Mari Dumitrache și arta, cheia spre o carieră profesională ce îi aduce sens
În perioada liceului a văzut scena. A flirtat cu ea patru ani, la secția „Arta actorului”. S-a îndrăgostit și, la ani distanță, Mari Dumitrache poate să declare cinstit că au cea mai pură relație. S-au pus multe ingrediente în această legătură, de la muncă la talent, până la timp petrecut pe veșnicele scânduri ale scenei și nu timp petrecut în familie. Dacă ar fi să o preocupe ceva pe tânăra actriță e faptul că mereu vrea să creeze contexte unde omul de lângă râde. Când nu o face, e ea acolo să ofere o porție de râs. E o fire expansivă, veselă, ,,iubibilă” și mă mândresc cu prietenia noastră.
Când nu dau de ea, ba e la Ateneul din Iași cu repetiții, ba la Sala Unirii sau în turnee, prin țară. Am putea mărturisi că viața sa e precum o escapadă din cotidian datorită rolurilor pe care le îmbrățișează. Să o cunoaștem!
Hai să facem un exercițiu de introspecție și să mergem împreună în perioada copilăriei! Cum era fetița Mari?
Stau și mă gândesc… Nu cred că m-am schimbat prea mult. Mama mereu îmi spunea : ,,Nu tot ce zboară ,se mănâncă”. Mereu mi-a plăcut să văd partea plină a paharului, să mă bucur de orice moment, să râd cât mă ține gura și să fiu înconjurată de mulți oameni.
De la cine ai moștenit pofta cu care guști din viață?
Nu știu dacă e moștenire sau așa m-am format eu. E drept că la mine în familie petrecerile erau în fiecare săptămână și zâmbetul nu lipsea de pe chipul mamei. Îmi plăcea tare mult când venea weekend-ul, știam ca tata o să dea drumul la muzică și o să ne facă grătar. Era un moment tare frumos, stăteam la masă și ne bucuram că suntem împreună.
Când suntem mici, ne jucăm „de-a mama”, „de-a educatoarea”, „de-a pompierul”. Tu te-ai jucat de-a actrița?
Eu m-am jucat ,,de-a balerina”, ,,de-a polițista” până în liceu, când am ajuns pe scena și acolo am rămas.
Ții minte când a fost momentul în care ți-ai spus că vrei să devii prietenă cu scena? Poate un moment când te-a stimulat și te-a încurajat vreun profesor?
Eu am fost la liceul ,,Hariclea Darclee” din Brăila, la secția ,,Arta actorului”. În clasa a IX-a nu prea înțelegeam ce am de făcut, a fost mai mult un an de acomodare. Însă anul următor domnul profesor Gheorghe Antonescu (căruia îi mulțumesc) mi-a propus să merg la un concurs de teatru, unde ulterior am venit și cu un premiu acasă. Cred că acesta a fost momentul în care m-am hotărât că trebuie să urmez acest drum.
Câtă satisfacție poartă acum în suflet tânăra Mari că a plecat de acasă, de la părinți și este un om realizat, cu o carieră în ascensiune?
,,Sufletul meu e plin de bucurie!” – așa îmi place să spun. Nu a fost un drum ușor, dar mereu am avut siguranța că o să ajung acolo unde îmi doresc. Habar nu am ce mi-a dat atâta încredere. Cred că e cineva acolo sus care mă iubește și are grijă de mine. ❤️ M-am rugat mereu și am sperat că o să se întâmple. Mai am de muncit, dar cu răbdare o să ajung și mai sus.
Poate ai relația cu părinții tăi clădită pe deschidere și vă exprimați deschis și reciproc sentimentele. Auzi des de la ei că sunt mândri de fata lor?
Mereu m-am considerat norocoasă, părinții niciodată nu mi-au interzis să îmi urmez visul (așa cum auzeam pe la colegii mei). A fost foarte important să știu ca îi am aproape și că mă susțin. Din păcate, nu au reușit să mă vadă la fiecare spectacol pentru că ne despart 242 de km, dar probabil va veni și ziua când se vor bucura mai mult de ceea ce am realizat. Ca să răspund și la întrebarea adresată de tine, de fiecare dată îmi spun că sunt mândri de mine.
Meseria pe care ai cuprins-o în viață este bucată din tine?
Cu siguranță! Îmi place foarte mult ceea ce fac, eu când mă duc la muncă… zâmbesc. Această meserie completează perfect fericirea mea.
Dacă ar fi, prin absurd, să renunți la ceea ce faci acum, ce ai face? Ar mai fi viața ta la fel?
Mă zdruncină întrebarea aceasta, e grea. Nu îmi place să mă gândesc la asta, mi se pare că nu știu să fac nimic altceva. Poate aș încerca să fiu antrenoare de fitness sau poate educatoare, dar nu cred că aș fi la fel de împlinită.
De ce are nevoie un actor să fie bun și foarte bun?
Eu cred că pentru a fi bun, un actor are nevoie de pasiune, iar pentru a fi foarte bun trebuie să fie muncitor și să aibă sufletul deschis.
De unde îți iei toate resursele, Mari? Pare că ai bateriile încărcate mereu, că nu se consumă.
Nu știu să fiu altfel. Vreau să mă bucur de orice moment, să iau din plin tot ce mi se întâmplă. De ce să fiu tristă când am tot ce îmi doresc? Am parte de iubire, înțelegere, un job la care merg cu drag… am toate motivele să fiu fericită. Ah, dar să nu uit… și cafeaua e cea care îmi dă multă energie.
Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă și nu poate pleca din suflet și minte?
Nu cred că am în suflet o tristețe atât de mare, nici de una mică nu îmi amintesc. Dar cu siguranță pierderea unei persoane foarte apropiată sufletului meu, m-ar întrista.
Mari plânge când e în afara scenei? Ce te-ar emoționa și în ce moment nu ai putea opri lacrimile?
Uneori plâng… de fiecare dată mă emoționează copiii. E un subiect atât de fragil! Dacă aș putea, le-aș dărui fiecăruia măcar jumătate din copilăria frumoasă pe care am trăit-o eu!
- Gilbert Costache, tânărul cu origini rome ce a plecat din Rahova și și-a construit o carieră ca model și actorîn New York - 10-10-2025
- Pitiș Maria, profesoara Merito ce merge zilnic la braț cu dragostea pentru copii - 30-09-2025
- Elena Ștefan, educatoarea ce aplică și câștigă mereu proiecte finanțate din dragoste pentru copii - 26-09-2025
