Singur și în viață, și în cultura română. Max Blecher, scriitorul ce a reușit să-și scobească în piept un vid atroce
Un vid atroce a marcat viaţa fizică a lui Max Blecher, dar sensibilitatea lui transpusă în operă l-a impus în cultura română. Matricea Românească îi face portretul scriitorului cel atât de singur.
Pe Max Blecher l-am cunoscut cu o nesfârșită admirație pentru naturalețea sa scriitoricească, firescul în splendoarea supliciului, peste care construia, cu dorința nestrămutată specifică tinereții, arabescuri pline de voioșie (era un copil cu o imaginație neîmplinită și neîncercată) și o adâncă reflecție metafizică. Îmi trezea admirația pagină cu pagină acest scriitor care visa prin personajele sale. Îndrăznea să viseze într-un univers mucegăit, astmatic, îmbâcsit cu miros de putrefacție și descompunere trupească.
Parcă își mirosea cu stânjeneală oasele în descrierele sale îmbibate de atmosfera supliciului, într-o substanță mai presus de boală, mai presus de tot, într-o trasncendență eliberatoare regăsită, care îi putea servi de panaceu pentru criza sa de a fi pe jumătate viu, încorsetat într-un ghips ce parcă învață să respire pe trupul lui.
Cel mai impresionant episod despre Blecher (omul Blecher, tânărul scobit și ros de boală) îl surprinde Mihail Sebastian în Jurnalul său:
Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: «Este interzis a se sui pe catarg și a scuipa de sus în camera mașinilor». Mi-a arătat un album de familie (…) M-am oprit să nu plâng privind o fotografie a lui de la 17 ani – figură admirabilă de adolescent. «C’était beau gosse, hein?».
Am plecat pe la orele patru – dar de ce nu am avut curajul să-l îmbrățişez, să-i spun mai multe, să fac un gest de frate, ceva care să-i arate că nu e singur, că nu este absolut și fără salvare singur.
Și totuși, singur este.
Libertatea descoperită în miros de mucegai și putrefacție
Cele mai puternice senzații și cea mai puternică imagine o regăsim în această descriere. Poate că de aici am extrage o scenă de început pentru un film despre viața lui Max Blecher (altul decât cel actual), cel prin excelență singur și în viață și în cultura română ca valoare și destin. Condiția lui de singurătate l-a împins către un destin literar timpuriu, ce se hrănea cu vestigiile unei boli iscoditoare pentru moarte, care l-a chinuit cu prețul unei opere, unde imaginația conlucrează pentru a suplini vidul existențial cu miros de mucegai, care încorseta viața lui Blecher. În „Inimi cicatrizate” întâlnim prietenie, dragoste, dorință înghițită de corp, în jurul unui personaj, denumit Emanuel, foarte sensibil și inteligent, empatic, ironic, ce ne amintește de adolescența trăită frumos, într-o intensitate a spiritului și a trăirii. Frumos, atât cât se poate trăi într-un sanatoriu – și se poate…
Durerea nenecesarului fiecărei zile era și ea în pieptul lui Max Blecher
Emanuel se regăsi singur în odaia lui și ziua îi apăru mai goală… mai dezolantă… în piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respirație, ori de plânset.
De la Blecher am furat această sintagmă – se scobise un vid atroce. Îmi amintesc și acum reticența pe care am avut-o mulți ani în a o folosi în scris. Doar el putea să știe cum se scobește un vid atroce în piept, eu doar căutam variante plastice prin care să explorez lumea prin scris sau să impresionez diferite domnișoare ce aveau trecere la erudiția mea confecționată. Tinerețea, ce să mai! Întâmplarea face să-l descopăr la vârsta de 21 de ani. O coincidență ce mă face și acum să lăcrimez, când am reușit să mai simt și eu o parte din acest vid neînduplecabil.
Emanuel simți în piept o mare slăbiciune – s-ar fi zis că respira ceva din conținutul pustiu și dezolant al acestei după-amiezi melancolice. Încercă să citească, dar nu înțelese nimic; cărțile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduțe și intime de plictiseală și suferință. Aceasta e tristețea ineluctabilă a zilelor de boală.
– descrierea bolii dublate de plicitiseală, incapacitatea de a evada prin scris, toate sunt dovezile unei necesități de adaptare la nenecesar.
Cred că acest lucru îl durea cel mai tare pe Blecher, faptul că boala sa era nenecesară pentru el și faptul că el conștientiza acest lucru cu ironie, neavând puterea cu care sunt înzestrați unii de a se revolta contra divinității cu dezinvoltură. Nenecesarul cotidian îl scotea din minți pe Max Blecher.
Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristețe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta, între a duce o viață aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alții, a fi îmbrăcat), contrastul acesta între a fi un om ca toți oamenii și totuși a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros și trist în această boală.
Viaţa ca vid – „Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’
Totuși el iubea toamna, probabil pentru că pălea organic, ci nu ca el, cu întreruperi, cu zile frânte, toropite de plictiseală și calcinate de boală – „Toată îngrozitoarea lui noapte de chin și de frământări se evaporase uimitor în aerul amplu al dimineții de toamnă.”
Era înspre toamnă și grădina începea a se veşteji. În spirale și eșarfe de vânt, frunze galbene cu pete de sânge și rugină zburau de-a lungul aleilor. În clipele acelea, corectitudinea grădinii și susurul apei limpezi din cascade îi dădea un aer grav de nesfârșită singurătate…
, mereu a fost singur Blecher, după cum remarca și Mihail Sebastian în jurnalul său.
„Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’– reprezintă o mărturisire a unui destin ce așteaptă la porțile istoriei să se facă cunoscut posterității. Opera lui Max Blecher e totuși vie, pentru că e izvorâtă din viață trăită și mai ales viață netrăibilă.
Acum, înconjurat de brațele Solangei, greutatea lui îl apăsa insuportabilă. Solange strângea un bust de piatră. Emanuel aluneca zadarnic mâinile pe umerii ei, între dânșii ghipsul punea o barieră de indiferență și crea o organicitate nouă, impersonală și teribil de dură… îi venea aproape să plângă de ciudă. Dificultatea corsetului îi biciuia mai aprig sângele și îl răscolea de dorinți. În neștire îi mângâie brațele, apoi coapsele. Simți deodată stofa rochiei, marginea ciorapilor și, mai sus, netezimea pielii. Cu mâna întinsă reuși să stingă lumina, în întuneric totul se precipită într-o dorință mai impetuoasă, dar care se reducea în zbaterea de pe căruț neputincioasă, scrâșnind din dinți.
Deodată, în momentul când Emanuel alunecă mâna lui sub rochie și simți trupul cald, apoi unghiul inefabil și fierbinte, al coapselor unite, Solange murmură:
— Asta o să-ți facă rău!…
Foto deschidere: levurelitteraire.com
Alexandru Filimon
