor, și, cu toate acestea, are o modestie uluitoare.
Cred că exact astfel de momente confirmă, de fapt, de ce facem tot ce facem: nu pentru cifre sau recorduri, ci pentru câte o Diana care rămâne cu o carte în brațe.
Ați anunțat ediția din 2026 printr-o acțiune în care peste 800 de cărți au fost așezate la baza copacilor din Cluj. Ce reacție a publicului v-a impresionat cel mai mult?
Să vezi sute de clujeni aplecându-se spre baza unui copac pentru a ridica o carte a fost, pentru noi, cea mai frumoasă confirmare că drumul spre cultură trece prin gesturi simple, sincere și pline de sens.
România se află la coada clasamentelor europene privind lectura. Ce poate face concret un festival pentru a schimba această realitate?
Cred că rolul unui festival nu e să impună cititul, ci să lase mai jos bariera de la care pornește și aici sunt câteva lucruri concrete pe care le putem controla. Primul e prețul și accesibilitatea: la festival, cărțile ajung la reduceri pe care nu le găsești mereu, iar intrarea și majoritatea evenimentele sunt gratuite. Pentru multă lume, asta contează mai mult decât pare. Al doilea e cine vine pe scenă. Nu aducem doar scriitori, aducem și sportivi, artiști, oameni din zone care în mod normal nu sunt asociate cu lectura. Când un sportiv de performanță vorbește despre o carte care l-a schimbat, mesajul ajunge la cineva care altfel n-ar fi ascultat niciodată un scriitor.
Al treilea e vârsta la care intervenim. Am dus cartea în școli și grădinițe, prin campanii dedicate celor mici, pentru că obiceiul de a citi se formează de mic, nu la 25 de ani, când cineva îți spune brusc că ar trebui să citești mai mult.
Și, nu în ultimul rând, e vorba de a scoate lectura din zona de obligație și a o pune în zona de experiență și emoție. Un festival poate face din citit ceva ce se trăiește, nu doar ceva ce se „ar trebui” făcut.
Nu cred că un festival, singur, schimbă un clasament european. Dar poate schimba, an de an, felul în care câteva mii de oameni se raportează la o carte, iar asta, multiplicat în timp, contează.
FICT-ul copiilor are o zi dedicată în cadrul festivalului. Cum poate fi transformată prima întâlnire a unui copil cu lectura într-o experiență memorabilă?
Totul pornește de la o idee simplă: un copil nu trebuie convins să citească, trebuie lăsat să descopere că cititul e o formă de joacă, nu o temă. De-asta, în ziua dedicată lor, cartea nu vine niciodată singură. Vine cu Magic Puppet, unde personaje de poveste ies din pagini și se joacă direct cu ei. Vine cu pictură pe față și joculețe, cu ateliere de împâslire, unde mâinile lucrează la fel de mult ca imaginația. Vine cu robotică și Lego, cu kinetoterapie, cu jocuri despre empatie și lucru în echipă. Practic, un copil trece printr-o zi întreagă în care aude, atinge, construiește și se mișcă și abia la mijlocul tuturor acestora descoperă că, de fapt, totul a pornit de la o carte.
Cred că în asta vine memorabilul: din faptul că lectura devine parte dintr-o experiență senzorială completă, nu un moment izolat, static, în care copilul stă cuminte și ascultă. Iar dacă prima lui amintire legată de o carte e una în care a râs, s-a jucat și s-a simțit liber, șansele să se întoarcă la ea singur, mai târziu, cresc enorm. Nu vrem ca un copil să plece de la FICT știind că a fost „la un eveniment cu cărți”. Vrem să plece simțind că a avut o zi bună și că, undeva, în mijlocul acelei zile, a fost și o carte.
Ce rol au părinții și profesorii în apropierea copiilor de carte și unde simțiți că greșesc uneori adulții?
Un copil învață să iubească lectura din ce vede acasă și la școală, în fiecare zi obișnuită.
Cea mai frecventă greșeală e că transformăm cititul într-o obligație înainte ca cel mic să apuce să descopere singur ce poate găsi într-o carte. A doua ține de puterea exemplului: îi cerem copilului să citească, dar el ne vede pe noi cu telefonul în mână, nu cu o carte. Cred că rolul adulților nu e să impună lectura, ci s-o facă vizibilă și firească, să lase cartea la îndemână, să citească ei înșiși, să lase copilul să aleagă ce-i place. Restul vine de la sine.
Mai mulți membri ai echipei au venit inițial ca voluntari. Ce spune acest parcurs despre comunitatea construită în jurul FICT?
Spune, cred, tot ce trebuie știut despre FICT: că nu construim o echipă prin angajări, ci prin oameni care rămân pentru că simt că fac parte din ceva. Când cineva vine ca voluntar, dă câteva zile pe an. Când rămâne ani la rând și ajunge parte din echipă, înseamnă că a găsit acolo mai mult decât un eveniment, a găsit o comunitate în a cărei valori crede. Nu poți plăti pe cineva să creadă în ce faci; poți doar să-i oferi un loc în care merită să rămână.
Cred că exact acesta e testul real al unei comunități: nu câți oameni vin o dată, ci câți se întorc, an de an, până când, la un moment dat, nu mai vin pentru festival, vin pentru ceilalți oameni de acolo.
Ce nu vede publicul din munca, emoțiile și dificultățile unei echipe care pregătește un asemenea festival?
Am vorbit puțin mai sus despre munca din spate și despre comunitatea creată. Dar poate ce nu se vede din afară este că noi nu suntem o echipă sau colegi. Noi suntem prieteni, familie. Suntem alături unii de alții la cele mai importante evenimente din viețile personale. Suntem alături unii de alții la zile de naștere, la nunți, la botezuri, la înmormântări, la despărțiri, la succesuri și eșecuri. Ne face plăcere să petrecem timp împreună, chiar și când nu lucrăm și trăim toate aceste momente cu emoție și recunoștință. Suntem oameni extrem de diferiți, dar ne-a adus împreună cartea, așadar am rămas aproape de ea și unii de alții și am învățat să ne mulăm unii după alții.
Cu ce gând v-ați dori să plece acasă un om care participă pentru prima dată la Festivalul Internațional de Carte Transilvania?
Mi-aș dori să plece cu gândul că lectura nu e ceva rezervat doar unora. Că orice om, indiferent de vârstă, statut social sau de cât citește de obicei, are loc la FICT.
