Tag

Argeş

La 900 de metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă dramatică, se înalţă, în judeţul Argeş, Cetatea Poenari, locul unde boierii căzuţi în dizgraţia lui Vlad Ţepeş au construit o fortăreaţă în numai o săptămână.

„Merită efortul până sus!”, ni s-a spus în Curtea de Argeș, drept încurajare, atunci când ne-am exprimat dorința în fața localnicilor de a urca până la Cetatea Poenari, monument istoric asociat cu numele lui Vlad Țepeș. Nu știam ce ne așteaptă, crezând că cele 1480 de trepte reci, care stau tăcute la umbra arborilor, pot fi „dovedite” de noi, oameni care fac față zilnic junglei urbane.

Panoul de la poalele scărilor preconiza că genunchii ne vor ajuta să urcăm cele peste 1000 de trepte în aproximativ 30 de minute. Ei bine, destul de repede ne-am schimbat radical părerea despre propriul organism, iar aprecierea față de soldații lui Țepeș, care puteau urca poteca fără greutate, a crescut exponențial, pe măsură ce am înaintat. După ce a apărut resemnarea că nu avem de ales și că trebuie să ajungem sus, am încercat să ne bucurăm de răcoarea copacilor și de liniștea acestui versant pe care s-au scris file din istoria țării noastre.

Pedeapsa exemplară a lui Ţepeş pentru intrigile boierilor

Românii trebuie să știe că fortăreața a fost construită cu „moarte de om”, pe baza sacrificiului bărbaților, femeilor și copiilor care au muncit zile în șir, „până au plesnit hainele de pe ei” și până ce firavii și-au dat ultima răsuflare. Damnaţii şi rudele lor au cunoscut această soartă din partea lui Ţepeş, pentru implicarea lor în asasinarea tatălui acestuia, Vlad Dracul, și a fratelui său cel mare, Mircea.

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși Foto: Mihai Vladu

Ghidul locului, Aurelia Lazăr, a explicat pentru Matricea Românească faptul că, în secolul XV, Cetatea Poenari a fost construită cu „materiale aduse dintr-un sat vecin, refolosite, în urma demolării unei mănăstiri din satul Poenari – de aici, și numele. Când au fost cărate materialele, exista doar o potecă prin pădure, iar oamenii le-au adus în mână. În ziua de Paște, în 1447, la Târgoviște, Țepeș a înconjurat boierii cu ajutorul soldaților şi i-a adus pe jos, pe Valea Argeșului. Au luat materialele de la mănăstire, ei având la dispoziție doar o săptămână să refacă Cetatea. Foarte mulți dintre ei au murit. Se spune, într-una din scrieri, că nu s-a ținut cont: au lucrat bărbați, femei, copii, «până au plesnit hainele de pe ei», din cauza efortului. Să urci cu materialele de construcție pe coastele acestea, nu știu cât e de ușor. Turiștii noștri se vaită de simplele scări, care au fost și ele construite pe vremea lui Ceaușescu. Până atunci, accesul la Cetate era prin pădure, doar pe cărare”.

Întâmpinaţi de eșafod

Autoritățile știu ce caută turiştii când calcă pe urmele lui Vlad Țepeș: dovezi ale cruzimii sale legendare și povești sângeroase învăluite în mister. Zis și făcut: vizitatorul este întâmpinat, la intrarea în Cetate, de un eșafod pe care se află două manechine stropite cu „sânge” și „torturate” după metodele mai „neortodoxe” ale domnitorului: trase în țeapă și cu mâinile tăiate (pedeapsa aplicată hoților). Decorul terifiant mai include un jug domnesc și o spânzurătoare. Astfel îi pedepsea Drăculea pe condamnați, după care îi lăsa în bătaia soarelui, în umilința soldaților, care obișnuiau să tragă cu arcul în osândiți.

„La intrarea în Cetate, exista un pod mobil, care era ridicat ori de câte ori era nevoie, sau când Cetatea era atacată. Culoarul de intrare în ea reprezenta și el o capcană. Inamicii intrau într-o ambuscadă, pentru că în partea de jos, spațiul era mult mai îngust, iar soldații care se aflau sus pe ziduri îi atacau cu pietre și ghiulele, sau trăgeau cu arcul, și îi omorau. Cei care intrau în Cetate, nu puteau să treacă de culoarul respectiv. Totuși, cei care reușeau să supraviețuiască erau aruncați în temnița aflată sub steag, încăperea de jos, unde se zvonește că Vlad Țepeș și-ar fi ținut și o parte din avere, de aceea pereții erau construiți în așa manieră încât nu se putea ieși. Prizonierii, din cauza umidității și a condițiilor grele, mureau. Acestea le agravau rănile”.

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Fortăreața nu este una de mari dimensiuni, de aceea putea adăposti doar 30-40 de soldați, care se ocupau – prin rotație – de apărare, vânătoare de animale, sau de transportarea apei în burdufuri de animale.

Vântul aprig de munte flutură steagul României situat, potrivit sursei noastre, deasupra dormitorului lui Vlad Țepeș, iar în turnurile Cetății, vizitatorul își trage sufletul admirând priveliștea care taie respirația, drept recompensă pentru efortul de a urca treptele ostenitoare.

O ţigancă i-a scăpat pielea lui Ţepeş

Cetatea, extrem de bine ascunsă de pădurea deasă, a fost de negăsit de către dușmanii lui Țepeș, care i-au aflat, în final, refugiul în urma unei trădări.

„Avem câteva informații și despre soția lui Vlad Țepeș. Se presupune că ea ar fi fost cea care l-a trădat, ducând informații turcilor unde se află fortăreața. Atacul cu ghiulele și catapulte a început de pe pajiștea Pleașa, din partea stângă a Cetății, cum stăm cu fața spre vale. A durat destul de mult lupta. Până au coborât turcii versantul și l-au urcat pe celălalt până în Cetate, Vlad Țepeș a fugit pe o potecă prin pădure, cu calul potcovit invers. Ideea de a-l potcovi a fost a unei țigănci, Dobra Harașoaica pe numele ei, care s-a gândit că așa-i va păcăli pe turci. Deși urmele arătau că Vlad Țepeș intra în Cetate, de fapt, el ieșea. Dar calul avea potcoavele bătute invers și i-a indus pe turcii în eroare. Până și-au dat ei seama că au fost păcăliți, Vlad Țepeș a ieșit undeva înspre Ardeal. Drept recompensă pentru favorul făcut, Tepeș a lăsat celor din Arefu – pentru că țiganca era din Arefu – șapte munți și zece înțărcători. Tot ce înseamnă înconjurul Cetății, toți munții pe care noi îi putem vedea de jur împrejur, aparțin comunității Arefu”.

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Potrivit legendei evocate şi de către ghidul local, de teamă să nu ajungă prizoniera turcilor, soția lui Țepeș, Elizabeta s-a aruncat de pe unul dintre zidurile Cetății, și a căzut în râu. „Una dintre legendele bătrânești spune că piatra pe care a aterizat trupul ei a rămas schimbată la culoare”.

Plimbarea printre zidurile Cetății ne-a stârnit imaginația, dar și invidia față de cărămizile tăcute, privilegiate să asiste la discuțiile importante privind strategiile de luptă ale celui mai cunoscut domnitor român, dar și la modul de viață al lui Țepeș și al soldaților săi. Mărturie acestor lucruri stă astăzi doar construcția care și-a cerut tributul uman, pentru a putea dăinui peste veacuri.

Ca români, avem responsabilitatea de a vizita ruinele Cetăţii Poenari, pentru a afla cui îi datorăm libertatea de care ne bucurăm în prezent, crede Aurelia Lazăr.

„Românul poate să vadă o bucățică din istorie, pentru că aici s-au dus lupte între cei care au fost înaintea noastră și inamicii țării. De asemenea, Cetatea Poenari reprezintă un exemplu de fortăreață, de loc unde un domnitor s-a ascuns pentru a-și salva viața. El s-a străduit să-și apere țara și să-și apere zona în care a domnit. Exemplul lui ar fi bun și în zilele noastre, dar nu ne lasă legea și, la cât de mult se taie pădurile, nici nu o să mai avem țepe…”.

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș

Într-o fierărie, nimic nu este aleatoriu. Orice acțiune a meșterului are o semnificație bine definită nu numai în concret, ci și în abstract, lucrul la forjă fiind considerat, din bătrâni, un demers ritualic. Iar într-un sat din județul Argeș se făuresc mii de potcoave pe săptămână…

În atelierul întunecat, singurul semn că locul are suflet nu este focul roșiatic și amenințător deși luminează slab, ci bătaia ciocanului greu pe nicovala masivă. Cu sunetul loviturii de ciocan, Lucian Constantin (75 ani), un fierar rom din Jupânești, pe jumătate „îngropat” în pământ, ca să nu „se cocoșeze” în timp ce lucrează, își cheamă nevasta din grădină, să continue ea baterea fierului încins. Maria Constantin are 72 de ani și, cu toate că la prima vedere mulți ar considera-o o bătrână firavă, mâinile sale mici ridică și coboară barosul greu de câteva kilograme pe potcoava înroșită cu o vioiciune și o precizie mai rar întâlnite. În numai 10 minute, piesa e gata.

În fierărie, munca este grea și perpelește sănătatea încet și sigur, dar meseria lăsată moștenire din bătrâni nu se „îngroapă”. „Nici nu-mi aduc aminte să vă spun câte lucrări am făcut. Bătrânii noștri ne-au învățat. Ei lucrau și mai greu, la foale”, ne-a explicat Lucian Constantin, subliniindu-și indirect experiența și dăruirea.

Fierarul Lucian Constantin (75 ani) a învățat meseria de la bătrâni

Fierarul Lucian Constantin (75 ani) a învățat meseria de la bătrâni Foto: Marius Donici

Contrar credinței multora, potrivit căreia omul care folosește ciocanul și nicovala pentru a-și câștiga existența nu este „iluminat” – nu din pricina beznei din atelier -, fierarul din Jupânești deține o inteligență practică, pe care a dovedit-o, de altfel, încă din copilărie, când meșterul și-a uimit profesorul de matematică din școală: „Mi-a fost profesor domnul Ioniță, cel mai bun care există. El ne-a dat o simplă problemă: la un hectar, se cultivă atâta grâu. Și a dat un teren, ca să «scoatem» câtă cantitate de grâu e acolo. Am făcut repede la toată clasa, iar eu nu am mai avut timp să îmi fac problema pe hârtie. Colegii râdeau de mine: «Acum îl arde, pentru că el nu și-a făcut problema». M-a chemat profesorul: «Unde e lucrarea ta?». «Păi lucrarea mea o fac aci, la Dvs., pe catedră.» Am împărțit, am «scos» și au ieșit atâtea prăjini. Am explicat: «Uite, aici e așa și așa». A rămas trăsnit. Dumnezeu mi-a dat atunci ideea.”

Fierarul, pe jumătate îngropat în pământ

Fierarul, pe jumătate îngropat în pământ

Astfel se face că inteligența nativă a fierarului l-a ajutat să întrețină o familie zeci de ani, deși la o privire superficială s-ar putea crede că îndeletnicirea sa nu solicită cunoștințe aprofundate. Dar Lucian Constantin se deosebește de ceilalți meșteri, aspect confirmat și de către numeroasele cereri pe care le-a avut, chiar și de peste hotare – din Italia, Germania, Belgia, Olanda, chiar și din Anglia: „Am trimis potcoave mari pentru caii de acolo, care au copite ca de elefant”.

De făcut, toți fac un topor. Dar e greu «să îl vindeci», ca un medic. E un lucru care nu «spune» unde îl doare. Trebuie să-l cunoști, ca să nu se rupă, să nu se strâmbe

„Mai sunt meseriași, dar ei nu fac decât câte un lucru simplu. Uitați-vă la toporul acesta, cât e de greu. A trebuit să-l repar. De făcut, toți îl fac. Dar e greu «să îl vindeci», ca un medic. E un lucru care nu «spune» unde îl doare. Trebuie să-l cunoști, ca să nu se rupă, să nu se strâmbe. Îi aranjez leafa (tăișul, n.r.), apoi sudez, și îl fac de nu se vede că a fost lucrat, zici că e turnat. Așa se face cea mai bună lucrare. Fabrica tot la noi vine. Au venit de la Galați meșteri care sculptau cu un material de care nu se poate lipi nimeni. Era un material extraordinar, care nu se poate lucra la cald, numai «turnat» se fac piese din el. Și eu am făcut dălți fine. S-au mirat cei de la Galați când le-am făcut o traistă mare cu lucruri pentru sculptură. Au venit și cei de la școlile de calificare. Bani mi-au dat destul, și peste cât le-am cerut eu”, a povestit meșterul pentru Matricea Românească, în timp ce stăteam în jurul lui, ca în poiana fierăriei lui Iocan.

Locul unde oțelul prinde suflet

„Lucrurile acestea au suflet. Ce să facem, dacă din asta trăim?”, întreabă retoric fierărița, în timp ce ne arăta, pe peretele ticsit de obiecte din metal, potcoave, topoare, capcane pentru animale, foarfece pentru tablă, țapine (unelte din oțel folosite la manevrarea buștenilor, n.r.), tesle, bărzi, prășitoare, darace (perii pentru scărmănat lâna, n.r.).

Maria Constantin (72 ani) lucrează în atelier, alături de soțul său,„până când nu mai e lumină afară”

Maria Constantin (72 ani) lucrează în atelier, alături de soțul său,„până când nu mai e lumină afară”

De fapt, meșterii romi făuresc tot ce are „omul nevoie în viața lui, pentru casă. Nicio fabrică nu face ce facem noi”. Adevărat, mai ales dacă luăm în calcul și faptul că lucrări de-ale lor au ajuns în muzee, pentru că acest cuplu de meșteri infatigabili a reprodus paloșul lui Ștefan cel Mare și sabia lui Vlad Țepeș.

„Produsele” făurite de către cei doi meșteri romi

„Produsele” făurite de către cei doi meșteri romi

Cei doi bătrâni – după vârstă, nu după înfățișare – au mărturisit că fierăria le-a asigurat traiul întreaga viață și, datorită muncii la forjă, au hrănit, crescut și „ținut” la școală patru copii. Chiar dacă focul mistuie sănătatea.

Şi fabrica tot la noi vine! (…) Lucrăm toată ziua, de dimineață până seara la 17. Înainte lucram mai mult, dar am îmbătrânit

„Vara, când e căldură, de trei ori mă bag sub duș, dar degeaba. Arde! Se miră oamenii când vin: «Pânzuie-mi (oțelește-mi, n.r.) un topor. Fă-mi cutare, că nu merge plugul». Și când văd cum lucrăm, îi ia groaza. Lucrăm toată ziua, de dimineață. Ne sculăm la 8. Înainte, ne sculam la 5 și lucram mai mult, dar am îmbătrânit. Acum lucrăm până seara la 17. Mănânc doar dimineață și până seara nu mai mănânc nimic. Lucrăm până când nu mai e lumină afară. Bat cu un baros mare și greu.”

Nici la vârsta de 75 de ani, meșterul din Jupânești nu renunță la lucru

Nici la vârsta de 75 de ani, meșterul din Jupânești nu renunță la lucru

Pe Valerica Ene am zărit-o, inițial, de departe, în timp ce robotea vioaie în jurul unui cuptor mare cu pântecele roșu. „Vin imediat, să termin aici treaba!”, ne-a strigat femeia, cu un glas puternic și ferm, semn al seriozității muncii întreprinse care nu vrea amânare.

La 78 de ani, Valerica Ene din satul argeșean Petrești (comuna Coșești) poate munci cot la cot cu un bărbat vânjos – ba chiar mai mult -, ea însăși întărind laudele părintelui Daniel Mazilu referitoare la hărnicia și dăruirea ei: „Am «făcut» și meserie de om, și de femeie: am mers și cu caii, dar și la toate târgurile”.

Nu numai că, de zeci de ani, Valerica Ene „ține”, cu mâinile-i dibace, o întreagă gospodărie, ci ea este și un meșter olar priceput, îndeletnicire pe care a îmbrățișat-o la vârsta de 7 ani. „Am învățat patru clase și eram premiantă. Dar nu mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut munca. N-am regretat că nu m-am dus la școală”, sunt vorbele rostite cu mândrie de către o bătrână mică „la stat, dar mare la sfat”, care se poate lăuda cu o familie numeroasă și împlinită. Dar femeia știe că puterea ei de muncă a fost alimentată doar de către credința în Cel de Sus: „Nu obosesc, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru felul în care sunt. Bolnavă nu am fost niciodată. De mică, am ținut toate posturile și mi-am învățat la fel copiii și nepoții. Mare e puterea lui Dumnezeu!”.

Valerica Ene (78 ani), olărița căreia i-a plăcut munca „de mică”

Valerica Ene (78 ani), olărița căreia i-a plăcut munca „de mică” Foto: Marius Donici

Dacă toți consătenii – și nu numai – se minunează pentru că Valerica Ene este o femeie muncitoare chiar și la o vârstă la care mulți pensionari își doresc repaos, în privința meșteșugului practicat de ea aproape întreaga viață, cuvintele lor de laudă nu mai prididesc în fața lucrărilor din lut. „Americanii fac din olărit o terapie. Femeia aceasta a făcut sute de mii de lucrări din lut”, ne-a prezentat-o părintele Mazilu pe olărița Ene.

Am lucrat mult lut, cât bulgări mari de zăpadă, de opream râul în loc. De 70 de ani, olăresc încontinuu

Preotul Daniel Mazilu are numai cuvinte de laudă pentru Valerica Ene

Preotul Daniel Mazilu are numai cuvinte de laudă pentru Valerica Ene

„Am făcut oale acasă la părinții mei, m-am căsătorit, am rămas tot în satul meu și am practicat meseria aceasta. Am lucrat mult lut, cât bulgări mari de zăpadă, de opream râul în loc. De 70 de ani, olăresc încontinuu. Și acum, le arăt și copiilor și nepoților: «Aceasta mi-e meseria, din asta am trăit, tot ce mi-a trebuit, am făcut din olărit!» Am fost pasionată de muncă de mic copil. Copiilor le spun și acum: «Nu mama m-a învățat să fac ceva, ci mintea mea și ideile mele». Știu să lucrez de la ceașcă, până la oală de trei metri”, a explicat bătrâna pentru Matricea Românească, ea adăugând totodată că lucrările dânsei nu au rămas neremarcate nici de către cei de viță nobilă: prințul Japoniei sau Principesa Margareta.

Voioșia și sprintenia, calități ușor de „citit” la femeia în vârstă de mai bine de trei sferturi de veac, ne dovedesc că sufletul curat nu piere ușor.

Unelte folosite la olărit

Unelte folosite la olărit

Dar, ca orice român născut și crescut la sat, tanti Valerica știe că pământul te hrănește doar dacă îl lucrezi: „La țară, dacă nu îți place munca… de aceea, lumea e săracă. Vrei să stai la umbră, nu ai nimic! Eu am grădină, am pus cartofi, de toate, pentru copii, ca ei să mănânce natural. Ce e cumpărat nu e bun! Am doi băieți și o fată”.

Sora mea a rămas văduvă și m-a chemat să stau cu ea la Cluj. I-am spus: «Soro, nici dacă îmi dai tot Clujul, nu vin!»

Fiind legată sufletește de satul în care a trăit întreaga viață, olărița nici nu concepe să trăiască și să moară pe alte meleaguri decât cele argeșene, chiar dacă i s-au ivit ocazii: „Sora mea a rămas văduvă și m-a chemat să stau cu ea la Cluj. I-am spus: «Soro, nici dacă îmi dai tot Clujul, nu vin!»”

Tanti Valerica le transmite și copiilor arta olăritului

Tanti Valerica le transmite și copiilor arta olăritului

A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.

Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.

„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.

În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni

În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni Foto: Marius Donici

În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se  află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile –  pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.

Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi

Interesant este că „fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.

„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.

La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.

Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață

Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.

„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”

„Iadul de la Jupânești” (detaliu)

„Iadul de la Jupânești” (detaliu)

Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.

Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!

Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.

Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței

Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței

„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”

În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer

În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer

În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.

„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.

Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului

Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului

Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”

Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”

Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români, fie că sunt romi. Când ne rugăm, ne rugăm, când ne certăm, ne certăm şi când ne distrăm, ne distrăm – cu popa în frunte!”, ne spune mai în glumă, mai în serios, gazda noastră dintr-o zi ploioasă – dar poate tocmai prin aceasta extrem de fructuoasă, cam ca recolta de prune şi producţia prodigioasă de ţuică de la Jupâneşti (“cea mai bună din judeţul Argeş”) -, părintele Daniel Mazilu.

Atestarea documentară a Jupâneştiului se pierde în negura timpului. “Legenda satului spune că, în 1330, în urma luptei de la Posada, un oștean s-a remarcat ca foarte viteaz și, după luptă, a fost chemat la domnitor (Basarab I, n.r.) și i s-a dat dreptul să-și înființeze un sat, cât poate să înconjoare călare cu calul – atenție, vorbim despre biserică – în timpul unei slujbe bisericești. Perimetrul satului nostru este de 24 kilometri. Bătrânii satului nostru, curioși din fire, au refăcut traseul acesta. În patru ore, se poate parcurge lejer tot traseul, mai ales că sunt anumite locuri cu nume predestinate: deasupra, în pădure, este un loc numit «La Scăunel». Zic oamenii: „Mă duc la fân «La Scăunel». Acolo s-a oprit căpitanul cu oamenii de la domnie, când și-a însemnat granițele satului, să mănânce. Acolo au pus scăunelul”, explică părintele Mazilu, un om – după vorbă, după port – plin de carismă şi de praxis.

“Funcția acestui căpitan de obște se pare că a fost de jupan. Or, adăugându-se sufixul «-ești», ca la toate localitățile vechi, a ieșit Jupânești. Aceasta ar fi, în linii mari, legenda satului nostru – despre care aflăm, dintr-un hrisov domnesc din 1656, dat în urma unei judecăți, că aici a fost o comunitate de creștini, pentru că se vorbește despre popa Vladu din Jupânești, participant la acea judecată.”

Dincolo de superbul mit fondator al Jupâneştiului, un lucru este cert: biserica a fost piatra de temelie a acestei comunităţi şi rămâne, până astăzi, stâlpul ei de susţinere. Şi, când spunem asta, ne referim cu întâietate la construcţia spirituală, fără a neglija nici bunurile materiale, căci satul găzduieşte o bijuterie de arhitectură populară românească: o biserică de lemn datând din 1742!

Noi facem parte din plasa Muscelului. Şi azi, mergem la Judecătorie la Câmpulung Muscel. Deşi se numeşte aşa, Jupânești este un sat de moșneni. Nu au fost clăcași niciodată

“De la doctor la avocat, de la notar la primar, aici vin și-și plâng morții. În biserică vin și se bucură la cununie și la botez. Dacă începutul și sfârșitul le facem în Biserică, numai cei care sunt puțin săraci cu duhul nu înțeleg că toată existența lor se învârte în și în jurul Bisericii”, declamă cu o demnitate justificată amfitrionul nostru. După care îşi continuă discursul cu argumente: “Aici, la Jupâneşti, biserica ne-a fost învățătură, școală, loc de odihnă și de hrană și scaun de judecată. Tot biserica, până să se pună la punct administrația, ținea evidența nașterilor și a deceselor. O ține și astăzi, dar e suplimentată de către administrația publică locală, care s-a pus la punct de atunci”.

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892 Foto: Marius Donici

O altă valoare care defineşte Jupâneştiul, consubstanţială solidarităţii de grup, este cultul înaintaşilor, veneraţia faţă de trecut. Iar cea mai veche biserică a locului, considerată de către specialişti „culmea creațiilor meșterilor de secol XVIII”, nu face excepţie. Însă, aşa cum anticipam, originile creştine ale Jupâneştiului o preced.

Ştim de la bătrâni că aici a fost o biserică mai veche. Dar nu știam nici dimensiunile și nici forma ei. Ei bine, la îndemnul Înalt Prea Sfințitului nostru Episcop Calinic – care este un om extraordinar din punct de vedere al păstrării și al conservării bisericilor de lemn și care poartă de grijă și acestei biserici – am decopertat temelia bisericii să o lăsăm să se usuce. Paranteză: a fost o intervenție agresivă asupra ei, s-a tencuit folosindu-se ciment, care este o sugativă de apă, pe care o ridică spre lemn. La îndemnul Sfinției sale, am decopertat temelia. Or, când am decopertat-o, ne-am dat seama cât de lungă a fost biserica.”

Cea mai frumoasă, “inimoasă” şi mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească

Tot înţelepciunea transmisă din moşi-strămoşi arată că bisericuţa mică, originară, “a fost demontată după ce aceasta a fost construită peste ea. Meşterii au fost nevoiți să găsească această soluție ca să încadreze cealaltă bisericuță, care a fost în interiorul acesteia”.

Păşim cu sfială în monumentul istoric şi în templul de cultură de la Jupâneşti, încălziţi – pe un frig teribil – de faptul că părintele vorbeşte «cu foc», indiferent că vorbirea sa produce aburi reci, predându-ne o lecţie unică de istorie, pe care banii nu o pot cumpăra.

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

“Bisericuța în care vă aflați a fost construită în anul 1742. Ea nu a arătat așa cum o vedeți, biserica propriu-zisă a fost până la pridvor. Se vede și după forma acoperișului. Pridvorașul a fost construit 150 de ani mai târziu, în 1892, când biserica a fost declarată monument istoric de interes național. S-a făcut și o resfințire atunci. Preotul Ion Bucurescu a fost cel care a inițiat și care a dus la bun sfârșit aceste demersuri. Ea a rezistat aproape 300 de ani, pentru că a fost construită din cel mai rezistent lemn din pădurile noastre, este vorba despre lemnul de stejar. Tot materialul provine din pădurile noastre. A fost adus aici materialul – tulpini de stejar, lungi de peste 18 metri – cu ajutorul boilor. Șase perechi de boi se legau de o tulpină de stejar, să o aducă aici, unde a fost prelucrată numai manual. Nu aveau curent electric, aparate, ci doar bardă, daltă, topor și fierăstrău. Acestea au fost uneltele folosite la ridicarea acestei biserici. Biserică despre care în 1956, unul dintre cei mai titrați cercetători, Radu Crețeanu, a afirmat că este cea mai frumoasă și mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească.”

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Frumuseţea bisericii din Jupâneşti provine, s-ar spune, din simplitatea şi din naturaleţea ei, atribute ce ating poate cel mai adânc sufletul privitorului, vizitator de ocazie sau pelerin cu experienţă. “Eu spun că acești oameni fără școală, cu mult har de la Dumnezeu, au avut atâta inspirație și au știut să culeagă din natură și din mediul înconjurător lucruri interesante și să le așeze în această biserică, la care nu s-a folosit nici un cui de fier. Până la pridvor, toate cuiele sunt din lemn. (…) Avem îmbinări coadă de rândunică și îmbinări pătrunse, folosite la ridicarea acestei biserici. Mie îmi place să îi spun o biserică «inimoasă», pentru că fiecare element, fiecare bârnă care alcătuiește această biserică are în componență «inima» copacului din care a fost tăiată”, ne povesteşte afectuos părintele Mazilu. “Imaginaţi-vă: stejarul de la bază, de pildă, a fost o nuielușă când Mihai Viteazul era domnul Țării Românești. Are peste 140 de ani.”

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

Admirând atât la interior, ca şi la exterior, longeviva bisericuţă din Jupâneşti, pe care domnii Valahiei au onorat-o cu menţiuni în hotărârile lor (Biserica se mândreşte, la intrarea în pronaos, cu un înscris aparţinându-i lui Alexandru Ipsilanti, prin care acesta obliga negustorii participanţi la târgul de Înălţare din Jupâneşti să dea, fiecare, preotului câte şase parale, bani din care acesta oferea o masă obştească, pentru toți participanții la slujbă, în ziua hramului) nu îţi poţi reţine admiraţia faţă de geniul meşterilor care au lucrat la ea, propunând-o nemuririi. Simbolistica bisericii de lemn din Jupâneşti este complexă şi ar putea, doar ea singură, să constituie subiectul unei anchete jurnalistice sau al unui studiu academic. Consolii (elementele de rezistenţă ale bisericii, n.r.) ciopliţi sub forma capului de cal (foto jos), fiecare purtând amprenta particulară a meşterului cioplitor, sunt printre primii care îţi atrag atenţia.

“Adevărate mesaje” culturale şi teologice, cioplite în lemn pentru urmaşi

“Eu cred că au vrut să ne transmită relaţia de întrajutorare care trebuie să existe între om şi Biserică. Prin ciopliturile lor ne-au lăsat adevărate mesaje, chiar și teologice. Avem trei ferestre încadrate de câte o potcoviță, pe care se află o cioplitură diferită. Avem la o fereastră un model făcut din litera X, cu litere înșiruite una după alta. Or, litera X,  pe lângă cea din alfabet, numărul 10 la romani sau semnul înmulțirii, pentru creștini reprezintă crucea pe care a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei, unul dintre cei 12 ucenici care au ajuns să aducă Cuvântul lui Dumnezeu aici, în locurile acestea. Sfântul Apostol Andrei a ajuns la mănăstirea Nămăiești și spun eu că, atunci când ne uităm la fereastra aceea, ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. La următoarea fereastră, din cioplituri, se poate întrepătrunde zborul porumbelului, adică mesajul lui Dumnezeu despre dragoste, pace și iubire, simbolizat de porumbel. La cealaltă fereastră se află o înșiruire de cruci așezate una după cealaltă, despre care spun eu că sunt arma cu care apărăm Cuvântul lui Dumnezeu.”

Dacă, la interior, se remarcă şi grinda cu cioplituri sugerând dinţii fierăstrăului – unealta cea mai folosită la ridicarea locaşului – exteriorul este dominat de funia răsucită care înconjoară biserica. “Această funie care, din punctul meu de vedere, înseamnă începutul și sfârșitul, Alfa și Omega sau unitatea creștinilor, strânși la un loc în Biserică, la Jupânești este specială. O găsiți la multe biserici de lemn din Țara Românească. Dar aici, începutul și sfârșitul acestei funii sunt făcute cu steagul dacic, capul de lup și corpul de șarpe stilizat. Or, ce vreţi mai mult de atât ca să ne dăm seama cât de pricepuți au fost meșterii care au lucrat această biserică, să aibă și atâta cultură încât să știe să așeze așa ceva?”.

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Mergând însă pe firul istoriei, se poate observa că Biserica din Jupâneşti – şi schimbăm voit registrul pentru a ne referi la instituţie, nu la construcţiile care o găzduiesc; cea “nouă” datează din 1844 – s-a construit pe o jertfă nu doar creativă, ci şi umană. O jertfă pentru care “jupâneştenii” sunt recunoscători până azi.

“Când oamenii din satul nostru au ajuns la concluzia că spațiul acesta liturgic nu le mai este suficient, pentru că satul se mărise și veneau toți la biserică, au luat o hotărâre: «Trebuie să construim o biserică mai mare, de cărămidă, așa cum și-au făcut și vecinii noștri, și mai frumoasă» – pentru că tot timpul vrem să facem mai frumos. Or, numărând banii pe care îi aveau deja, au constatat că nu le ajung. Și atunci, au mers să ceară ajutor la comunitățile creștine din împrejurimi, pe care și noi le ajutaserăm la rândul nostru.

Banii strânși – și nu orice bani, pentru că cei mai valoroși atunci erau galbenii de aur – s-au adus în casa boierului nostru, un om foarte credincios, nu așa cum știm noi din cărți, că boierul era ursuz, era zgârcit. Al nostru, Barbu Eneotu – despre el se spunea că era primul care ajungea la biserică, duminica și de sărbători, odată cu preotul – a luat banii și i-a ascuns în casă. Se temea de o ceată de hoți care bântuia în zona noastră, din satul vecin Gănești, condusă de un anume Baboi. De ce i-a fost frică boierului, n-a scăpat! În toamna spre iarna anului 1838, într-o noapte, în casa boierului au venit acești derbedei. Se făcuse zvon mare că în casa boierului sunt bani. Era normal. Mergi și ceri, din sat în sat şi strângi… undeva trebuia să se găsească!”, ne evocă părintele din Jupâneşti povestea fabuloasă.

Boierul care şi-a apărat credinţa şi comunitatea cu preţul vieţii

“Dar, pe cât a fost de credincios, pe atâta a fost de inteligent boierul! Au venit hoții, l-au legat și l-au bătut o noapte-ntreagă! Se spune că l-au afumat cu jăratec, peste care au pus ardei iute, ca să îl facă să cedeze la dureri și să spună unde a ascuns banii. L-au bătut cu o vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins. Or, imaginați-vă că numai Duhul Sfânt și credința pe care acest boier a avut-o l-au făcut să reziste la chinuri și să nu spună unde sunt ascunși banii. Știa cât de importanți sunt banii și, mai mult, cât de importantă este Biserica pentru comunitatea respectivă. Spre dimineață, hoții au plecat cu tolba goală. Deja, slujitorii se trezeau, oamenii din sat se îndreptau spre casa boierului – unii să muncească, alții să ceară, alții să dea. Dacă sătenii i-ar fi prins, cu siguranță i-ar fi omorât. (…)

L-au găsit pe boier, spun bătrânii, leșinat de durere și plin de răni. Au încercat o metodă interesantă ca să îl vindece și să îi aline durerea. Au tăiat două oi, au luat pielea lor caldă și umedă și i-au acoperit tot corpul plin de vânătăi şi de arsuri. Încercarea lor n-a dat un rezultat foarte bun. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1839, boierul a murit. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!”.

Boierul nostru, Barbu Eneotu, cel care a refuzat să spună hoţilor unde sunt banii destinaţi Bisericii, a murit în primăvara lui 1839. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!

Barbu Eneotu avea să fie îngropat în biserica de lemn, ca o mică dovadă de recunoştinţă a satului pentru sacrificiul suprem al acestuia. “Asta fiindcă au conștientizat cât de importantă a fost jertfa lui pentru Biserică. Avem o piatră mare de mormânt, pe care stau scrise cuvintele: «Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Barbu Eneotu, mort în 1839». În piatră este săpat un lăcaș, în care este înfiptă o cruce mică. De ea stă un fier strâmb, pe care a ars o candelă. O să vedeți cât de mult l-au iubit oamenii pe boierul acesta. Fiindcă au venit să întrețină aprins focul candelei și puneau piciorul pe piatră – acolo unde au pus piciorul, s-a tocit piatra!”, exclamă mişcat preotul Mazilu.

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Gestul sublim al boierului nu a rămas fără finalitate: fiul său, Ioniţă Eneotu, a început construcţia noii biserici la 1840. Rezultatul este locaşul (târnosit la 1844) în jurul căruia, până azi, Jupâneştiul se strânge pentru a-şi onora viii şi morţii.

“Lucrarea a durat patru ani până a fost terminată şi dată spre folos credincioşilor. Ajuns apoi la bătrânețe, Ioniță Eneotu a fost îngropat, în calitate de ctitor, în amvonul acelei biserici. De aceea, îmi place să spun că aici, la Jupânești, găsiți simbolic reprezentarea Sfintei Treimi și altfel: tatăl îngropat în biserica aceasta, fiul îngropat în cealaltă biserică, iar noi avem datoria să chemăm Sfântul Duh prin rugăciune, să formeze Treimea care să apere Jupâneștiul. Treimea de la Jupâneşti.”

Legăturile simbolice, de altfel, sunt o «marcă înregistrată» a Jupâneştiului, loc în care “fiii satului” se întorc pentru a-şi onora rădăcinile, iar de Înviere slujba începe la biserica “veche”, din 1742, pentru ca apoi comunitatea să se mute la “noua” casă de rugăciune, din 1844.

Noaptea de Înviere la Jupânești

Noaptea de Înviere la Jupânești Foto: Costin Teodorovici

Noaptea de Înviere la Jupânești. Enoriașii, asistând la slujbă

Şi totuşi, unde a ascuns Barbu Eneotu banii cu o menire superioară?

“Aici, în zonă, se produce o țuică specială. Nu-și explică nimeni de ce țuica de la Jupânești și de la Corbi este cea mai bună ţuică din județul Argeș. La Jupânești, eu încerc să explic – așa cum îmi stă în caracter: pentru că soarele răsare direct pe fruct și scoate apa din el, şi coace fructul mai bine. Vă dau în scris: prunii de la Coșești, unde stau eu, la cazan dau 35 litri, prunii de la Jupânești dau 45 litri. Și nu vorbim de calitatea țuicii, care este mult mai bună. (…)

Boierul nostru avea, în crama lui, câteva zeci de butoaie de ţuică. Noi le spuneam «zăcători». Erau niște butoaie mari, în care noi intram cu totul, și ne puteam pune și o saltea să dormim peste noapte. Atât de deștept a fost boierul, că tuturor galbenilor pe care îi avea, le-a dat drumul într-un butoi de țuică, ca într-o pușculiță! Butoiul plin de țuică, galbenii înăuntru, n-a știut nimeni. Nici nu s-au gândit hoții. Fiindcă, atât cât l-au bătut și l-au chinuit, au și răscolit toată casa. Nu s-au gândit niciodată că pe fundul acestui butoi ar putea exista comoara pentru ridicarea noii biserici.”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

La plecare, aflăm de la doamna învăţătoare Ecaterina Moldoveanu, gazda graţioasă înainte de alte popasuri riverane, că Jupâneşti, Argeş, este satul cu “cei mai mulţi intelectuali per metru pătrat din regiune. Dacă la o casă nu găseşti un învăţător, la cealaltă găseşti trei!”.

Povestea fascinantă a bisericilor din Jupâneşti e o frumoasă ilustrare a acestor vorbe şi a anduranţei unui loc ce reprezintă, în sine, dovada că spiritul şi materia pot coexista în armonie.

Alfa și Omega

Alfa și Omega

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Jertfa de la Jupâneşti. Cum a apărat un boier credincios Biserica, cu preţul vieţii: “L-au bătut o noapte cu vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins, dar nu a spus unde sunt banii”

16 Noiembrie 2016 |
https://youtu.be/68SyZtmsVA8 La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români,...