Drumul e același, dar atmosfera s-a schimbat. Vântul tăios, lumina rece și primele semne ale iernii transformă fiecare călătorie într-o poveste. Pornim motorul și lăsăm în urmă anotimpurile trecute, pregătiți pentru un sezon nou.

Victoria Ghirvu este o voce a artei trăite din interior, o artistă care împletește muzica, creația manuală și bucuria copilăriei într-un univers propriu, plin de emoție și autenticitate. Crescută într-o familie în care muzica și arta erau parte din aerul respirat, Victoria a învățat devreme că talentul trebuie însoțit de disciplină, răbdare și dedicare. Pianul și corul au fost primele ei instrumente, iar mai târziu, vocea a devenit extensia sufletului ei pe scenă.

Dar Victoria nu s-a oprit la sunete: pasiunea pentru lucrul manual a deschis o altă lume — lutul, cusutul și jucăriile textile au devenit modul ei de a transmite emoție, de a da viață poveștilor și de a crea conexiuni. Primul iepuraș, făcut cu propriile mâini, i-a arătat magia de a transforma materialul în emoție pură, iar atelierul său a devenit un spațiu în care fiecare detaliu poartă grijă, iubire și poveste.

Fie că creează pentru fiica ei, Gloria, sau pentru alți copii, Victoria își păstrează vocea autentică și bucuria de a dărui: jucăriile ei nu sunt simple obiecte, ci amintiri vii, micile minuni care însoțesc copilăria și invită la joacă, imaginație și descoperire. Universul ei artistic nu are granițe între roluri — mama, muzicianul, artizanul — toate coexistă într-o armonie imperfectă, dar plină de sens.

Victoria Ghirvu creează „pentru suflet”, vă invit să îi citiți povestea!

Îți mulțumesc, Victoria!

„M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu”

Victoria, povestea ta începe cu muzica. Cum te-a format acest drum și ce ți-a oferit?

Muzica a fost prezentă în viața mea dintotdeauna. M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu. Am crescut cu ei cântând în casă, studiind repertorii, compunând… Era firesc: muzica făcea parte din aerul pe care îl respiram.

La 6 ani, părinții au decis să mă înscrie la Școala de Muzică. Eu mi-am dorit pianul, însă, pentru că nu existau profesori disponibili, mi s-a propus acordeonul – cel mai apropiat instrument. A urmat o perioadă grea: 6 ani în care nu am reușit să rezonez cu acest instrument, poate și din cauza severității profesorului pe care l-am avut. Totuși, orele de cor erau refugiul și bucuria mea.

După o pauză de patru ani, am ales să urmez Colegiul de Muzică și Pedagogie din orașul Bălți, tot la îndemnul părinților, la secția Dirijat coral – specializarea tatălui meu. Acolo am început să văd muzica altfel: mai colorată, mai vie. Am avut profesori minunați și, tot acolo, am descoperit arta cântului academic.

Am fost admisă la universitățile din Chișinău și București, secția Canto, alegând în cele din urmă Bucureștiul. A fost o perioadă de deschidere, dar și de provocări: competiție intensă, presiune, dor de casă. În timp, am înțeles că muzica este un drum frumos doar dacă o trăiești din interior și o oferi cu sinceritate.

Abia în ultimii ani am început să mă bucur cu adevărat de ceea ce fac pe scenă, să îmi ascult propria voce artistică și să mă conectez autentic cu colegii de scenă și cu publicul. Acum știu că muzica m-a format profund – mi-a dat disciplină, emoție, apartenență și o voce care vine din suflet, nu doar din tehnică.

„Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci … făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam.”

Când și cum ai simțit prima dată că vrei să creezi cu mâinile, nu doar cu vocea sau cu sunetul?

Dorința de a crea cu mâinile mele s-a conturat tot din copilărie. Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci. După ore de hoinărit, făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam – fiecare în felul său, așa cum ni se arăta peisajul.

La nivel conștient, nevoia de a crea cu mâinile s-a manifestat în timpul pandemiei. Am început cu flori uscate, iar apoi am descoperit lutul polimeric și, odată cu el, o adevărată pasiune pentru realizarea accesoriilor. Totul a fost un proces de explorare individuală, în care am învățat singură fiecare pas. Era ceva profund satisfăcător în felul în care, după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.

„… după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.”

Spui că modelarea din lut polimeric a fost „dragoste la prima atingere”. Ce ai descoperit în tine prin acest proces creativ?

Modelarea din lut mi-a arătat o parte din mine pe care nu știam că o am: răbdarea. În viața de zi cu zi sunt un adevărat uragan – mereu pe fugă, cu gândurile în zece direcții. Dar în fața lutului, totul s-a oprit. A devenit o oază de liniște, un soi de meditație activă: mâinile lucrau, dar mintea ajungea în colțuri demult uitate. Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică, diferită de ceea ce trăiam în muzică. M-am reconectat cu mine, cu liniștea, cu bucuria de a crea, fără presiunea perfecțiunii. Am învățat că fiecare „greșeală” poate fi transformată într-un quelque chose, un detaliu care dă unicitate. A fost eliberator.

„Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică…”

Cum s-a transformat pasiunea pentru lut în dorința de a coase,si de a lucra cu textilele, de a crea jucării?

Deși proiectele de la Vique Boutique – cu accesoriile din lut – au crescut frumos și au ajuns în colaborări importante, cum ar fi Complexul Național Muzeal Curtea Domnească și Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Opera Comică pentru Copii din București, simțeam în mine nevoia de a crea ceva mai personal… pentru fetița mea.
Accesoriile din lut erau minunate, dar nepotrivite pentru joacă – îi făcusem câteva pinuri pentru hăinuțe, pe care nu le putea atinge, doar purta. Așa a apărut dorința de a-i dărui ceva cu care să se joace, să simtă, să trăiască povești. Totodată, de când s-a născut, am căutat jucării și hăinuțe într-un stil mai simplu, delicat, cu aer englezesc, „altfel”.

Așa am început să creez jucării textile. Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci. Doar că hăinuțele lor sunt mai rafinate și mai diverse acum.

În ele am găsit libertatea de a mă exprima ca artist, dar și emoția de a dărui ceva cald și viu copilului meu și altor copii. Este un domeniu în care mă regăsesc profund, în care pot crea cu sufletul și mâinile deodată.

„Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci.”

Există o legătură între ritmul muzicii și ritmul cusăturii? Îți influențează una cealaltă starea creativă?

Doar dacă muzica e în căști!
Glumesc, dar adevărul e că cele două lumi se aseamănă mai mult decât pare la prima vedere. Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.

În ambele, detaliile fac diferența, iar repetiția – fie că e a unei fraze muzicale, fie a unei cusături – poate fi o formă de meditație. Am observat că, atunci când cos și ascult muzică, ritmul ei îmi influențează și mișcarea mâinilor, dar mai ales starea interioară.

Sunt două forme de exprimare care se hrănesc din aceeași sursă: pasiunea și nevoia de a da viață unei emoții, fie prin sunet, fie prin material.

„Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.”

Ai menționat inspirația din familie — artiști, pictori, oameni cu har. Cum te-au modelat acești oameni în felul tău de a privi arta și munca manuală?

Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, amândoi, iar unele dintre piesele compuse de ei în tinerețe sunt acum o moștenire prețioasă pentru mine. Mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.

Am crescut privind cum lucrează ore întregi asupra unui proiect, cu o dedicare profundă și o implicare totală. Am înțeles devreme că arta nu înseamnă doar talent, ci și multă muncă, răbdare și perseverență. Din păcate, nu de fiecare dată răsplata era pe măsura efortului.

Mi-au arătat ce înseamnă să creezi cu sufletul și câtă emoție se ascunde în spatele unui obiect făcut manual. În lumea de azi, unde totul e rapid și uniformizat, obiectele confecționate de mână poartă o valoare aparte: spun o poveste, poartă amintiri, au o energie vie.

„Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, iar mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.”

Cum îți amintești copilăria ta în raport cu lucrurile făcute de mână? Ce emoții îți trezesc amintirile?

Copilăria mea a fost plină de mâini care creau — cu răbdare, cu iubire, cu har. Am crescut într-o familie în care lucrul de mână era firesc, parte din viața de zi cu zi. Îl priveam pe tata cum transforma o rădăcină într-o sculptură și pe mama cum dădea viață unei ținute cu ac și ață. Ne adunam toți patru și pictam peisaje toamna, în pădure, în timp ce natura ni se dezvăluia în culori.

Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă. Fiecare nasture avea o poveste, fiecare obiect purta amintiri.

Toate aceste momente m-au învățat că lucrurile făcute de mână nu sunt doar obiecte — sunt emoții păstrate în timp, sunt dovezi de grijă, de atenție, de iubire.

De aceea, azi, când creez, nu fac doar jucării sau accesorii. Construiesc povești. Așa cum au făcut ai mei pentru mine, așa vreau și eu să ofer mai departe: căldură, frumusețe și amintiri care durează.

„Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă.”

Spuneai că îți dorești să creezi „pentru suflet”. Ce înseamnă pentru tine această expresie?

A crea „pentru suflet” înseamnă, pentru mine, să nu urmăresc doar un rezultat estetic sau comercial, ci o emoție sinceră. Înseamnă să las o parte din mine în fiecare lucru pe care îl fac — fie că este o jucărie textilă, un accesoriu din lut sau un moment muzical.

E acel tip de creație care nu se naște din grabă sau din dorința de validare, ci dintr-o nevoie profundă de a transmite ceva cald, uman, personal. „Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.

Și, mai ales, înseamnă să nu pierd legătura cu mine — să rămân prezentă, să creez cu blândețe, cu sens și cu drag.

„Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.”

Ai menționat că vrei să construiești pentru copilul tău un univers în care „din mâinile mamei se nasc minuni”. Cum prinde viață acest univers în atelierul tău?

Universul pe care vreau să-l construiesc pentru Gloria este un spațiu plin de iubire și grijă, unde fiecare obiect poartă o poveste și o emoție. Mama, din lipsa banilor, ne confecționa singură rochiile pentru serbările de la grădiniță, cape, paltonașe, căciulițe, bentițe, chiar și ghiozdănelul meu vișiniu, pe care îl luam cu mine cu mândrie la Școala de Muzică. Fiecare piesă era o mică minune, creată cu multă dragoste și migală.

Îmi doresc ca jucăriile și lucrurile pe care le creez pentru Gloria să aibă aceeași valoare, aceeași emoție caldă, să fie mai mult decât simple obiecte – să fie amintiri vii, să o însoțească în joacă și în primele ei povești. În atelierul meu, fiecare cusătură, fiecare detaliu e gândit cu grijă, pentru că vreau să transmit acel sentiment de siguranță, de acasă, pe care l-am simțit și eu crescând.

„Aici prind viață lucruri simple, dar încărcate de sens – din mâinile mele se nasc nu doar jucării, ci și povești, conexiuni și emoții pe care Gloria, alături de alți copii, sper să le păstreze o viață întreagă.”

De unde vine numele „Gigi Ideas” și ce semnificație are pentru tine?

Numele brandului meu este Gigi – „Giggles in Gorgeous Ideas”. Totul a pornit de la fiica mea, inspirația mea zilnică. Când s-a născut, soțul meu a început să-i spună „Gigi”, pentru că inițiala numelui și a prenumelui ei este „G”. Așa a apărut spontan și firesc numele Gigi – o prescurtare plină de iubire și căldură.

Ulterior, am vrut ca acest nume să capete o semnificație mai profundă, care să reflecte esența proiectului meu: bucurie, frumusețe și creativitate. Așa am construit „Giggles in Gorgeous Ideas” – un fel de declarație de intenție, o promisiune că fiecare lucru creat sub acest nume va aduce zâmbete și va porni dintr-o idee frumoasă.

Pentru mine, Gigi nu este doar un brand. Este un vis conturat cu suflet, o extensie a iubirii mele pentru copilul meu și pentru lucrurile făcute cu sens, cu răbdare și cu bucurie.

Ce loc crezi că mai au astăzi obiectele făcute manual într-o lume dominată de produse industriale și rapid consumabile?

Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste. Tare sper că tehnologizarea să nu șteargă emoția din procesul de creație și din bucuria de a dărui sau primi ceva făcut cu mâinile cuiva.

Obiectele lucrate manual au început să fie tot mai căutate pentru că oamenii își doresc autenticitate. Nu mai e vorba doar despre a avea ceva frumos, ci despre a avea ceva unic, creat special, în care se simte atingerea omului, timpul, atenția și iubirea investite în fiecare detaliu.

Prin achiziționarea unui obiect handmade susții un vis, un artist, un drum. Primești nu doar un produs, ci o energie, o poveste. Cred că aceste creații vor avea întotdeauna un loc aparte — pentru că aduc aproape tot ceea ce contează cu adevărat: simplitate, emoție și conexiune umană.

„Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste.”

Crezi că munca ta are și o dimensiune culturală, în sensul de a păstra vie o legătură cu tradiția meșteșugului românesc?

Încă nu, dar urmează. Lucrez deja la un proiect mai amplu, dedicat celor mici, care își propune să readucă în casele noastre magia poveștilor românești. Voi crea un set complet pentru teatrul de păpuși, cu o cortină ca în basme, frumos accesorizată, și personaje inspirate din poveștile copilăriei noastre.

Îmi doresc să ofer părinților și copiilor o alternativă creativă, care să apropie familia, să stimuleze imaginația și să ne conecteze, cu blândețe, la rădăcini. Chiar dacă stilul meu nu se încadrează în „tradițional” în sensul clasic, cred în continuitatea valorilor prin formă nouă.

Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.

Nu divulg mai multe, pot să spun că acesta este doar începutul unui drum lung, presărat cu vise și idei care mai de care mai frumoase!

„Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.”

Cum se îmbină viața de mamă, muzician și creatoare de obiecte handmade? Există un echilibru sau totul se întrepătrunde firesc?

Totul se întrepătrunde firesc, ca într-o țesătură în care fiecare fir are rostul lui. Nu există granițe clare între roluri – sunt mamă când cânt, sunt artistă când creez, sunt creatoare când îmi țin copilul în brațe și îmi vin idei de jucării.

Viața noastră de familie funcționează cu iubire, susținere și prezență. Am ca partener de viață un om minunat, cum rar întâlnești; soțul meu este sprijinul meu constant – un om iubitor, implicat și atent, care mă încurajează în fiecare etapă și mă ajută să pot fi și mamă, și muzician, și artizan.

Sigur că sunt momente de haos, dar tocmai în împletirea aceasta imperfectă se naște frumusețea – pentru că nimic nu e separat, ci toate fac parte dintr-un întreg în continuă mișcare, autentic și plin de sens.

Care a fost cel mai emoționant moment de până acum în această călătorie cu „Gigi Ideas”?

Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut, atât de diferite de ce găsești astăzi pe piață. Iepurașul abia prindea formă, iar eu îl vedeam plin de imperfecțiuni.

Dar Gloria, fetița mea, l-a privit cu ochi mari și a spus cu toată bucuria: „Țup-țup!” L-a recunoscut din prima și s-a atașat de el imediat. Nu s-a mai despărțit de iepuraș săptămâni întregi: a dormit cu el, l-a luat cu noi la mare și i-a fost partener în primele zile la creșă.

Pentru mine, a fost confirmarea că magia există, că emoția trece din mâinile mele în ochii unui copil. Și atunci am știut că sunt pe drumul cel bun.

„Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut…”

Ce îți dorești să simtă oamenii când privesc sau primesc ceva făcut de tine? Unde îți pot scrie și unde te pot contacta?

Îmi doresc ca oamenii să simtă emoția sinceră pe care o pun în fiecare obiect creat. Să simtă grija, povestea, răbdarea și bucuria din spatele fiecărei cusături sau modelări. Fie că este vorba despre o jucărie, un accesoriu sau un obiect decorativ, vreau să simtă că a fost creat cu sufletul, special pentru ei sau pentru cineva drag.

Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.

Cei care își doresc să mă contacteze îmi pot scrie pe paginile de Instagram și Facebook: @gigi_ideas, @vique.boutique, sau pe pagina mea personală: @victoriaghirvu.

„Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.”

Într-o perioadă dominată de ecrane (și imaginile lor trecătoare), cartea „Arta pentru copii și părinți. Cele mai faimoase picturi și sculpturi din lume” de Heather Alexander, publicată la Editura Niculescu (2022), vine ca o invitație nerăbdătoare de a redescoperi arta prin curiozitate, culoare și dialog între generații.

Această ediție cartonată, bogat ilustrată și concepută într-un format mare, este destinată copiilor cu vârste între 6 și 14 ani, dar se citește cu plăcere la orice vârstă. Heather Alexander reușește să transforme universul artei, adesea perceput ca distant și poate…sofisticat, într-o aventură accesibilă și captivantă pentru cei mici și părinții lor.

Ce conține cartea?

Volumul îi poartă pe cititori într-o călătorie printre celebre picturi și sculpturi din lume, explicând pe înțelesul copiilor ce înseamnă stilul artistic, cum se combină culorile și ce mesaj transmite o operă de artă. Interesant!

Fiecare capitol este construit vizual și interactiv, incluzând: explicații despre curentele artistice (de la realism la cubism sau expresionism); scurte prezentări ale unor artiști celebri precum Leonardo da Vinci, Vincent van Gogh, Henri Matisse; pagini dedicate tehnicilor de pictură și exercițiilor practice, care îi încurajează pe copii să creeze propriile lucrări; activități prin care cei mici își folosesc simțurile pentru a străbate arta dincolo de ,,arunc o privire”.

Cartea nu este doar o galerie de imagini spectaculoase, ci și un ghid de explorare creativă, un prilej de a privi lumea cu mai multă atenție și sensibilitate.

De ce merită să se afle cartea în biblioteca copiilor?

Deschide larg uşa către artă: pentru mulți copii, arta poate părea ,,de muzeu”, inaccesibilă. Alexander o aduce acasă, o face vie, ușor de înțeles și de explorat.

Este prilej de a învăța prin imagini și acțiune: formatul generos și exercițiile practice transformă lectura într-o experiență activă. Copiii nu doar privesc operele, ci sunt provocați să experimenteze și să creeze.

Dezvoltă gândirea critică: prin comparații între stiluri și culori, cartea îi ajută pe copii să observe detalii, să gândească critic și să aprecieze frumosul. Fixează și abilități utile dincolo de artă.

Încurajează dialogul părinte–copil: Da! Un prilej bun să fim împreună! Fiind concepută „pentru copii și părinți”, lectura comună devine o experiență de conectare, o ocazie de a discuta despre gusturi, emoții și creativitate.

Este sursă de inspirație pentru micii artiști: cartea nu se limitează la prezentarea marilor maeștri, ci îi provoacă pe copii să creeze, să picteze, să deseneze, să își exprime imaginația.

Cultivă gustul pentru cultură vizuală: într-o lume ce curge rapid spre sfera digitală, în care imaginile se succed rapid, învățarea modului corect de a privi și interpreta arta devine o formă de educație culturală esențială.

Este evident că „Arta pentru copii și părinți” este mai mult decât o carte ilustrată; este o punte între generații, o introducere în frumusețea artei universale și o sursă de inspirație pentru creativitatea copiilor.

Așezată în biblioteca de acasă, ea poate transforma o seară obișnuită într-o lecție de descoperire, o plimbare la muzeu într-un joc de observație și o simplă conversație într-un dialog despre frumusețe, emoție și imaginație.

Și ce frumoase pot deveni serile reci din octombrie și noiembrie!

Elena Lozonschi poartă un nume cu tradiție în familia sa. Talentul este, de asemenea, moștenit și-l duce pe scenele New York-ului și nu doar. Pasiunea și șlefuirea merg mână în mână ca focul și dalta unui sculptor. Fără plăcerea pentru un lucru temeinic făcut, munca devine mecanică. Pasiunea, totuși, singură nu e suficientă. E ca focul care topește metalul, nu și mâna care îl modelează.

A început să studieze pianul clasic la 4 ani și a continuat până acum câțiva ani, când gândurile de a face teatru și de a se perfecționa s-au materializat. Chiar în perioada aceasta a deschis Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde a interpretat un dublu rol. Ce proiecte ticluiește pe viitor, îi dăm cuvântul tinerei Elena să povestească!

Elena, până și numele tău reflectă ceea ce ești în viața de zi cu zi: luminoasă, strălucitoare. Cum de s-a potrivit atât de bine?

Ei bine, aici trebuie să îi dau credit mamei pentru inspirația pe care a avut-o. Este un nume cu tradiție în familia noastră, purtat mai întâi de străbunica mea, apoi de mine și de verișoara mea mai mică. Străbunica a fost o femeie extraordinară – elegantă și prețioasă, fiică de boier, educată și purtând un nume de împărăteasă. Cred că mama și-a dorit ca și eu să fiu privită în aceeași lumină.

Crezi în noroc sau el se face cu mâna omului?

Întrebarea aceasta mă amuză mereu, pentru că arată cât de ușor ne obișnuim să fugim de responsabilitate și să punem succesul pe seama „norocului.” Eu cred mai degrabă în oportunități și, mai ales, în deschiderea de a le recunoaște și a le urma. Atunci când îți dorești cu adevărat ceva, dacă muncești și păstrezi credința vie, drumul către împlinire se deschide.

De multe ori, oamenii privesc „norocul” ca pe o magie inexplicabilă, ca și cum marile realizări ar apărea din senin. Dar, asemenea unui iceberg, ceea ce se vede este doar vârful, rezultatul final. În spatele lui se ascund ani de muncă, sacrificii, alegeri și perseverență. De aceea, cred că norocul nu este un dar întâmplător, ci o construcție personală. Fiecare dintre noi își clădește propriul noroc prin modul în care alege să trăiască și să înainteze.

Ce „ingrediente” ai pus în cariera pe care ți-ai făcut-o în teatru și film?

Ambiția și determinarea au venit natural. Restul a fost un amestec de lecții, eșecuri și conexiuni. Nu există o rețetă universală. Cariera seamănă mai degrabă cu o ciorbă pe care o găsești după multe încercări și degustări.

Pentru mine, trainingul a fost esențial. Am absolvit două școli de prestigiu, Stella Adler Studio of Acting și New York Film Academy, care mi-au dat o bază solidă de tehnici și metode prin care aleg să abordez scenariile. Apoi a urmat ceea ce eu numesc ‘școala vieții’ și ceea ce alții numesc ‘noroc.’

Conexiunile au contat enorm. Am bătut la cât mai multe uși, m-am conectat cu oameni din industrie și am demonstrat profesionalism în fiecare proiect în care am fost implicată. Industria e imensă și, paradoxal, foarte mică. Vestea circulă repede. Dacă ești un om de încredere și deschis, lumea vrea să lucreze cu tine.

Un alt aspect extrem de important a fost să înțeleg, ca actor, ești și artist, și antreprenor. Felul în care îți manageriezi propria „companie” (adică pe tine însuți) îți va determina rezultatele.

Frumoasa poveste a escapadei tale în New York cum sună?

Visul de a ajunge la New York l-am purtat cu mine încă din copilărie. A devenit realitate odată cu acceptarea la New York Film Academy, iar de atunci orașul acesta intens și nemilos mi-a fost și cel mai bun prieten, și cel mai mare adversar.

Printre provocări am descoperit însă frumusețea: prietenii legate cu oameni din întreaga lume, un cerc de artiști care se susțin reciproc și o trupă de actorie pe care am înființat-o pentru a crea împreună. Pe lângă proiectele în care sunt invitată să joc și cele pentru care merg la casting, astăzi îmi dau voie să creez și propriile proiecte, să spun poveștile care mă definesc.

New York m-a încercat, m-a testat și m-a provocat, dar mi-a oferit și darul de a-mi construi aici o viață și o carieră pline de sens. Mă simt binecuvântată să pot numi acest oraș acasă și privesc în urmă cu recunoștință pentru fiecare oportunitate și fiecare încercare care m-a adus până aici.

De cât timp ești acolo?

Câteodată pare că sunt aici de o viață, dar, de fapt, am plecat din România în ianuarie 2017. Se împlinesc în curând 9 ani de când trăiesc în New York.

Simți că guvernezi în jurul a ceea ce faci?

Cariera și pasiunea mea sunt una și aceeași, așa că aș putea spune că da. În actorie ai nevoie de multă experiență de viață, iar asta face imposibilă o separare completă. Când sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, nu simt că muncesc. Îmi doresc să am mereu cât mai multe abilități și atuuri ca actor, de aceea iau constant cursuri în diverse activități fizice. Astfel, reușesc să îmbin plăcutul cu utilul: pe deoparte îmi dezvolt noi competențe, pe de alta parte mă relaxez și mă bucur de proces. Pentru mine, actoria nu e o meserie, ci un mod de a trăi.

De unde această „moștenire”, plăcere, dragoste pentru artă?

Cred că rădăcina ei e în familie. Nici părinții, nici bunicii mei nu au avut o carieră în artă, dar toți au purtat în ei o latură artistică. Mama a studiat pianul și și-a păstrat dragostea pentru muzică, pe care mi-a transmis-o și mie — doar că, la mine, s-a transformat în teatru.

Bunicul însă a fost cel care a aprins focul. Aveam un ritual de neclintit: în fiecare duminică mergeam la teatru. Nu lipseam niciodată. Am văzut aceleași spectacole de zeci de ori și, totuși, niciodată nu m-am plictisit. Când i-am spus că vreau să urmez actoria ca profesie, m-a încurajat și a avut încredere deplină că voi reuși în tot ceea ce mi-am propus.

Sprijinul lui a fost ca o binecuvântare și cred că dragostea mea pentru scenă poartă, în adânc, și amprenta lui.

Ai fost crescută cu notele muzicale în casă?

Da. Am început să studiez pianul clasic la 4 ani și am continuat până acum câțiva ani, când am ales să-mi urmez intuiția și să merg pe drumul teatrului. Chiar dacă nu mai profesez în domeniul muzical, muzica rămâne o parte importantă din mine — are mereu un loc special în inimă și un rol esențial în piesele de teatru pe care le creez.

Să înțeleg că ai studiat în domeniu, te-ai perfecționat acasă, la Iași. Ba nu doar la Iași, ci și la București. Te-ai întoarce acasă, în țară, să continui ce ai început?

În domeniul muzical, nu — acel capitol s-a încheiat pentru mine. Însă mi-ar plăcea foarte mult să revin în țară pentru colaborări în teatru și film. Urmăresc cu interes scena artistică din România și găsesc multă inspirație în munca unor regizori precum Cristi Mungiu și Radu Jude, care se află în fruntea listei celor cu care îmi doresc să colaborez.

În ultimii ani am observat o evoluție impresionantă în cinematografia românească, lucru care mă bucură profund și pe care îl urmăresc cu entuziasm. Avem un potențial uriaș și artiști de o calitate excepțională, iar faptul că România este recunoscută pe plan internațional mă face cu adevărat mândră.

Cu ce instrumente ai veni? Sunt convinsă că ești mult mai „bogată” acum.

Am învățat să fiu cât mai versatilă și să explorez diferite discipline. Cred că tocmai asta m-a atras cel mai mult — faptul că poți fi nu doar actor, ci și regizor sau producător, să lucrezi atât în fața, cât și în spatele scenei sau al camerei. Chiar și în actorie există o mulțime de tehnici care te provoacă să evoluezi mereu.

De exemplu, recent am început să lucrez cu tehnicile lui Jacques Lecoq, care pun accentul pe corp ca principal instrument de expresie, și să integrez elemente de commedia dell’arte și clown în proiectele mele. La prima vedere, poate părea o combinație neobișnuită, mai ales pentru realism, dar toate acestea mă ajută să-mi construiesc un limbaj artistic propriu. Pentru mine, teatrul rămâne înainte de toate un spațiu de explorare și conexiune.

Curiozitățile continuă. Elena, ce ți-a dat New York-ul și nu ți-ar fi dat niciodată țara natală?

O întrebare foarte delicată. Cred că New York-ul mi-a oferit libertatea de a fi cine sunt, fără judecată. Aici totul se concentrează pe ceea ce ești capabil să faci, nu pe ce școală ai absolvit sau de unde vii. Conexiunile sunt extrem de importante și, paradoxal, mult mai accesibile. Mi se pare mult mai simplu (cel puțin din perspectiva mea) să îți creezi propriile proiecte și să aduci publicul în sală. Teatrul independent este extrem de apreciat și căutat.

Muzică, teatru, film. Poți fără una dintre ele sau sunt în strânsă legătură?

Absolut, sunt strâns legate. Nu le pot separa — fiecare are rolul ei, dar se influențează și se completează reciproc. Fac parte din ceea ce sunt eu ca artist și, în același timp, mă ajută să cresc și să devin mai completă ca persoană.

Cum ai fost primită pe alt continent?

Am venit aici fără să cunosc pe nimeni, dar am găsit mereu înțelegere. Mi-am creat o comunitate frumoasă, foarte internațională, așa cum este New York-ul, și m-am integrat rapid. Nimeni nu m-a întâmpinat cu lauri la aeroport, dar, treptat, am construit un spațiu pe care îl pot numi acasă, unde am fost tratată cu demnitate și respect, majoritatea timpului.

Ai purtat temeri sau entuziasmul te-a ținut cu energia sus?

Temeri are oricine, dar pentru mine ceea ce mă ține sus sunt scopurile mele. Știu ce vreau să fac și unde vreau să ajung, și asta îmi recâștigă mereu entuziasmul. E un proces continuu, firesc, dar am noroc de o comunitate care crede în mine și mă susține. Când trec prin momente mai dificile, ei mă încurajează și îmi reamintesc de unde am plecat și cât am realizat până acum.

La ce proiecte lucrezi?

Chiar săptămâna aceasta deschid Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde interpretez un dublu rol — Horatio și Laertes. Spectacolul reimaginează celebra tragedie a lui Shakespeare ca pe un thriller cosmic, o incursiune existențială spre iluminare. Povestea urmărește un intelectual tensionat care se prăbușește treptat în nebunie, crimă și metafizic, după ce fantoma tatălui său îi cere să răzbune o moarte brutală — forțându-l să distingă între realitate și halucinație. Este o producție specială pentru mine, fiindcă mi-am dorit foarte mult să colaborez cu regizorul Christopher Rashee Stevenson. El lucrează în zona teatrului experimental și a adus acestei montări o perspectivă complet nouă asupra textului clasic.

Dar pe viitor, ce ticluiești pe viitor?

Recent, am înființat o trupă de teatru alături de colaboratorul meu, Maks Turner, cu care urmează să dezvoltăm mai multe proiecte. În prezent lucrăm la un duet bazat pe tehnicile lui Jacques Lecoq, pe care ne dorim să-l aducem în Europa anul viitor. În acest proiect integrez și teme folclorice românești, un element care îmi este foarte drag.
Așadar, se anunță un sfârșit de an intens și un nou început plin de diversitate și provocări frumoase, pe care îl aștept cu mult entuziasm.

O cunosc pe Christine de mai bine de 10 ani și inima mi se umple de bucurie urmărindu-i parcursul artistic. Ea este pentru mine o lecție vie despre cum pasiunea, munca și perseverența pot clădi nu doar o carieră, ci un destin. În felul ei delicat și puternic, Christine îmi reamintește mereu că aceasta este, de fapt, cheia succesului în orice domeniu. Christine Razec este o voce care nu se oprește la granița muzicii. Ea respiră și trăiește arta ca pe un limbaj al inimii, un pod nevăzut între emoția proprie și sufletul celui care ascultă. Formată la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea unor maeștri care i-au șlefuit nu doar tehnica, ci și sensibilitatea, Christine a învățat că fiecare sunet poate fi o poveste, fiecare rol – o mărturisire. Debutul său precoce, în „Don Carlo” de Verdi, a fost începutul unei călătorii în care fragilitatea și forța se întâlnesc, în care vocea devine fereastră spre universuri nevăzute.

Astăzi, ca soprană și profesoară de canto la Music Hub Cluj-Napoca, Christine își dăruiește atât glasul, cât și lumina, formând tinere suflete și inspirându-le curajul de a fi autentice. Repertoriul ei, de la Mozart la Verdi și până la „Carmina Burana”, nu este doar o succesiune de partituri, ci o hartă a trăirilor pe care le străbate cu răbdare, disciplină și o sensibilitate rară.

Rădăcinile românești îi sunt ancoră și început, iar scena – locul unde vulnerabilitatea se transformă în putere. Prin tot ceea ce cântă, Christine Razec își propune să lase în sufletele celor care o ascultă nu doar aplauze, ci o amintire: momentul acela în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

„Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești.”

 

Christine, ce bucurie să povestim! Îți mulțumesc pentru ceea ce ești. Atingi suflete cu glasul tău, creezi emoție și inspiri. Spune-mi te rog, cum ai descrie universul tău, cine este Christine Razec?

Florin, îți mulțumesc din suflet pentru că te-ai gândit la mine în elaborarea acestui set de întrebări. Este o bucurie foarte mare și pentru mine să răspund la ele. În primul rând, mă identific cu valoarea umană pe care o am și pe care, de altfel, o avem cu toții, dar consider totodată că latura artistică joacă un rol semnificativ în propria viață deoarece universul meu se învârte în jurul acesteia. Sunt soprană și activez și în domeniul învățământului, fiind profesoară de canto la Music Hub, o școală privată de muzică din Cluj-Napoca.

„Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață.”

 

Vocea ta a străbătut ecouri de taină înainte de a fi auzită. Cum ai simțit prima dată că vocea ta nu e doar un instrument, ci un mijloc de a atinge ceva mai presus de tine?

Întrebarea aceasta este foarte frumoasă și prețioasă. Prima dată când am simțit că vocea mea nu este doar un instrument, ci un mijloc de a exprima ceva mai profund, a fost în momentul în care am conștientizat că fiecare sunet, fiecare frază cântată, nu rămâne doar în plan muzical. Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești. În acel moment am înțeles că prin intermediul vocii pot transmite nu doar note și fraze corect interpretate, ci experiențe umane – bucurie, neliniște, iubire sau durere – atingând ceva care depășește simpla execuție tehnică, devenind astfel o formă de comunicare profundă și autentică.

Vocea nu se naște completă, ci se modelează sub privirea celor care știu să asculte. Cum te-au format anii de la Academia „Gheorghe Dima” și lecțiile primite de la conf. univ. dr. Ramona Coman și lect. univ. dr. Diana Țugui, nu doar ca soprană, ci ca artist și om?

Anii de studiu la Academia Națională de Muzică “Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca au reprezentat pentru mine consolidarea unui parcurs artistic important. Maeștrii de canto pe care i-am avut au jucat un rol esențial în dezvoltarea mea profesională și au contribuit în mod direct la șlefuirea identității mele artistice și umane. Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață. De asemenea, am învățat să-mi gestionez emoțiile, să colaborez într-un cadru artistic complex și să valorizez diversitatea experiențelor umane, toate acestea reflectându-se în modul în care interpretez și trăiesc fiecare rol. Academia m-a învățat, astfel, că arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.

„Arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.”

 

Se spune că pregătirea unui sopran este ca un atelier de lumină: fiecare profesor și mentor adaugă o nuanță. Care au fost lecțiile care ți-au rămas întipărite în suflet din anii de studiu și perfecționare?

Cele mai importante lecții care mi-au rămas întipărite în suflet în anii de studiu și perfecționare țin atât de tehnică, cât și de abordarea artistică și umană a muzicii. Am învățat că vocea nu este doar un instrument, ci un mijloc de transmitere a emoțiilor și a trăirilor interioare. Am conștientizat importanța răbdării și a disciplinei în pregătirea fiecărui rol, dar și necesitatea de a rămâne sensibilă și autentică în interpretare. De asemenea, colaborarea cu colegii și mentorii mei m-a învățat să apreciez diversitatea perspectivei artistice, să fiu deschisă la feedback și să transform dificultățile tehnice sau interpretative în oportunități de creștere personală și profesională.

„Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.”

Ai muncit cu nume marcante ale operei românești și internaționale. Când ai plecat dintr-o lecție, ce cuvinte ale mentorilor tăi ți-au rămas în suflet și încă te inspiră?

Sunt o multitudine de sfaturi care au rămas cu mine de-a lungul timpului, dar cred că cele care au avut un impact major sunt: „Fiecare frază muzicală trebuie să aibă un sens, să spună o poveste”, „Nu căuta perfecțiunea, caută să devii mai bună pe zi ce trece”, „Nu te compara cu alții, compară-te cu varianta ta de acum o lună”, „Fă-ți personajul să trăiască, nu doar să sune frumos”, „Ai răbdare cu instrumentul tău”. Aceste fraze pe care mi le repet deseori m-au ajutat să conștientizez mult mai bine rolul meu ca artist liric și au stimulat perseverența, răbdarea și curiozitatea.

„La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine.”

 

La doar 23 de ani ai debutat în Don Carlo. Cum ai simțit că acel moment te-a definit sau te-a provocat?

La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine. Pe de-o parte, m-a obligat să explorez resurse vocale noi și să integrez frazarea și dinamica într-un discurs coerent, echilibrând dimensiunea tehnică, cu expresivitatea discursului melodic. Pe de altă parte, m-a definit ca artist pentru că m-a pus față în față cu responsabilitatea de a transmite emoțiile unui personaj mai puțin central, dar cu un impact dramatic semnificativ, dezvoltându-mi astfel sensibilitatea interpretativă. Această experiență m-a provocat să-mi depășesc limitele vocale, consolidând astfel maturitatea mea artistică.

„Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc.”

Ai interpretat Carmina Burana ca soprană solistă. Ce strigăt interior ai auzit în momentul în care ai deschis glasul pe acea scenă amplă?

Interpretarea partiturii „Carmina Burana” are o profunzime aparte pentru mine deoarece această lucrare solicită o atenție intensă la nuanțe și frazare, dar și o capacitate de a surprinde contrastul dintre forță și delicatețe. Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc. Acea cadență este pentru mine nu doar o demonstrație tehnică, ci și o experiență de plenitudine artistică, în care muzica pare să atingă o formă de absolut.

Repertoriul tău e vast: de la Mozart la Verdi. Care partitură ți-a „luat răsuflarea” când ai citit-o prima dată și de ce?

Nu aș putea spune că există o singură partitură care mi-a luat răsuflarea, pentru că, de fapt, fiecare în parte a reușit să facă acest lucru în momentul în care am pătruns mai adânc în universul ei. La primul contact cu lucrarea descopăr doar conturul, dar odată ce mă apropii de rolul pe care îl studiez, pe măsură ce îi înțeleg nuanțele și subtilitățile, legătura devine tot mai intensă. Fie că este un personaj principal sau unul secundar, frumusețea lui se dezvăluie treptat și îmi aduce de fiecare dată aceeași emoție puternică. Muzica, de fapt, se află într-o conexiune directă cu acțiunea și trăirile personajului, iar acest dialog strâns face ca fiecare lucrare să pătrundă într-o manieră diferită, dar la fel de intensă în sufletul meu.

„Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.”

Renata Tebaldi spunea că ,,opera e o artă a inimii, nu doar a gâtului.” Cum îți antrenezi inima, nu doar vocea, pentru a trăi autentic fiecare rol?

Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică. Încerc să mă apropii de fiecare rol cu empatie și cu sinceritate, să înțeleg ce trăiește personajul și să mă raportez la contextul în care se află, adăugând propriul filtru. Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.

„Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică.”

 

Opera cere atât dăruire emoțională, cât și rigurozitate tehnică. Tu pe ce parte a balansului te simți cea mai confortabilă și de unde tragi forța pentru ce îți lipsește?

Pentru mine, cele două dimensiuni nu se exclud, ci se completează. Rigoarea tehnică îmi oferă siguranța și libertatea de a-mi exprima actul artistic, iar dăruirea emoțională dă viață și sens fiecărui sunet. Uneori mă simt mai aproape de una, alteori de cealaltă, dar forța vine întotdeauna din dorința de a transmite autentic ceea ce compozitorul a așezat în partitură. Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.

Dincolo de pregătire, cum te-a format Transylvanian Opera Academy ca artist și ca om? Ce lecție aparte ai învățat acolo?

Participarea în programul Transylvanian Opera Academy a reprezentat o oportunitate foarte mare pentru mine din punct de vedere artistic. Am avut șansa de a lucra cu personalități marcante ale muzicii clasice care, prin știința și experiența lor, ne-au „șlefuit” talentul. Mi-am îmbogățit semnificativ cunoștințele legate de tehnica vocală și de abordarea și studierea repertoriului specific vocii mele. Din punct de vedere personal, am învățat cum să fiu mai organizată și disciplinată în ceea ce privește parcursul meu profesional și am învățat ce presupune viața de artist.

„Să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni.”

 

În ce fel te ajută rădăcinile românești să îți construiești drumul internațional?

Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde. Consider că este foarte important să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni. Cred că tocmai această ancoră interioară îmi oferă forța și echilibrul necesare pentru a da audiții în străinătate.

Ai simțit vreodată că tremuri când intri în scenă?

De fiecare dată simt că tremur pe scenă, indiferent de locul în care cânt. Emoțiile sunt atât de puternice încât mă vulnerabilizează profund și simt ca și cum aș rămâne dezgolită în fața publicului. Paradoxal, tocmai această stare de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer. Consider că fără aceste emoții, actul artistic își pierde din substanță și din profunzime, devenind doar un exercițiu de virtuozitate tehnică. Așadar, îmbrățișez fiecare stare care mă copleșește înainte să intru pe scenă deoarece reprezintă legătura mea directă cu publicul.

„Paradoxal, starea de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer.”

Ce se întâmplă în sufletul tău când vezi lacrimi sau bucurie în ochii oamenilor care te ascultă?

Toate aceste emoții pe care le citesc pe chipul oamenilor în timpul unei reprezentații sau la finalul ei aduc o recunoștință profundă, deoarece conștinentizez că am reușit să ating ceva esențial. Emoțiile lor îmi confirmă că muzica, pe lângă o artă indispensabilă umanității, a devenit un limbaj comun între noi, iar asta îmi umple inima de o bucurie nemărginită și îmi trezește dorința de a continua să caut adevărul personajului. Fiecare reacție sinceră îmi reamintește rostul artei: să ne atingă, să ne transforme și să ne aducă mai aproape unii de ceilalți.

„Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul.”

 

Drumul către artă e adesea singuratic. Ce ți-ai spus că merită tot acest efort, în momentele de ezitare?

Pasiunea imensă pe care o am pentru muzică. Sincer, nu îmi pot imagina nici o zi din viața mea fără să cânt sau să fredonez puțin. Deși drumul către artă este adesea singuratic, te îndeamnă la un proces de autocunoaștere și introspecție, care aduce constatări prețioase în ceea ce privește personalitatea ta. În momentele de ezitare, care apar inevitabil, îmi amintesc mereu de bucuria profundă pe care muzica o aduce atât mie, cât și celor care o primesc. Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul. Muzica ne permite să atingem sufletele celor ce ne ascultă și să dăruim emoții autentice, iar această putere transformatoare face ca experiența scenică să fie nu doar necesară, ci extrem de prețioasă pentru mine.

Dacă ai putea așeza la aceeași masă timpul și glasurile marilor soprane – Maria Callas, Mirella Freni, Nadine Sierra – ce întrebare ai adresa inimii lor de artist, și ce răspuns ai spera să îți atingă propria voce?

O întrebare foarte poetică și frumoasă. Cred că le-aș întreba cum au reușit să rămână mereu fidele propriei voci și personalității lor, în ciuda tuturor așteptărilor și presiunilor exterioare. Mi-aș dori ca răspunsul lor să fie unul care să mă învețe să îmbrățișez fiecare nuanță a propriei arte, să am curajul de a fi sinceră și vulnerabilă, dar și puternică în felul meu unic. Sper ca glasul lor interior să-mi atingă propria voce prin exemplul lor de dăruire, pasiune și autenticitate, reamintindu-mi că adevărata măiestrie stă în armonia dintre tehnică vocală și suflet.

„Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.”

Opera e un univers unde fiecare notă poartă emoție, fiecare rol cere sacrificiu, iar fiecare bătut din palme aduce răsplată. Christine, privind în urmă la drumul tău de soprană — de la primele lecții și repetiții până la marile scene — cum simți că munca, visurile și obstacolele ți-au modelat nu doar vocea, ci și omul care ești astăzi, și ce lumină vrei să lași în sufletele celor care te ascultă?

Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare lecție, fiecare repetiție și fiecare obstacol au fost, în același timp, încercări și daruri. Toate experiențele mi-au modelat vocea, dar și sufletul, răbdarea și sensibilitatea. Pot spune că evenimentele mai puțin favorabile au fost cele care mi-au modelat semnificativ percepția asupra parcursului meu deoarece m-au purtat în situații în care mi-am cunoscut atât limitele umane și vocale, cât și calitățile. Parcursul avut până acum m-a învățat să îmbrățișez eșecul, să mă bucur de fiecare progres și să rămân fidelă propriei voci. Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

Christine, unde te găsim în perioada următoare?

„Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde.”

În istoria artei românești, Cecilia Cuțescu-Storck are un loc aparte. Pictoriță talentată, muralistă de anvergură europeană, profesoară și militantă pentru emanciparea femeilor, ea a fost prima femeie profesor universitar de artă din Europa și una dintre cele mai influente figuri culturale ale primei jumătăți de secol XX.

Viața și opera sa reflectă nu doar talent artistic, ci și o energie extraordinară, o dorință de a moderniza arta românească și de a promova rolul femeii în societate.

Formare

Cecilia s-a născut la 14 martie 1879 la Câineni, jud. Vâlcea, într-o familie cu rădăcini aromânești. Tatăl său a murit devreme, iar educația Ceciliei a fost susținută de mama și bunica ei, femei puternice care i-au transmis convingerea că destinul unei femei poate depăși barierele impuse de societate.

A studiat pictura la Școala de Belle-Arte din București, însă în 1879 pleacă la Munchen, unde urmează cursurile Demenakademie, avându-i ca profesori pe Fehr și Schmidt. Experiența germană îi deschide noi orizonturi, dar adevărata maturizare artistică o trăiește la Academia Julian din Paris, unde a studiat în perioada 1899-1905 și unde intră în contact cu impresionismul, simbolismul și arta decorativă modernă.

În 1902, lucrarea sa Nud este acceptată la Salonul Champ-de Mars din Paris, unul dintre cele mai exigente saloane ale epocii. În 1905 expune la Anvers și la Salonul de toamnă parizian, iar în 1906 organizează prima sa expoziție personală la Galeria Hessѐle, pe Rue Laffitte, Paris.

Întoarsă definitiv în România în 1906, este cooptată în gruparea „Tinerimea artistică”, unde expune alături de Constantin Brâncuși.

Cariera artistică

La București, Cecilia se afirmă rapid prin lucrări monumentale. În 1916 primește prima comandă de pictură murală – Agricultura, Industria și Comerțul, pentru holul Băncii Marmorosch-Blank. Tot atunci fondează, împreună cu Olga Greceanu și Nina Arbore, „Asociația artistelor plastice”, cunoscută și ca „Grupul celor trei doamne”.

Printre cele mai importante creații se numără:

• Frescele de la Aula Academiei de Studii Economice (1933) – „Istoria comerțului românesc”
• Plafonul Sării mari de recepție a Palatului Republicii (1934) – o apologie a artelor românești
• Lucrări de mari dimensiuni cu tematică alegorică, mitologică și istorică.

Profesor universitar

În 1916 devine profesor la catedra de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din București, fiind prima femeie din Europa cu o astfel de funcție universitară. Cariera de profesorat s-a întins pe un sfert de veac, timp în care a format sute de studenți.

Ea însăși povestea cu umor și dârzenie despre câte obstacole a trebuit să depășească pentru a câștiga concursul: „S-a mers până acolo încât să se caseze de două ori concursul la care totuși reușisem. Dar m-am prezentat a treia oară și tot am izbutit să ocup catedra.” Această tenacitate a făcut-o un simbol al drumului deschis femeilor în lumea academică.

Recunoaștere internațională & militantă pentru emanciparea femeilor

Cariera Ceciliei Cuțescu-Storck a avut și o puternică dimensiune internațională:

• 1924, 1928 – reprezintă România la Bienala de la Veneția
• 1929 – primește Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona, pentru tablourile În extaz și Interior; este decorată de guvernul spaniol cu ordinul „Meritul Civil”
• 1931 – expune la Amsterdam, Bruxelles, Haga, Milano și Atena
• 1933 – primește titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare din partea Franței
• 1934 – participă la expoziții la Belgrad, Roma, Varșovia

În 1937 devine președinta Sindicatului de Arte Frumoase, poziție pe care o deține timp de doi ani – o altă premieră pentru o femeie artist.

Cecilia a fost o luptătoare pentru recunoașterea femeilor în artă. Asociațiile și expozițiile organizate de ea și de colegele sale au oferit vizibilitate artiștilor femei într-o epocă în care ele erau marginalizate.

Prietenia ei cu Constantin Brâncuși este emblematică – la Paris vizitau împreună muzee, mergeau cu tramvaiul și împărțeau mese simple cu mămăligă și ouă ochiuri. Legătura lor a rămas una de respect reciproc și solidaritate artistică.

Viața personală

S-a căsătorit cu sculptorul Frederic Storck, formând un cuplu de creatori remarcabili. Reședința lor din București, astăzi Muzeul de Artă Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck, era un salon cultural în care se întâlneau artiști, scriitori și intelectuali ai vremii.

În 1943 publică volumul autobiografic „Fresca unei vieți”, în care povestește formarea sa artistică și lupta pentru recunoaștere. În 1966, cartea apare într-o ediție revizuită sub titlul „O viață dedicată artei”.

La 90 de ani, omagiată de Uniunea Artiștilor Plastici, declara:

„Sunt mândră când mi se admiră pictura, dar mă simt fericită atunci când am prilejul să constat că ea e admirată drept un produs al artelor românești. Atunci știu că am făcut ceva pentru patria mea.”

Recunoaștere și moștenire

• 1957 – primește titlul de Maestru Emerit al Artei
• 1958 – are loc la Sala Dalles o amplă retrospectivă cu peste 400 de lucrări
• 1969 – se stinge din viață la București, pe 29 octombrie

Astăzi, opera ei rămâne reper pentru modernismul românesc și pentru afirmarea femeilor în artă. Muzeul Storck, frescele de la ASE și amintirea sa de pionier al emancipării feminine îi cinstesc memoria.

Sursă foto: moderism.ro – România literară, nr. 11, 1969, p. 27

Puțini oameni ai epocii premoderne pot fi numiți, pe drept cuvânt, „enciclopediști” — spirite universale care au îmbinat politica, arta, știința și filosofia. Unul dintre aceștia a fost Dimitrie Cantemir (1673–1723), domn al Moldovei, cărturar poliglot, istoric, geograf, filosof, muzicolog, etnograf și diplomat. Opera sa vastă și vizionară îl așază printre cele mai strălucite figuri ale culturii române și europene din epoca preiluministă.

Origini și formarea intelectuală

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 la Silișteni, lângă Vaslui, ca fiu al voievodului Constantin Cantemir. A fost crescut în spirit umanist, învățând greacă, latină și slavonă, iar mai târziu turcă, arabă și persană.

În 1687 a fost trimis la Istanbul ca ostatic de onoare al Porții Imperiul Otoman, unde a stat peste 20 de ani. Aici a studiat la Colegiul Patriarhiei Ecumenice și a intrat în contact cu mari savanți orientali și europeni. A devenit un excelent cunoscător al culturii otomane, fapt care îi va influența decisiv scrierile ulterioare.

Domnia și alianța cu Petru cel Mare

În 1693 a fost numit domn al Moldova pentru o scurtă perioadă (trei săptămâni), dar adevărata domnie a avut loc între 1710 și 1711. În acest răstimp, a încercat să scoată țara de sub dominația otomană și să o alieze cu Rusia țarului Petru cel Mare, prin Tratatul de la Lucești (1711).

Campania antiotomană s-a încheiat cu înfrângerea de la Stănilești, iar Cantemir, împreună cu familia și boierii fideli, s-a refugiat în Rusia. Deși scurtă, domnia sa a fost remarcabilă prin încercarea de a integra Moldova într-o alianță europeană antiotomană.

Consacrarea ca savant

Stabilit la Moscova și apoi la Sankt Petersburg, Cantemir a fost primit ca prinț al Imperiului Rus și consilier al lui Petru cel Mare. Aici și-a desfășurat cea mai mare parte a activității intelectuale, devenind membru al prestigioasei Academia din Berlin (din 1714), primul român primit într-o academie europeană.

În Rusia a continuat să scrie în latină, greacă și rusă, redactând opere de istorie, filosofie, geografie, lingvistică și muzicologie. A murit în 1723, fiind înmormântat la Dmitrievskoe, lângă Moscova (rămășițele i-au fost aduse în 1935 în Biserica Trei Ierarhi din Iași).

Opera științifică și culturală

Activitatea sa științifică este impresionantă ca diversitate și profunzime. Printre lucrările cele mai importante se numără:

• Descriptio Moldaviae (1716) — comandată de Academia din Berlin, este prima descriere geografică, etnografică și politică a Moldova, conținând hărți, date demografice și observații culturale.
• Istoria ieroglifică (1705) — prima lucrare alegorică și satirică de proporții din literatura română, o cronică politică mascată sub forma unei fabule cu animale.
• Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (1714–1716) — istoria ascensiunii și decăderii Imperiul Otoman, lucrare de referință în Europa secolului al XVIII-lea.
• Tratatul Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698) — eseu filosofico-moral despre relația dintre credință și rațiune.
• Tratatul de muzică turcească Cartea științei muzicii — una dintre cele mai vechi lucrări sistematice despre muzica otomană, în care a creat și un alfabet muzical propriu.

Opera sa acoperă domenii extrem de variate: teologie, istorie, filosofie, geografie, lingvistică, drept, etnografie, muzică și artă militară.

Limbi și erudiție

Cantemir stăpânea fluent 11 limbi (română, greacă, latină, slavonă, turcă, arabă, persană, rusă, germană, franceză și italiană), ceea ce i-a permis să acceseze direct surse orientale și occidentale și să fie un mediator cultural între Est și Vest — o raritate absolută pentru vremea sa.

Moștenire și posteritate

Moștenirea lui Dimitrie Cantemir este dublă:

1. Națională — Este considerat unul dintre întemeietorii culturii române moderne, un precursor al iluminismului și al ideii de stat național.
2. Europeană — A fost unul dintre primii savanți est-europeni recunoscuți de marile academii occidentale, contribuind decisiv la cunoașterea Imperiul Otoman și a Europei de Sud-Est în spațiul savant al Occidentului.

În prezent, numele său este purtat de numeroase instituții educaționale, printre care Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București, licee și colegii din toată țara, precum și de sate și străzi. Dimitrie Cantemir a fost mai mult decât un domnitor: a fost un spirit universal, un vizionar și un punte între Orient și Occident. Într-o epocă dominată de războaie și instabilitate, el a ales să construiască prin cultură și cunoaștere, lăsând în urmă o operă impresionantă care încă inspiră și definește identitatea culturală românească.

Sursă foto: Facebook Dimitrie Cantemir

Pentru tineri, a-i ști și a-i descoperi pe românii care au ridicat țara pe culmi înseamnă mai mult decât o lecție de istorie: înseamnă ,,întâlnirea” cu oameni care au visat, au înălțat și au iubit România. Au creat, au admirat, au clădit! Faptele lor dau sens mândriei de a fi român și aprind în suflete curajul de a visa mai departe. Ei demonstrează cum se pot naște lucruri mari și frumoase, arată cum fiecare generație are puterea de a lăsa urme strălucitoare în timp. Pentru tineri, acești oameni devin faruri care încă ne luminează drumul!

În perioada liceului a văzut scena. A flirtat cu ea patru ani, la secția „Arta actorului”. S-a îndrăgostit și, la ani distanță, Mari Dumitrache poate să declare cinstit că au cea mai pură relație. S-au pus multe ingrediente în această legătură, de la muncă la talent, până la timp petrecut pe veșnicele scânduri ale scenei și nu timp petrecut în familie. Dacă ar fi să o preocupe ceva pe tânăra actriță e faptul că mereu vrea să creeze contexte unde omul de lângă râde. Când nu o face, e ea acolo să ofere o porție de râs. E o fire expansivă, veselă, ,,iubibilă”  și mă mândresc cu prietenia noastră.

Când nu dau de ea, ba e la Ateneul din Iași cu repetiții, ba la Sala Unirii sau în turnee, prin țară. Am putea mărturisi că viața sa e precum o escapadă din cotidian datorită rolurilor pe care le îmbrățișează. Să o cunoaștem!

Hai să facem un exercițiu de introspecție și să mergem împreună în perioada copilăriei! Cum era fetița Mari?

Stau și mă gândesc… Nu cred că m-am schimbat prea mult. Mama mereu îmi spunea : ,,Nu tot ce zboară ,se mănâncă”. Mereu mi-a plăcut să văd partea plină a paharului, să mă bucur de orice moment, să râd cât mă ține gura și să fiu înconjurată de mulți oameni.

De la cine ai moștenit pofta cu care guști din viață?

Nu știu dacă e moștenire sau așa m-am format eu. E drept că la mine în familie petrecerile erau în fiecare săptămână și zâmbetul nu lipsea de pe chipul mamei. Îmi plăcea tare mult când venea weekend-ul, știam ca tata o să dea drumul la muzică și o să ne facă grătar. Era un moment tare frumos, stăteam la masă și ne bucuram că suntem împreună.

Când suntem mici, ne jucăm „de-a mama”, „de-a educatoarea”, „de-a pompierul”. Tu te-ai jucat de-a actrița?

Eu m-am jucat ,,de-a balerina”, ,,de-a polițista” până în liceu, când am ajuns pe scena și acolo am rămas.

Ții minte când a fost momentul în care ți-ai spus că vrei să devii prietenă cu scena? Poate un moment când te-a stimulat și te-a încurajat vreun profesor?

Eu am fost la liceul ,,Hariclea Darclee” din Brăila, la secția  ,,Arta actorului”. În clasa a IX-a nu prea înțelegeam ce am de făcut, a fost mai mult un an de acomodare. Însă anul următor domnul profesor Gheorghe Antonescu (căruia îi mulțumesc) mi-a propus să merg la un concurs de teatru, unde ulterior am venit și cu un premiu acasă. Cred că acesta a fost momentul în care m-am hotărât că trebuie să  urmez acest drum.

Câtă satisfacție poartă acum în suflet tânăra Mari că a plecat de acasă, de la părinți și este un om realizat, cu o carieră în ascensiune?

,,Sufletul meu e plin de bucurie!” – așa  îmi place să spun. Nu a fost un drum ușor, dar mereu am avut siguranța că o să ajung acolo unde îmi doresc. Habar nu am ce mi-a dat atâta încredere. Cred că e cineva acolo sus care mă iubește și are grijă de mine. ❤️ M-am rugat mereu și am sperat că o să se întâmple.  Mai am de muncit, dar cu răbdare o să ajung și mai sus.

Poate ai relația cu părinții tăi clădită pe deschidere și vă exprimați deschis și reciproc sentimentele. Auzi des de la ei că sunt mândri de fata lor?

Mereu m-am considerat norocoasă, părinții niciodată nu mi-au interzis să îmi urmez visul (așa cum auzeam pe la colegii mei). A fost foarte important să știu ca îi am aproape și că mă susțin. Din păcate, nu au reușit să mă vadă la fiecare spectacol pentru că ne despart 242 de km, dar probabil va veni și ziua când se vor bucura mai mult de ceea ce am realizat. Ca să răspund și la întrebarea adresată de tine, de fiecare dată îmi spun că sunt mândri de mine.

Meseria pe care ai cuprins-o în viață este bucată din tine?

Cu siguranță! Îmi place foarte mult ceea ce fac, eu când mă duc la muncă… zâmbesc. Această meserie completează perfect fericirea mea.

Dacă ar fi, prin absurd, să renunți la ceea ce faci acum, ce ai face? Ar mai fi viața ta la fel?

Mă zdruncină întrebarea aceasta, e grea. Nu îmi place să mă gândesc la asta, mi se pare că nu știu să fac nimic altceva. Poate aș încerca să fiu antrenoare de fitness sau poate educatoare, dar nu cred că aș fi la fel de împlinită.

De ce are nevoie un actor să fie bun și foarte bun?

Eu cred că pentru a fi bun, un actor are nevoie de pasiune, iar pentru a fi foarte bun trebuie să fie muncitor și să aibă sufletul deschis.

De unde îți iei toate resursele, Mari? Pare că ai bateriile încărcate mereu, că nu se consumă.

Nu știu să fiu altfel. Vreau să mă bucur de orice moment, să iau din plin tot ce mi se întâmplă. De ce să fiu tristă când am tot ce îmi doresc? Am parte de iubire, înțelegere, un job la care merg cu drag… am toate motivele să fiu fericită. Ah, dar să nu uit… și cafeaua e cea care îmi dă multă energie.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă și nu poate pleca din suflet și minte?

Nu cred că am în suflet o tristețe atât de mare, nici de una mică nu îmi amintesc. Dar cu siguranță pierderea unei persoane foarte apropiată sufletului meu, m-ar întrista.

Mari plânge când e în afara scenei? Ce te-ar emoționa și în ce moment nu ai putea opri lacrimile?

Uneori plâng…  de fiecare dată mă emoționează copiii. E un subiect atât de fragil! Dacă aș putea, le-aș dărui fiecăruia măcar jumătate din copilăria frumoasă pe care am trăit-o eu!

„Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu.”

„Să dansezi înseamnă să taci în cele mai grăitoare moduri.”
Așa începe povestea Cristinei Danu, într-o confesiune care atinge cu precizie acel punct tainic unde talentul nu mai e doar har, ci formă de supraviețuire. O cunosc pe Cristina de peste 15 ani, și pot spune cu mâna pe inimă că în toți acești ani a fost definiția perseverenței, a pasiunii și a muncii. Concepte care puse laolaltă, creează performanță.

Dansul a fost prima limbă pe care a vorbit-o, cu mult înaintea cuvintelor. A fost refugiu, taină și rezistență în fața lumii. Mai târziu, scena a devenit un adăpost pentru un suflet care nu s-a mulțumit niciodată cu suprafața lucrurilor. A crescut între ritm și disciplină, între luminile concursurilor și liniștea interioară a întrebărilor care n-au încetat niciodată.

Cristina nu e doar o artistă. E o forță caldă, contradictorie, vulnerabilă și puternică, care a învățat să își îmblânzească fricile prin artă. Astăzi, îmbină teatrul, dansul și muzica într-un gen care o definește total: musicalul. Acolo, în intersecția dintre trup, glas și suflet, Cristina Danu devine — pe deplin — ea însăși.

Acest interviu este o radiografie emoțională a unui drum artistic trăit cu o sinceritate dezarmantă. Nu veți citi doar despre spectacole, diplome sau personaje, ci despre frici, căutări, eșecuri și revelații. Despre ce înseamnă să crești în artă fără să te pierzi de tine. Despre cum rămâi mic, după ce scena te-a făcut mare.

Cristina, îți mulțumesc! Să începem!

Cristina, mă năpădesc amintiri nenumărate gândind acest set de întrebări. Ce om frumos ai fost și ce frumos te-ai sculptat în acești ani, un munte de talent ești, și astăzi mă bucur că vrei să povestim la interviurile Matricei. Cum îți e ziua?

În primul rând îți mulțumesc pentru gând și pentru provocarea întinată. Ce să fac? Uite, mă bucur în sfârșit de răcoarea de după caniculă, beau o cafea, mă văd cu niște prietene pe care le-am tot amânat, mă pregătesc să mă duc la repetiții și încerc să îți răspund la întrebări cum pot eu mai bine.

Cine este Cristina DANU?

Uffff, încă o descopăr. Este actriță, fostă dansatoare de dans sportiv, o femeie cu simțul umorului, destul de naivă, cu multe griji și temeri, încăpățânată, anxioasă, în continuu proces de adaptare și învățare. Este pasionată de musical, iubește pastele (cam mult), deserturile acrișoare, toamna, apusurile, discuțiile filosofice, istoria, felinele…

Încă din copilărie, dansul a făcut parte din viața ta de zi cu zi. Când ai simțit prima dată că există o lume tainică în tine care nu poate fi rostită în cuvinte la vremea aceea, ci doar dansată?

Sinceră să fiu, nu cred că m-am gândit vreodată în acest fel… Poate ulterior, în timp, am simțit dansul ca pe o consecință a ceva… E drept că, de cele mai multe ori, dansul, deși ceva expansiv, pentru mine a fost o modalitate de a mă refugia, de a mă elibera și de a face față emoțiilor și evenimentelor copleșitoare. Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu. În facultate, dansam în bucătărioara mică de la cămin, iar când nu eram singură în cameră, îmi puneam căștile în urechi și dansam pe hol, în fața liftului, iar apoi mă speriam și mă opream când venea cineva, de parcă eram prinsă în flagrant.

„La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți.”

 

Oprește-te puțin. Din orice gândesc. Mergi în urmă cu ani de zile și te rog să îți aduci aminte prima sală de dans. Primele repetiții, primii pași și entuziasmul acela al copilăriei în care, pe lângă școală, era ceva ce te chema, dansul.

La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți. Într-o vară, m-am întors și profesoara mea nu mai era în sală, ci o altă doamnă care părea că face mai mult aerobic decât dans. Nu am suportat, așa că m-am prefăcut că îmi vine rău, am plecat cu mama și nu m-am mai întors acolo. (Primele indicii că poate am ceva veleități actoricești). La 7 ani am ajuns la o altă școală de dans, la Reduta. De fapt, priveam pe geam de afară, am zărit-o pe viitoarea mea antrenoare, Ioana Mihalcea, și un băiat, Ovi, care dansa foarte bine și i-am spus mamei: „Eu o să dansez cu băiatul ăsta!”. Chiar s-a întâmplat, am format o pereche și am avut rezultate, ba chiar în finala Campionatului Național.

„Cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.”

 

Cine a fost omul care a crezut cel mai mult în tine în anii aceia? Transmite-i aici un gând, și promit că facem să ajungă la el și să-l citească.

Îmi e rușine să recunosc, dar am impresia că toți cei din jurul meu au crezut în mine mai mult decât am putut eu să o fac. Dar cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.

Frumusețea cere sacrificiu. Nu? Cât din copilărie ai lăsat pe altarul artei?

Destul de mult. Da, poate nu am avut parte de niște experiențe pe care le ai în mod normal în perioada copilăriei și adolescenței, poate am sărit abrupt peste niște etape de formare, poate am ratat niște ocazii, poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe. Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță. Jumătate din viață am trăit-o numai prin prisma acestui sport, cu neajunsurile lui, dar și cu multe avantaje.

„… poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe … Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță.”

 

„Scrollina” – „Invizibilii” regie de Claudia Ciobanu

Dintr-un loc – scena, ușor-ușor a devenit un adăpost. Povestește-mi momente din concursurile la care ai participat, premiile pe care le-ai obținut și nopțile în care îți spuneai că poți și, oricât de greu era, ai mers înainte. Nu oricum. În pași de dans.

Hmmm… Stau, mă gândesc și realizez că nu prea îmi aduc aminte de premii. Da, când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe. Le văd și apoi deschid trusa învechită pe care o luam în competiții. Mă pun pe covor și iau fiecare obiect în parte. Mirosul de autobronzant, expirat de 15, încă își păstrează parfumul distinctiv și îmi aduce aminte de pregătirile din vestiare, de agitație, de colegii dansatori de toate vârstele, din toate orașele lumii, de discuțiile cu antrenorii. Pe urmă deschid cutiuța cu ștrasurile căzute de la rochii și văd lipiciul de ștrasuri și îmi aduc aminte cum îmi făceam părul cu gel și fixativ la 4 dimineața, la Stuttgart, cum partenerul de dans îmi lipea ștrasurile pe o șuviță de păr. Apoi dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat (cea mai faină senzație de care îmi e foarte dor!). Din păcate, îmi aduc aminte și de momentele mai puțin plăcute, de neputințele mele, de eșecuri… Încă învăț să mă împac cu ele și să lucrez la ele.

„Când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe … dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat.”

Ce ai luat cu tine de acasă, din Brașovul tău pe care deseori îl fotografiai și îl poetizai, când ai plecat hotărâtă să studiezi la București?

Prieteniile, curiozitatea, ambiția, bagajul emoțional.

„CHICAGO” – regie de George Costin

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. Ți-a fost casă ani de zile. Ce ai simțit când te-ai văzut înscrisă și acceptată în primul an? Studentă la teatru. Ți-a fost teamă? A fost greu?

Pentru mine, procesul admiterii a fost un prilej de a cunoaște oameni faini. Am avut ocazia să fiu ajutată și coordonată de foarte mulți oameni: actori, studenți la actorie, colegi din cămin. Mai târziu am aflat că poate fi derutantă experiența pentru un candidat, având în vedere că auzi prea multe păreri, însă mie mi-a dat curajul să mă expun mai ales în fața comisiei.
Nici nu am știut când s-au afișat rezultatele. Eram cu un prieten de la facultatea de litere, în parc, pe la Icoanei, și dintr-o dată primesc un telefon. O prietenă la care am stat în cămin îmi spune la telefon, pe un ton dezarmant, că trebuie să vin repede la afișaj, că e groasă! Evident că am zbughit-o și încercam să mă obișnuiesc cu gândul că am picat. Am ajuns. Era plin de oameni, de părinți, de studenți, de oameni fericiți, de alții dezamăgiți. Mă așteptau toți cunoscuții. M-am căutat de 3 ori pe fișele cu cei respinși și nu mă găseam. Cu neîncredere m-am uitat și pe lista admișilor și am văzut că eram pe prima pagină. Am plâns de fericire împreună cu prietenii care m-au păcălit că am picat. Am sărbătorit și deja muream de nerăbdare să încep cursurile.

„Cabaret” regie de Răzvan Mazilu

Primul tău spectacol în care ai fost distribuită. Ce rol ai avut? Ce emoții te-au trecut? Ai simțit la final că acesta e drumul de pe care nu te vei abate niciodată?

Nici nu mai țin minte, le cam amestec pentru că, în timp ce lucram în școală, am prins și primele figurații în spectacole mari, apoi niște roluri în independent, și toate se petreceau cam în același timp. Când mă gândesc la unul, nu pot să nu mă gândesc la cum trebuia să le gestionez pe toate. Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Eram atât de copleșită de emoții încât îmi pare rău că nu reușeam să trec peste ele și să fiu mai deschisă. E un lucru de care nu eram conștientă atunci. Păream speriată de bombe. A fost extraordinar să particip la repetiții, să văd procesul de lucru al dânsului și al întregii echipe. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.

„Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.”

„Mamma Mia” – regia de Răzvan Dincă

Cât de mult îți schimbă parcursul unui personaj mâna regizorului? Cum trăiești tu dialogul dintre viziunea lui și trăirea ta?

Depinde de regizor. Există regizori care îți permit să descoperi și să vii cu propunerile tale sau regizori care au deja personajul decis, fixat, și tu trebuie să faci tot posibilul să respecți jaloanele. Uneori e puțin din ambele.

Acum câțiva ani, dacă m-ai fi întrebat cum mă intersectez cu viziunea regizorului, probabil că ți-aș fi dat alt răspuns. De multe ori cred că am primit niște ocazii pentru care nu am fost pregătită. Eram foarte reținută în propriile propuneri. Uneori eram mult prea eu, mult prea fizică, mult prea tehnică, alteori eram prea detașată. Nu știam cum să mă reglez în funcție de cerințe.
În prezent, cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.
Totuși, rămân deschisă la noi experiențe, încerc să nu am certitudini. Cine știe, poate peste 10 ani o să îți răspund altfel.

„… cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.”

„Familia Addams” – regia de Răzvan Mazilu

Luminile dispar și publicul aplaudă. Ce ți rămâne după ce cortina cade?

Durerea de spate. Glumesc… Rămân cu ce am construit în seara respectivă împreună cu ceilalți colegi. Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu. Analizând ce a funcționat și ce nu a funcționat în seara cu pricina. Cu o senzație de oboseală plăcută. Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.

Care a fost momentul când ai simțit că ai devenit nu doar actriță, ci artistă? Ai avut sau ai un model? (Dacă da, cine și de ce).

Hehe, încă nu am ajuns acolo. E drum luuuung, poate că nici măcar tangibil. Simt și consider că momentan poate sunt un bun observator.
Am prea multe modele . Bob Fosse este cel care mă obsedează momentan, dar, în principiu, mulți alți artiști care au fost problematici sau nu se pretau valorilor artistice ale vremurilor respective și care totuși au inovat prin arta și viziunea lor.

„We will rock you!” – regie de Răzvan Mazilu

„Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.”

 

Cristina, în dans ai vorbit cu trupul. În teatru vorbești cu sufletul. Care dintre aceste voci îți dezvăluie mai mult adevăr despre tine?

Cred că pentru mine funcționează îmbinarea celor două: genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc. Mă simt liberă în restricțiile genului, în parametri controlați.

„CHICAGO” – regie de George Costin

„Genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc … „Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale. Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.”

 

Glas, trup și suflet sau altfel spus, muzică, dans și actorie. Roxie Hart în CHICAGO, Familia Addams, CABARET, The Full Monty, Mamma Mia!, Hedwig, și multe altele. Ce îți dăruiește ție acest gen, dincolo de text, notă și pas?

Extaz, bucurie, plăcere, disciplină, responsabilitate, ordine.
„Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale.
Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Spectacolele lui Răzvan Mazilu sunt cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi. Să lucrezi cu el este o adevărată școală!

„I-aș spune că nu e deloc ușor. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

Cristina, dacă ai fi pe scenă, și în public ar fi Cristina, fata din Brașov, cu visuri mărețe și pasiuni arzătoare, ce i-ai spune?

Ooofff… ce greu…
I-aș spune că nu e deloc ușor. Că trebuie să fie pregătită pentru dezamăgiri. Că trebuie să aibă încredere în ea și chiar să creadă asta. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Să se bucure mai mult de reușite. Să își îmbrățișeze imperfecțiunile și să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Că oricât de greu ar fi, să nu își piardă entuziasmul… Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

„Pam” – „The Full Monty” – regie de Răzvan Mazilu

Dar omul, omul din spatele acestui impecabil artist, face echipă bună cu actrița Cristina?

Învață și se dezvață. A învățat de la prieteni că e important să fii prieten cu tine. Rezultatele nu apar doar dacă ești sever cu tine.

Îmi place să cred că Dumnezeu sădește în noi un bob de talent, care crește și înflorește dacă îi dăm atenția necesară, timpul și răbdarea. Dacă ai putea lăsa o singură sămânță de gând în sufletele celor care ne citesc — fie că visează să urce pe scenă, fie că doar iubesc arta — ce le-ai spune despre drumul acesta al creației, al dăruirii și al frumosului?

„Hedwig and the Angry Inch” – regie de Răzvan Mazilu

Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat. Arta trebuie să ne reflecte. Asta înseamnă că nu este întotdeauna drăguță, ea mai și deranjează. Scoate la iveală intangibilul, oglindește, sădește idei, discuții… Arta trebuie să fie accesibilă și în continuă evoluție.

„Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat.”

Unde și în ce spectacole te găsim în perioada următoare?

La Teatrul „Stela Popescu” în „Hedwig & The Angry Inch”, „Moarte la Teatrul de Revistă”, la Teatrul „Excelsior” în „Familia Addams”, la Teatrul „Odeon” în „CABARET”, iar la Circul Metropolitan din București în „CHICAGO”.

„Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu.”

La aproximativ 15 kilometri de centrul Bucureștiului, într-o zonă care odinioară era acoperită de codri de stejari și livezi întinse, se ridică Palatul Mogoșoaia – o capodoperă a stilului brâncovenesc și mator tăcut al unor povești de iubire, ambiție, dramă și renaștere.

Povestea palatului începe în anul 1681, când Constantin Brâncoveanu cumpără moșia Mogoșoaia de la boierul Mogoș, de la care îi rămâne și numele. Pe atunci, domeniul era o zonă retrasă, bogată în vânat și înconjurată de lacuri, perfectă pentru o reședință domnească de vară.

Brâncoveanu, un diplomat abil și unul dintre cei mai cultivați domnitori ai Țării Românești, visa să creeze o locuință pentru fiul său Ștefan – un simbol al prosperității și continuității familiei. În 1698, la doi ani după ce fusese înscăunat, a dat ordin să înceapă lucrările, iar construcția s-a întins până în 1702.

Arhitectura – un dialog între Orient și Occident

Palatul Mogoșoaia este una dintre cele mai rafinate expresii ale stilului brâncovenesc, un stil arhitectural original născut la intersecția drumurilor comerciale și culturale dintre Imperiul Otoman și Europa Centrală. Planurile îmbină:

• loggii și balcoane cu arcade trilobate, inspirate din Renașterea italiană,
• Detalii florale și motive geometrice sculptate în piatră, cu parfum oriental,
• Simetrie clasică a arhitecturii occidentale, îmblânzită de cărămidă roșiatică locală.

Un detaliu mai puțin cunoscut este faptul că multe dintre elementele decorative au fost realizate de meșteri veniți din Constantinopol și Transilvania, care au lucrat cot la cot cu pietrari și zidari români.

În primii ani, Mogoșoaia a fost scena unor recepții somptuoase. Boieri, diplomați străini și artiști au trecut pragul acestei reședințe, savurând ospitalitatea brâncovenească. Însă destinul palatului s-a schimbat dramatic în 1714, când Brâncoveanu, acuzat de “trădare” de către otomani, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi. Averile familiei au fost confiscate, iar Mogoșoaia a intrat într-o lungă perioadă de declin.

În secolul al XIX-lea, războaiele ruso-turce au adus distrugeri repetate, iar palatul a fost folosit inclusiv ca adăpost militar. Unele fresce au fost pierdute definitiv, iar mobilierul original a de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. dispărut.

Renașterea prin Martha Bibescu

Cea care a redat viața palatului a fost prințesa Martha Bibescu, o figură legendară a Europei interbelice – scriitoare, diplomat de salon, prietenă a lui Marcel Proust și a reginei Maria a României. În 1912, Martha a moștenit domeniul e la soțul său, George Valentin Bibescu, și a început o restaurare minuțioasă, inspirată de documente și schițe vechi.

Martha a reușit să refacă arhitectura și să transforme Mogoșoaia într-un centru cultural vibrant. În saloanele palatului au conversat artiști, scriitori și politicieni din toată Europa, de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. Se spune că unele dintre paginile romanului Izvor, țara sălciilor au fost scrise chiar în grădinile palatului.

Curiozități despre Palatul Mogoșoaia

• Pietre de moară în ziduri – O parte dintre cărămizile folosite provin din vechi construcții monahale, iar meșterii au folosit și pietre de moară în structura zidurilor pentru rezistență.
• Simboluri ascunse –Motivele florale sculptate pe fațade nu sunt doar decorative – unele reprezintă simboluri creștine codificate, menite să protejeze locuința.
• Un tunel secret – Legendele locale vorbesc despre un tunel subteran care ar fi legat palatul de malul opus al lacului, folosit în vremuri de pericol.
• Pasiunea pentru grădini – Grădinile originale au fost inspirate de modelele venețiene, cu alei simetrice și arbori rari aduși din Italia.

Astăzi, Palatul Mogoșoaia găzduiește colecții de artă brâncovenească, expoziții temporare și evenimente culturale. Vizitatorii pot explora curtea interioară, sălile boltite, foișorul de pe malul lacului și biserica „Sfântul Gheorghe” aflată la intrare – o bijuterie arhitecturală ridicată tot de Brâncoveanu.

Surse foto: conac.sonoro.org, planiada.ro, blog.travelminit.ro, news.ro

Vacanța mare nu înseamnă doar timp liber – e un timp magic în care copiii pot crește altfel: prin artă, povești și muzică.
Vacanța de vară e o șansă unică să umplem sufletele copiilor cu frumusețe, cu vis, cu emoție.

Copiii au nevoie de artă, povești și muzică la fel cum au nevoie de iubire, mâncare și joacă liberă. Nu sunt mofturi, nu sunt opționale.

Sunt vitamine pentru inimă și minte, mai ales când timpul curge altfel, fără clopoțel și teme, în vacanța cea mare.

O poveste spusă sub un copac, o melodie fredonată în mașină, un desen făcut pe marginea unei mese – toate acestea construiesc universul lăuntric al unui copil. În vacanța de vară, când au libertate, când nu sunt presați de teste și note, copiii pot înflori cu adevărat.

…Dar pentru asta au nevoie să fie hrăniți și altfel.

Să le dăm mai mult decât distracție pasivă. Să le oferim timp pentru visare, pentru pictat, pentru citit cu voce tare, pentru cântat fără rușine, pentru dans cu poftă! În vacanța mare, să le dăm libertatea de a fi ei înșiși – creativi, sensibili, curioși.

Arta, muzica și poveștile nu sunt doar pentru școală. Sunt pentru viață.
Și tocmai în vacanța de vară, când ritmul încetinește, avem cea mai frumoasă ocazie să le cultivăm în suflete. Un copil care trăiește o vacanță plină de frumusețe va duce mai departe o viață plină de sens.

Creionul lui Cristian

Cristian era un băiat tăcut, cu ochi mari și cuminți. La școală, stătea mereu în banca a doua, destul de aproape de tablă, dar niciodată ,,prea în față”. La orele de arte, se simțea mic. Colegele lui, mai ales Ana și Miruna, desenau fluturi care păreau gata să zboare de pe pagină. Prindeau umbre, lumină, proporții… Primeau mereu laude. „Ce talent!”, „Extraordinar!”, „Bravo, fetelor!”, spunea doamna.
Cristian doar își învârtea creionul și colora cât mai simplu. Nu era rău, dar nici „wow”. Așa credea el.

Când a venit vacanța de vară, Cristian s-a dus la țară, la bunicul lui. Acolo era liniște, aer curat și, în fiecare dimineață, miros de iarbă tăiată și ceai cu mușețel și mentă.

Într-o după-amiază leneșă, stătea în curte, mâzgălind ceva cu un băț în nisip. Bunicul s-a apropiat încet, s-a uitat peste umăr și i-a spus simplu:

— Ai mână bună. Dacă îți place, desenează. Nu pentru alții. Pentru tine.

Atât. Fără aplauze. Fără comparații. Doar o ușă deschisă.

A doua zi, Cristian a cerut un caiet vechi. A început cu o frunză. Apoi un măr. A desenat găinile din curte. Apoi motanul. În fiecare zi mai așeza pe coli câte ceva. Bunicul trecea pe lângă el și spunea doar: „Azi pare mai rotund mărul.” Sau „Pisica aia chiar pare să doarmă.”

Niciodată „bravo!” strident. Dar mereu acolo, cald.

Până în august, Cristian avea un caiet plin. Într-o zi, și-a desenat bunicul dormind în șezlong. A dus desenul în bucătărie. Bunicul l-a privit lung, a zâmbit și a zis:

— Aici ai pus suflet din tine. Se simte…

În septembrie, Cristian s-a întors la școală. La prima oră de arte, a scos o foaie curată și a început să deseneze fără teamă. Nu pentru notă. Nu pentru doamna. Pentru că îi plăcea.

Cristian nu mai era băiatul care „nu se pricepea”.

Era băiatul care descoperise, în vacanța mare, că talentul nu strigă. Se așază în liniște și crește, dacă îl lași.

Numele lui Alexandru Pop Zărăndean evocă o poveste trăită între tradiție și căutarea autentică a sinelui, între zbuciumul unui suflet captiv într-o lume rigidă și eliberarea prin artă. Originar din Țara Zarandului, un colț de țară unde pământul și folclorul se întrepătrund într-o armonie tăcută, Alex este mai mult decât un simplu artist. Este un căutător al esențelor, un restaurator al tradițiilor uitate, un om care creează și care aduce în fața publicului această muncă. Aceste pasiuni care păreau interzise i-au fost salvarea, forțându-l să gândească, să cerceteze, să înțeleagă lumea dincolo de doctrine. Așa a apărut Alexandru Zărăndean, omul adevărat, artistul. Studii de tehnică dentară și muzică, o călătorie dinspre știință spre sensibilitate artistică, l-au adus pe Alex în contact cu diverse domenii, fiecare contribuind la formarea sa ca artist. Astăzi, Alex Pop Zărăndean este un simbol al unei lumi care se află între trecut și prezent, între rural și urban, între tradiție și inovație. Căutătorul de comori ale folclorului, cercetătorul neobosit al meșteșugurilor vechi și al cântecelor tradiționale, aduce în contemporaneitate un patrimoniu cultural viu, prin proiecte inovative care îmbină vechiul cu noul. Proiectul său de redescoperire a drumului cânepii sau „Nana Pistoaie”, personajul umoristic care a cucerit online-ul, sunt doar câteva dintre manifestările unei personalități complexe, capabile să adâncească înțelesuri chiar și în cele mai simple gesturi. Alex, rămâne un om care „cântă pentru sufletul său,” un artist care știe că adevărata creație vine atunci când îți asumi propria autenticitate și nu te temi.

„Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.”

Alex, mă bucur să creionam o poveste astăzi. Hai să începem! Cine este Alexandru Pop și cine este Alexandru Pop Zărăndean? De unde acest apelativ care în timp s-a așezat drept nume?

Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.
Un copil care a crescut în stări de vinovăție și condamnare, în frici și reprimare.
Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.

Toată această poveste m-a condus spre Alexandru Zărăndean.
Alexandru Zărăndean sunt EU, cel adevărat!

Ce înseamnă pentru tine Țara Zarandului? Cum îți vorbește acest pământ când taci și-l asculți?

Țara Zarandului înseamnă pentru mine emoție, bogăție sufletească izvorâtă din sufletul țăranilor locului.
Înseamnă bun gust, simț artistic deosebit, simplitate.
Pământul… nu-l aud, îl simt. De mic copil, în fiecare vară, umblam foarte mult desculț, simțeam această nevoie.
Acum mai puțin apuc să fac acest lucru dar în copilărie, vara, eram mai mult desculț decât încălțat.

„Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.”

Cum era Alex în anii copilăriei? Ce pasiuni avea și cum își ocupa timpul?

Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.
După ce am mai crescut puțin, ani de zile m-am ocupat de corul de copii al bisericii și mai apoi de orchestra de mandoline.
Această perioadă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt pe plan muzical.
Toate celelalte pasiuni care clocoteau în mine legate de arta tradițională, meșteșuguri, folclor erau făcute așa mai pe ascuns.
Ori mergem în spatele casei, spre grădină, unde avem un atelier în care îmi construiam o roată a olarului și mă jucam cu lutul, ori mergeam la o vecină care avea televizor și urmăream programe destinate muzicii poluare. Mă trezeam singur în casă învățând să joc dansuri populare de la televizor și mă ,,bat” pe picioare.
Ori îmi înregistram pe un telefon, cum era pe vremea aceea, anumite piese muzicale pe care le ascultam și le cântam în secret.
Deasemenea petreceam foarte multe ore prin biblioteca orașului sau a școlii căutând cărți sau informații care vorbesc despre tradiție, folclor, meșteșuguri.
Am avut foarte multe pasiuni de-a lungul copilăriei, ciudat de multe, e mult de povestit.
Într-o vreme, prin adolescență, aveam o pasiune nebună pentru cai, pentru muncile agricole unde era implicată forța cailor.
Toată ziua eram în grajd la vecinu’ Romică țesălând caii și învățând mersul creșterii lor.
Îmi doream enorm să-mi pot cumpăra un cal dar nu aveam posibilitatea financiară pe vremea aceea. Undeva în mine a rămas acea dorință și mă gândesc că după ce mă așez la casa mea îmi voi cumpăra barem* un cal dacă nu doi.

„Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.”

Care a fost momentul care a declanșat în tine dragostea față de folclor și tradiții? Dacă ai închide ochii și ți-ai aminti un cântec pe care îl fredonai la începuturile tale ca artist, care era acela?

Nu țin minte un moment anume, pur și simplu așa mă știu dintotdeauna.
Țin minte în schimb bucuria imensă pe care am simțit-o în momentul în care am găsit într-o cameră de depozitare a casei noastre straiele străbunicului meu. Efectiv nu-mi venea să cred că există așa ceva în casa noastră. Cred că acela a fost primul meu contact cu un costum popular pe care l-am și îmbrăcat.
Deasemenea țin minte nunta vecinei mele care a fost făcută în cort, cum era pe vremea aceea.
Eram mic și cu toate că în casa noastră nu s-a ascultat niciodată muzică populară când am auzit duba (toba) și ștabul (taraful) de la uspăț (nuntă) pur și simplu m-am transpus în altă lume. A săltat sufletul în mine de bucurie că am avut ocazia să văd și să aud așa ceva, eram acolo cu toată ființa.
Mi-a plăcut atât de mult încât eram disperat să mai prind o nuntă în cort să mă pot bucura de atmosfera respectivă.
La ceva timp după episodul acesta văzusem la câteva străzi distanță de noi, într-un colț de stradă…un nou cort, așa părea de la distanță sau poate așa speram eu să fie.
Am zis gata, iară-i uspăț, iară cântă ștabu’.
Am fugit într-un suflet până acolo iar când m-am apropiat am descoperit că de fapt proprietarul locului își ridicase un gard din scânduri pe care l-a vopsit negru. Deci, nu, nu era prelata de la cort, era un gard.
E de râs, dar, neașteptat, am lacrimi în ochi relatând această întâmplare. Mă copleșește inocența pe care o aveam, pasiunea nebună și determinarea care mă ține până în ziua de astăzi.

Ce studii ai? Unde ai ales să-ți petreci anii studenției și ce aport au avut aceștia asupra omului care ești astăzi?

Am absolvit facultatea de ,,Tehnică Dentară” din cadrul Universității de medicină și farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Din anul al doilea de facultate am dat admitere și la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic. Doi ani i-am făcut în paralel până la încheierea primei facultăți. Am absolvit și „Facultatea de Muzică”, apoi am urmat și cursurile masterale în cadrul aceleiași facultăți. În paralel am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Arad, secția canto popular.
Toate au avut un aport mare de tot, aș putea povesti ore întregi cum și în ce fel m-au ajutat să mă dezvolt, să mă adaptez social, să cunosc oameni, locuri, lucruri. Mi-au deschis uși spre mine cel de astăzi, mi-au adus în prezența oamenilor și a relațiilor de care avem nevoie. M-au ajutat mult!

„Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației.”

Alex, ai un glas care unge sufletul publicului și care te-a purtat prin festivaluri, concursuri, te-a urcat pe scene și ți-a adus aplauze, cum au fost anii aceștia? Aduc festivalurile locale sau naționale un plus valoare pentru numele unui viitor artist?

Festivalurile-concurs te educă! Ca unul care am trecut prin ele pot observa cu ușurință cine s-a ,,format” în festivaluri și cine s-a ,,format” la nunți, botezuri, cumetrii.
E mare diferența! În festivaluri te lovești de anumite rigori, de un juriu specializat, înveți să te îmbraci, să porți costumul popular, să adopți o atitudine potrivită, să gestionezi emoțiile. Ai ocazia să te evaluezi ca artist, să vezi unde te clasezi față de ceilalți colegi. Să analizezi, de ce celălalt a luat locul I și tu n-ai luat nimic, el ce a făcut bine, ce a avut în plus. Și am mai observat un lucru, în urma festivalurilor rămân pe baricade și se aleg copiii cu adevărat talentați și determinați și pasionați de această artă. Ceilalți se pierd în așa zisele nedreptăți sau favoritisme care se presupune că ar veni din partea juraților. Cred că toți concurenții simt la un moment acest lucru. Nici nu contează cât de e reală treaba aceasta sau nu, când îți dorești cu adevărat și iubești folclorul culegi într-un final tot ce e bun și de folos de aici și îți vezi de drum. Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației. Nu culeg, nu creează, nu simt. Își fac carieră cu repertoriul altora, sau o iau pe arătură abordând și creând piese cu un mesaj lipsit de profunzime și adevăr, comercial.

Spune-ne sincer, ce nu se vede in spatele unui concurs, in spatele unei competiții între tinerii interpreți? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de a participa la un astfel de festival concurs?

În spatele unui concurs nu se vede munca, stresul, emoțiile. Nu se aud vocalizele colegilor din camerele de cazare din dimineața concursului. Mă exasperau acele sunete, îmi creau un gol în stomac de nu mai eram bun de nimic. Nu se văd lacrimile celor care n-au trecut preselecția, dezamăgirea profundă în urma jurizării. Nu se văd prieteniile care sunt distruse în secunda doi după premiere din cauza invidiei sau a faptului că aveai impresia că altul a fost favorizat în defavoarea ta.
Cărți întregi cred că ar putea fi scrise cu poveștile fiecărui concurent. Acum îmi amintesc cu amuzament de toate cele trăite sau auzite în concursuri, dar atunci, cum ziceam, e nevoie să fii extrem de pasionat, puternic, determinat pentru a putea trece cu brio de această etapă.
Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie. Am cântat plin de frici, emoții, gânduri care mă sabotau neștiind la acea vreme că cei din fața ta rămân cu emoția pe care le-ai transmis-o și cu felul în care i-ai făcut să se simtă sau să trăiască momentul.

„Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie.”

Ai momente în care te simți neînțeles? Ce înseamnă pentru tine să rămâi autentic într-o lume care cere uneori altceva decât sufletul tău?

Nu mă simt neînțeles, cred că nu-mi pasă de acest aspect, cred prea mult în ceea ce simt. Nu-mi doresc să schimb pe nimeni, nu caut să conving pe cineva de ceva și consider că nimic nu e pentru toată lumea. Scopul meu este de a ajunge cea mai bună variantă a mea, de a da la o parte tot ceea ce nu sunt și de a inspira pe toți cei care au nevoie de mine, într-un mod cât mai bun și sănătos.
Și da, rămân autentic prin faptul că fac ceea ce simt.

„Sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes.”

Îți desfășori activitatea la Sebiș, ce proiecte ai în plan profesional aici dar, sunt curios și unde prind viață visurile tale din plan personal?

Da, sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes și poate fi pus alături de cele mai mari festivaluri de gen din țară. Se întâmplă și se vor întâmpla lucruri frumoase.
Pe plan personal sunt în proces de a cumpăra o casă țărănească unde voi ,,scrie” o poveste tare frumoasă, vă voi povesti mai multe la momentul potrivit.

Eu te-am descoperit online urmărind proiectul tău de redescoperire a drumului cânepii, cum iți gestionezi astăzi pașii de aducere în actualitate a elementelor sacre pe care le mai descoperi cercetând satele din zona ta? Mai sunt izvoare din care sa extragi informație?

Surprinzător, chiar recent am întâlnit un izvor bogat de folclor autentic, nealterat, pe nană Cornelia Soare din satul Iercoșeni.
Da, pasiunea mea nebună m-a făcut să caut în toate colțurile ,,lăzilor” de zestre, prin podurile caselor, prin toate satele și pe la toate babele, să mă exprim într-un mod tradițional. Dacă ești suficient de pasionat, găsești, descoperi.
Le aduc în actualitate și zic eu că le îmbrac într-o formă destul de atractivă folosindu-mă de mediul online. Pot fi un lucru tare bun și aceste rețele de socializare dacă înveți să le folosești cu cap. Filmez, editez, postez. Nu e deloc o muncă ușoară dar dacă nu ești pe val în online, nu ești nici fizic. Aceasta e mersul lucrurilor și consider că nu are rost să ne opunem ci mai de grabă să învățăm, așa cum ziceam, să folosim cu cap aceste rețele în folosul nostru și într-un scop bun pentru noi și pentru cei din jur.

„Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată.”

Poate nu mulți știu că deseori ești un fel de ,,croitorașul cel viteaz”. Ce simți când acul prinde viață între degetele tale și fiecare cusătură spune o poveste?

Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată. Sunt în stare să stau ore întregi și să-mi admir lucrul care mi-a ieșit din mâni. Pur și simplu mă încarc de frumos, este o satisfacție extraordinară.

Cum ai pornit proiectul cu Nana Piștoaie care ți-a adus milioane de vizualizări în mediul online? Cine este personajul pe care îl interpretezi, și vreau să ne spui dacă în spatele umorului sunt și adevăruri despre realitatea din ziua de astăzi pe care încerci să le expui?

Da, asta și înseamnă umorul, ,,penalizarea” într-un mod comic a unor comportamente sau situații nepotrivite sau lipsite de moralitate din societate.
Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna. De mic copil am imitat anumiți oameni sau artiști spre amuzamentul celor din jur.
În facultate aveam o colegă care se amuza teribil când mă auzea vorbind ca o babă. Atunci mi-am ridicat un semn de întrebare, oare chiar e atât de amuzant? Odată la ceva vreme mai filmam câte un video amuzant pe care îl trimiteam câtorva prieteni. Râdeau toți și îmi spuneau să le postez public deoarece sunt amuzante și vor ,,prinde”. Într-un final mi-am făcut curaj și am postat. După video ,,babele în biserică” dacă azi, în ziua postării, am avut 2 mii de următori pe tiktok, până mâine am avut peste 10 mii, a explodat contul. Cam acesta a fost începutul. Numele personajului l-am ales tot la sfatul unor prieteni, preluând porecla celei care este Florița Păiușan, o nană din lumea satului de care m-am apropiat foarte mult și care este un izvor nesecat de folclor, versuri, povești sau strigături de nuntă.
În schimb, dacă ar fi să spun cine stă la baza acestui personaj, ca mod de a fi, gesturi, mimică este bunica mea din partea mamei, cea cu care am crescut în casă, dar și cea din partea tatălui care ne vizita mereu. Ambele au fost figuri mari. Și nu în ultimul rând toate babele și bătrânii satelor pe care le-am colindat încă din copilărie în culegerile mele de folclor.

„Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna.”

Ai un mentor? Ești un artist complex, cercetezi rădăcinile, le aduci în actualitate prin creație, dai glas liniilor melodice și le aduci în fața publicului, țeși povești si interpretezi roluri. Ce rol ai juca dacă ai avea șansa unei cariere actoricești pe care lasă-mă să-ți zic că deja ai început-o cu acest proiect.

Am mai mulți mentori când vine vorba activitatea folclorică. Bătrânii satelor pe care i-am descoperit de-a lungul vieții, culegerile de folclor din care mă inspir și care redau gândirea țăranului, simplă dar în același timp profundă și plină de tâlc.
Pe lângă acest lucru mă sfătuiesc cu câțiva prieteni care fac parte și ei din această breaslă și pe care eu îi consider ce trebuie.
Lumea mă asociază cu umorul, probabil s-ar aștepta să aleg un rol umoristic. Nu știu, simt la fel de bine și drama, simt că aș putea întruchipa orice rol, actorie să fie!

Este Romania locul care îți dă aripi? Ce proiecte noi ai încerca să materializezi din toate aceste calități pe care Dumnezeu le-a sădit în inima ta?

Nu am așteptat niciodată ca România sau oricine altcineva să-mi dea aripi la fel cum nu cred că cineva mi le-ar putea tăia. Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.
Cred foarte mult în viziunea mea și în ceea ce simt și mă văd în viitor bucurând lumea prin muzica mea și printr-o grămadă de proiecte și activități cultural-artistice care știu că vor inspira, educa și ridica vibrația celor care vor fi prezenți.
În prezent sunt în proces de a cumpăra o casă bătrânească în satul tatălui meu, loc în care vizualizez lucruri și activități extraordinare pentru pentru oameni de toate vârstele.

„Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.”

Dacă ar fi să-ți lași viața întreagă scrisă într-o singură melodie, ce ai pune în ea? Cum s-ar auzi? Ar fi o doina profunda sau un cântec de joc?

Hmm, nu cred că aș putea cuprinde într-o singură melodie tot ce am trăit sau simțit până în prezent dar cu siguranță ar fi un cântec așezat și profund.
Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.

„Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.”

„Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș.”

Născut în inima Maramureșului, în satul Vadu Izei, Paul Ananie poartă în suflet muzica tradițională, o explorează și o aduce în fața publicului prin diverse proiecte pe care vă invit să le urmăriți pe canalul lui de YouTube. De la cocoșul care cânta dimineața în copilăria sa, până la simfonia de vânt din grădina casei părintești, fiecare clipă a vieții lui este impregnată de sunetele și poveștile acelor locuri mijlocite de familie, care îi este mereu sprijin și susținere. Cu o voce care reînvie dorul și frumusețea Maramureșului, dar și cu un bagaj de învățăminte adunat din călătoriile sale și studiile în etnologie, Paul Ananie aduce pe scenă nu doar cântece, ci adevărate fragmente din sufletul unei culturi care se adaptează și se reinventează. În lumea sa, muzica nu este doar o pasiune – este un mod de viață, o modalitate de a adresa emoțiile celor din jur și de a le aduce aminte de legătura lor cu acest des auzit „a fost odată”, dar într-un mod actual, potrivit vremurilor pe care le trăim. Colaborează cu diverși artiști și mereu aduce noutăți publicului și comunității lui de oameni din social media de care este foarte apropiat punând mereu accent pe naturalețe.

Ananie-veselie, să-ncepem!

Ce e mai greu: să cânți o doină de jale sau să refuzi o a cincea porție de cozonac la o gazdă din Maramureș?

O… cred că răspunsul este evident…Cu ospitalitatea tipică moroșenilor, oricui cred că i-ar fi imposibil să refuze cea de-a cincea porție de cozonac, dar mai cu seamă… cel de-al cincilea pahar de horincă!

Ananie-veselie, mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele la această discuție, sper eu, savuroasă pentru urmăritorii tăi. Cine e Paul Ananie, sau Ananie – Veselie? Care este pașaportul (vom reveni la el) cu care pleci în lumea largă?

Mă bucur și eu că m-ai ales să împărtășesc cu cititorii voștri gândurile și amintirile mele.
Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș (poate prea bine învățați, pentru că uneori în viață am avut momente în care ar fi trebuit să-i pun „pe pauză” și să acționez în consecință, dar rădăcina bună și solidă nu m-a lăsat), iar ulterior am adăugat „școala vieții”, dacă îi pot spune așa, învățată din toate celelalte experiențe trăite: drumuri prin toată țara și lumea asta mare, oameni, situații, 11 ani de București… m-au șlefuit în omul de azi. Cu bune și cu rele…

Dacă ai închide ochii acum și ai încerca să-ți amintești sunetul copilăriei tale din Vadu Izei, ce-ai auzi prima dată? Cum se vedeau anii aceia prin ochii tăi de copil, acasă, acolo în frumosul Maramureș.

Dacă vrei să fiu sincer, am închis ochii și nu mi-a venit niciun sunet în gând, din copilărie, în afară de cel al cocoșului cântând dimineața. Daaaar… acum, mare, am totuși un sunet preferat, pe care îl aud în minte de câte ori mă gândesc la „ACASĂ”: în capătul grădinii mele este un alt teren. În colțul acelui teren este un stejar. De câte ori bate vântul, el se transformă într-o simfonie de sunete care te transportă instant, parcă, într-un basm. De fiecare dată când merg acasă, lucrul preferat pe care îl fac (din timpul pandemiei am început să fac asta) este să merg sub acel stejar și să îi ascult „muzica”. Este incredibil cum te poate face un simplu copac să te simți teleportat într-o poveste din cărțile copilăriei.

Spune drept: cântai ca să te asculte lumea sau ca să scapi de treburi prin gospodărie? Care a fost începutul, îți amintești ce fredonai prin curte și îți dădea încredere că vei fi o voce a Maramureșului cândva?

Tu crezi că puteam scăpa de treburile gospodăriei? Nici vorbă, asta nu se întâmpla niciodată. Deși… recunosc, fiind cel mai mic din familie, am fost scutit de muuulte ori de munci. Fratele meu, pe de altă parte… nu prea. Cântatul, să știi, m-a acompaniat la orice făceam: muncile din gospodărie, când eram agitat, stresat, emoționat, nervos. Oricare sentiment aveam, primul lucru la care apelam era muzica. Nu știu cum să explic asta… ai mai auzit om care să cânte de stres?

Care dintre cântecele tale îți este cel mai apropiat de suflet, si de ce? Ce povestea te leagă de acesta?

La întrebarea asta e greu să răspund, pentru că e exact ca treaba aia când ai întreba un tată: “Care este copilul tău preferat?” Totuși, o să îți spun că fiecare piesă este preferata mea în momentul în care o creez. Mi se pare că am făcut ceva extraordinar, a 8-a minune a lumii . Poate peste ani… nu mi se mai pare atât de “uau”, dar pe moment, atunci când le fac, fiecare devine preferata mea.

Cu ce principii de viață învățate de acasă, ai plecat student la București? Cine ți le-a inspirat? 

Cum am spus și mai sus… cei șapte ani de acasă: să nu deranjezi pe nimeni, să te comporți cuviincios, să nu ieși în evidență (asta… n-am prea respectat-o), să nu fii rău, hain, mincinos, să te rogi lui Dumnezeu, să oferi mereu respect oamenilor… cam tot ce ar trebui să știe fiecare și (din păcate) nu știu cât se mai ține cont acum de ele, în vremurile pe care le trăim. Toate acestea mi-au fost inspirate de ai mei, mama, tata, bunica și mama bună (eu am două bunici, una la oraș și una la sat: bunica și “mama bună”, cea din sat ).

Știu că ai studiat etnologia, care crezi ca este cheia succesului unui etnolog astăzi, într-o lume tot mai îndepărtată de aceasta zona?

Într-adevăr, am mers taman în celălalt capăt de țară la facultate și am ales să aprofundez domeniul acesta, cu studii culturale, etnologie, antropologie culturală și folclor. E o lume “magică” acolo. Nu e nici ușor, nici greu, dar este foarte „eye opening”. Mi-a deschis orizonturile gândirii și a percepției asupra multor lucruri. Cheia succesului unui etnolog? La noi, la specializarea asta, cred că fiecare și-a folosit studiile în propriul scop: pe mine m-au ajutat în domeniul în care activez, cel muzical, dar și ca om: să înțeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu și, mai ales, de ce. În România, din păcate, nu mulți își găsesc de muncă în acest domeniu, pentru că știm și vedem câtă importanță dau cei de la „putere”, culturii. Dar nu e totul pierdut, să nu fim apocaliptici. Dacă ești deștept te descurci în orice domeniu, pentru că etnologia are această versatilitate, de a putea fi aplicată în multiple domenii de activitate.

„Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: DA, ESTE AȘA! Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?, etc. Te face să gândești mai mult.”

 

Cum a influențat formarea ta în etnologie modul în care abordezi muzica și cultura tradițională?

Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: “DA, ESTE AȘA!” Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: “De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?”, etc. Te face să gândești mai mult. Poate unul dintre cele mai mari ajutoare a fost faptul că am înțeles în sfârșit ce cânt, pentru că nu știam niciodată ce să spun: Folclor? Muzică populară? Muzică tradițională? Pot spune acum cu siguranță că eu cânt muzică populară, deoarece odată ce o iei din mijlocul comunității, o smulgi din simțămintele omului care cânta singur când muncea la câmp, la coasă, etc. și o duci pe scenă, ea devine o muzică accesibilă pentru mase, deci muzică populară.

Care sunt cele mai mari riscuri la care e expus folclorul românesc astăzi? Și ce putem face, concret, pentru a-l proteja?

Trendurile. Astea-s cele mai mari riscuri. Dar nu scăpăm de ele, deci nu vă imaginați că o să ajungem să cântăm iar despre munca la seceriș și mai știu eu ce…Pentru că asta e una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM. El nu poate cânta ce au trăit alții acum 100 de ani, deoarece nu mai face parte din viața sa cotidiană. De aceea vedem acum tot felul de cântece, care mai de care. Dar asta e un proces natural, nu este greșit. Doar trebuie să știm să îl facem cu cap.

Una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM

Paul, ești un artist echilibrat iar pentru asta vreau să îmi spui, cum poți păstra echilibrul între autenticitatea pe care o transmiți prin cântecele tale, contemporaneitatea și cerințele publicului de astăzi?

Păi tocmai ce ziceam… să o facem cu cap. Se poate, credeți-mă! Poate rezultatul nu este imediat, dar cu siguranță este unul de lungă durată! Problema, însă, este că oamenii de acum nu mai au răbdare. Vor ca totul să fie cu rezultate instant. Nu prea merge așa…Adică poate merge, dar dacă urci fără să treci prin toate etapele… e greu să te menții, că nu știi ce să faci. A… și dacă vei cădea… vai, ce-o să doară!

Ești o prezență în mediul online, cât de mult ajută un artist să fie deschis, vulnerabil și dispus să comunice cu publicul lui prin intermediul acestor rețele sociale. Te ajută să fii relevant pentru publicul tânăr?

Este foarte important acum. Deși lumea este inundată cu informații din toate părțile, e important să exiști pe social media și să fii activ. În ultima perioadă, totuși, am înțeles și importanța discreției.
Dacă ar fi să dau un sfat… le-aș spune să fie naturali. Deși unora le este imposibil. Cunosc extrem de mulți oameni care pe online sunt într-un fel și în viața reală sunt complet diferiți. Fiecare cu alegerile sale…

Cum se împacă artistul Paul cu omul Paul? Au oare aceleași dorințe și planuri? 

Ambii vor mai mult, unul de la celălalt. Omul știe că artistul poate mai mult, iar artistul știe că omul poate mai mult. Dar cumva… ajung la un consens. Își doresc binele unul altuia.

La ce vis de al tău lucrezi în fiecare zi, și ce colaborare muzicală ți-ar plăcea să faci și acum e momentul să afle din acest articol?

Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta! Cu colaborările muzicale… am cam făcut cu mulți oameni mari, talentați, faini și dragi mie. Am fost un norocos, recunosc. Pot totuși să îți dau un mic spoiler dintr-un proiect viitor: voi lansa anul acesta un trio muzical cu doi artiști contrastanți ca stil, din muzica mainstream. Abia aștept!

„Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta!”

 

Povestește-ne un moment stânjenitor sau amuzant pe scenă. Cum ai ieșit din el?

O, Doamne… sunt atâtea. De la uitat de versuri la microfoane în dinți, încurcat numele oamenilor, abținut să nu râd când mai cădea câte unul… multe. Uite, îmi aduc aminte unul care s-a întâmplat “aproape” pe scenă . De ce „aproape”? Pentru că urma să intru în scenă și eram după un banner mare. Când să pornesc, m-am împiedicat de niște cabluri și era să cad în nas, dar m-am ridicat la timp, fix la intrarea în scenă . Nu m-a văzut nimeni, am ieșit basma curată. Dar dacă mă întrebi cum ies din cele care se văd… ți-aș spune că sunt natural și nu ies nicicum, eu sunt primul care râde de mine. Râd cu oamenii în rând și mergem mai departe.

Unde mergi atunci când vrei să fugi de ,,zgomot”? Și ce faci pentru a te deconecta de haosul drumurilor dintre cântări, studio, filmări?

CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec. Culmea, când vreau să scap de „zgomot”, tot la zgomot mă duc pentru că prefer orașele mari, aglomerate, cu oameni care mișună peste tot, cu lucruri în viteză, cu multe obiective de vizitat… mă întorc mai obosit din vacanțe decât am plecat.

„CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec.”

 

Am spus că revin la pașaportul tău, spune-mi, mai ai pagini libere? Știu că ești pasionat de călătorii și vreau să îmi zici care a fost cel mai fain loc în care ai avut ocazia să mergi. 

Mai sunt câteva pagini care așteaptă să fie umplute. Mă strigă, le aud: „PAAAAUL, UMPLE-NEEE”.

La fel ca și cu cântecele, nu pot să zic că am vreun loc preferat. Da, sunt câteva în care m-aș întoarce mereu: San Marino, Islanda, New York și, poate cea mai mare surpriză dintre toate: Dubai. Am evitat voit Dubaiul pentru multă vreme deoarece consideram că este doar pentru o categorie de oameni… știți voi. Vedeam mereu aceleași trei poze de la piscină, Burj Khalifa, fântânile și cam atât. Doamne… ce contrast am trăit când am ajuns acolo și am realizat că e COMPLET diferit față de ce credeam eu, că e un amalgam de culturi, o curățenie incredibilă, o ordine extraordinară, ai atâtea de văzut și cunoscut, vizitat, învățat, etc, DOAR SĂ VREI! Recunosc, am judecat greșit, prin prisma a ce vedeam pe social media. Acum însă, mă declar mare fan!

Te-ai regăsi în ideea de a trăi pe alte meleaguri, cu România doar în suflet?

Acum câțiva ani aș fi zis că NU. În ultima perioadă însă… dacă aș putea să fac și în străinătate ce fac eu aici… nu aș mai fi atât de sigur de acel “nu”. Dar cu siguranță că nu ar fi o mutare de lungă durată. Asta știu clar.

„După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai.”

 

Crezi în minuni? Ce-i spui lui Dumnezeu când ești doar tu cu El?

Cred că cred. Nu știu sigur cum am defini acel termen de „minuni”. Cred că „minunile” pot fi și mici, în viața de zi cu zi. După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai, ajută-mă să cânt bine, să învăț bine (asta e de pe vremea liceului, dar încă nu mi-am scos-o din listă pentru că omul cât trăiește învață) și apoi îi mai cer câteva lucruri pentru familia mea și chestiuni punctuale, dacă am ceva ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Am o legătură specială cu Dumnezeu, asta simt.

Până ne vom întâlni la următoarele evenimente sau nunți, că la voi în Maramureș multe mai sunt, Paul, ce înseamnă fericire pentru tine în 3 cuvinte?

Poate nu o să fie cuvintele la care se așteaptă lumea, dar pentru mine fericirea înseamnă călătorii, mâncare și muzică! Mă vrei sincer? Ăsta sunt. Ah, și dacă îmi permiți, aș mai adăuga unul: LIBERTATEEEEEE!

Cred mult în misiunea noastră de a lăsa urme în urma noastră. Dacă într-o zi tot ce ai cântat, scris sau spus s-ar pierde, ce ai spera că și-ar mai aminti oamenii despre tine?

Wow! Asta chiar e o întrebare grea. Nici nu vreau să mă gândesc la ipoteza asta, că m-aș „strica de cap” cum se zice la noi, să dispară toată munca mea de până acum. Dar dacă ar fi să fie așa cum zici tu… aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.

 

„aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.”