Era anul 2017, când Maria tocmai ce isprăvea cu brio un semestru încununat de o sesiune perfectă la Academia de Studii Economice din București. Lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine, însă, oportunitatea a început să bată stăruitor la ușă. Cu un bagaj de vise presărate cu multă ambiție, tânăra și-a făcut bagajele devenind studentă la Roehampton University, unde a studiat  business și management. A fost o experiență cu de toate. Printre cursurile de la facultate, Maria a trecut prin mai multe job-uri, a fost avansată, toate acestea culminând cu o licență de excepție și obținerea calificativului ,,first class”.

Totul mergea excelent! Prin muncă, seriozitate și devotament, câștigase respectul celor din jur, care o priveau cu admirație. După terminarea facultății, oportunitatea a bătut din nou la ușă, iar Maria i-a deschis din nou. De această dată, a revenit în rolul de student, dar la British Academy of Interior Design, unde este în ultimul an.

Chiar dacă avea un viitor strălucit în Londra, Maria a decis să revină acasă și să pună pe picioare propriul business. Așa a luat naștere Amazoniq, o cafenea micuță în cartierul Dumul Taberei, unde poveștile oamenilor se îmbină armonios cu hohotele de râs și aroma demențială a cafelei.

Astăzi, am poposit cu podcastul în cafenea, și nu în orice moment, ci chiar în pragul aniversării de un an! Am stat de vorbă cu Maria Chițu despre studenție, revenirea în România, construirea și creșterea unui business, plus multe alte subiecte care vă vor ține cu ochii lipiți de ecran.

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Cum arată viața unui student la Roehampton University?
• Succesul pe meleagurile londoneze și revenirea în țară
• Amazoniq Coffee, mai mult decât un simplu business
• Mentalitatea unui antreprenor după un an de provocări

Vizionare plăcută!

De profesie inginer, Anca și-a petrecut optsprezece ani în forfota multinaționalelor. A fost o perioadă presărată cu multe învățături în care a legat relații și s-a dezvoltat din toate punctele de vedere. Dar cu toate acestea, își dorea cu ardoare să facă pasul către propria afacere. După calcule, planuri și momente de reflecție, și-a dat demisia. Avea 47 de ani și se pregătea să pună pe picioare un business cu covoare tradiționale. În 2014 a înființat firma, apoi a început să-și scrie proiectul pentru a accesa fonduri europene. Cu banii obținuți, a deschis un atelier de țesătorie în comuna Măceșu de Jos, unde femei cu har pun în valoare frumusețea covorului oltenesc. Am stat de vorbă cu doamna Anca Lozan Dumitrescu și am povestit despre puterea de a te reinventa, debutul în business, cum diferențiem autenticul de kitsch, ce este un antreprenor și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Vise capitaliste în comunism: “Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea, dar în viață nu faci mereu ceea ce îți dorești. Fiind acele vremuri, a trebuit să accept pentru o perioadă să fiu angajată (…) M-am gândit foarte bine, am pus totul pe hârtie, am urmărit businessuri, plus că am mai făcut și un studiu de piață. Lucrând într-o firmă care oferea consultanță pentru accesarea fondurilor europene am zis că merită să aplic și eu.”
• Ispita de a pune lacătul pe ușă: “Afacerea asta e ca propriul meu copil și niciodată nu îți poți abandona copilul. Afacerea acesta este hrană pentru sufletul meu. Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul. Am această posibilitate de a crea lucruri frumoase.”
• Profilul antreprenorului prin ochii Ancăi: “Antreprenorul este acea persoană care nu are nici zi, nici noapte, nici weekend și nici concediu. Cât timp am fost angajată am avut weekend-urile libere și mai mulți bani în buzunar decât acum. Dar am satisfacția că am schimbat destinele unor oameni.”

Pentru toate există un timp prielnic

Când era mică, Anca își dorea o casă de modă. Fascinată de țesături, a învățat croitorie la școală și își făcea singură haine. Pe lângă acestea, mama tricota, cosea, iar bunica teșea niște, covoare, adevărate opere de artă. Totul se petrece sub epoca cenușiului cu nuanțe roșiatice de comunism, în care dorințele capitaliste nu-și aveau loc. “Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea, dar în viață nu faci mereu ceea ce îți dorești. Fiind acele vremuri, a trebuit să  accept pentru o perioadă să fiu angajată. După revoluție, am lucrat în multinaționale și a fost cea mai frumoasă perioadă. Acolo am învățat să fiu și antreprenor, am avut posibilitatea să mă dezvolt și să leg relații. Țin minte că la angajare am fost peste 150 de candidați pentru patru posturi. Am lucrat acolo nouă ani de zile, am urmat traininguri, ori pentru anul 1999 asta era ceva de domeniul fantasticului”, povestește Anca Lozan Dumitrescu pentru Matricea Românească.

,,Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea”

După calcule, planuri și momente de reflecție, Anca și-a luat inima în dinți și a demisionat. Avea 47 de ani și se pregătea să pună pe picioare visul de o viață. “M-am gândit foarte bine, am pus totul pe hârtie, am urmărit businessuri, plus că am mai făcut și un studiu de piață. Lucrând într-o firmă care oferea consultanță pentru accesarea fondurilor europene am zis că merită să aplic și eu. În anul 2014 am înființat firma și încet încet mi-am scris proiectul pentru a accesa fonduri. Țin minte că am depus proiectul în prima lună de depunere și am primit o finanțare de 70 de mii de euro.”

Un business și provocările aferente

Cu finanțarea obținută și cu entuziasmul la cote maxime, Anca a deschis un atelier de țesătorie în comuna Măceșu de Jos. Primul hop era trecut, dar urma altul și anume, recrutarea personalului calificat. “Aici a fost foarte greu. Numai un om nebun ca mine se putea angaja la așa ceva. Am știut de la bun început că nu mai sunt oameni care practică țesătoria. Pe lângă asta este și o meserie grea care nu se învață în două zile. Acest meșteșug se învață undeva pe o perioadă de un an, asta numai dacă ai abilități. În prima lună am început să facem cursuri, am achiziționat echipamente, am cumpărat materia primă, tot mobilierul necesar, am recrutat persoane și pe 1 august 2016 am debutat”, rememorează Anca Lozan Dumitrescu.

,,Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul”

Acum la atelierul din Măceșu de Jos sunt trei angajate. Din pricina numărului mare de comenzi și a lucrului migălos ce ține de făurirea unui covor, capacitatea de producție este cu mult depășită. Sunt luni în care Anca refuză să-și mai facă reclamă pentru că nu poate onora toate cererile. Cu toate acestea, covorul oltenesc țesut la Măceșu a ajuns prin SUA, Canada, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, China, Israel și în mai toate țările din Europa. În cele ce urmează, o întreb pe Anca dacă au fost momente în care și-a dorit să pună lacătul. “Da, au fost. Însă afacerea asta e ca propriul meu copil și niciodată nu îți poți abandona copilul. Afacerea acesta este hrană pentru sufletul meu. Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul. Am această posibilitate de a crea lucruri frumoase. Modelele sunt create la noi în atelier și fiecare client în parte vrea un anumit model. Utilizăm motive florale, zoomorfe, numai că noi le dăm o notă aparte. La mine în atelier două țesătoare nu lucrează la fel, pentru că fiecare are propria percepție”, lămurește Anca.

Autentic vs kitsch. Cum le distingem?

Și pentru că tot vorbim de lucruri încărcate de autentic, o întreb pe Anca cum putem distinge un covor lucrat manual de un kitsch chinezesc. “În primul rând să ne uităm la preț. Acesta este dat de durata de lucru. Un produs care este ieftin se face foarte repede și nu este lucrat manual. Un lucru făcut manual nu poate fi produs în cantități mari. Când văd pe stoc cinci bucăți identice, acolo clar e un produs făcut de mașină. Un alt aspect ține de liniile care sunt prea perfecte. Acolo e clar că aveam de-a face cu un produs făcut de mașină. Motivele foarte mici de pe covoare sunt o altă dovadă că aveam de-a face cu un lucru făcut la mașină. Deci, covoarele care sunt ieftine, multe pe stoc și au motive cu linii perfecte, acestea sunt făcute la mașină și nu poartă nicio urmă de autentic”, ne lămurește Anca.

,,Bunăstarea nu stă în mașini luxoase sau în case mari”

În ciuda vicisitudinilor pandemice, activitatea atelierului nu fost sistată. Angajatele au țesut de acasă și chiar dacă numărul comenzilor destinate exportului a scăzut, ei bine, cererea din țară a crescut semnificativ. Tot ce se realizează la Măceșu de Jos este datorită simțului antreprenorial de care Anca dă dovadă. În cele ce urmează vreau să aflu cum vede olteanca noastră profilul antreprenorului de azi. “Antreprenorul este acea persoană care nu are nici zi, nici noapte, nici weekend și nici concediu. Cât timp am fost angajată am avut weekend-urile libere și mai mulți bani în buzunar decât acum. Dar am satisfacția că am schimbat destinele unor oameni, pentru că în acești cinci ani, angajatele care au fost în firmă s-au dezvoltat și au înțeles că se poate trăi mult mai bine dacă ai un serviciu. Bunăstarea nu stă în mașini luxoase sau în case mari, nu. Bunăstarea stă într-o minte armonioasă și o familie echilibrată.”

Am ajuns la finalul dialogului nostru. Nu pun punct acestor rândui până nu aflu care sunt planurile Ancăi pentru viitorul apropiat. “Vrem ca pe viitor să ne dezvoltăm pe mai multe planurile. Am început să mai iau lângă mine persoane din alte județe și aș vrea să amenajez casa bunicilor și să organizăm acolo tabere de creație și șezători.”

La 7 ani, sapa era mai înaltă decât Ioan Enoiu, dar el o folosea fără probleme. La 8 ani, Ioan știa perfect să mânuiască foarfeca de tăiat vie, iar la 11 ani pompa de tratament. Ceea ce a început ca o plăcere și a continuat de nevoie, s-a transformat pentru el într-o pasiune de o viață: astăzi, fondatorul Naturevo, una dintre cele mai vechi și mai cunoscute firme românești de distribuție de ”tehnologii flexibile pentru agricultură inteligentă”, răspunde întrebărilor Matricei Românești.

Când Ioan avea șapte ani, tatăl său s-a îmbolnăvit, iar el și frații săi trebuiau să se descurce dintr-o pensie foarte mică. Greutățile financiare l-au învățat de mic să fie tenace. Așa se face că a început să lucreze la C.A.P., iar pe timpul verii, când era posibil, lucra cu ziua la I.A.S.-uri, la recoltat struguri. La paisprezece ani s-a înscris la liceul agricol, “în primii ani de liceu visam să mă duc la farmacie, dar mi-am revenit la realitate și am zis că trebuie să mă duc la agricultură”, spune Ioan Enoiu în interviul pe care l-a acordat Matricei Românești. În timpul liceului a reușit să obțină acordul conducerii pentru a desfășura o serie de cercetări pe o suprafață viticolă, “voiam să mă conving de anumite lucruri care erau trecute în cercetare, deci încă din liceu avem timpul meu dedicat cercetării”, își amintește domnul Enoiu.

Este foarte important să înțelegi unde trebuie să pui omul sau ce ai putea obține de la el în domeniul tău de activitate

A folosit matematicieni pentru cercetare agricolă

Pe parcursul liceului și facultății, în fiecare primăvară a lucrat la culturile de vie din cadrul vechilor cooperative de producție, iar vara și iarna mergea la stațiunea legumicolă de la Buzău, “de acolo îmi făceam banii de haine și caiete”, a spus Ioan Enoiu. În 1979, a absolvit Facultatea de Horticultură din București, și a fost repartizat la institutul de cercetare de la Valea Călugărească. După o perioadă de stagiatură care a durat trei ani, a câștigat concursul de cercetător științific. “Mi s-au dat condiții bune, oameni pricepuți. Când vorbim de cercetări multidisciplinare, echipa contează foarte mult. Am lucrat cu echipe destul de mari, fiziologi, chimiști, fizicieni chiar și matematicieni. La vremea respectivă se spunea că un matematician nu are ce căuta într-un institut de cercetare agricolă, dar după ce am lucrat trei ani cu un matematician la prelucrarea matematică a datelor, apoi au venit și alți matematicieni și au zis că vor să ni se alăture”, a zis Ioan Enoiu.

Lecții de la părintele marketingului, Philip Kotler

Când a simțit că perspectiva în cercetare se închisese, Ioan Enoiu a dat curs unei noi provocări și s-a angajat într-o multinațională. La început a fost reprezentant tehnic, iar asta nu părea să-i pună probleme. Cu timpul însă i s-a cerut să și vândă anumite produse, iar aici se simțea descoperit. “Atunci am luat o carte de marketing și l-am citit pe Kotler, părintele marketingului de corporație, dar ce scria acolo nu se potrivea pentru nivelul la care era România. Am găsit alte cărți de marketing care erau aplicabile pieței românești. Așa am învățat despre negocierea în afaceri, pentru că nu știam despre asta, am învățat despre comportamentul în afaceri, am citit foarte multe cărți de acest gen”.

Îmi place foarte mult natura, o respect și caut să mă integrez în ea. Așa a apărut denumirea de Naturevo

După șapte ani petrecuți în multinațională, viziunea lui Ioan Enoiu se lărgise, nu mai coincidea cu stilul învechit de leadership, în care conducerea spunea ce e de făcut, iar subordonații respectau întocmai ce li s-a spus. Așa că s-a hotărât să meargă pe cont propriu. În 1998 a întocmit planul de afaceri pentru noul proiect. Deși totul părea să meargă bine, perspectiva s-a năruit pe neașteptate. Cauza? Dispariția tuturor facilităților pentru întreprinderile mici și mijlocii. Trebuia găsită o soluție, și aceasta a venit rapid, “nu puteam să mă leg de una sau două multinaționale, pentru că neavând un fundament financiar fiecare îmi dădea o limită de credit, ori eu doream să mă dezvolt, și ca să o fac aveam nevoie un anumit prag critic ca sumă. Trebuia să lucrez cu mai mulți furnizori. Așa că am adunat creditul din mai multe părți și am construit diferite nivele de tehnologie. Am spus să mergem pe un nivel normal la început, apoi pe unul de înaltă tehnologie, apoi supertehnologie”, își amintește Ioan Enoiu.

Ideea din spatele brandului

Însăși denumire de Naturevo nu a venit la întâmplare. Este complexă, trimite cu gândul la triada evocare, evoluție și revoluție în natură. “Prima dată când pornești la un drum trebuie să evoci ce ai primit de la părinți, de la Dumnezeu, trebuie să-ți cunoști tot bagajul. Am mers pe ideea de a te cunoaște pe tine însuți. Apoi trebuie să evoluezi, iar ca să evoluezi trebuie să revoluționezi. Ce înseamnă acest lucru în agricultură? Trebuie să știm unde ne aflăm și să revoluționăm, să aducem ceva nou”, a spus Enoiu.  Naturevo nu este doar o firmă care oferă o gamă largă de produse de specialitate. Prin programul de consultanță dedicat fermierilor se dorește construirea unei gândiri agricole durabile și sănătoase. De ce este nevoie de asta? Pentru că adeseori fermierii sunt sfătuiți de consultanți nepricepuți sau care doar vor să-și vândă produsele, și care dau recomandări neadecvate. “Mulți antreprenori care intră în businessul cu agricultura cred că pot învăța despre o cultură agricolă citind o broșură”. La Naturevo lucrurile stau altfel, de la echipa de specialiști până la raportul care se clădește cu viitorii fermieri, “noi îi numim pe cei cu care colaborăm parteneri, nu clienți: cu un partener poți discuta, însă clientul cumpără și tu vinzi”, a spus fondatorul Naturevo.

 

Nu mă știam om de afaceri, și cred că nici nu sunt. Pot spune că sunt un bun specialist, un gospodar al ideilor și un om care își propune să construiască ceva

Sub presiunea cererii în creștere, agricultura planetară este silită să livreze produse în cantități mari. În aceste condiții mai este just să ne gândim la o agricultură durabilă? “Agricultura durabilă presupune să ai un pământ pe care să nu-l degradezi, ci din contră, să-l îmbunătățești, el e baza. Agricultura durabilă presupune și utilizarea rațională a apei. O altă provocare importantă este protejarea împotriva factorilor de mediu” a spus Ioan Enoiu. El are un sfat și pentru tinerii antreprenori care și-au cumpărat utilaje performante și care au început afaceri în agricultură și în domenii adiacente: să nu uite normele pe care trebuie să le urmeze astfel încât să fie jucători durabili pe piață. “Primul lucru pe care trebuie să-l facă un om cu spirit antreprenorial este să cunoască bine ceea ce face. Astăzi mulți se aruncă într-o afacere doar ca să câștige bani. Ei vor rezista pentru o anumită perioadă, dar în niciun caz pe termen lung. O afacere pe termen lung trebuie bine gândită, trebuie să aibă la bază un plan, o aprofundare și situații alternative. Trebuie să ai măsura lucrurilor, dacă astăzi ai câștigat un leu, nu-l cheltui pe tot. Cheltuiește cât mai puțin până când îți capeți o bază solidă. Un viitor antreprenor trebuie să știe că banii câștigați nu sunt pentru cheltuit, sunt pentru dezvoltare”.

Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor fiind nelipsitele două roți. Astăzi, formele bicicletei nu diferă foarte mult de la un model la altul, iar posesorii acestora sunt liberi să-și „pună creativitatea la contribuție” pentru a-și exprima individualitatea. Dacă v-a plăcut serialul de televiziune „American Chopper”, când în fiecare episod se prezenta restaurarea sau chiar realizarea de la zero a unei motociclete, să asiști la același proces desfășurat în jurul unei biciclete este la fel de savuros.

Matricea Românească a pătruns, în Timișoara, într-un astfel de atelier și a cunoscut trei tineri care și-au transformat pasiunea pentru două roți într-o afacere care funcționează pe un principiu adânc înrădăcinat în mentalitatea românească: nu aruncă, ci repară.

Raul Gârleanu și Mihai Borcescu, absolvenți de Arhitectură, au fondat acum câțiva ani „Bicicle TeMe”, după ce au constatat că bicicletele proprii – recondiționate într-un stil aparte – sunt apreciate pe străzile timișorene și că primesc solicitări similare. Acum câteva luni, a fost adus în echipă și Cristi Bereczky, iar cei trei construiesc, personalizează, recondiționează, repară și oferă sfaturi cu privire la păstrarea și utilizarea bicicletei.

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru) Foto: arhiva personală

„Când ne-am găsit un spațiu pentru atelier, am considerat că era prea mare, pentru că erau 50 metri pătrați, șase biciclete, un banc de lucru, și o canapea. După aproximativ șase luni, spațiul era plin, aveam de lucru zilnic. Am fost bine primiți de comunitatea bicicliștilor. Când am început să facem și cargo-biciclete, chiar nu mai aveam spațiu liber. A trebuit să ne mutăm în alt loc și am avut noroc să prindem unul aproape de centru”, a început Raul relatarea despre cum a evoluat Bicicle TeMe.

Cum recunoaștem pe străzile Timișoarei – și nu numai, din câte mi s-a spus – o bicicletă care a plecat din atelierul băieților? La această întrebare ne-a răspuns Mihai, subliniind că paleta de culori este cea care face diferența: „În general, culorile sunt pastelate, și multe dintre biciclete au cauciucuri crem. Nu folosim culori stridente: roșu, roz, verde fosforescent. Am mai văzut multe biciclete foarte colorate și încărcate. Noi păstrăm o notă de simplitate. Oamenilor le-a plăcut mult asta, dar și ideea de biciclete simplu de întreținut și personalizate. Fiecare vrea ceva aparte, prin care să iasă în evidență”. Raul a completat, explicând că, deși clientul sosește cu propriile idei, ei încearcă să își exprime punctul de vedere și să găsească îmbinarea pefectă a detaliilor.

Pe lângă „cele văzute”, băieții au menționat că la fel de importante sunt și aspectele nevăzute, care-i asigură biciclistului o perioadă lungă de pedalare a vehiculului ecologic.

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

„Ținând cont că facem și reparații, încercăm să menținem calitatea produsului cât mai înaltă, respectiv să o menținem pe linia de plutire cu piese bune. Încercăm să convingem clienții că o bicicletă de calitate joasă nu este una în care să investească. Dacă se strică o piesă, încercăm să aducem aceeași piesă sau chiar una mai bună”, a explicat Mihai.

Vestul țării are o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor»

Potrivit fondatorilor Bicicle TeMe, o bicicletă bună este cea „în care poți avea încredere că te va duce și te va aduce înapoi acasă și pe care nu trebuie să o duci la reparat o dată pe săptămână. Penele sunt comune, avem cioburi, cuie și pe piste de bicicletă – acest lucru se întâmplă oriunde. Dar fiabilitatea, încrederea că bicicleta «va ține», că va merge bine, sunt ceva important pentru noi. La una de calitate joasă pot ceda piesele în timpul unei pedalări de grup, și rămâi în urmă în timp ce ceilalți merg mai departe. Nu considerăm că e acceptabil pentru un oraș micuț”.

În atelierul care se bucură de prezența a  doi teckeli extrem de prietenoși, deși întâmpină vizitatorii cu lătrături puternice, au pătruns bicicletele tuturor categoriilor de persoane, chiar și din afara Timișoarei.

„Vin și studenți din Germania care locuiesc aici. Ei sunt obișnuiți să meargă cu bicicleta la ei acasă și li se pare normal să o facă și aici, unde studiază. De asemenea, avem clienți toate vârstele. Fetele vor întotdeauna biciclete frumos colorate, cu un stil clasic și, neapărat, trebuie să existe un coș în fața acestora”, s-a amuzat Raul.

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Pe lângă bicicletele de care băieții se ocupă zi de zi, în atelier au fost desfășurate proiecte cu care aceștia se mândresc, precum restaurarea bicicletelor din anii ’50, dar și realizarea unei biciclete de mari dimensiuni (chopper bike, foto deschidere), lungă de trei metri, care a uimit țara. „Se merge mai ciudat cu ea, dar se poate. E la fel ca la tir sau la autobuz. Trebuie mult loc de manevră”, au dezvăluit interlocutorii noștri. De asemenea, nici vestitele Pegasuri nu lipsesc din portofoliul lor, alături de bicicletele ale căror construcții au început cu o singură piesă.

Deși Timișoara poate fi comparată, în ceea ce privește comunitatea bicicliștilor, cu București sau Cluj, Cristi a punctat că încă este loc de educație la acest capitol și nu-și explică de ce, odată cu renovarea Centrului Vechi al orașului, ele sunt interzise în spațiul respectiv. Însă Raul a adăugat optimism, spunând că în ultimii ani se observă o toleranță din ce în ce mai ridicată a șoferilor față de vehiculele cu două roți, „atât timp cât bicicliștii nu se expun sau nu fac nebunii în trafic”.

Așa gândim noi, românii: se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă

Același Raul a mai spus că „Vestul țării are, din câte știm, o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor». Credem că provine din influența austro-ungară. În zona de Vest s-a dezvoltat, poate, și din cauza terenului. Este plat, nu avem dealuri, poduri, nimic greu de depășit cu o bicicletă, și acest lucru o face un instrument foarte ușor de folosit în deplasările zilnice, fără nimic complicat”.

Specificul românesc care gravitează în jurul muncii lor este acea dorință de a repara lucrul care li se așază pe tejghea și de a nu-l arunca.

„În străinătate se practică: «Gata, nu mai merge bine, schimbăm, luăm ceva scump». La noi e: «Hai să vedem ce are, e un pic de lucru la ea, durează câteva ore, nu costă mult, și o să meargă mult timp de acum încolo». Ideea aceasta e înrădăcinată în mentalitatea românească. Se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă.”