În perioada liceului a văzut scena. A flirtat cu ea patru ani, la secția „Arta actorului”. S-a îndrăgostit și, la ani distanță, Mari Dumitrache poate să declare cinstit că au cea mai pură relație. S-au pus multe ingrediente în această legătură, de la muncă la talent, până la timp petrecut pe veșnicele scânduri ale scenei și nu timp petrecut în familie. Dacă ar fi să o preocupe ceva pe tânăra actriță e faptul că mereu vrea să creeze contexte unde omul de lângă râde. Când nu o face, e ea acolo să ofere o porție de râs. E o fire expansivă, veselă, ,,iubibilă”  și mă mândresc cu prietenia noastră.

Când nu dau de ea, ba e la Ateneul din Iași cu repetiții, ba la Sala Unirii sau în turnee, prin țară. Am putea mărturisi că viața sa e precum o escapadă din cotidian datorită rolurilor pe care le îmbrățișează. Să o cunoaștem!

Hai să facem un exercițiu de introspecție și să mergem împreună în perioada copilăriei! Cum era fetița Mari?

Stau și mă gândesc… Nu cred că m-am schimbat prea mult. Mama mereu îmi spunea : ,,Nu tot ce zboară ,se mănâncă”. Mereu mi-a plăcut să văd partea plină a paharului, să mă bucur de orice moment, să râd cât mă ține gura și să fiu înconjurată de mulți oameni.

De la cine ai moștenit pofta cu care guști din viață?

Nu știu dacă e moștenire sau așa m-am format eu. E drept că la mine în familie petrecerile erau în fiecare săptămână și zâmbetul nu lipsea de pe chipul mamei. Îmi plăcea tare mult când venea weekend-ul, știam ca tata o să dea drumul la muzică și o să ne facă grătar. Era un moment tare frumos, stăteam la masă și ne bucuram că suntem împreună.

Când suntem mici, ne jucăm „de-a mama”, „de-a educatoarea”, „de-a pompierul”. Tu te-ai jucat de-a actrița?

Eu m-am jucat ,,de-a balerina”, ,,de-a polițista” până în liceu, când am ajuns pe scena și acolo am rămas.

Ții minte când a fost momentul în care ți-ai spus că vrei să devii prietenă cu scena? Poate un moment când te-a stimulat și te-a încurajat vreun profesor?

Eu am fost la liceul ,,Hariclea Darclee” din Brăila, la secția  ,,Arta actorului”. În clasa a IX-a nu prea înțelegeam ce am de făcut, a fost mai mult un an de acomodare. Însă anul următor domnul profesor Gheorghe Antonescu (căruia îi mulțumesc) mi-a propus să merg la un concurs de teatru, unde ulterior am venit și cu un premiu acasă. Cred că acesta a fost momentul în care m-am hotărât că trebuie să  urmez acest drum.

Câtă satisfacție poartă acum în suflet tânăra Mari că a plecat de acasă, de la părinți și este un om realizat, cu o carieră în ascensiune?

,,Sufletul meu e plin de bucurie!” – așa  îmi place să spun. Nu a fost un drum ușor, dar mereu am avut siguranța că o să ajung acolo unde îmi doresc. Habar nu am ce mi-a dat atâta încredere. Cred că e cineva acolo sus care mă iubește și are grijă de mine. ❤️ M-am rugat mereu și am sperat că o să se întâmple.  Mai am de muncit, dar cu răbdare o să ajung și mai sus.

Poate ai relația cu părinții tăi clădită pe deschidere și vă exprimați deschis și reciproc sentimentele. Auzi des de la ei că sunt mândri de fata lor?

Mereu m-am considerat norocoasă, părinții niciodată nu mi-au interzis să îmi urmez visul (așa cum auzeam pe la colegii mei). A fost foarte important să știu ca îi am aproape și că mă susțin. Din păcate, nu au reușit să mă vadă la fiecare spectacol pentru că ne despart 242 de km, dar probabil va veni și ziua când se vor bucura mai mult de ceea ce am realizat. Ca să răspund și la întrebarea adresată de tine, de fiecare dată îmi spun că sunt mândri de mine.

Meseria pe care ai cuprins-o în viață este bucată din tine?

Cu siguranță! Îmi place foarte mult ceea ce fac, eu când mă duc la muncă… zâmbesc. Această meserie completează perfect fericirea mea.

Dacă ar fi, prin absurd, să renunți la ceea ce faci acum, ce ai face? Ar mai fi viața ta la fel?

Mă zdruncină întrebarea aceasta, e grea. Nu îmi place să mă gândesc la asta, mi se pare că nu știu să fac nimic altceva. Poate aș încerca să fiu antrenoare de fitness sau poate educatoare, dar nu cred că aș fi la fel de împlinită.

De ce are nevoie un actor să fie bun și foarte bun?

Eu cred că pentru a fi bun, un actor are nevoie de pasiune, iar pentru a fi foarte bun trebuie să fie muncitor și să aibă sufletul deschis.

De unde îți iei toate resursele, Mari? Pare că ai bateriile încărcate mereu, că nu se consumă.

Nu știu să fiu altfel. Vreau să mă bucur de orice moment, să iau din plin tot ce mi se întâmplă. De ce să fiu tristă când am tot ce îmi doresc? Am parte de iubire, înțelegere, un job la care merg cu drag… am toate motivele să fiu fericită. Ah, dar să nu uit… și cafeaua e cea care îmi dă multă energie.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă și nu poate pleca din suflet și minte?

Nu cred că am în suflet o tristețe atât de mare, nici de una mică nu îmi amintesc. Dar cu siguranță pierderea unei persoane foarte apropiată sufletului meu, m-ar întrista.

Mari plânge când e în afara scenei? Ce te-ar emoționa și în ce moment nu ai putea opri lacrimile?

Uneori plâng…  de fiecare dată mă emoționează copiii. E un subiect atât de fragil! Dacă aș putea, le-aș dărui fiecăruia măcar jumătate din copilăria frumoasă pe care am trăit-o eu!

„Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu.”

„Să dansezi înseamnă să taci în cele mai grăitoare moduri.”
Așa începe povestea Cristinei Danu, într-o confesiune care atinge cu precizie acel punct tainic unde talentul nu mai e doar har, ci formă de supraviețuire. O cunosc pe Cristina de peste 15 ani, și pot spune cu mâna pe inimă că în toți acești ani a fost definiția perseverenței, a pasiunii și a muncii. Concepte care puse laolaltă, creează performanță.

Dansul a fost prima limbă pe care a vorbit-o, cu mult înaintea cuvintelor. A fost refugiu, taină și rezistență în fața lumii. Mai târziu, scena a devenit un adăpost pentru un suflet care nu s-a mulțumit niciodată cu suprafața lucrurilor. A crescut între ritm și disciplină, între luminile concursurilor și liniștea interioară a întrebărilor care n-au încetat niciodată.

Cristina nu e doar o artistă. E o forță caldă, contradictorie, vulnerabilă și puternică, care a învățat să își îmblânzească fricile prin artă. Astăzi, îmbină teatrul, dansul și muzica într-un gen care o definește total: musicalul. Acolo, în intersecția dintre trup, glas și suflet, Cristina Danu devine — pe deplin — ea însăși.

Acest interviu este o radiografie emoțională a unui drum artistic trăit cu o sinceritate dezarmantă. Nu veți citi doar despre spectacole, diplome sau personaje, ci despre frici, căutări, eșecuri și revelații. Despre ce înseamnă să crești în artă fără să te pierzi de tine. Despre cum rămâi mic, după ce scena te-a făcut mare.

Cristina, îți mulțumesc! Să începem!

Cristina, mă năpădesc amintiri nenumărate gândind acest set de întrebări. Ce om frumos ai fost și ce frumos te-ai sculptat în acești ani, un munte de talent ești, și astăzi mă bucur că vrei să povestim la interviurile Matricei. Cum îți e ziua?

În primul rând îți mulțumesc pentru gând și pentru provocarea întinată. Ce să fac? Uite, mă bucur în sfârșit de răcoarea de după caniculă, beau o cafea, mă văd cu niște prietene pe care le-am tot amânat, mă pregătesc să mă duc la repetiții și încerc să îți răspund la întrebări cum pot eu mai bine.

Cine este Cristina DANU?

Uffff, încă o descopăr. Este actriță, fostă dansatoare de dans sportiv, o femeie cu simțul umorului, destul de naivă, cu multe griji și temeri, încăpățânată, anxioasă, în continuu proces de adaptare și învățare. Este pasionată de musical, iubește pastele (cam mult), deserturile acrișoare, toamna, apusurile, discuțiile filosofice, istoria, felinele…

Încă din copilărie, dansul a făcut parte din viața ta de zi cu zi. Când ai simțit prima dată că există o lume tainică în tine care nu poate fi rostită în cuvinte la vremea aceea, ci doar dansată?

Sinceră să fiu, nu cred că m-am gândit vreodată în acest fel… Poate ulterior, în timp, am simțit dansul ca pe o consecință a ceva… E drept că, de cele mai multe ori, dansul, deși ceva expansiv, pentru mine a fost o modalitate de a mă refugia, de a mă elibera și de a face față emoțiilor și evenimentelor copleșitoare. Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu. În facultate, dansam în bucătărioara mică de la cămin, iar când nu eram singură în cameră, îmi puneam căștile în urechi și dansam pe hol, în fața liftului, iar apoi mă speriam și mă opream când venea cineva, de parcă eram prinsă în flagrant.

„La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți.”

 

Oprește-te puțin. Din orice gândesc. Mergi în urmă cu ani de zile și te rog să îți aduci aminte prima sală de dans. Primele repetiții, primii pași și entuziasmul acela al copilăriei în care, pe lângă școală, era ceva ce te chema, dansul.

La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți. Într-o vară, m-am întors și profesoara mea nu mai era în sală, ci o altă doamnă care părea că face mai mult aerobic decât dans. Nu am suportat, așa că m-am prefăcut că îmi vine rău, am plecat cu mama și nu m-am mai întors acolo. (Primele indicii că poate am ceva veleități actoricești). La 7 ani am ajuns la o altă școală de dans, la Reduta. De fapt, priveam pe geam de afară, am zărit-o pe viitoarea mea antrenoare, Ioana Mihalcea, și un băiat, Ovi, care dansa foarte bine și i-am spus mamei: „Eu o să dansez cu băiatul ăsta!”. Chiar s-a întâmplat, am format o pereche și am avut rezultate, ba chiar în finala Campionatului Național.

„Cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.”

 

Cine a fost omul care a crezut cel mai mult în tine în anii aceia? Transmite-i aici un gând, și promit că facem să ajungă la el și să-l citească.

Îmi e rușine să recunosc, dar am impresia că toți cei din jurul meu au crezut în mine mai mult decât am putut eu să o fac. Dar cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.

Frumusețea cere sacrificiu. Nu? Cât din copilărie ai lăsat pe altarul artei?

Destul de mult. Da, poate nu am avut parte de niște experiențe pe care le ai în mod normal în perioada copilăriei și adolescenței, poate am sărit abrupt peste niște etape de formare, poate am ratat niște ocazii, poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe. Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță. Jumătate din viață am trăit-o numai prin prisma acestui sport, cu neajunsurile lui, dar și cu multe avantaje.

„… poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe … Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță.”

 

„Scrollina” – „Invizibilii” regie de Claudia Ciobanu

Dintr-un loc – scena, ușor-ușor a devenit un adăpost. Povestește-mi momente din concursurile la care ai participat, premiile pe care le-ai obținut și nopțile în care îți spuneai că poți și, oricât de greu era, ai mers înainte. Nu oricum. În pași de dans.

Hmmm… Stau, mă gândesc și realizez că nu prea îmi aduc aminte de premii. Da, când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe. Le văd și apoi deschid trusa învechită pe care o luam în competiții. Mă pun pe covor și iau fiecare obiect în parte. Mirosul de autobronzant, expirat de 15, încă își păstrează parfumul distinctiv și îmi aduce aminte de pregătirile din vestiare, de agitație, de colegii dansatori de toate vârstele, din toate orașele lumii, de discuțiile cu antrenorii. Pe urmă deschid cutiuța cu ștrasurile căzute de la rochii și văd lipiciul de ștrasuri și îmi aduc aminte cum îmi făceam părul cu gel și fixativ la 4 dimineața, la Stuttgart, cum partenerul de dans îmi lipea ștrasurile pe o șuviță de păr. Apoi dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat (cea mai faină senzație de care îmi e foarte dor!). Din păcate, îmi aduc aminte și de momentele mai puțin plăcute, de neputințele mele, de eșecuri… Încă învăț să mă împac cu ele și să lucrez la ele.

„Când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe … dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat.”

Ce ai luat cu tine de acasă, din Brașovul tău pe care deseori îl fotografiai și îl poetizai, când ai plecat hotărâtă să studiezi la București?

Prieteniile, curiozitatea, ambiția, bagajul emoțional.

„CHICAGO” – regie de George Costin

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. Ți-a fost casă ani de zile. Ce ai simțit când te-ai văzut înscrisă și acceptată în primul an? Studentă la teatru. Ți-a fost teamă? A fost greu?

Pentru mine, procesul admiterii a fost un prilej de a cunoaște oameni faini. Am avut ocazia să fiu ajutată și coordonată de foarte mulți oameni: actori, studenți la actorie, colegi din cămin. Mai târziu am aflat că poate fi derutantă experiența pentru un candidat, având în vedere că auzi prea multe păreri, însă mie mi-a dat curajul să mă expun mai ales în fața comisiei.
Nici nu am știut când s-au afișat rezultatele. Eram cu un prieten de la facultatea de litere, în parc, pe la Icoanei, și dintr-o dată primesc un telefon. O prietenă la care am stat în cămin îmi spune la telefon, pe un ton dezarmant, că trebuie să vin repede la afișaj, că e groasă! Evident că am zbughit-o și încercam să mă obișnuiesc cu gândul că am picat. Am ajuns. Era plin de oameni, de părinți, de studenți, de oameni fericiți, de alții dezamăgiți. Mă așteptau toți cunoscuții. M-am căutat de 3 ori pe fișele cu cei respinși și nu mă găseam. Cu neîncredere m-am uitat și pe lista admișilor și am văzut că eram pe prima pagină. Am plâns de fericire împreună cu prietenii care m-au păcălit că am picat. Am sărbătorit și deja muream de nerăbdare să încep cursurile.

„Cabaret” regie de Răzvan Mazilu

Primul tău spectacol în care ai fost distribuită. Ce rol ai avut? Ce emoții te-au trecut? Ai simțit la final că acesta e drumul de pe care nu te vei abate niciodată?

Nici nu mai țin minte, le cam amestec pentru că, în timp ce lucram în școală, am prins și primele figurații în spectacole mari, apoi niște roluri în independent, și toate se petreceau cam în același timp. Când mă gândesc la unul, nu pot să nu mă gândesc la cum trebuia să le gestionez pe toate. Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Eram atât de copleșită de emoții încât îmi pare rău că nu reușeam să trec peste ele și să fiu mai deschisă. E un lucru de care nu eram conștientă atunci. Păream speriată de bombe. A fost extraordinar să particip la repetiții, să văd procesul de lucru al dânsului și al întregii echipe. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.

„Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.”

„Mamma Mia” – regia de Răzvan Dincă

Cât de mult îți schimbă parcursul unui personaj mâna regizorului? Cum trăiești tu dialogul dintre viziunea lui și trăirea ta?

Depinde de regizor. Există regizori care îți permit să descoperi și să vii cu propunerile tale sau regizori care au deja personajul decis, fixat, și tu trebuie să faci tot posibilul să respecți jaloanele. Uneori e puțin din ambele.

Acum câțiva ani, dacă m-ai fi întrebat cum mă intersectez cu viziunea regizorului, probabil că ți-aș fi dat alt răspuns. De multe ori cred că am primit niște ocazii pentru care nu am fost pregătită. Eram foarte reținută în propriile propuneri. Uneori eram mult prea eu, mult prea fizică, mult prea tehnică, alteori eram prea detașată. Nu știam cum să mă reglez în funcție de cerințe.
În prezent, cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.
Totuși, rămân deschisă la noi experiențe, încerc să nu am certitudini. Cine știe, poate peste 10 ani o să îți răspund altfel.

„… cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.”

„Familia Addams” – regia de Răzvan Mazilu

Luminile dispar și publicul aplaudă. Ce ți rămâne după ce cortina cade?

Durerea de spate. Glumesc… Rămân cu ce am construit în seara respectivă împreună cu ceilalți colegi. Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu. Analizând ce a funcționat și ce nu a funcționat în seara cu pricina. Cu o senzație de oboseală plăcută. Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.

Care a fost momentul când ai simțit că ai devenit nu doar actriță, ci artistă? Ai avut sau ai un model? (Dacă da, cine și de ce).

Hehe, încă nu am ajuns acolo. E drum luuuung, poate că nici măcar tangibil. Simt și consider că momentan poate sunt un bun observator.
Am prea multe modele . Bob Fosse este cel care mă obsedează momentan, dar, în principiu, mulți alți artiști care au fost problematici sau nu se pretau valorilor artistice ale vremurilor respective și care totuși au inovat prin arta și viziunea lor.

„We will rock you!” – regie de Răzvan Mazilu

„Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.”

 

Cristina, în dans ai vorbit cu trupul. În teatru vorbești cu sufletul. Care dintre aceste voci îți dezvăluie mai mult adevăr despre tine?

Cred că pentru mine funcționează îmbinarea celor două: genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc. Mă simt liberă în restricțiile genului, în parametri controlați.

„CHICAGO” – regie de George Costin

„Genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc … „Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale. Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.”

 

Glas, trup și suflet sau altfel spus, muzică, dans și actorie. Roxie Hart în CHICAGO, Familia Addams, CABARET, The Full Monty, Mamma Mia!, Hedwig, și multe altele. Ce îți dăruiește ție acest gen, dincolo de text, notă și pas?

Extaz, bucurie, plăcere, disciplină, responsabilitate, ordine.
„Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale.
Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Spectacolele lui Răzvan Mazilu sunt cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi. Să lucrezi cu el este o adevărată școală!

„I-aș spune că nu e deloc ușor. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

Cristina, dacă ai fi pe scenă, și în public ar fi Cristina, fata din Brașov, cu visuri mărețe și pasiuni arzătoare, ce i-ai spune?

Ooofff… ce greu…
I-aș spune că nu e deloc ușor. Că trebuie să fie pregătită pentru dezamăgiri. Că trebuie să aibă încredere în ea și chiar să creadă asta. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Să se bucure mai mult de reușite. Să își îmbrățișeze imperfecțiunile și să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Că oricât de greu ar fi, să nu își piardă entuziasmul… Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

„Pam” – „The Full Monty” – regie de Răzvan Mazilu

Dar omul, omul din spatele acestui impecabil artist, face echipă bună cu actrița Cristina?

Învață și se dezvață. A învățat de la prieteni că e important să fii prieten cu tine. Rezultatele nu apar doar dacă ești sever cu tine.

Îmi place să cred că Dumnezeu sădește în noi un bob de talent, care crește și înflorește dacă îi dăm atenția necesară, timpul și răbdarea. Dacă ai putea lăsa o singură sămânță de gând în sufletele celor care ne citesc — fie că visează să urce pe scenă, fie că doar iubesc arta — ce le-ai spune despre drumul acesta al creației, al dăruirii și al frumosului?

„Hedwig and the Angry Inch” – regie de Răzvan Mazilu

Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat. Arta trebuie să ne reflecte. Asta înseamnă că nu este întotdeauna drăguță, ea mai și deranjează. Scoate la iveală intangibilul, oglindește, sădește idei, discuții… Arta trebuie să fie accesibilă și în continuă evoluție.

„Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat.”

Unde și în ce spectacole te găsim în perioada următoare?

La Teatrul „Stela Popescu” în „Hedwig & The Angry Inch”, „Moarte la Teatrul de Revistă”, la Teatrul „Excelsior” în „Familia Addams”, la Teatrul „Odeon” în „CABARET”, iar la Circul Metropolitan din București în „CHICAGO”.

„Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu.”

La aproximativ 15 kilometri de centrul Bucureștiului, într-o zonă care odinioară era acoperită de codri de stejari și livezi întinse, se ridică Palatul Mogoșoaia – o capodoperă a stilului brâncovenesc și mator tăcut al unor povești de iubire, ambiție, dramă și renaștere.

Povestea palatului începe în anul 1681, când Constantin Brâncoveanu cumpără moșia Mogoșoaia de la boierul Mogoș, de la care îi rămâne și numele. Pe atunci, domeniul era o zonă retrasă, bogată în vânat și înconjurată de lacuri, perfectă pentru o reședință domnească de vară.

Brâncoveanu, un diplomat abil și unul dintre cei mai cultivați domnitori ai Țării Românești, visa să creeze o locuință pentru fiul său Ștefan – un simbol al prosperității și continuității familiei. În 1698, la doi ani după ce fusese înscăunat, a dat ordin să înceapă lucrările, iar construcția s-a întins până în 1702.

Arhitectura – un dialog între Orient și Occident

Palatul Mogoșoaia este una dintre cele mai rafinate expresii ale stilului brâncovenesc, un stil arhitectural original născut la intersecția drumurilor comerciale și culturale dintre Imperiul Otoman și Europa Centrală. Planurile îmbină:

• loggii și balcoane cu arcade trilobate, inspirate din Renașterea italiană,
• Detalii florale și motive geometrice sculptate în piatră, cu parfum oriental,
• Simetrie clasică a arhitecturii occidentale, îmblânzită de cărămidă roșiatică locală.

Un detaliu mai puțin cunoscut este faptul că multe dintre elementele decorative au fost realizate de meșteri veniți din Constantinopol și Transilvania, care au lucrat cot la cot cu pietrari și zidari români.

În primii ani, Mogoșoaia a fost scena unor recepții somptuoase. Boieri, diplomați străini și artiști au trecut pragul acestei reședințe, savurând ospitalitatea brâncovenească. Însă destinul palatului s-a schimbat dramatic în 1714, când Brâncoveanu, acuzat de “trădare” de către otomani, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi. Averile familiei au fost confiscate, iar Mogoșoaia a intrat într-o lungă perioadă de declin.

În secolul al XIX-lea, războaiele ruso-turce au adus distrugeri repetate, iar palatul a fost folosit inclusiv ca adăpost militar. Unele fresce au fost pierdute definitiv, iar mobilierul original a de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. dispărut.

Renașterea prin Martha Bibescu

Cea care a redat viața palatului a fost prințesa Martha Bibescu, o figură legendară a Europei interbelice – scriitoare, diplomat de salon, prietenă a lui Marcel Proust și a reginei Maria a României. În 1912, Martha a moștenit domeniul e la soțul său, George Valentin Bibescu, și a început o restaurare minuțioasă, inspirată de documente și schițe vechi.

Martha a reușit să refacă arhitectura și să transforme Mogoșoaia într-un centru cultural vibrant. În saloanele palatului au conversat artiști, scriitori și politicieni din toată Europa, de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. Se spune că unele dintre paginile romanului Izvor, țara sălciilor au fost scrise chiar în grădinile palatului.

Curiozități despre Palatul Mogoșoaia

• Pietre de moară în ziduri – O parte dintre cărămizile folosite provin din vechi construcții monahale, iar meșterii au folosit și pietre de moară în structura zidurilor pentru rezistență.
• Simboluri ascunse –Motivele florale sculptate pe fațade nu sunt doar decorative – unele reprezintă simboluri creștine codificate, menite să protejeze locuința.
• Un tunel secret – Legendele locale vorbesc despre un tunel subteran care ar fi legat palatul de malul opus al lacului, folosit în vremuri de pericol.
• Pasiunea pentru grădini – Grădinile originale au fost inspirate de modelele venețiene, cu alei simetrice și arbori rari aduși din Italia.

Astăzi, Palatul Mogoșoaia găzduiește colecții de artă brâncovenească, expoziții temporare și evenimente culturale. Vizitatorii pot explora curtea interioară, sălile boltite, foișorul de pe malul lacului și biserica „Sfântul Gheorghe” aflată la intrare – o bijuterie arhitecturală ridicată tot de Brâncoveanu.

Surse foto: conac.sonoro.org, planiada.ro, blog.travelminit.ro, news.ro

Vacanța mare nu înseamnă doar timp liber – e un timp magic în care copiii pot crește altfel: prin artă, povești și muzică.
Vacanța de vară e o șansă unică să umplem sufletele copiilor cu frumusețe, cu vis, cu emoție.

Copiii au nevoie de artă, povești și muzică la fel cum au nevoie de iubire, mâncare și joacă liberă. Nu sunt mofturi, nu sunt opționale.

Sunt vitamine pentru inimă și minte, mai ales când timpul curge altfel, fără clopoțel și teme, în vacanța cea mare.

O poveste spusă sub un copac, o melodie fredonată în mașină, un desen făcut pe marginea unei mese – toate acestea construiesc universul lăuntric al unui copil. În vacanța de vară, când au libertate, când nu sunt presați de teste și note, copiii pot înflori cu adevărat.

…Dar pentru asta au nevoie să fie hrăniți și altfel.

Să le dăm mai mult decât distracție pasivă. Să le oferim timp pentru visare, pentru pictat, pentru citit cu voce tare, pentru cântat fără rușine, pentru dans cu poftă! În vacanța mare, să le dăm libertatea de a fi ei înșiși – creativi, sensibili, curioși.

Arta, muzica și poveștile nu sunt doar pentru școală. Sunt pentru viață.
Și tocmai în vacanța de vară, când ritmul încetinește, avem cea mai frumoasă ocazie să le cultivăm în suflete. Un copil care trăiește o vacanță plină de frumusețe va duce mai departe o viață plină de sens.

Creionul lui Cristian

Cristian era un băiat tăcut, cu ochi mari și cuminți. La școală, stătea mereu în banca a doua, destul de aproape de tablă, dar niciodată ,,prea în față”. La orele de arte, se simțea mic. Colegele lui, mai ales Ana și Miruna, desenau fluturi care păreau gata să zboare de pe pagină. Prindeau umbre, lumină, proporții… Primeau mereu laude. „Ce talent!”, „Extraordinar!”, „Bravo, fetelor!”, spunea doamna.
Cristian doar își învârtea creionul și colora cât mai simplu. Nu era rău, dar nici „wow”. Așa credea el.

Când a venit vacanța de vară, Cristian s-a dus la țară, la bunicul lui. Acolo era liniște, aer curat și, în fiecare dimineață, miros de iarbă tăiată și ceai cu mușețel și mentă.

Într-o după-amiază leneșă, stătea în curte, mâzgălind ceva cu un băț în nisip. Bunicul s-a apropiat încet, s-a uitat peste umăr și i-a spus simplu:

— Ai mână bună. Dacă îți place, desenează. Nu pentru alții. Pentru tine.

Atât. Fără aplauze. Fără comparații. Doar o ușă deschisă.

A doua zi, Cristian a cerut un caiet vechi. A început cu o frunză. Apoi un măr. A desenat găinile din curte. Apoi motanul. În fiecare zi mai așeza pe coli câte ceva. Bunicul trecea pe lângă el și spunea doar: „Azi pare mai rotund mărul.” Sau „Pisica aia chiar pare să doarmă.”

Niciodată „bravo!” strident. Dar mereu acolo, cald.

Până în august, Cristian avea un caiet plin. Într-o zi, și-a desenat bunicul dormind în șezlong. A dus desenul în bucătărie. Bunicul l-a privit lung, a zâmbit și a zis:

— Aici ai pus suflet din tine. Se simte…

În septembrie, Cristian s-a întors la școală. La prima oră de arte, a scos o foaie curată și a început să deseneze fără teamă. Nu pentru notă. Nu pentru doamna. Pentru că îi plăcea.

Cristian nu mai era băiatul care „nu se pricepea”.

Era băiatul care descoperise, în vacanța mare, că talentul nu strigă. Se așază în liniște și crește, dacă îl lași.

Numele lui Alexandru Pop Zărăndean evocă o poveste trăită între tradiție și căutarea autentică a sinelui, între zbuciumul unui suflet captiv într-o lume rigidă și eliberarea prin artă. Originar din Țara Zarandului, un colț de țară unde pământul și folclorul se întrepătrund într-o armonie tăcută, Alex este mai mult decât un simplu artist. Este un căutător al esențelor, un restaurator al tradițiilor uitate, un om care creează și care aduce în fața publicului această muncă. Aceste pasiuni care păreau interzise i-au fost salvarea, forțându-l să gândească, să cerceteze, să înțeleagă lumea dincolo de doctrine. Așa a apărut Alexandru Zărăndean, omul adevărat, artistul. Studii de tehnică dentară și muzică, o călătorie dinspre știință spre sensibilitate artistică, l-au adus pe Alex în contact cu diverse domenii, fiecare contribuind la formarea sa ca artist. Astăzi, Alex Pop Zărăndean este un simbol al unei lumi care se află între trecut și prezent, între rural și urban, între tradiție și inovație. Căutătorul de comori ale folclorului, cercetătorul neobosit al meșteșugurilor vechi și al cântecelor tradiționale, aduce în contemporaneitate un patrimoniu cultural viu, prin proiecte inovative care îmbină vechiul cu noul. Proiectul său de redescoperire a drumului cânepii sau „Nana Pistoaie”, personajul umoristic care a cucerit online-ul, sunt doar câteva dintre manifestările unei personalități complexe, capabile să adâncească înțelesuri chiar și în cele mai simple gesturi. Alex, rămâne un om care „cântă pentru sufletul său,” un artist care știe că adevărata creație vine atunci când îți asumi propria autenticitate și nu te temi.

„Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.”

Alex, mă bucur să creionam o poveste astăzi. Hai să începem! Cine este Alexandru Pop și cine este Alexandru Pop Zărăndean? De unde acest apelativ care în timp s-a așezat drept nume?

Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.
Un copil care a crescut în stări de vinovăție și condamnare, în frici și reprimare.
Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.

Toată această poveste m-a condus spre Alexandru Zărăndean.
Alexandru Zărăndean sunt EU, cel adevărat!

Ce înseamnă pentru tine Țara Zarandului? Cum îți vorbește acest pământ când taci și-l asculți?

Țara Zarandului înseamnă pentru mine emoție, bogăție sufletească izvorâtă din sufletul țăranilor locului.
Înseamnă bun gust, simț artistic deosebit, simplitate.
Pământul… nu-l aud, îl simt. De mic copil, în fiecare vară, umblam foarte mult desculț, simțeam această nevoie.
Acum mai puțin apuc să fac acest lucru dar în copilărie, vara, eram mai mult desculț decât încălțat.

„Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.”

Cum era Alex în anii copilăriei? Ce pasiuni avea și cum își ocupa timpul?

Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.
După ce am mai crescut puțin, ani de zile m-am ocupat de corul de copii al bisericii și mai apoi de orchestra de mandoline.
Această perioadă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt pe plan muzical.
Toate celelalte pasiuni care clocoteau în mine legate de arta tradițională, meșteșuguri, folclor erau făcute așa mai pe ascuns.
Ori mergem în spatele casei, spre grădină, unde avem un atelier în care îmi construiam o roată a olarului și mă jucam cu lutul, ori mergeam la o vecină care avea televizor și urmăream programe destinate muzicii poluare. Mă trezeam singur în casă învățând să joc dansuri populare de la televizor și mă ,,bat” pe picioare.
Ori îmi înregistram pe un telefon, cum era pe vremea aceea, anumite piese muzicale pe care le ascultam și le cântam în secret.
Deasemenea petreceam foarte multe ore prin biblioteca orașului sau a școlii căutând cărți sau informații care vorbesc despre tradiție, folclor, meșteșuguri.
Am avut foarte multe pasiuni de-a lungul copilăriei, ciudat de multe, e mult de povestit.
Într-o vreme, prin adolescență, aveam o pasiune nebună pentru cai, pentru muncile agricole unde era implicată forța cailor.
Toată ziua eram în grajd la vecinu’ Romică țesălând caii și învățând mersul creșterii lor.
Îmi doream enorm să-mi pot cumpăra un cal dar nu aveam posibilitatea financiară pe vremea aceea. Undeva în mine a rămas acea dorință și mă gândesc că după ce mă așez la casa mea îmi voi cumpăra barem* un cal dacă nu doi.

„Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.”

Care a fost momentul care a declanșat în tine dragostea față de folclor și tradiții? Dacă ai închide ochii și ți-ai aminti un cântec pe care îl fredonai la începuturile tale ca artist, care era acela?

Nu țin minte un moment anume, pur și simplu așa mă știu dintotdeauna.
Țin minte în schimb bucuria imensă pe care am simțit-o în momentul în care am găsit într-o cameră de depozitare a casei noastre straiele străbunicului meu. Efectiv nu-mi venea să cred că există așa ceva în casa noastră. Cred că acela a fost primul meu contact cu un costum popular pe care l-am și îmbrăcat.
Deasemenea țin minte nunta vecinei mele care a fost făcută în cort, cum era pe vremea aceea.
Eram mic și cu toate că în casa noastră nu s-a ascultat niciodată muzică populară când am auzit duba (toba) și ștabul (taraful) de la uspăț (nuntă) pur și simplu m-am transpus în altă lume. A săltat sufletul în mine de bucurie că am avut ocazia să văd și să aud așa ceva, eram acolo cu toată ființa.
Mi-a plăcut atât de mult încât eram disperat să mai prind o nuntă în cort să mă pot bucura de atmosfera respectivă.
La ceva timp după episodul acesta văzusem la câteva străzi distanță de noi, într-un colț de stradă…un nou cort, așa părea de la distanță sau poate așa speram eu să fie.
Am zis gata, iară-i uspăț, iară cântă ștabu’.
Am fugit într-un suflet până acolo iar când m-am apropiat am descoperit că de fapt proprietarul locului își ridicase un gard din scânduri pe care l-a vopsit negru. Deci, nu, nu era prelata de la cort, era un gard.
E de râs, dar, neașteptat, am lacrimi în ochi relatând această întâmplare. Mă copleșește inocența pe care o aveam, pasiunea nebună și determinarea care mă ține până în ziua de astăzi.

Ce studii ai? Unde ai ales să-ți petreci anii studenției și ce aport au avut aceștia asupra omului care ești astăzi?

Am absolvit facultatea de ,,Tehnică Dentară” din cadrul Universității de medicină și farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Din anul al doilea de facultate am dat admitere și la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic. Doi ani i-am făcut în paralel până la încheierea primei facultăți. Am absolvit și „Facultatea de Muzică”, apoi am urmat și cursurile masterale în cadrul aceleiași facultăți. În paralel am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Arad, secția canto popular.
Toate au avut un aport mare de tot, aș putea povesti ore întregi cum și în ce fel m-au ajutat să mă dezvolt, să mă adaptez social, să cunosc oameni, locuri, lucruri. Mi-au deschis uși spre mine cel de astăzi, mi-au adus în prezența oamenilor și a relațiilor de care avem nevoie. M-au ajutat mult!

„Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației.”

Alex, ai un glas care unge sufletul publicului și care te-a purtat prin festivaluri, concursuri, te-a urcat pe scene și ți-a adus aplauze, cum au fost anii aceștia? Aduc festivalurile locale sau naționale un plus valoare pentru numele unui viitor artist?

Festivalurile-concurs te educă! Ca unul care am trecut prin ele pot observa cu ușurință cine s-a ,,format” în festivaluri și cine s-a ,,format” la nunți, botezuri, cumetrii.
E mare diferența! În festivaluri te lovești de anumite rigori, de un juriu specializat, înveți să te îmbraci, să porți costumul popular, să adopți o atitudine potrivită, să gestionezi emoțiile. Ai ocazia să te evaluezi ca artist, să vezi unde te clasezi față de ceilalți colegi. Să analizezi, de ce celălalt a luat locul I și tu n-ai luat nimic, el ce a făcut bine, ce a avut în plus. Și am mai observat un lucru, în urma festivalurilor rămân pe baricade și se aleg copiii cu adevărat talentați și determinați și pasionați de această artă. Ceilalți se pierd în așa zisele nedreptăți sau favoritisme care se presupune că ar veni din partea juraților. Cred că toți concurenții simt la un moment acest lucru. Nici nu contează cât de e reală treaba aceasta sau nu, când îți dorești cu adevărat și iubești folclorul culegi într-un final tot ce e bun și de folos de aici și îți vezi de drum. Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației. Nu culeg, nu creează, nu simt. Își fac carieră cu repertoriul altora, sau o iau pe arătură abordând și creând piese cu un mesaj lipsit de profunzime și adevăr, comercial.

Spune-ne sincer, ce nu se vede in spatele unui concurs, in spatele unei competiții între tinerii interpreți? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de a participa la un astfel de festival concurs?

În spatele unui concurs nu se vede munca, stresul, emoțiile. Nu se aud vocalizele colegilor din camerele de cazare din dimineața concursului. Mă exasperau acele sunete, îmi creau un gol în stomac de nu mai eram bun de nimic. Nu se văd lacrimile celor care n-au trecut preselecția, dezamăgirea profundă în urma jurizării. Nu se văd prieteniile care sunt distruse în secunda doi după premiere din cauza invidiei sau a faptului că aveai impresia că altul a fost favorizat în defavoarea ta.
Cărți întregi cred că ar putea fi scrise cu poveștile fiecărui concurent. Acum îmi amintesc cu amuzament de toate cele trăite sau auzite în concursuri, dar atunci, cum ziceam, e nevoie să fii extrem de pasionat, puternic, determinat pentru a putea trece cu brio de această etapă.
Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie. Am cântat plin de frici, emoții, gânduri care mă sabotau neștiind la acea vreme că cei din fața ta rămân cu emoția pe care le-ai transmis-o și cu felul în care i-ai făcut să se simtă sau să trăiască momentul.

„Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie.”

Ai momente în care te simți neînțeles? Ce înseamnă pentru tine să rămâi autentic într-o lume care cere uneori altceva decât sufletul tău?

Nu mă simt neînțeles, cred că nu-mi pasă de acest aspect, cred prea mult în ceea ce simt. Nu-mi doresc să schimb pe nimeni, nu caut să conving pe cineva de ceva și consider că nimic nu e pentru toată lumea. Scopul meu este de a ajunge cea mai bună variantă a mea, de a da la o parte tot ceea ce nu sunt și de a inspira pe toți cei care au nevoie de mine, într-un mod cât mai bun și sănătos.
Și da, rămân autentic prin faptul că fac ceea ce simt.

„Sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes.”

Îți desfășori activitatea la Sebiș, ce proiecte ai în plan profesional aici dar, sunt curios și unde prind viață visurile tale din plan personal?

Da, sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes și poate fi pus alături de cele mai mari festivaluri de gen din țară. Se întâmplă și se vor întâmpla lucruri frumoase.
Pe plan personal sunt în proces de a cumpăra o casă țărănească unde voi ,,scrie” o poveste tare frumoasă, vă voi povesti mai multe la momentul potrivit.

Eu te-am descoperit online urmărind proiectul tău de redescoperire a drumului cânepii, cum iți gestionezi astăzi pașii de aducere în actualitate a elementelor sacre pe care le mai descoperi cercetând satele din zona ta? Mai sunt izvoare din care sa extragi informație?

Surprinzător, chiar recent am întâlnit un izvor bogat de folclor autentic, nealterat, pe nană Cornelia Soare din satul Iercoșeni.
Da, pasiunea mea nebună m-a făcut să caut în toate colțurile ,,lăzilor” de zestre, prin podurile caselor, prin toate satele și pe la toate babele, să mă exprim într-un mod tradițional. Dacă ești suficient de pasionat, găsești, descoperi.
Le aduc în actualitate și zic eu că le îmbrac într-o formă destul de atractivă folosindu-mă de mediul online. Pot fi un lucru tare bun și aceste rețele de socializare dacă înveți să le folosești cu cap. Filmez, editez, postez. Nu e deloc o muncă ușoară dar dacă nu ești pe val în online, nu ești nici fizic. Aceasta e mersul lucrurilor și consider că nu are rost să ne opunem ci mai de grabă să învățăm, așa cum ziceam, să folosim cu cap aceste rețele în folosul nostru și într-un scop bun pentru noi și pentru cei din jur.

„Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată.”

Poate nu mulți știu că deseori ești un fel de ,,croitorașul cel viteaz”. Ce simți când acul prinde viață între degetele tale și fiecare cusătură spune o poveste?

Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată. Sunt în stare să stau ore întregi și să-mi admir lucrul care mi-a ieșit din mâni. Pur și simplu mă încarc de frumos, este o satisfacție extraordinară.

Cum ai pornit proiectul cu Nana Piștoaie care ți-a adus milioane de vizualizări în mediul online? Cine este personajul pe care îl interpretezi, și vreau să ne spui dacă în spatele umorului sunt și adevăruri despre realitatea din ziua de astăzi pe care încerci să le expui?

Da, asta și înseamnă umorul, ,,penalizarea” într-un mod comic a unor comportamente sau situații nepotrivite sau lipsite de moralitate din societate.
Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna. De mic copil am imitat anumiți oameni sau artiști spre amuzamentul celor din jur.
În facultate aveam o colegă care se amuza teribil când mă auzea vorbind ca o babă. Atunci mi-am ridicat un semn de întrebare, oare chiar e atât de amuzant? Odată la ceva vreme mai filmam câte un video amuzant pe care îl trimiteam câtorva prieteni. Râdeau toți și îmi spuneau să le postez public deoarece sunt amuzante și vor ,,prinde”. Într-un final mi-am făcut curaj și am postat. După video ,,babele în biserică” dacă azi, în ziua postării, am avut 2 mii de următori pe tiktok, până mâine am avut peste 10 mii, a explodat contul. Cam acesta a fost începutul. Numele personajului l-am ales tot la sfatul unor prieteni, preluând porecla celei care este Florița Păiușan, o nană din lumea satului de care m-am apropiat foarte mult și care este un izvor nesecat de folclor, versuri, povești sau strigături de nuntă.
În schimb, dacă ar fi să spun cine stă la baza acestui personaj, ca mod de a fi, gesturi, mimică este bunica mea din partea mamei, cea cu care am crescut în casă, dar și cea din partea tatălui care ne vizita mereu. Ambele au fost figuri mari. Și nu în ultimul rând toate babele și bătrânii satelor pe care le-am colindat încă din copilărie în culegerile mele de folclor.

„Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna.”

Ai un mentor? Ești un artist complex, cercetezi rădăcinile, le aduci în actualitate prin creație, dai glas liniilor melodice și le aduci în fața publicului, țeși povești si interpretezi roluri. Ce rol ai juca dacă ai avea șansa unei cariere actoricești pe care lasă-mă să-ți zic că deja ai început-o cu acest proiect.

Am mai mulți mentori când vine vorba activitatea folclorică. Bătrânii satelor pe care i-am descoperit de-a lungul vieții, culegerile de folclor din care mă inspir și care redau gândirea țăranului, simplă dar în același timp profundă și plină de tâlc.
Pe lângă acest lucru mă sfătuiesc cu câțiva prieteni care fac parte și ei din această breaslă și pe care eu îi consider ce trebuie.
Lumea mă asociază cu umorul, probabil s-ar aștepta să aleg un rol umoristic. Nu știu, simt la fel de bine și drama, simt că aș putea întruchipa orice rol, actorie să fie!

Este Romania locul care îți dă aripi? Ce proiecte noi ai încerca să materializezi din toate aceste calități pe care Dumnezeu le-a sădit în inima ta?

Nu am așteptat niciodată ca România sau oricine altcineva să-mi dea aripi la fel cum nu cred că cineva mi le-ar putea tăia. Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.
Cred foarte mult în viziunea mea și în ceea ce simt și mă văd în viitor bucurând lumea prin muzica mea și printr-o grămadă de proiecte și activități cultural-artistice care știu că vor inspira, educa și ridica vibrația celor care vor fi prezenți.
În prezent sunt în proces de a cumpăra o casă bătrânească în satul tatălui meu, loc în care vizualizez lucruri și activități extraordinare pentru pentru oameni de toate vârstele.

„Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.”

Dacă ar fi să-ți lași viața întreagă scrisă într-o singură melodie, ce ai pune în ea? Cum s-ar auzi? Ar fi o doina profunda sau un cântec de joc?

Hmm, nu cred că aș putea cuprinde într-o singură melodie tot ce am trăit sau simțit până în prezent dar cu siguranță ar fi un cântec așezat și profund.
Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.

„Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.”

„Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș.”

Născut în inima Maramureșului, în satul Vadu Izei, Paul Ananie poartă în suflet muzica tradițională, o explorează și o aduce în fața publicului prin diverse proiecte pe care vă invit să le urmăriți pe canalul lui de YouTube. De la cocoșul care cânta dimineața în copilăria sa, până la simfonia de vânt din grădina casei părintești, fiecare clipă a vieții lui este impregnată de sunetele și poveștile acelor locuri mijlocite de familie, care îi este mereu sprijin și susținere. Cu o voce care reînvie dorul și frumusețea Maramureșului, dar și cu un bagaj de învățăminte adunat din călătoriile sale și studiile în etnologie, Paul Ananie aduce pe scenă nu doar cântece, ci adevărate fragmente din sufletul unei culturi care se adaptează și se reinventează. În lumea sa, muzica nu este doar o pasiune – este un mod de viață, o modalitate de a adresa emoțiile celor din jur și de a le aduce aminte de legătura lor cu acest des auzit „a fost odată”, dar într-un mod actual, potrivit vremurilor pe care le trăim. Colaborează cu diverși artiști și mereu aduce noutăți publicului și comunității lui de oameni din social media de care este foarte apropiat punând mereu accent pe naturalețe.

Ananie-veselie, să-ncepem!

Ce e mai greu: să cânți o doină de jale sau să refuzi o a cincea porție de cozonac la o gazdă din Maramureș?

O… cred că răspunsul este evident…Cu ospitalitatea tipică moroșenilor, oricui cred că i-ar fi imposibil să refuze cea de-a cincea porție de cozonac, dar mai cu seamă… cel de-al cincilea pahar de horincă!

Ananie-veselie, mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele la această discuție, sper eu, savuroasă pentru urmăritorii tăi. Cine e Paul Ananie, sau Ananie – Veselie? Care este pașaportul (vom reveni la el) cu care pleci în lumea largă?

Mă bucur și eu că m-ai ales să împărtășesc cu cititorii voștri gândurile și amintirile mele.
Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș (poate prea bine învățați, pentru că uneori în viață am avut momente în care ar fi trebuit să-i pun „pe pauză” și să acționez în consecință, dar rădăcina bună și solidă nu m-a lăsat), iar ulterior am adăugat „școala vieții”, dacă îi pot spune așa, învățată din toate celelalte experiențe trăite: drumuri prin toată țara și lumea asta mare, oameni, situații, 11 ani de București… m-au șlefuit în omul de azi. Cu bune și cu rele…

Dacă ai închide ochii acum și ai încerca să-ți amintești sunetul copilăriei tale din Vadu Izei, ce-ai auzi prima dată? Cum se vedeau anii aceia prin ochii tăi de copil, acasă, acolo în frumosul Maramureș.

Dacă vrei să fiu sincer, am închis ochii și nu mi-a venit niciun sunet în gând, din copilărie, în afară de cel al cocoșului cântând dimineața. Daaaar… acum, mare, am totuși un sunet preferat, pe care îl aud în minte de câte ori mă gândesc la „ACASĂ”: în capătul grădinii mele este un alt teren. În colțul acelui teren este un stejar. De câte ori bate vântul, el se transformă într-o simfonie de sunete care te transportă instant, parcă, într-un basm. De fiecare dată când merg acasă, lucrul preferat pe care îl fac (din timpul pandemiei am început să fac asta) este să merg sub acel stejar și să îi ascult „muzica”. Este incredibil cum te poate face un simplu copac să te simți teleportat într-o poveste din cărțile copilăriei.

Spune drept: cântai ca să te asculte lumea sau ca să scapi de treburi prin gospodărie? Care a fost începutul, îți amintești ce fredonai prin curte și îți dădea încredere că vei fi o voce a Maramureșului cândva?

Tu crezi că puteam scăpa de treburile gospodăriei? Nici vorbă, asta nu se întâmpla niciodată. Deși… recunosc, fiind cel mai mic din familie, am fost scutit de muuulte ori de munci. Fratele meu, pe de altă parte… nu prea. Cântatul, să știi, m-a acompaniat la orice făceam: muncile din gospodărie, când eram agitat, stresat, emoționat, nervos. Oricare sentiment aveam, primul lucru la care apelam era muzica. Nu știu cum să explic asta… ai mai auzit om care să cânte de stres?

Care dintre cântecele tale îți este cel mai apropiat de suflet, si de ce? Ce povestea te leagă de acesta?

La întrebarea asta e greu să răspund, pentru că e exact ca treaba aia când ai întreba un tată: “Care este copilul tău preferat?” Totuși, o să îți spun că fiecare piesă este preferata mea în momentul în care o creez. Mi se pare că am făcut ceva extraordinar, a 8-a minune a lumii . Poate peste ani… nu mi se mai pare atât de “uau”, dar pe moment, atunci când le fac, fiecare devine preferata mea.

Cu ce principii de viață învățate de acasă, ai plecat student la București? Cine ți le-a inspirat? 

Cum am spus și mai sus… cei șapte ani de acasă: să nu deranjezi pe nimeni, să te comporți cuviincios, să nu ieși în evidență (asta… n-am prea respectat-o), să nu fii rău, hain, mincinos, să te rogi lui Dumnezeu, să oferi mereu respect oamenilor… cam tot ce ar trebui să știe fiecare și (din păcate) nu știu cât se mai ține cont acum de ele, în vremurile pe care le trăim. Toate acestea mi-au fost inspirate de ai mei, mama, tata, bunica și mama bună (eu am două bunici, una la oraș și una la sat: bunica și “mama bună”, cea din sat ).

Știu că ai studiat etnologia, care crezi ca este cheia succesului unui etnolog astăzi, într-o lume tot mai îndepărtată de aceasta zona?

Într-adevăr, am mers taman în celălalt capăt de țară la facultate și am ales să aprofundez domeniul acesta, cu studii culturale, etnologie, antropologie culturală și folclor. E o lume “magică” acolo. Nu e nici ușor, nici greu, dar este foarte „eye opening”. Mi-a deschis orizonturile gândirii și a percepției asupra multor lucruri. Cheia succesului unui etnolog? La noi, la specializarea asta, cred că fiecare și-a folosit studiile în propriul scop: pe mine m-au ajutat în domeniul în care activez, cel muzical, dar și ca om: să înțeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu și, mai ales, de ce. În România, din păcate, nu mulți își găsesc de muncă în acest domeniu, pentru că știm și vedem câtă importanță dau cei de la „putere”, culturii. Dar nu e totul pierdut, să nu fim apocaliptici. Dacă ești deștept te descurci în orice domeniu, pentru că etnologia are această versatilitate, de a putea fi aplicată în multiple domenii de activitate.

„Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: DA, ESTE AȘA! Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?, etc. Te face să gândești mai mult.”

 

Cum a influențat formarea ta în etnologie modul în care abordezi muzica și cultura tradițională?

Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: “DA, ESTE AȘA!” Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: “De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?”, etc. Te face să gândești mai mult. Poate unul dintre cele mai mari ajutoare a fost faptul că am înțeles în sfârșit ce cânt, pentru că nu știam niciodată ce să spun: Folclor? Muzică populară? Muzică tradițională? Pot spune acum cu siguranță că eu cânt muzică populară, deoarece odată ce o iei din mijlocul comunității, o smulgi din simțămintele omului care cânta singur când muncea la câmp, la coasă, etc. și o duci pe scenă, ea devine o muzică accesibilă pentru mase, deci muzică populară.

Care sunt cele mai mari riscuri la care e expus folclorul românesc astăzi? Și ce putem face, concret, pentru a-l proteja?

Trendurile. Astea-s cele mai mari riscuri. Dar nu scăpăm de ele, deci nu vă imaginați că o să ajungem să cântăm iar despre munca la seceriș și mai știu eu ce…Pentru că asta e una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM. El nu poate cânta ce au trăit alții acum 100 de ani, deoarece nu mai face parte din viața sa cotidiană. De aceea vedem acum tot felul de cântece, care mai de care. Dar asta e un proces natural, nu este greșit. Doar trebuie să știm să îl facem cu cap.

Una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM

Paul, ești un artist echilibrat iar pentru asta vreau să îmi spui, cum poți păstra echilibrul între autenticitatea pe care o transmiți prin cântecele tale, contemporaneitatea și cerințele publicului de astăzi?

Păi tocmai ce ziceam… să o facem cu cap. Se poate, credeți-mă! Poate rezultatul nu este imediat, dar cu siguranță este unul de lungă durată! Problema, însă, este că oamenii de acum nu mai au răbdare. Vor ca totul să fie cu rezultate instant. Nu prea merge așa…Adică poate merge, dar dacă urci fără să treci prin toate etapele… e greu să te menții, că nu știi ce să faci. A… și dacă vei cădea… vai, ce-o să doară!

Ești o prezență în mediul online, cât de mult ajută un artist să fie deschis, vulnerabil și dispus să comunice cu publicul lui prin intermediul acestor rețele sociale. Te ajută să fii relevant pentru publicul tânăr?

Este foarte important acum. Deși lumea este inundată cu informații din toate părțile, e important să exiști pe social media și să fii activ. În ultima perioadă, totuși, am înțeles și importanța discreției.
Dacă ar fi să dau un sfat… le-aș spune să fie naturali. Deși unora le este imposibil. Cunosc extrem de mulți oameni care pe online sunt într-un fel și în viața reală sunt complet diferiți. Fiecare cu alegerile sale…

Cum se împacă artistul Paul cu omul Paul? Au oare aceleași dorințe și planuri? 

Ambii vor mai mult, unul de la celălalt. Omul știe că artistul poate mai mult, iar artistul știe că omul poate mai mult. Dar cumva… ajung la un consens. Își doresc binele unul altuia.

La ce vis de al tău lucrezi în fiecare zi, și ce colaborare muzicală ți-ar plăcea să faci și acum e momentul să afle din acest articol?

Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta! Cu colaborările muzicale… am cam făcut cu mulți oameni mari, talentați, faini și dragi mie. Am fost un norocos, recunosc. Pot totuși să îți dau un mic spoiler dintr-un proiect viitor: voi lansa anul acesta un trio muzical cu doi artiști contrastanți ca stil, din muzica mainstream. Abia aștept!

„Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta!”

 

Povestește-ne un moment stânjenitor sau amuzant pe scenă. Cum ai ieșit din el?

O, Doamne… sunt atâtea. De la uitat de versuri la microfoane în dinți, încurcat numele oamenilor, abținut să nu râd când mai cădea câte unul… multe. Uite, îmi aduc aminte unul care s-a întâmplat “aproape” pe scenă . De ce „aproape”? Pentru că urma să intru în scenă și eram după un banner mare. Când să pornesc, m-am împiedicat de niște cabluri și era să cad în nas, dar m-am ridicat la timp, fix la intrarea în scenă . Nu m-a văzut nimeni, am ieșit basma curată. Dar dacă mă întrebi cum ies din cele care se văd… ți-aș spune că sunt natural și nu ies nicicum, eu sunt primul care râde de mine. Râd cu oamenii în rând și mergem mai departe.

Unde mergi atunci când vrei să fugi de ,,zgomot”? Și ce faci pentru a te deconecta de haosul drumurilor dintre cântări, studio, filmări?

CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec. Culmea, când vreau să scap de „zgomot”, tot la zgomot mă duc pentru că prefer orașele mari, aglomerate, cu oameni care mișună peste tot, cu lucruri în viteză, cu multe obiective de vizitat… mă întorc mai obosit din vacanțe decât am plecat.

„CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec.”

 

Am spus că revin la pașaportul tău, spune-mi, mai ai pagini libere? Știu că ești pasionat de călătorii și vreau să îmi zici care a fost cel mai fain loc în care ai avut ocazia să mergi. 

Mai sunt câteva pagini care așteaptă să fie umplute. Mă strigă, le aud: „PAAAAUL, UMPLE-NEEE”.

La fel ca și cu cântecele, nu pot să zic că am vreun loc preferat. Da, sunt câteva în care m-aș întoarce mereu: San Marino, Islanda, New York și, poate cea mai mare surpriză dintre toate: Dubai. Am evitat voit Dubaiul pentru multă vreme deoarece consideram că este doar pentru o categorie de oameni… știți voi. Vedeam mereu aceleași trei poze de la piscină, Burj Khalifa, fântânile și cam atât. Doamne… ce contrast am trăit când am ajuns acolo și am realizat că e COMPLET diferit față de ce credeam eu, că e un amalgam de culturi, o curățenie incredibilă, o ordine extraordinară, ai atâtea de văzut și cunoscut, vizitat, învățat, etc, DOAR SĂ VREI! Recunosc, am judecat greșit, prin prisma a ce vedeam pe social media. Acum însă, mă declar mare fan!

Te-ai regăsi în ideea de a trăi pe alte meleaguri, cu România doar în suflet?

Acum câțiva ani aș fi zis că NU. În ultima perioadă însă… dacă aș putea să fac și în străinătate ce fac eu aici… nu aș mai fi atât de sigur de acel “nu”. Dar cu siguranță că nu ar fi o mutare de lungă durată. Asta știu clar.

„După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai.”

 

Crezi în minuni? Ce-i spui lui Dumnezeu când ești doar tu cu El?

Cred că cred. Nu știu sigur cum am defini acel termen de „minuni”. Cred că „minunile” pot fi și mici, în viața de zi cu zi. După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai, ajută-mă să cânt bine, să învăț bine (asta e de pe vremea liceului, dar încă nu mi-am scos-o din listă pentru că omul cât trăiește învață) și apoi îi mai cer câteva lucruri pentru familia mea și chestiuni punctuale, dacă am ceva ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Am o legătură specială cu Dumnezeu, asta simt.

Până ne vom întâlni la următoarele evenimente sau nunți, că la voi în Maramureș multe mai sunt, Paul, ce înseamnă fericire pentru tine în 3 cuvinte?

Poate nu o să fie cuvintele la care se așteaptă lumea, dar pentru mine fericirea înseamnă călătorii, mâncare și muzică! Mă vrei sincer? Ăsta sunt. Ah, și dacă îmi permiți, aș mai adăuga unul: LIBERTATEEEEEE!

Cred mult în misiunea noastră de a lăsa urme în urma noastră. Dacă într-o zi tot ce ai cântat, scris sau spus s-ar pierde, ce ai spera că și-ar mai aminti oamenii despre tine?

Wow! Asta chiar e o întrebare grea. Nici nu vreau să mă gândesc la ipoteza asta, că m-aș „strica de cap” cum se zice la noi, să dispară toată munca mea de până acum. Dar dacă ar fi să fie așa cum zici tu… aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.

 

„aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.”

Crăciun fericit tuturor!

E mare bucurie în sufletele copiilor când începe vacanța de iarnă! În aer plutește magia sărbătorilor, iar cei mici sunt încântați de basmele pline de farmec, poeziile dedicate Crăiesei Iarna și jocurile pline de voie bună. Este vremea râsului, a familiei și a clipelor de neuitat petrecute împreună.

Să fim alături de ei, să le dăruim momente de care să-și amintească cu drag! În această vacanță minunată, bucuria prinde viață în fiecare colț de casă, iar încântarea sărbătorilor ne cheamă pe toți să fim mai buni, mai fericiți, mai uniți.

Rubrica Desenele lui David aduce miracolul aproape, chemând binecuvântările Crăciunului în inimile noastre. Să ne bucurăm împreună de această perioadă de poveste, sărbătorind cu dragoste și lumină! Vacanță minunată!

Children’s Museum of the Arts (CMA)- New York/ ,,Muzeul de Artă creată de copii” din New York

Fondat în 1988, ,,CMA” este un muzeu unic care se concentrează pe promovarea creativității în rândul copiilor și pe prezentarea artei create de copii din întreaga lume.

Colecția sa permanentă cuprinde peste 2.000 de lucrări de artă realizate de copii, unele datând de la începutul secolului al XX-lea.

Acestea provin din peste 50 de țări, ilustrând diversitatea culturală și istorică.

Pe lângă colecția sa, muzeul organizează ateliere interactive, expoziții și evenimente care încurajează copiii să creeze artă proprie.

Arta copiilor- inspirație

Arta copiilor a fost o sursă profundă de inspirație pentru unii dintre cei mai mari artiști ai lumii, captivați de puritatea, spontaneitatea și sinceritatea acesteia. Paul Klee, de exemplu, a văzut în creațiile copiilor o formă de exprimare nealterată, lipsită de constrângerile rațiunii adulte. Fascinat de modul natural în care copiii își exprimă lumea interioară, el spunea că „un copil are mai multă originalitate decât cel mai experimentat artist”. Această credință l-a condus spre un stil în care liniile simple și culorile vibrante evocă bucuria și curiozitatea copilăriei.

În același spirit, Joan Miró s-a străduit să redea în operele sale acea libertate creativă neatinsă de convențiile sociale. El a privit arta copiilor ca pe o fereastră către o stare primordială a sufletului, iar picturile și desenele sale abstracte poartă amprenta unei simplități care amintește de jocul inocent al copiilor.

Într-un mod similar, Pablo Picasso a admirat curajul artistic al celor mici, declarând că „am petrecut patru ani să învăț să desenez ca Raphael, dar o viață întreagă să învăț să desenez ca un copil”. Această dorință de a se elibera de convențional l-a ghidat în căutările sale cubiste, în care perspectivele neobișnuite și formele simplificate reflectă mirarea copilăriei.

Jean Dubuffet, fondatorul mișcării Art Brut, a găsit în arta copiilor o autenticitate brută, neîntinată de influențele culturale și academice. Pentru el, desenele copilărești erau o dovadă vie a unei creativități pure, libere, iar lucrările sale, marcate de o estetică primitivă și intensă, oglindesc acest respect profund pentru copilărie. Grupul avangardist CoBrA, format din artiști precum Asger Jorn și Karel Appel, a fost la rândul său cucerit de energia neîmblânzită a desenelor copilărești. Ei au văzut în ele o chemare către o lume mai sinceră, mai instinctivă, și au încercat să redea această libertate în picturile lor.

Wassily Kandinsky, pionier al artei abstracte, a înțeles puterea formelor și culorilor simple din desenele copiilor, pe care le-a integrat în căutările sale artistice pentru a exprima emoții spirituale. De asemenea, Henri Matisse, în ultimele sale lucrări, a adoptat o simplitate copilărească în decupajele sale de hârtie colorată, utilizând culoarea nu pentru a reproduce realitatea, ci pentru a evoca emoție pură.

Arta copiilor- sursă de adevăr

Fiecare dintre acești artiști a găsit în arta copiilor o sursă de adevăr, un spațiu în care creativitatea se manifestă în forma sa cea mai sinceră și directă. Pentru ei, desenele și picturile copiilor au fost mai mult decât expresii naive; au fost lecții despre cum să privești lumea cu ochi proaspeți, neumbriți de judecăți sau convenții. Arta copiilor i-a ajutat să se reconecteze cu o inocență pierdută, deschizându-le calea spre creații care rămân, și astăzi, incredibil de vii și emoționante.

Pentru a afla mai multe despre acest subiect, putem consulta site-ul ,,https://www.cmany.org/”

Nevoia copiilor de a inventa basme și povești poate fi privită și ca o metodă prin care aceștia încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Nu este ușor pentru un copil să înțeleagă complexitatea realității! Poveștile și basmele oferă o structură simplificată, cu început, mijloc și sfârșit, în care problemele sunt mereu rezolvate. Ce bine că ei descoperă că totul se poate rezolva, în final, că orice sfârșit poate fi un început, că ceva trebuie să plece pentru ca ceva nou să vină!

Ascultă povestea creată de copilul tău! Ascult-o cu atenție! Cea mai sigură cale spre inima unui copil este timpul petrecut împreună. Nu cadourile sau promisiunile îi câștigă afecțiunea, ci momentele simple, în care îi acorzi atenție. O plimbare în parc, o poveste înainte de culcare sau chiar un joc improvizat pot crea legături de neînlocuit. Copiii simt când sunt ascultați și înțeleși, iar aceste clipe de conexiune rămân cu ei pentru totdeauna. Prezența ta sinceră și implicată îi arată că este important pentru tine. În final, timpul oferit valorează mai mult decât orice altceva, pentru că în el se construiesc amintiri și se sudează relații durabile.

,,Tehnologia este cel mai bun prieten al omului. Înăuntru însă, este cel mai mare dușman.” – Frank Herbert, romancier

Copilul tău scrie povești? Citește cărți? E politicos și darnic? Asta pentru ca TU ești așa! Pentru a îndruma un copil pe drumul corect, trebuie mai întâi să fii tu exemplul acelui drum. Fii tu cel care învață răbdarea, înțelepciunea și bunătatea, astfel încât copilul să vadă în tine un model autentic. Nu îi poți cere să fie curajos dacă nu te vede înfruntându-ți propriile temeri. Nu îi poți cere să fie corect, dacă nu te vede respectând adevărul. Copiii învață cel mai mult din ceea ce văd la părinți, nu din ceea ce li se spune. Călătorește pe calea pe care o dorești pentru el, și va urma natural exemplul tău.