Suzana și Daciana Vlad, cunoscute drept „Gemenele folclorului maramureșean”, sunt mai mult decât două voci care cântă împreună: sunt un singur glas care poartă satul, credința și rânduiala Maramureșului dincolo de timp. Născute și crescute în ritmul horilor, al bisericii de lemn și al portului purtat cu respect, cele două surori au transformat folclorul într-o misiune de viață.

Legătura lor cu cântecul s-a născut firesc, în familie, și s-a consolidat prin muncă, disciplină și credință. Deși au ales drumuri academice diferite – muzica și etnologia – arta și știința se întâlnesc în activitatea lor într-un mod profund: dau glas tradiției și totodată îi descifrează sensurile, iar împreună o transmit mai departe cu responsabilitate și adevăr.

Cântecele vechi sunt cântate cu respect, iar cele aduse în „straie noi” își păstrează inima neatinsă. Pentru Suzana și Daciana, modernul ajută tradiția să ajungă la inimile generațiilor tinere, ceea ce sincer vă spun, e mare lucru și de mare nevoie astăzi.

Aceeași viziune se regăsește și în proiectul „Albastru Rural”, unde simbolurile satului, inspirate de albastrul de Săpânța, devin limbaj artistic contemporan – o chemare de „a înflori acolo unde ai fost sădit”.Cu peste două decenii de activitate, albume, turnee și proiecte culturale, Suzana și Daciana Vlad rămân fidele unui legământ simplu și profund: acela de a duce Maramureșul mai departe, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

Suzana, Daciana, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea de a croi această poveste.

Să-ncepem!

„Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag.”

 

Mă bucur tare mult să putem împleti o poveste, o țesătură de amintiri, emoții și visuri. Suzana, Daciana, cine sunt ,,gemenele folclorului maramureșean”? Ce luați cu voi de acasă când plecați prin lume?

Bună să vă fie inima tuturor!!

Noi „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port. Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag, cu portul îmbrăcat cu respect, nu cu grabă.
Când plecăm prin lume, nu plecăm niciodată singure. Luăm cu noi „acasă”: satul nostru, mirosul de fân cosit, liniștea bisericii, glasul bunicilor și credința că tradiția nu se pierde cât timp este dusă mai departe cu inimă curată. Oriunde ajungem, Maramureșul merge cu noi, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

„Noi, „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port.”

 

În Maramureș, pruncii cresc printre clopote de biserici, strigături de joc și miros de fân cosit. Dacă ați închide ochii, ce chip al copilăriei ar veni întâi spre voi?

Dacă am închide ochii, primul chip al copilăriei care vine spre noi este biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, așezată chiar lângă casa noastră. Pentru familia noastră a fost un stâlp, un loc de sprijin și de rânduială. Acolo am ascultat primele pricesne, acolo am învățat ce înseamnă tăcerea, rugăciunea și respectul. Duminica nu exista alt drum, pașii noștri știau singuri cărarea spre biserică.
Astăzi, biserica poate fi vizitată, dar slujba se mai ține doar în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. Și poate tocmai de aceea emoția e și mai adâncă, pentru că acel loc adună în el toată copilăria noastră, toate rugăciunile spuse și nespuse, și le păstrează, tăcut, așa cum numai lemnul vechi știe să păstreze sufletul unui sat.

V-ați născut împreună și ați crescut împreună. Când ați simțit că glasurile voastre nu mai sunt două, ci unul singur care povestește Maramureșul?

La început, „glasul nostru împreună” a fost o dorință a părinților. Aveam doar 7 ani când am pornit pe drumul cântecului, fără să știm unde duce. Nici noi, nici părinții noștri nu aveam planuri mari, era doar bucuria de a cânta, curată, ca în casa părintească.
Crescând împreună, am repetat, am urcat pe scene, ne-am emoționat și ne-am sprijinit una pe alta. Așa am simțit într-o zi, că nu mai suntem două voci separate, ci un singur glas care spune aceeași poveste, povestea Maramureșului.
Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.

„Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.”

 

Ați ales drumuri diferite, dar surori de destin: muzica și etnologia. Cum se împletește știința cu arta în inima voastră?

Deși am ales drumuri diferite din punct de vedere al studiilor, nu ne-am despărțit niciodată cu adevărat. Muzica și etnologia pornesc din aceeași rădăcină: dragostea pentru sat, pentru om și pentru ceea ce ne definește. Amândouă trăim folclorul prin glas, îl cercetăm, îl ascultăm și îl înțelegem în profunzime, completându-ne atât de frumos prin informațiile acumulate de-a lungul anilor.
Știința ne ajută să știm de ce se cântă așa, iar arta ne lasă să simțim cum se cântă. Ele nu se contrazic, ci se completează. Așa se împletesc în inima noastră, firesc, ca două fire din aceeași țesătură.

„tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.”

 

„Cântecul este cartea de identitate a unui neam”, spunea Anton Pann. Ce file ați descoperit în această carte și pe care le purtați cel mai aproape de suflet?

În cartea aceasta a neamului, am descoperit file vechi, îngălbenite de timp, dar vii prin oamenii care le-au purtat mai departe. De mai bine de zece ani ne compunem singure repertoriul, cu grijă și cu răspundere, dar cântecele culese din popor sau cele lăsate moștenire de interpreți care au dat rost și nume Maramureșului vor rămâne mereu lipite de inima noastră.
Sunt cântece care nu ne aparțin, ci ne-au fost încredințate. Le cântăm cu respect, așa cum le-am primit, pentru că ele au trecut prin zeci, poate sute de ani, fără să-și piardă adevărul. Iar asta ne învață ceva simplu: tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.

Fiecare artist are un dascăl care i-a schimbat viața. Cine v-a dăruit lumina primului pas sigur?

Aici aș vrea să răspund eu, Suzana.
Primul meu pas sigur a fost luminat de profesoara Rodica Gheorghiu, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetul Marmației. A crezut în mine într-un moment fragil, când visul conservatorului a apărut târziu și fără pregătirea „corectă”, deoarece nu eram la un liceu cu profil, dar aveam multă dorință. Timp de trei luni, aproape zi de zi, m-a pregătit cu o generozitate rară, fără să ceară nimic în schimb, decât să nu renunț. Într-o perioadă dureroasă pentru familia noastră, după pierderea tatălui, a înțeles cât de mult însemna muzica pentru mine și a ales să creadă în visul meu chiar și atunci când era greu. Îi port o recunoștință profundă pentru lumina și încrederea dăruite atunci, când aveam cea mai mare nevoie de ele.

Un alt reper esențial în formarea noastră este profesorul Ioan Bocșa, omul căruia îi datorez, în mare parte, ceea ce noi suntem azi. Timp de zece ani am făcut parte din Ansamblul „Icoane”, unde, dincolo de rigoare, tradiție și informații prețioase, am primit o lecție mult mai rară: ce înseamnă să fii OM.
Prin exemplu, nu prin cuvinte mari, ne-a format caractere, nu doar artiști, iar această moștenire ne însoțește și astăzi.

„Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim.”

 

Cântați folclor curat, dar și cântece aduse în straie noi. Cum păstrați firul roșu al autenticului când înnodați tradiția cu modernul?

Firul roșu al autenticului îl păstrăm prin respect. Respect pentru cântecul vechi și pentru oamenii care l-au trăit înaintea noastră. Când îl aducem în „straie noi”, nu îi schimbăm inima, ci doar îi dăm o altă respirație, ca să poată ajunge și la generațiile de azi. Modernul, pentru noi, nu vine să șteargă tradiția, ci să o poarte mai departe, cu aceeași emoție, dar într-un limbaj pe care prezentul îl poate înțelege.
Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim. Atât timp cât nu știrbim din frumusețea Maramureșului și tot ceea ce facem este gândit cu înțelepciune, simțim că suntem pe drumul bun. Prin fiecare proiect ne dorim să apropiem tinerii de folclor, să le arătăm că tradiția nu este ceva prăfuit, ci vie, profundă și actuală. Atunci știm că misiunea noastră este împlinită.

„Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre.”

 

Dacă viața voastră ar fi un cântec care curge printre dealuri și ulițe de Maramureș, care ar fi melodia lui? Și ce refren ar reveni mereu, ca o inimă care bate peste toate poveștile voastre?

Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre. În el ne regăsim drumul, legătura dintre noi, rădăcinile și rostul nostru. Refrenul revine ca o inimă care bate mereu la fel, amintindu-ne cine am fost, cine suntem și cine vom rămâne, indiferent de poveștile pe care le vom aduna pe cale.

Când ați dus cântecul din sat pe scenă, ce ați simțit în privirea oamenilor rămași acasă? A fost mândrie, mirare sau o rugă tăcută să nu uitați niciodată de unde veniți?

În privirea celor rămași acasă am citit emoții diferite. În familie a fost multă mândrie și bucurie curată, o susținere care ne-a ținut drepte de la început. Dincolo de ea, au existat și priviri îndoielnice, poate oameni care nu au crezut în noi, nu știm dacă din cauza propriilor neîmpliniri sau pentru că atât au putut oferi în acel moment. Nu le purtăm reproș. Toate aceste reacții ne-au învățat însă același lucru: să nu uităm niciodată de unde venim și să lăsăm cântecul să vorbească, mai sincer decât orice explicație.

Îmi place tare mult o vorbă: ,,să înflorești acolo unde ai fost sădit” … Suzana, Daciana, albastrul de Săpânța a făcut din cimitir un poem viu. Cum ați reușit să transformați această culoare într-o poveste personală și într-o chemare artistică – ,,Albastru Rural”?

„Să înflorești acolo unde ai fost sădit” ne definește profund. Albastrul de Săpânța, a devenit pentru noi un limbaj. Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.
Faptul că a ajuns la tineri ne spune că am reușit. Proiectul își are rădăcina și în cercetarea academică a Dacianei, din lucrarea ei de doctorat, publicată anul acesta, despre care vom vorbi mai pe larg la momentul lansării. Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi. Cei care ne poartă știm că simt la fel ca noi.
Vrem pe această cale, să îi anunțăm pe toți cei care vor citi acest interviu, că anul acesta venim cu o nouă colecție de hăinuțe pictate manual, „Albastru Rural”.

„Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.”

 

În colecția voastră ați cusut haine cu povești. Ce vă inspiră și ce vă dă încredere să continuați?

Ne inspiră, înainte de toate, viața satului și copilăria noastră trăită la țară, obiceiurile, ritmurile simple, gesturile care dau sens fiecărei zile. Hainele noastre poartă aceste povești pictate cu grijă, din drag pentru locul binecuvântat din care venim, numit Maramureș și pentru oamenii care sunt și trăiesc ca noi. Încrederea de a continua ne vine din felul în care proiectul a fost primit încă din 2020, din susținerea oamenilor, din curiozitatea lor sinceră de a descoperi ce idei mai aducem. Atâta timp cât simțim această legătură vie, știm că drumul nostru merge mai departe.

„Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi.”

 

Casa bunicii – peste 100 de ani de viață între pereții ei. Cum a fost întâlnirea cu ea după ce a renăscut? Mai păstra mirosul lemnului ars și glasul copilăriei?

Da, mirosul lemnului ars și glasul copilăriei s-au păstrat cu sfințenie. Întâlnirea cu casa bunicii, după ce a renăscut, a fost mai degrabă o reîntâlnire cu noi înșine. Noi nu am schimbat sufletul ei, ci doar am făcut amintirile mai vii.
O parte dintre cei care au crescut între acei pereți nu mai sunt astăzi printre noi, dar memoria lor trăiește prin această căsuță. Prin astfel de case din Maramureș, rămâne mărturie că „maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

Mulți duc satul spre oraș. Voi ați adus arta acasă, în sat. Cum vedeți satul românesc peste o generație – muzeu frumos sau loc viu, care respiră încă prin oameni?

Credem că satul românesc va rămâne viu atâta timp cât vor exista oameni care să vorbească despre el și, mai ales, să-l trăiască. Cât timp cineva va îmbrăca portul popular, o să horească horele, va merge la biserică și va păstra rânduiala, satul nu va deveni muzeu, ci va continua să respire prin oameni. Generația noastră are o misiune grea, dar frumoasă: să transmită mai departe acest drag de tradiție. Nu este totul pierdut, cu fiecare generație se vor găsi alte „strategii” prin care ceea ce este mai sfânt în poporul nostru va merge mai departe.
Credem în asta!!

„maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

 

Nu demult ați bucurat sufletele oamenilor cu un frumos turneu de colinde și vreau să vorbim despre asta. Colindul e „liturgia casei”, cum spun etnologii. Cum îl simțiți voi: ca pe un ritual, ca pe o sărbătoare sau ca pe o rugă de lumină?

Am avut un turneu minunat intitulat „Sub fereastră la om bun”, în care ne-am întâlnit cu mii de oameni iubitori de colind. În cadrul turneului am lansat și albumul cu numărul 9, intitulat „Colindați, măi oameni buni”. A fost turneu aniversar pentru cei 20 de ani de carieră artistică. Pentru noi, colindul este o sărbătoare care împletește credința cu lumina. Deși unii etnologi spun că odată urcat pe scenă colindul își pierde din esență, noi nu vedem lucrurile așa. În vremurile pe care le trăim, dacă nu am duce colindul și acolo, tinerii ar uita încet să mai colinde. Fie că vorbim de cântece de Crăciun sau de colindele străbune, nu trebuie să pierdem bucuria pe care o aduc în sufletele oamenilor și sensul real al sărbătorii. În loc să ne cramponăm doar de reguli etnologice, căutăm căi să ținem tradiția aproape de inimile generațiilor tinere.

Există un colind care vă sfâșie de emoție de fiecare dată, chiar și după ce l-ați cântat de zeci de ori?

Nu știm dacă așteptai un alt răspuns, sau poate știai si tu că vom da acest răspuns, dar colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital. Chiar și după zeci de interpretări, fiecare moment este special, pentru că bucuria și emoția oamenilor care îl trăiesc împreună cu noi fac ca fiecare interpretare să fie unică. De aceea îl cântăm mereu cu aceeași dragoste și entuziasm.

„Colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital.”

 

În Maramureș, colindatul aduna oamenii și întărea legături. Ce ați vrea să ducă publicul acasă, după ce vă ascultă colindele?

Ne dorim ca publicul să ducă acasă mai mult decât muzică, să ducă bucuria sărbătorii Crăciunului, sentimentul de iubire și unitate. Să simtă că în colind există credință, dar și bunătate, acea bunătate care leagă oameni și inimile lor. Fiecare colind să fie o amintire vie că, dincolo de agitația zilnică, există momente în care ne oprim, ne privim în ochi și ne simțim împreună, parte din aceeași poveste frumoasă a vieții și a tradiției.

„Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”.

 

Ce planuri aveți pentru acest an 2026?

Pentru 2026 ne-am concentrat în primul rând pe câteva proiecte dragi nouă. Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”. Tot anul acesta după cum am mai spus și mai sus, revenim și cu o nouă colecție „Albastru Rural”, iar Daciana își va lansa cartea de doctorat.
În luna Martie, vom lansa o frumoasă priceasnă, compoziție proprie, pregătită special pentru postul Paștelui.
În prima parte a anului ne focusăm pe aceste proiecte, iar despre următoarele planuri și visuri vom vorbi la următorul interviu, vrem să păstrăm puțin mister și emoție pentru momentul potrivit.

„Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.”

 

Ce îi șoptiți lui Dumnezeu când sunteți doar voi și gândurile voastre?

Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.
Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici. Îi mulțumim și pentru momentele grele, și pentru persoanele mai puțin omenoase, pentru că tocmai ele ne-au învățat cine suntem astăzi. Și în liniștea gândurilor noastre, Îi șoptim că ne dorim să fim demne de tot ce am primit și să răspândim mai departe iubire, credință și frumusețea rădăcinilor noastre.

„Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici.”

 

Sunteți artă. Iar arta, necesită sacrificii, muncă și perseverență. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul într-o lume care tremură?

Nu tot timpul este ușor, dar știm că avem un drum și am ajuns în punctul carierei în care înțelegem care ne este rostul. Nu ne mai împiedicăm de fiecare obstacol, așa cum făceam la începuturi, pentru că scopul nostru este clar: să lăsăm urme frumoase pe acest pământ. Arta ne definește și ne ghidează, iar echilibrul îl găsim în credință, în rădăcini și în ceea ce iubim să facem, zi de zi.

Ce v-a determinat să transformați dragostea pentru folclor și tradițiile maramureșene într-un proiect educațional precum tabăra „Albastru Rural” și ce impact vă doriți să aibă această experiență asupra participanților?

Pentru noi, tabăra Albastru Rural nu este doar un eveniment, ci o continuare firească a drumului pe care l-am început în folclor. Ne-am dorit să creăm un spațiu în care tradiția să nu fie doar cântată pe scenă, ci trăită cu adevărat. De aceea am gândit această experiență de cinci nopți, în regim all inclusive, astfel încât participanții – fie copii, fie adulți – să se bucure pe deplin de tot ceea ce înseamnă Maramureș autentic: cursuri de interpretare folclorică alături de noi, ateliere de olărit cu un artist popular local, o excursie la mănăstirea din Ieud și, la final, un mic recital al cursanților, încununat de diplome de participare. Ne dorim ca fiecare serie organizată din iunie până în septembrie să fie o punte între generații, un loc în care cântecul, meșteșugul și credința să se împletească firesc, iar cei care pleacă de aici să ducă mai departe, cu mândrie, frumusețea tradițiilor românești.

Până când ne vom întâlni, lăsați-ne un gând, poate pentru tinerii care cred ca cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba in inimile lor.

„Pentru tinerii care poartă în inimă visuri mari, le spunem să nu le neglijeze niciodată. Tot ce Dumnezeu a sădit în sufletul lor are un rost și merită răbdare, curaj și CREDINȚĂ.”

Există oameni care nu pășesc prin lume, ci par să curgă prin ea — ca un râu vechi, limpede, care știe drumul și își duce poveștile cu liniștea celui care a ascultat mult. Claudia Colniceanu este un astfel de om. Născută în Valea Slănicului, crescută între cântece vechi, copaci bătrâni și joaca spectacolelor imaginare din fața blocului, ea poartă în ea neclintit copilul care se prezenta, cu inocență și destin, „Bună ziua, Radio România!”.

Astăzi, Claudia este vocea care încălzește casele oamenilor, dar și sufletul unui proiect ce reconstruiește temelia sonoră a Buzăului: Mousaios Sound. Între microfon și scenă, între cercetare și zâmbetul unui copil care descoperă pentru prima oară un fluier, ea a transformat tradiția într-un gest viu, într-o întâlnire între lumi. În felul ei blând și negrăbit, aduce împreună bătrâni care nu s-au numit niciodată „artiști” și tineri care credeau că folclorul e prea departe de ei — și face asta fără să ridice bariere, ci doar să deschidă uși.

Claudia nu caută spectacolul, ci adevărul; nu aplauzele, ci participarea; nu gloria, ci rostul. A înțeles că muzica tradițională nu păstrează doar trecutul, ci respirația unei comunități, felul ei de a simți și de a merge mai departe. Nu titlurile o definesc, ci întâlnirile. Oamenii. Lecțiile lor simple și adânci. Și acel ceva tainic care se întâmplă când începe să cânte: un fel de plutire, o confesiune, o vindecare.

Claudia Colniceanu este o punte. Între vechi și nou, între sat și oraș, între zgomotul lumii moderne și liniștea în care se aude cu adevărat inima. Un om care strânge, cu răbdare, cu recunoștință și cu o doză de frumoasă nebunie, tot ceea ce merită salvat — și le dăruiește apoi mai departe, ca pe un cântec vechi care, rostit la timp, devine viitor. Claudia, îți mulțumesc că am împletit povestea împreună. Sa-ncepem!

Dacă ai fi nevoită să te prezinți fără titluri, fără proiecte, fără premii — doar ca om — cum ai spune cine este Claudia Colniceanu?

O fată din Buzău care iubește oamenii, arta, simplitatea, provocările, cărțile, natura, poveștile și călătoriile – mai ales acelea care duc către sufletele oamenilor.

„Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”.

 

Ce a rămas din fetița din Vintilă Vodă care asculta cântece vechi și visa la oameni și povești, și ce a devenit acea visare astăzi?

Cred că a rămas totul! Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică. Până la șapte ani am trăit la Vintilă, după m-am mutat la Buzău. M-am acomodat cam greu pentru că veneam dintr-o altă lume, dintr-un alt ritm de viață, iar eu eram și atunci o artistă. Simțeam să mă exprim, să fiu mai aproape de satul meu și prin joacă mai uitam de dor. Am fost un copil foarte creativ. Îmi aduc aminte că organizam așa zise spectacole în fața blocului alături de copiii din cartier, prezentam, cântam, făceam coregrafii și momente spectaculoase pentru public. Deși eram în fața blocului, eu mă vedeam pe scenă. A doua reprezentație era la canapeaua de la poarta lui mamaia, acolo unde se adunau toți copiii. Îmi plăcea să îi învăț jocuri noi, ale copiilor de la oraș. Ar fi multe de povestit aici… multe momente amuzante care au dus către ceea ce sunt astăzi, de parcă am făcut o repetiție atunci și în prezent sunt pe scenă. Chiar legat și de activitatea mea la Radio. Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”. Mă amuz mereu când mă gândesc și pare de necrezut chiar și pentru mine.

„Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică.”

Când ești la radio, doar vocea ta ajunge la oameni. Cum reușești să transmiți căldura unui cântec popular sau profunzimea unui gând cultural doar prin ton, fără privire, fără gest?

Vorbesc din inimă, iar oamenii simt. Pentru mine este cea mai mare împlinire să fiu acolo și să fac pe ascultători fericiți. M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei. Exista, în fiecare săptămână, această ocazie ca ascultătorii să intre în direct, iar eu îmi dau seama că într-adevăr emisiunea este o terapie pentru mulți dintre ei. Sunt oameni singuri, oameni cu dor de casă, de cei dragi, de bine și frumos, iar eu încerc să îi înveselesc, să le spun că întodeauna există o parte bună și că un gând pe care îl transmit ajunge repede la cei pe care îi iubesc. Este adevărat că ascultătorii mei sunt diferiți, asta îmi spun și colegii din regia tehnică. Mă sună mulți oameni care vorbesc frumos, care îmi compun poezii, care îmi cântă, care au mare respect pentru ceea ce facem noi și sunt recunoscătare pentru tot. Apropo, știți cum sunt cunoscută printre ascultători? Ei îmi spun cu multă căldură „Domnișoara Claudia”, bine și „Privighetoarea României”, „Mierla României”, de multe ori mă amuz pentru că fiecare își dorește să fie cât mai creativ și să mă impresioneze, să îmi facă o bucurie. Sunt oameni buni care au nevoie să fie ascultați și respectați, iar eu cred că am învățat această lecție.

Și aici ar fi multe de povestit. Pot spune că am descoperit o altă parte din mine la radio. E o lume uimitoare, dacă privești cu inima. Până să ajung la radio credeam că doar prin cântat pot ajunge ușor la sufletul omului care mă ascultă, dar mi-am dat seama, primid și multe confirmări din exterior, că și prin vorbit pot transmite la fel de mult. Am învățat multe lecții, iar după trei ani și ceva mă simt de parcă am mai făcut o facultate, iar în prezent sunt la master. 🙂

„M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei.”

Cultura este temelia unei comunități. Cum îți vezi rolul în comunitatea buzoiană – ca cineva care reconstruiește o temelie sonoră pentru ca tradițiile să nu se risipească în zgomotul lumii moderne?

Hmm, nu m-am gândit prea mult la rolul meu în comunitate. În ultimii ani am făcut ce am simțit, fără să am mari așteptări. Am avut rezultate bune, am reprezentat cu mândrie Buzăul, iar comunitatea a văzut și a venit către mine. Pas cu pas m-am reapropiat și eu, iar încrederea a crescut de ambele părți.

În prezent simt că sunt văzută, că activitatea mea este apreciată și le mulțumesc tuturor celor care mă susțin. Prin proiectul Mousaios Sound am încercat să creez un reper, să arăt că se poate și altfel, iar eu sunt împăcată cu ceea ce am făcut până acum. Sper ca în viitor mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni și proiectul să continue să crească.

Sunt mândră că m-am născut în Buzău, iar asta cred că se vede în tot ceea ce fac.

Dacă proiectul Mousaios Sound ar fi un râu care curge prin Valea Slănicului, ce ar fi izvoarele sale — oamenii bătrâni, folclorul, copilăria ta — și unde simți că se varsă azi acest fluviu al memoriei?

Aș zice că oamenii sunt adevărate izvoare, oamenii de toate vârstele, din toate zonele Buzăului. Folclorul este uimitor, întotdeauna ai ceva de descoperit, iar eu, în ultimii ani, am învățat să observ datorită profesorilor mei de la Universitatea Națională de Muzică din București. Anii petrecuți acolo m-au formt ca om și, în prezent, încerc să aplic cât mai corect informațiile dobândite.

Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.

S-a conturat în jurul proiectului o comunitate care mă duce cu gândul la legătura pe care o vedeam între oamenii pe lângă care am crescut; deși erau diferiți, cu toții aveau ceva în comun. Ne dorim să dăm mai departe tot ce primim de la aceste izvoare și cred că reușim, vedem asta de la o ediție la alta.

„Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.”

În ce fel crezi că muzica tradițională are același rol pentru o comunitate ca limba – acela de a păstra sufletul viu – și cum îți propui să o protejezi prin cercetarea și promovarea pe care le faci?

Cred că muzica tradițională păstrează ceea ce nu putem explica mereu prin cuvinte: felul în care oamenii de aici simt și trăiesc. În cântecele vechi se găsesc povești, amintiri și un mod de a fi care ține comunitatea unită. Dacă muzica asta dispare, dispare și o parte din identitatea noastră.

De aceea încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.

Nu este un proces ușor și cere timp, efort și resurse, dar învăț zilnic cum să continui ceea ce am început. Și cred că, atâta timp cât există oameni care vor să fie alături de noi — cu un sfat, cu o vorbă sau cu un cântec — muzica tradițională are șanse reale să rămână vie.

„…încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.”

Ai trecut de la cercetare academică la acțiune – de la etnomuzicologie la festivaluri și ateliere. Cum a fost transformarea de la teorie la viață, de la notă muzicală la om viu?

Îmi place mult această trecere! Chiar profesorul meu îmi spunea la un moment dat, amuzat, că sunt oameni care scriu, citesc, fac analize pe ceea ce cercetează și mai sunt alți oameni, cum sunt și eu, care simt să acționeze, să fie în mijlocul tuturor și să le vorbească. În acel moment, mi-am dat seama că este în regulă să alegi metoda care ți se potrivește, atâta timp cât desfășori o activitate cât mai corectă, pentru a lăsa în urma ta ceva care să conteze.

Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum. Dacă m-a învățat ceva Mousaios și tot ce a urmat, este că uneori drumul se conturează pe măsură ce mergi.

Să nu uităm că eu sunt artistă și, în același timp, o mare visătoare. Cei din jurul meu au înțeles asta, au fost acolo pentru mine și m-au ajutat. Au crezut odată cu mine într-un vis și, deși unele lucruri păreau imposibile, am reușit împreună. Nu știu dacă am fost eu atât de convingătoare, dacă au și ei o doză de nebunie sau au fost acolo pentru că mă iubesc foarte mult… cred că puțin din toate. Dulce, acrișor și ceva fermecător – rețeta mea.

„Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum.”

Cum simți că Mousaios Sound reușește să hrănească viitorul cultural al Buzăului – mai ales în rândul tinerilor care descoperă muzica autentică pentru prima dată? Ești întrebată des de unde vine numele ,,Mousaios”?

Chiar această întrebare este un câștig. Explic destul de des ce înseamnă „Mousaios”, dar mă gândesc că este o informație care hrănește viitorul cultural al Buzăului, așa cum spui în întrebare, îmi place mult. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit au auzit de la mine pentru prima dată ce înseamnă „Mousaios”. Este mult de lucru, dar partea bună este că avem idei și răbdare.

Au venit mulți tineri către noi care și-au schimbat părerea despre folclor. Odată ce ești lăsat să încerci un instrument, să vorbești cu oameni care pot să îți răspundă la curiozități, să îți ofere un exemplu bun, începi să devii mai deschis. Și aici nu mă refer la mine, ci la oamenii pe care i-am adus să ne învețe ce este muzica tradițională, folclorul, arta. Cred foarte mult că orice om poate fi implicat într-un astfel de proiect, doar să aibă dorința de a învăța, de a trăi o experiență diferită de cele pe care le cunoaște.

În satele în care mergi pentru cercetare, întâlnești oameni care nu se consideră „artiști”, ci doar păstrători ai unei rânduieli. Ce ai învățat de la ei – despre răbdare, smerenie, bucurie, autenticitate?

Este bine când oamenii nu se consideră artiști, îmi este mai greu în cealaltă situație. Am învățat să am răbdare, să ascult cu atenție, să am rabdare din nou și să mă bucur de moment. Nu întodeauna reușești să aduni informațiile de care ai nevoie, dar traiești o experiență care peste câțiva ani poate nu va mai fi posibilă. Simt că reușesc să vorbesc pe limba lor, este foarte important să fi sincer, oamenii te simt.

Am învățat că sunt mai înțelepți ca noi, deși mulți dintre ei nu au școală multă. Ei trăiesc în acea rânduială, iar dacă noi am prelua puțin modelul lor am fi mai sănătoși la minte și la trup.

Datorită muzicii și mai apoi radioului am avut ocazia să întâlnesc foarte mulți oameni diferiți, din toate domeniile, din toate mediile sociale, însă vă spun că din partea oamenilor simpli, de la sat, am avut parte de lecții de viață care m-au lăsat fără cuvinte. Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.

La sat încă e liniste, acolo se aude ce spui. Ascultați cântecele tradiționale, cum au reușit și cum reușesc încă să transmită oamenii profunzimea unei stări… câte semnificații, câte trimiteri, câtă înțelpciune. Aceasta este frumusețea, dar contează mult cu ce ochi privești și cu ce urechi asculți. Fă-te mic și ai să înțelegi mai multe.

„Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.”

 

Cum păstrezi echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional? Cum te asiguri că publicul simte, nu doar aplaudă?

Pentru mine, echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional vine din felul în care îi implic pe oameni. Nu vreau ca publicul doar să stea pe scaune și să aplaude — vreau să simtă, să trăiască, să se miște odată cu muzica. De asta îi chem mai aproape, îi invit să cânte, să pună întrebări, să danseze, să descopere instrumentele, să vorbească cu meșterii și cu muzicienii.

Când lumea intră în poveste, nu mai e doar spectacol — devine experiență. Și exact acolo apare adevărul: în ochii cuiva care încearcă pentru prima dată un pas de dans sau un sunet la fluier și simte că face parte din ceva real.

De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.

Și eu am crescut mult prin acest proiect. Am învățat că este în regulă să greșesc și mi-am dat voie să greșesc, pentru că de acolo vine autenticitatea. Nu știam nimic despre ce presupune organizarea unui eveniment cultural, de orice fel, dar am învățat totul din practică — pas cu pas, cu emoție, cu muult curaj, cu o doză de nebunie și cu oameni buni alături.

„De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.”

Ce moment din Mousaios Sound sau de la Radio, te-a pătruns cu adevărat și ți-a arătat că ceea ce faci are rost?

Chiar de curând m-am întâlnit cu un om care auzise că lucrez la Radio România și mi-a spus că ascultă Antena Satelor, că „o ascultă pe domnișoara Claudia”. L-am întrerupt și i-am spus că eu sunt domnișoara Claudia. Ce crezi? Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.

Dacă aș putea vedea o imagine de ansamblu, să înțeleg unde ajunge vocea mea atunci când sunt la radio, cred că ar fi impresionant. Nu m-am gândit foarte mult la asta, tocmai pentru a nu-mi deveni un impediment în realizarea emisiunilor. Știu că Radio România Antena Satelor are o audiență foarte mare și mă bucur — oamenii chiar au nevoie de conținutul de acolo. Am întâlnit medici, profesori universitari, avocați, arhitecți, economiști care ascultă Antena Satelor și am avut multe surprize plăcute. Le mulțumim tuturor, iubesc folclorul și asta se vede.

Iar legat de Mousaios Sound… au fost atâtea momente, nu știu pe cre să-l aleg. Uite, anul acesta, când ediția a IV-a s-a transformat într-un festival, atunci când am terminat de cântat, iar grupul Trei Parale urca pe scenă, m-am uitat în jur și era atâta bucurie, încât se simțea în aer că participanții sunt veseli. Toată lumea zâmbea, dansau, cântau, era o adevărată atmosferă de festival. Atunci mi-am ridicat privirea către cer și am zis mulțumesc.

Știi am observat că atunci când faci ceva foarte mare, muncești până la un punct apoi lucrurile se întâmplă, nu mai depind în totalitate de tine. Cred că este bine să fii conștient de asta, în orice ai face. Dacă un lucru este pentru tine și chiar trebuie să-l faci, într-o formă sau alta se va întâmpla.

„Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.”

Cauți povestea sau energia omului?

Caut omul, care vine la pachet cu energia și povestea. Am plecat de la început cu gândul acesta că oricine apare în drumul meu mă va învața ceva. Sunt bucuroasă că am întâlnit mulți oameni buni, care au rezonat cu ideile mele.

Dacă întâlnești oamenii potriviți, cu energia potrivită, lucrurile se leagă natural. Asta caut cel mai mult: oameni reali, care chiar vor să facă treabă, nu doar să fie prezenți. Cu o echipă mică, dar dedicată, poți construi mult mai mult decât ai visat.

Comparativ cu alte inițiative din țară, ce face Mousaios Sound unic?

Mousaios Sound este o inițiativă complexă, diferită de multe proiecte din țară, pentru că nu se rezumă doar la un concert sau la un eveniment punctual. Proiectul ia multe forme: cercetare de teren, conferințe, întâlniri cu oameni pasionați de folclor, ateliere, concerte în aer liber și chiar conturarea unei arhive proprii, în care adunăm tot ce descoperim în sate.

Ne-am propus încă de la prima ediție să nu existe o distanță între scenă și public, să fim împreună în această poveste. Mousaios Sound crește organic, din emoțiile oamenilor și din dorința lor de a se conecta, iar acest tip de comunitate vie este rareori întâlnit în alte proiecte.

Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate. Pe parcurs mi-am dat seama că am plecat doar de la o idee, iar acum, când mă uit în jur, văd câți oameni au fost inspirați de ceea ce s-a întâmplat în proiect, câte vieți s-au schimbat. Sunt oameni care s-au redescoperit, care au început să cânte, care au simțit că se regăsesc. Este fantastic ce poate face o astfel de inițiativă.

Și nu pot spune că este meritul meu în totalitate. Cred că unele lucruri sunt pur și simplu menite să se întâmple. Noi pornim cu un obiectiv, dar abia pe parcurs înțelegem cu adevărat cât de mari pot fi efectele acțiunilor noastre.

„Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate.”

Într-o lume care vorbește repede și ascultă rar, ce crezi că mai poate învăța omul modern de la un fluier, un cântec vechi sau o voce tremurată de emoție?

Omul modern poate învăța să aibă răbdare și să-și deschidă inima. Dacă acordăm puțin timp fiecărui lucru care ne interesează vom descoperi un întreg univers acolo. Poate că uneori e bine să ne rupem de agitația în care trăim și să luăm o gură de aer prospăt din locurile liniștite în care mai descoperim un fluier, o voce, o stare.

Și mai cred că de la aceste lucruri simple putem învăța despre modestie și recunoștință pentru ce avem. Poate că muzica tradițională ne să cautăm sensul în lucrurile mici, nu în zgomotul din jur.

Cum trăiești personal actul de a împărtăși – fie la radio, fie pe scenă? Este o formă de dăruire, o confesiune?

Hmm, îmi este puțin greu să descriu în cuvinte ceea ce simt pentru că uneori este peste puterea mea de înțelegere. Se întâmplă ceva atunci când încep să cânt, încât simt că fac parte din tot ceea ce mă înconjoară. Pare că plutesc prin aer și apoi revin la mine… și ceva se schimbă. Poate fi o formă de dăruire și chiar o confesiune, dar e mult mai complex acest proces. Știu că muzica mea a vindecat multe inimi, muzica are o forță aparte. Simt când oamenii primesc mesajul meu, le simt bucuria și atunci pot mai mult.

Au fost și momente în care credeam că nu mai pot oferi oamenilor ceva. Resimțeam fizic că am obosit, îmi adunam greu gândurile și cu toate acestea când ajungeam acolo unde urma să cânt sau să vorbesc nu mai aveam nimic, oboseala dispărea. Fiecare apariție aduce și o responsabilitate de care sunt conștientă, încă de mică. Pentru mine este foarte important cuvântul dat, odată ce am zis că voi fi acolo, chiar voi fi. În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva. Bineînțeles că și eu mai am multe de învățat, dar sunt conștientă de faptul că mereu avem de învățat, m-am împăcat cu această idee. 🙂

„În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva.”

 

Ce le-ai spune tinerilor care cred că tradiția e prafuită și că modernul e singura cale — cum i-ai convinge că, uneori, viitorul are forma unui cântec vechi cântat din inimă?

Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă. Tradiția poate fi îmbinată cu modernul, iar atunci când îți dai voie să creezi pot să apară lucruri care altădată păreau imposibile… avem atâtea exemple.

Și probabil le-aș mai spune să asculte un cântec vechi cu inima deschisă măcar o dată. De multe ori, viitorul se ascunde chiar acolo, în sunetele simple, în poveștile din spatele lor, în momentele în care descoperi că ceva atât de vechi fi atât de actual. Tradiția nu te trage înapoi — îți dă rădăcini și aripi să poți crește mai departe.

„Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă.”

Drumul e același, dar atmosfera s-a schimbat. Vântul tăios, lumina rece și primele semne ale iernii transformă fiecare călătorie într-o poveste. Pornim motorul și lăsăm în urmă anotimpurile trecute, pregătiți pentru un sezon nou.

Victoria Ghirvu este o voce a artei trăite din interior, o artistă care împletește muzica, creația manuală și bucuria copilăriei într-un univers propriu, plin de emoție și autenticitate. Crescută într-o familie în care muzica și arta erau parte din aerul respirat, Victoria a învățat devreme că talentul trebuie însoțit de disciplină, răbdare și dedicare. Pianul și corul au fost primele ei instrumente, iar mai târziu, vocea a devenit extensia sufletului ei pe scenă.

Dar Victoria nu s-a oprit la sunete: pasiunea pentru lucrul manual a deschis o altă lume — lutul, cusutul și jucăriile textile au devenit modul ei de a transmite emoție, de a da viață poveștilor și de a crea conexiuni. Primul iepuraș, făcut cu propriile mâini, i-a arătat magia de a transforma materialul în emoție pură, iar atelierul său a devenit un spațiu în care fiecare detaliu poartă grijă, iubire și poveste.

Fie că creează pentru fiica ei, Gloria, sau pentru alți copii, Victoria își păstrează vocea autentică și bucuria de a dărui: jucăriile ei nu sunt simple obiecte, ci amintiri vii, micile minuni care însoțesc copilăria și invită la joacă, imaginație și descoperire. Universul ei artistic nu are granițe între roluri — mama, muzicianul, artizanul — toate coexistă într-o armonie imperfectă, dar plină de sens.

Victoria Ghirvu creează „pentru suflet”, vă invit să îi citiți povestea!

Îți mulțumesc, Victoria!

„M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu”

Victoria, povestea ta începe cu muzica. Cum te-a format acest drum și ce ți-a oferit?

Muzica a fost prezentă în viața mea dintotdeauna. M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu. Am crescut cu ei cântând în casă, studiind repertorii, compunând… Era firesc: muzica făcea parte din aerul pe care îl respiram.

La 6 ani, părinții au decis să mă înscrie la Școala de Muzică. Eu mi-am dorit pianul, însă, pentru că nu existau profesori disponibili, mi s-a propus acordeonul – cel mai apropiat instrument. A urmat o perioadă grea: 6 ani în care nu am reușit să rezonez cu acest instrument, poate și din cauza severității profesorului pe care l-am avut. Totuși, orele de cor erau refugiul și bucuria mea.

După o pauză de patru ani, am ales să urmez Colegiul de Muzică și Pedagogie din orașul Bălți, tot la îndemnul părinților, la secția Dirijat coral – specializarea tatălui meu. Acolo am început să văd muzica altfel: mai colorată, mai vie. Am avut profesori minunați și, tot acolo, am descoperit arta cântului academic.

Am fost admisă la universitățile din Chișinău și București, secția Canto, alegând în cele din urmă Bucureștiul. A fost o perioadă de deschidere, dar și de provocări: competiție intensă, presiune, dor de casă. În timp, am înțeles că muzica este un drum frumos doar dacă o trăiești din interior și o oferi cu sinceritate.

Abia în ultimii ani am început să mă bucur cu adevărat de ceea ce fac pe scenă, să îmi ascult propria voce artistică și să mă conectez autentic cu colegii de scenă și cu publicul. Acum știu că muzica m-a format profund – mi-a dat disciplină, emoție, apartenență și o voce care vine din suflet, nu doar din tehnică.

„Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci … făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam.”

Când și cum ai simțit prima dată că vrei să creezi cu mâinile, nu doar cu vocea sau cu sunetul?

Dorința de a crea cu mâinile mele s-a conturat tot din copilărie. Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci. După ore de hoinărit, făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam – fiecare în felul său, așa cum ni se arăta peisajul.

La nivel conștient, nevoia de a crea cu mâinile s-a manifestat în timpul pandemiei. Am început cu flori uscate, iar apoi am descoperit lutul polimeric și, odată cu el, o adevărată pasiune pentru realizarea accesoriilor. Totul a fost un proces de explorare individuală, în care am învățat singură fiecare pas. Era ceva profund satisfăcător în felul în care, după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.

„… după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.”

Spui că modelarea din lut polimeric a fost „dragoste la prima atingere”. Ce ai descoperit în tine prin acest proces creativ?

Modelarea din lut mi-a arătat o parte din mine pe care nu știam că o am: răbdarea. În viața de zi cu zi sunt un adevărat uragan – mereu pe fugă, cu gândurile în zece direcții. Dar în fața lutului, totul s-a oprit. A devenit o oază de liniște, un soi de meditație activă: mâinile lucrau, dar mintea ajungea în colțuri demult uitate. Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică, diferită de ceea ce trăiam în muzică. M-am reconectat cu mine, cu liniștea, cu bucuria de a crea, fără presiunea perfecțiunii. Am învățat că fiecare „greșeală” poate fi transformată într-un quelque chose, un detaliu care dă unicitate. A fost eliberator.

„Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică…”

Cum s-a transformat pasiunea pentru lut în dorința de a coase,si de a lucra cu textilele, de a crea jucării?

Deși proiectele de la Vique Boutique – cu accesoriile din lut – au crescut frumos și au ajuns în colaborări importante, cum ar fi Complexul Național Muzeal Curtea Domnească și Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Opera Comică pentru Copii din București, simțeam în mine nevoia de a crea ceva mai personal… pentru fetița mea.
Accesoriile din lut erau minunate, dar nepotrivite pentru joacă – îi făcusem câteva pinuri pentru hăinuțe, pe care nu le putea atinge, doar purta. Așa a apărut dorința de a-i dărui ceva cu care să se joace, să simtă, să trăiască povești. Totodată, de când s-a născut, am căutat jucării și hăinuțe într-un stil mai simplu, delicat, cu aer englezesc, „altfel”.

Așa am început să creez jucării textile. Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci. Doar că hăinuțele lor sunt mai rafinate și mai diverse acum.

În ele am găsit libertatea de a mă exprima ca artist, dar și emoția de a dărui ceva cald și viu copilului meu și altor copii. Este un domeniu în care mă regăsesc profund, în care pot crea cu sufletul și mâinile deodată.

„Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci.”

Există o legătură între ritmul muzicii și ritmul cusăturii? Îți influențează una cealaltă starea creativă?

Doar dacă muzica e în căști!
Glumesc, dar adevărul e că cele două lumi se aseamănă mai mult decât pare la prima vedere. Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.

În ambele, detaliile fac diferența, iar repetiția – fie că e a unei fraze muzicale, fie a unei cusături – poate fi o formă de meditație. Am observat că, atunci când cos și ascult muzică, ritmul ei îmi influențează și mișcarea mâinilor, dar mai ales starea interioară.

Sunt două forme de exprimare care se hrănesc din aceeași sursă: pasiunea și nevoia de a da viață unei emoții, fie prin sunet, fie prin material.

„Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.”

Ai menționat inspirația din familie — artiști, pictori, oameni cu har. Cum te-au modelat acești oameni în felul tău de a privi arta și munca manuală?

Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, amândoi, iar unele dintre piesele compuse de ei în tinerețe sunt acum o moștenire prețioasă pentru mine. Mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.

Am crescut privind cum lucrează ore întregi asupra unui proiect, cu o dedicare profundă și o implicare totală. Am înțeles devreme că arta nu înseamnă doar talent, ci și multă muncă, răbdare și perseverență. Din păcate, nu de fiecare dată răsplata era pe măsura efortului.

Mi-au arătat ce înseamnă să creezi cu sufletul și câtă emoție se ascunde în spatele unui obiect făcut manual. În lumea de azi, unde totul e rapid și uniformizat, obiectele confecționate de mână poartă o valoare aparte: spun o poveste, poartă amintiri, au o energie vie.

„Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, iar mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.”

Cum îți amintești copilăria ta în raport cu lucrurile făcute de mână? Ce emoții îți trezesc amintirile?

Copilăria mea a fost plină de mâini care creau — cu răbdare, cu iubire, cu har. Am crescut într-o familie în care lucrul de mână era firesc, parte din viața de zi cu zi. Îl priveam pe tata cum transforma o rădăcină într-o sculptură și pe mama cum dădea viață unei ținute cu ac și ață. Ne adunam toți patru și pictam peisaje toamna, în pădure, în timp ce natura ni se dezvăluia în culori.

Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă. Fiecare nasture avea o poveste, fiecare obiect purta amintiri.

Toate aceste momente m-au învățat că lucrurile făcute de mână nu sunt doar obiecte — sunt emoții păstrate în timp, sunt dovezi de grijă, de atenție, de iubire.

De aceea, azi, când creez, nu fac doar jucării sau accesorii. Construiesc povești. Așa cum au făcut ai mei pentru mine, așa vreau și eu să ofer mai departe: căldură, frumusețe și amintiri care durează.

„Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă.”

Spuneai că îți dorești să creezi „pentru suflet”. Ce înseamnă pentru tine această expresie?

A crea „pentru suflet” înseamnă, pentru mine, să nu urmăresc doar un rezultat estetic sau comercial, ci o emoție sinceră. Înseamnă să las o parte din mine în fiecare lucru pe care îl fac — fie că este o jucărie textilă, un accesoriu din lut sau un moment muzical.

E acel tip de creație care nu se naște din grabă sau din dorința de validare, ci dintr-o nevoie profundă de a transmite ceva cald, uman, personal. „Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.

Și, mai ales, înseamnă să nu pierd legătura cu mine — să rămân prezentă, să creez cu blândețe, cu sens și cu drag.

„Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.”

Ai menționat că vrei să construiești pentru copilul tău un univers în care „din mâinile mamei se nasc minuni”. Cum prinde viață acest univers în atelierul tău?

Universul pe care vreau să-l construiesc pentru Gloria este un spațiu plin de iubire și grijă, unde fiecare obiect poartă o poveste și o emoție. Mama, din lipsa banilor, ne confecționa singură rochiile pentru serbările de la grădiniță, cape, paltonașe, căciulițe, bentițe, chiar și ghiozdănelul meu vișiniu, pe care îl luam cu mine cu mândrie la Școala de Muzică. Fiecare piesă era o mică minune, creată cu multă dragoste și migală.

Îmi doresc ca jucăriile și lucrurile pe care le creez pentru Gloria să aibă aceeași valoare, aceeași emoție caldă, să fie mai mult decât simple obiecte – să fie amintiri vii, să o însoțească în joacă și în primele ei povești. În atelierul meu, fiecare cusătură, fiecare detaliu e gândit cu grijă, pentru că vreau să transmit acel sentiment de siguranță, de acasă, pe care l-am simțit și eu crescând.

„Aici prind viață lucruri simple, dar încărcate de sens – din mâinile mele se nasc nu doar jucării, ci și povești, conexiuni și emoții pe care Gloria, alături de alți copii, sper să le păstreze o viață întreagă.”

De unde vine numele „Gigi Ideas” și ce semnificație are pentru tine?

Numele brandului meu este Gigi – „Giggles in Gorgeous Ideas”. Totul a pornit de la fiica mea, inspirația mea zilnică. Când s-a născut, soțul meu a început să-i spună „Gigi”, pentru că inițiala numelui și a prenumelui ei este „G”. Așa a apărut spontan și firesc numele Gigi – o prescurtare plină de iubire și căldură.

Ulterior, am vrut ca acest nume să capete o semnificație mai profundă, care să reflecte esența proiectului meu: bucurie, frumusețe și creativitate. Așa am construit „Giggles in Gorgeous Ideas” – un fel de declarație de intenție, o promisiune că fiecare lucru creat sub acest nume va aduce zâmbete și va porni dintr-o idee frumoasă.

Pentru mine, Gigi nu este doar un brand. Este un vis conturat cu suflet, o extensie a iubirii mele pentru copilul meu și pentru lucrurile făcute cu sens, cu răbdare și cu bucurie.

Ce loc crezi că mai au astăzi obiectele făcute manual într-o lume dominată de produse industriale și rapid consumabile?

Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste. Tare sper că tehnologizarea să nu șteargă emoția din procesul de creație și din bucuria de a dărui sau primi ceva făcut cu mâinile cuiva.

Obiectele lucrate manual au început să fie tot mai căutate pentru că oamenii își doresc autenticitate. Nu mai e vorba doar despre a avea ceva frumos, ci despre a avea ceva unic, creat special, în care se simte atingerea omului, timpul, atenția și iubirea investite în fiecare detaliu.

Prin achiziționarea unui obiect handmade susții un vis, un artist, un drum. Primești nu doar un produs, ci o energie, o poveste. Cred că aceste creații vor avea întotdeauna un loc aparte — pentru că aduc aproape tot ceea ce contează cu adevărat: simplitate, emoție și conexiune umană.

„Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste.”

Crezi că munca ta are și o dimensiune culturală, în sensul de a păstra vie o legătură cu tradiția meșteșugului românesc?

Încă nu, dar urmează. Lucrez deja la un proiect mai amplu, dedicat celor mici, care își propune să readucă în casele noastre magia poveștilor românești. Voi crea un set complet pentru teatrul de păpuși, cu o cortină ca în basme, frumos accesorizată, și personaje inspirate din poveștile copilăriei noastre.

Îmi doresc să ofer părinților și copiilor o alternativă creativă, care să apropie familia, să stimuleze imaginația și să ne conecteze, cu blândețe, la rădăcini. Chiar dacă stilul meu nu se încadrează în „tradițional” în sensul clasic, cred în continuitatea valorilor prin formă nouă.

Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.

Nu divulg mai multe, pot să spun că acesta este doar începutul unui drum lung, presărat cu vise și idei care mai de care mai frumoase!

„Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.”

Cum se îmbină viața de mamă, muzician și creatoare de obiecte handmade? Există un echilibru sau totul se întrepătrunde firesc?

Totul se întrepătrunde firesc, ca într-o țesătură în care fiecare fir are rostul lui. Nu există granițe clare între roluri – sunt mamă când cânt, sunt artistă când creez, sunt creatoare când îmi țin copilul în brațe și îmi vin idei de jucării.

Viața noastră de familie funcționează cu iubire, susținere și prezență. Am ca partener de viață un om minunat, cum rar întâlnești; soțul meu este sprijinul meu constant – un om iubitor, implicat și atent, care mă încurajează în fiecare etapă și mă ajută să pot fi și mamă, și muzician, și artizan.

Sigur că sunt momente de haos, dar tocmai în împletirea aceasta imperfectă se naște frumusețea – pentru că nimic nu e separat, ci toate fac parte dintr-un întreg în continuă mișcare, autentic și plin de sens.

Care a fost cel mai emoționant moment de până acum în această călătorie cu „Gigi Ideas”?

Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut, atât de diferite de ce găsești astăzi pe piață. Iepurașul abia prindea formă, iar eu îl vedeam plin de imperfecțiuni.

Dar Gloria, fetița mea, l-a privit cu ochi mari și a spus cu toată bucuria: „Țup-țup!” L-a recunoscut din prima și s-a atașat de el imediat. Nu s-a mai despărțit de iepuraș săptămâni întregi: a dormit cu el, l-a luat cu noi la mare și i-a fost partener în primele zile la creșă.

Pentru mine, a fost confirmarea că magia există, că emoția trece din mâinile mele în ochii unui copil. Și atunci am știut că sunt pe drumul cel bun.

„Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut…”

Ce îți dorești să simtă oamenii când privesc sau primesc ceva făcut de tine? Unde îți pot scrie și unde te pot contacta?

Îmi doresc ca oamenii să simtă emoția sinceră pe care o pun în fiecare obiect creat. Să simtă grija, povestea, răbdarea și bucuria din spatele fiecărei cusături sau modelări. Fie că este vorba despre o jucărie, un accesoriu sau un obiect decorativ, vreau să simtă că a fost creat cu sufletul, special pentru ei sau pentru cineva drag.

Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.

Cei care își doresc să mă contacteze îmi pot scrie pe paginile de Instagram și Facebook: @gigi_ideas, @vique.boutique, sau pe pagina mea personală: @victoriaghirvu.

„Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.”

Într-o perioadă dominată de ecrane (și imaginile lor trecătoare), cartea „Arta pentru copii și părinți. Cele mai faimoase picturi și sculpturi din lume” de Heather Alexander, publicată la Editura Niculescu (2022), vine ca o invitație nerăbdătoare de a redescoperi arta prin curiozitate, culoare și dialog între generații.

Această ediție cartonată, bogat ilustrată și concepută într-un format mare, este destinată copiilor cu vârste între 6 și 14 ani, dar se citește cu plăcere la orice vârstă. Heather Alexander reușește să transforme universul artei, adesea perceput ca distant și poate…sofisticat, într-o aventură accesibilă și captivantă pentru cei mici și părinții lor.

Ce conține cartea?

Volumul îi poartă pe cititori într-o călătorie printre celebre picturi și sculpturi din lume, explicând pe înțelesul copiilor ce înseamnă stilul artistic, cum se combină culorile și ce mesaj transmite o operă de artă. Interesant!

Fiecare capitol este construit vizual și interactiv, incluzând: explicații despre curentele artistice (de la realism la cubism sau expresionism); scurte prezentări ale unor artiști celebri precum Leonardo da Vinci, Vincent van Gogh, Henri Matisse; pagini dedicate tehnicilor de pictură și exercițiilor practice, care îi încurajează pe copii să creeze propriile lucrări; activități prin care cei mici își folosesc simțurile pentru a străbate arta dincolo de ,,arunc o privire”.

Cartea nu este doar o galerie de imagini spectaculoase, ci și un ghid de explorare creativă, un prilej de a privi lumea cu mai multă atenție și sensibilitate.

De ce merită să se afle cartea în biblioteca copiilor?

Deschide larg uşa către artă: pentru mulți copii, arta poate părea ,,de muzeu”, inaccesibilă. Alexander o aduce acasă, o face vie, ușor de înțeles și de explorat.

Este prilej de a învăța prin imagini și acțiune: formatul generos și exercițiile practice transformă lectura într-o experiență activă. Copiii nu doar privesc operele, ci sunt provocați să experimenteze și să creeze.

Dezvoltă gândirea critică: prin comparații între stiluri și culori, cartea îi ajută pe copii să observe detalii, să gândească critic și să aprecieze frumosul. Fixează și abilități utile dincolo de artă.

Încurajează dialogul părinte–copil: Da! Un prilej bun să fim împreună! Fiind concepută „pentru copii și părinți”, lectura comună devine o experiență de conectare, o ocazie de a discuta despre gusturi, emoții și creativitate.

Este sursă de inspirație pentru micii artiști: cartea nu se limitează la prezentarea marilor maeștri, ci îi provoacă pe copii să creeze, să picteze, să deseneze, să își exprime imaginația.

Cultivă gustul pentru cultură vizuală: într-o lume ce curge rapid spre sfera digitală, în care imaginile se succed rapid, învățarea modului corect de a privi și interpreta arta devine o formă de educație culturală esențială.

Este evident că „Arta pentru copii și părinți” este mai mult decât o carte ilustrată; este o punte între generații, o introducere în frumusețea artei universale și o sursă de inspirație pentru creativitatea copiilor.

Așezată în biblioteca de acasă, ea poate transforma o seară obișnuită într-o lecție de descoperire, o plimbare la muzeu într-un joc de observație și o simplă conversație într-un dialog despre frumusețe, emoție și imaginație.

Și ce frumoase pot deveni serile reci din octombrie și noiembrie!

Elena Lozonschi poartă un nume cu tradiție în familia sa. Talentul este, de asemenea, moștenit și-l duce pe scenele New York-ului și nu doar. Pasiunea și șlefuirea merg mână în mână ca focul și dalta unui sculptor. Fără plăcerea pentru un lucru temeinic făcut, munca devine mecanică. Pasiunea, totuși, singură nu e suficientă. E ca focul care topește metalul, nu și mâna care îl modelează.

A început să studieze pianul clasic la 4 ani și a continuat până acum câțiva ani, când gândurile de a face teatru și de a se perfecționa s-au materializat. Chiar în perioada aceasta a deschis Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde a interpretat un dublu rol. Ce proiecte ticluiește pe viitor, îi dăm cuvântul tinerei Elena să povestească!

Elena, până și numele tău reflectă ceea ce ești în viața de zi cu zi: luminoasă, strălucitoare. Cum de s-a potrivit atât de bine?

Ei bine, aici trebuie să îi dau credit mamei pentru inspirația pe care a avut-o. Este un nume cu tradiție în familia noastră, purtat mai întâi de străbunica mea, apoi de mine și de verișoara mea mai mică. Străbunica a fost o femeie extraordinară – elegantă și prețioasă, fiică de boier, educată și purtând un nume de împărăteasă. Cred că mama și-a dorit ca și eu să fiu privită în aceeași lumină.

Crezi în noroc sau el se face cu mâna omului?

Întrebarea aceasta mă amuză mereu, pentru că arată cât de ușor ne obișnuim să fugim de responsabilitate și să punem succesul pe seama „norocului.” Eu cred mai degrabă în oportunități și, mai ales, în deschiderea de a le recunoaște și a le urma. Atunci când îți dorești cu adevărat ceva, dacă muncești și păstrezi credința vie, drumul către împlinire se deschide.

De multe ori, oamenii privesc „norocul” ca pe o magie inexplicabilă, ca și cum marile realizări ar apărea din senin. Dar, asemenea unui iceberg, ceea ce se vede este doar vârful, rezultatul final. În spatele lui se ascund ani de muncă, sacrificii, alegeri și perseverență. De aceea, cred că norocul nu este un dar întâmplător, ci o construcție personală. Fiecare dintre noi își clădește propriul noroc prin modul în care alege să trăiască și să înainteze.

Ce „ingrediente” ai pus în cariera pe care ți-ai făcut-o în teatru și film?

Ambiția și determinarea au venit natural. Restul a fost un amestec de lecții, eșecuri și conexiuni. Nu există o rețetă universală. Cariera seamănă mai degrabă cu o ciorbă pe care o găsești după multe încercări și degustări.

Pentru mine, trainingul a fost esențial. Am absolvit două școli de prestigiu, Stella Adler Studio of Acting și New York Film Academy, care mi-au dat o bază solidă de tehnici și metode prin care aleg să abordez scenariile. Apoi a urmat ceea ce eu numesc ‘școala vieții’ și ceea ce alții numesc ‘noroc.’

Conexiunile au contat enorm. Am bătut la cât mai multe uși, m-am conectat cu oameni din industrie și am demonstrat profesionalism în fiecare proiect în care am fost implicată. Industria e imensă și, paradoxal, foarte mică. Vestea circulă repede. Dacă ești un om de încredere și deschis, lumea vrea să lucreze cu tine.

Un alt aspect extrem de important a fost să înțeleg, ca actor, ești și artist, și antreprenor. Felul în care îți manageriezi propria „companie” (adică pe tine însuți) îți va determina rezultatele.

Frumoasa poveste a escapadei tale în New York cum sună?

Visul de a ajunge la New York l-am purtat cu mine încă din copilărie. A devenit realitate odată cu acceptarea la New York Film Academy, iar de atunci orașul acesta intens și nemilos mi-a fost și cel mai bun prieten, și cel mai mare adversar.

Printre provocări am descoperit însă frumusețea: prietenii legate cu oameni din întreaga lume, un cerc de artiști care se susțin reciproc și o trupă de actorie pe care am înființat-o pentru a crea împreună. Pe lângă proiectele în care sunt invitată să joc și cele pentru care merg la casting, astăzi îmi dau voie să creez și propriile proiecte, să spun poveștile care mă definesc.

New York m-a încercat, m-a testat și m-a provocat, dar mi-a oferit și darul de a-mi construi aici o viață și o carieră pline de sens. Mă simt binecuvântată să pot numi acest oraș acasă și privesc în urmă cu recunoștință pentru fiecare oportunitate și fiecare încercare care m-a adus până aici.

De cât timp ești acolo?

Câteodată pare că sunt aici de o viață, dar, de fapt, am plecat din România în ianuarie 2017. Se împlinesc în curând 9 ani de când trăiesc în New York.

Simți că guvernezi în jurul a ceea ce faci?

Cariera și pasiunea mea sunt una și aceeași, așa că aș putea spune că da. În actorie ai nevoie de multă experiență de viață, iar asta face imposibilă o separare completă. Când sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, nu simt că muncesc. Îmi doresc să am mereu cât mai multe abilități și atuuri ca actor, de aceea iau constant cursuri în diverse activități fizice. Astfel, reușesc să îmbin plăcutul cu utilul: pe deoparte îmi dezvolt noi competențe, pe de alta parte mă relaxez și mă bucur de proces. Pentru mine, actoria nu e o meserie, ci un mod de a trăi.

De unde această „moștenire”, plăcere, dragoste pentru artă?

Cred că rădăcina ei e în familie. Nici părinții, nici bunicii mei nu au avut o carieră în artă, dar toți au purtat în ei o latură artistică. Mama a studiat pianul și și-a păstrat dragostea pentru muzică, pe care mi-a transmis-o și mie — doar că, la mine, s-a transformat în teatru.

Bunicul însă a fost cel care a aprins focul. Aveam un ritual de neclintit: în fiecare duminică mergeam la teatru. Nu lipseam niciodată. Am văzut aceleași spectacole de zeci de ori și, totuși, niciodată nu m-am plictisit. Când i-am spus că vreau să urmez actoria ca profesie, m-a încurajat și a avut încredere deplină că voi reuși în tot ceea ce mi-am propus.

Sprijinul lui a fost ca o binecuvântare și cred că dragostea mea pentru scenă poartă, în adânc, și amprenta lui.

Ai fost crescută cu notele muzicale în casă?

Da. Am început să studiez pianul clasic la 4 ani și am continuat până acum câțiva ani, când am ales să-mi urmez intuiția și să merg pe drumul teatrului. Chiar dacă nu mai profesez în domeniul muzical, muzica rămâne o parte importantă din mine — are mereu un loc special în inimă și un rol esențial în piesele de teatru pe care le creez.

Să înțeleg că ai studiat în domeniu, te-ai perfecționat acasă, la Iași. Ba nu doar la Iași, ci și la București. Te-ai întoarce acasă, în țară, să continui ce ai început?

În domeniul muzical, nu — acel capitol s-a încheiat pentru mine. Însă mi-ar plăcea foarte mult să revin în țară pentru colaborări în teatru și film. Urmăresc cu interes scena artistică din România și găsesc multă inspirație în munca unor regizori precum Cristi Mungiu și Radu Jude, care se află în fruntea listei celor cu care îmi doresc să colaborez.

În ultimii ani am observat o evoluție impresionantă în cinematografia românească, lucru care mă bucură profund și pe care îl urmăresc cu entuziasm. Avem un potențial uriaș și artiști de o calitate excepțională, iar faptul că România este recunoscută pe plan internațional mă face cu adevărat mândră.

Cu ce instrumente ai veni? Sunt convinsă că ești mult mai „bogată” acum.

Am învățat să fiu cât mai versatilă și să explorez diferite discipline. Cred că tocmai asta m-a atras cel mai mult — faptul că poți fi nu doar actor, ci și regizor sau producător, să lucrezi atât în fața, cât și în spatele scenei sau al camerei. Chiar și în actorie există o mulțime de tehnici care te provoacă să evoluezi mereu.

De exemplu, recent am început să lucrez cu tehnicile lui Jacques Lecoq, care pun accentul pe corp ca principal instrument de expresie, și să integrez elemente de commedia dell’arte și clown în proiectele mele. La prima vedere, poate părea o combinație neobișnuită, mai ales pentru realism, dar toate acestea mă ajută să-mi construiesc un limbaj artistic propriu. Pentru mine, teatrul rămâne înainte de toate un spațiu de explorare și conexiune.

Curiozitățile continuă. Elena, ce ți-a dat New York-ul și nu ți-ar fi dat niciodată țara natală?

O întrebare foarte delicată. Cred că New York-ul mi-a oferit libertatea de a fi cine sunt, fără judecată. Aici totul se concentrează pe ceea ce ești capabil să faci, nu pe ce școală ai absolvit sau de unde vii. Conexiunile sunt extrem de importante și, paradoxal, mult mai accesibile. Mi se pare mult mai simplu (cel puțin din perspectiva mea) să îți creezi propriile proiecte și să aduci publicul în sală. Teatrul independent este extrem de apreciat și căutat.

Muzică, teatru, film. Poți fără una dintre ele sau sunt în strânsă legătură?

Absolut, sunt strâns legate. Nu le pot separa — fiecare are rolul ei, dar se influențează și se completează reciproc. Fac parte din ceea ce sunt eu ca artist și, în același timp, mă ajută să cresc și să devin mai completă ca persoană.

Cum ai fost primită pe alt continent?

Am venit aici fără să cunosc pe nimeni, dar am găsit mereu înțelegere. Mi-am creat o comunitate frumoasă, foarte internațională, așa cum este New York-ul, și m-am integrat rapid. Nimeni nu m-a întâmpinat cu lauri la aeroport, dar, treptat, am construit un spațiu pe care îl pot numi acasă, unde am fost tratată cu demnitate și respect, majoritatea timpului.

Ai purtat temeri sau entuziasmul te-a ținut cu energia sus?

Temeri are oricine, dar pentru mine ceea ce mă ține sus sunt scopurile mele. Știu ce vreau să fac și unde vreau să ajung, și asta îmi recâștigă mereu entuziasmul. E un proces continuu, firesc, dar am noroc de o comunitate care crede în mine și mă susține. Când trec prin momente mai dificile, ei mă încurajează și îmi reamintesc de unde am plecat și cât am realizat până acum.

La ce proiecte lucrezi?

Chiar săptămâna aceasta deschid Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde interpretez un dublu rol — Horatio și Laertes. Spectacolul reimaginează celebra tragedie a lui Shakespeare ca pe un thriller cosmic, o incursiune existențială spre iluminare. Povestea urmărește un intelectual tensionat care se prăbușește treptat în nebunie, crimă și metafizic, după ce fantoma tatălui său îi cere să răzbune o moarte brutală — forțându-l să distingă între realitate și halucinație. Este o producție specială pentru mine, fiindcă mi-am dorit foarte mult să colaborez cu regizorul Christopher Rashee Stevenson. El lucrează în zona teatrului experimental și a adus acestei montări o perspectivă complet nouă asupra textului clasic.

Dar pe viitor, ce ticluiești pe viitor?

Recent, am înființat o trupă de teatru alături de colaboratorul meu, Maks Turner, cu care urmează să dezvoltăm mai multe proiecte. În prezent lucrăm la un duet bazat pe tehnicile lui Jacques Lecoq, pe care ne dorim să-l aducem în Europa anul viitor. În acest proiect integrez și teme folclorice românești, un element care îmi este foarte drag.
Așadar, se anunță un sfârșit de an intens și un nou început plin de diversitate și provocări frumoase, pe care îl aștept cu mult entuziasm.

O cunosc pe Christine de mai bine de 10 ani și inima mi se umple de bucurie urmărindu-i parcursul artistic. Ea este pentru mine o lecție vie despre cum pasiunea, munca și perseverența pot clădi nu doar o carieră, ci un destin. În felul ei delicat și puternic, Christine îmi reamintește mereu că aceasta este, de fapt, cheia succesului în orice domeniu. Christine Razec este o voce care nu se oprește la granița muzicii. Ea respiră și trăiește arta ca pe un limbaj al inimii, un pod nevăzut între emoția proprie și sufletul celui care ascultă. Formată la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea unor maeștri care i-au șlefuit nu doar tehnica, ci și sensibilitatea, Christine a învățat că fiecare sunet poate fi o poveste, fiecare rol – o mărturisire. Debutul său precoce, în „Don Carlo” de Verdi, a fost începutul unei călătorii în care fragilitatea și forța se întâlnesc, în care vocea devine fereastră spre universuri nevăzute.

Astăzi, ca soprană și profesoară de canto la Music Hub Cluj-Napoca, Christine își dăruiește atât glasul, cât și lumina, formând tinere suflete și inspirându-le curajul de a fi autentice. Repertoriul ei, de la Mozart la Verdi și până la „Carmina Burana”, nu este doar o succesiune de partituri, ci o hartă a trăirilor pe care le străbate cu răbdare, disciplină și o sensibilitate rară.

Rădăcinile românești îi sunt ancoră și început, iar scena – locul unde vulnerabilitatea se transformă în putere. Prin tot ceea ce cântă, Christine Razec își propune să lase în sufletele celor care o ascultă nu doar aplauze, ci o amintire: momentul acela în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

„Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești.”

 

Christine, ce bucurie să povestim! Îți mulțumesc pentru ceea ce ești. Atingi suflete cu glasul tău, creezi emoție și inspiri. Spune-mi te rog, cum ai descrie universul tău, cine este Christine Razec?

Florin, îți mulțumesc din suflet pentru că te-ai gândit la mine în elaborarea acestui set de întrebări. Este o bucurie foarte mare și pentru mine să răspund la ele. În primul rând, mă identific cu valoarea umană pe care o am și pe care, de altfel, o avem cu toții, dar consider totodată că latura artistică joacă un rol semnificativ în propria viață deoarece universul meu se învârte în jurul acesteia. Sunt soprană și activez și în domeniul învățământului, fiind profesoară de canto la Music Hub, o școală privată de muzică din Cluj-Napoca.

„Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață.”

 

Vocea ta a străbătut ecouri de taină înainte de a fi auzită. Cum ai simțit prima dată că vocea ta nu e doar un instrument, ci un mijloc de a atinge ceva mai presus de tine?

Întrebarea aceasta este foarte frumoasă și prețioasă. Prima dată când am simțit că vocea mea nu este doar un instrument, ci un mijloc de a exprima ceva mai profund, a fost în momentul în care am conștientizat că fiecare sunet, fiecare frază cântată, nu rămâne doar în plan muzical. Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești. În acel moment am înțeles că prin intermediul vocii pot transmite nu doar note și fraze corect interpretate, ci experiențe umane – bucurie, neliniște, iubire sau durere – atingând ceva care depășește simpla execuție tehnică, devenind astfel o formă de comunicare profundă și autentică.

Vocea nu se naște completă, ci se modelează sub privirea celor care știu să asculte. Cum te-au format anii de la Academia „Gheorghe Dima” și lecțiile primite de la conf. univ. dr. Ramona Coman și lect. univ. dr. Diana Țugui, nu doar ca soprană, ci ca artist și om?

Anii de studiu la Academia Națională de Muzică “Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca au reprezentat pentru mine consolidarea unui parcurs artistic important. Maeștrii de canto pe care i-am avut au jucat un rol esențial în dezvoltarea mea profesională și au contribuit în mod direct la șlefuirea identității mele artistice și umane. Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață. De asemenea, am învățat să-mi gestionez emoțiile, să colaborez într-un cadru artistic complex și să valorizez diversitatea experiențelor umane, toate acestea reflectându-se în modul în care interpretez și trăiesc fiecare rol. Academia m-a învățat, astfel, că arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.

„Arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.”

 

Se spune că pregătirea unui sopran este ca un atelier de lumină: fiecare profesor și mentor adaugă o nuanță. Care au fost lecțiile care ți-au rămas întipărite în suflet din anii de studiu și perfecționare?

Cele mai importante lecții care mi-au rămas întipărite în suflet în anii de studiu și perfecționare țin atât de tehnică, cât și de abordarea artistică și umană a muzicii. Am învățat că vocea nu este doar un instrument, ci un mijloc de transmitere a emoțiilor și a trăirilor interioare. Am conștientizat importanța răbdării și a disciplinei în pregătirea fiecărui rol, dar și necesitatea de a rămâne sensibilă și autentică în interpretare. De asemenea, colaborarea cu colegii și mentorii mei m-a învățat să apreciez diversitatea perspectivei artistice, să fiu deschisă la feedback și să transform dificultățile tehnice sau interpretative în oportunități de creștere personală și profesională.

„Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.”

Ai muncit cu nume marcante ale operei românești și internaționale. Când ai plecat dintr-o lecție, ce cuvinte ale mentorilor tăi ți-au rămas în suflet și încă te inspiră?

Sunt o multitudine de sfaturi care au rămas cu mine de-a lungul timpului, dar cred că cele care au avut un impact major sunt: „Fiecare frază muzicală trebuie să aibă un sens, să spună o poveste”, „Nu căuta perfecțiunea, caută să devii mai bună pe zi ce trece”, „Nu te compara cu alții, compară-te cu varianta ta de acum o lună”, „Fă-ți personajul să trăiască, nu doar să sune frumos”, „Ai răbdare cu instrumentul tău”. Aceste fraze pe care mi le repet deseori m-au ajutat să conștientizez mult mai bine rolul meu ca artist liric și au stimulat perseverența, răbdarea și curiozitatea.

„La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine.”

 

La doar 23 de ani ai debutat în Don Carlo. Cum ai simțit că acel moment te-a definit sau te-a provocat?

La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine. Pe de-o parte, m-a obligat să explorez resurse vocale noi și să integrez frazarea și dinamica într-un discurs coerent, echilibrând dimensiunea tehnică, cu expresivitatea discursului melodic. Pe de altă parte, m-a definit ca artist pentru că m-a pus față în față cu responsabilitatea de a transmite emoțiile unui personaj mai puțin central, dar cu un impact dramatic semnificativ, dezvoltându-mi astfel sensibilitatea interpretativă. Această experiență m-a provocat să-mi depășesc limitele vocale, consolidând astfel maturitatea mea artistică.

„Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc.”

Ai interpretat Carmina Burana ca soprană solistă. Ce strigăt interior ai auzit în momentul în care ai deschis glasul pe acea scenă amplă?

Interpretarea partiturii „Carmina Burana” are o profunzime aparte pentru mine deoarece această lucrare solicită o atenție intensă la nuanțe și frazare, dar și o capacitate de a surprinde contrastul dintre forță și delicatețe. Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc. Acea cadență este pentru mine nu doar o demonstrație tehnică, ci și o experiență de plenitudine artistică, în care muzica pare să atingă o formă de absolut.

Repertoriul tău e vast: de la Mozart la Verdi. Care partitură ți-a „luat răsuflarea” când ai citit-o prima dată și de ce?

Nu aș putea spune că există o singură partitură care mi-a luat răsuflarea, pentru că, de fapt, fiecare în parte a reușit să facă acest lucru în momentul în care am pătruns mai adânc în universul ei. La primul contact cu lucrarea descopăr doar conturul, dar odată ce mă apropii de rolul pe care îl studiez, pe măsură ce îi înțeleg nuanțele și subtilitățile, legătura devine tot mai intensă. Fie că este un personaj principal sau unul secundar, frumusețea lui se dezvăluie treptat și îmi aduce de fiecare dată aceeași emoție puternică. Muzica, de fapt, se află într-o conexiune directă cu acțiunea și trăirile personajului, iar acest dialog strâns face ca fiecare lucrare să pătrundă într-o manieră diferită, dar la fel de intensă în sufletul meu.

„Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.”

Renata Tebaldi spunea că ,,opera e o artă a inimii, nu doar a gâtului.” Cum îți antrenezi inima, nu doar vocea, pentru a trăi autentic fiecare rol?

Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică. Încerc să mă apropii de fiecare rol cu empatie și cu sinceritate, să înțeleg ce trăiește personajul și să mă raportez la contextul în care se află, adăugând propriul filtru. Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.

„Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică.”

 

Opera cere atât dăruire emoțională, cât și rigurozitate tehnică. Tu pe ce parte a balansului te simți cea mai confortabilă și de unde tragi forța pentru ce îți lipsește?

Pentru mine, cele două dimensiuni nu se exclud, ci se completează. Rigoarea tehnică îmi oferă siguranța și libertatea de a-mi exprima actul artistic, iar dăruirea emoțională dă viață și sens fiecărui sunet. Uneori mă simt mai aproape de una, alteori de cealaltă, dar forța vine întotdeauna din dorința de a transmite autentic ceea ce compozitorul a așezat în partitură. Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.

Dincolo de pregătire, cum te-a format Transylvanian Opera Academy ca artist și ca om? Ce lecție aparte ai învățat acolo?

Participarea în programul Transylvanian Opera Academy a reprezentat o oportunitate foarte mare pentru mine din punct de vedere artistic. Am avut șansa de a lucra cu personalități marcante ale muzicii clasice care, prin știința și experiența lor, ne-au „șlefuit” talentul. Mi-am îmbogățit semnificativ cunoștințele legate de tehnica vocală și de abordarea și studierea repertoriului specific vocii mele. Din punct de vedere personal, am învățat cum să fiu mai organizată și disciplinată în ceea ce privește parcursul meu profesional și am învățat ce presupune viața de artist.

„Să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni.”

 

În ce fel te ajută rădăcinile românești să îți construiești drumul internațional?

Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde. Consider că este foarte important să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni. Cred că tocmai această ancoră interioară îmi oferă forța și echilibrul necesare pentru a da audiții în străinătate.

Ai simțit vreodată că tremuri când intri în scenă?

De fiecare dată simt că tremur pe scenă, indiferent de locul în care cânt. Emoțiile sunt atât de puternice încât mă vulnerabilizează profund și simt ca și cum aș rămâne dezgolită în fața publicului. Paradoxal, tocmai această stare de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer. Consider că fără aceste emoții, actul artistic își pierde din substanță și din profunzime, devenind doar un exercițiu de virtuozitate tehnică. Așadar, îmbrățișez fiecare stare care mă copleșește înainte să intru pe scenă deoarece reprezintă legătura mea directă cu publicul.

„Paradoxal, starea de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer.”

Ce se întâmplă în sufletul tău când vezi lacrimi sau bucurie în ochii oamenilor care te ascultă?

Toate aceste emoții pe care le citesc pe chipul oamenilor în timpul unei reprezentații sau la finalul ei aduc o recunoștință profundă, deoarece conștinentizez că am reușit să ating ceva esențial. Emoțiile lor îmi confirmă că muzica, pe lângă o artă indispensabilă umanității, a devenit un limbaj comun între noi, iar asta îmi umple inima de o bucurie nemărginită și îmi trezește dorința de a continua să caut adevărul personajului. Fiecare reacție sinceră îmi reamintește rostul artei: să ne atingă, să ne transforme și să ne aducă mai aproape unii de ceilalți.

„Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul.”

 

Drumul către artă e adesea singuratic. Ce ți-ai spus că merită tot acest efort, în momentele de ezitare?

Pasiunea imensă pe care o am pentru muzică. Sincer, nu îmi pot imagina nici o zi din viața mea fără să cânt sau să fredonez puțin. Deși drumul către artă este adesea singuratic, te îndeamnă la un proces de autocunoaștere și introspecție, care aduce constatări prețioase în ceea ce privește personalitatea ta. În momentele de ezitare, care apar inevitabil, îmi amintesc mereu de bucuria profundă pe care muzica o aduce atât mie, cât și celor care o primesc. Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul. Muzica ne permite să atingem sufletele celor ce ne ascultă și să dăruim emoții autentice, iar această putere transformatoare face ca experiența scenică să fie nu doar necesară, ci extrem de prețioasă pentru mine.

Dacă ai putea așeza la aceeași masă timpul și glasurile marilor soprane – Maria Callas, Mirella Freni, Nadine Sierra – ce întrebare ai adresa inimii lor de artist, și ce răspuns ai spera să îți atingă propria voce?

O întrebare foarte poetică și frumoasă. Cred că le-aș întreba cum au reușit să rămână mereu fidele propriei voci și personalității lor, în ciuda tuturor așteptărilor și presiunilor exterioare. Mi-aș dori ca răspunsul lor să fie unul care să mă învețe să îmbrățișez fiecare nuanță a propriei arte, să am curajul de a fi sinceră și vulnerabilă, dar și puternică în felul meu unic. Sper ca glasul lor interior să-mi atingă propria voce prin exemplul lor de dăruire, pasiune și autenticitate, reamintindu-mi că adevărata măiestrie stă în armonia dintre tehnică vocală și suflet.

„Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.”

Opera e un univers unde fiecare notă poartă emoție, fiecare rol cere sacrificiu, iar fiecare bătut din palme aduce răsplată. Christine, privind în urmă la drumul tău de soprană — de la primele lecții și repetiții până la marile scene — cum simți că munca, visurile și obstacolele ți-au modelat nu doar vocea, ci și omul care ești astăzi, și ce lumină vrei să lași în sufletele celor care te ascultă?

Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare lecție, fiecare repetiție și fiecare obstacol au fost, în același timp, încercări și daruri. Toate experiențele mi-au modelat vocea, dar și sufletul, răbdarea și sensibilitatea. Pot spune că evenimentele mai puțin favorabile au fost cele care mi-au modelat semnificativ percepția asupra parcursului meu deoarece m-au purtat în situații în care mi-am cunoscut atât limitele umane și vocale, cât și calitățile. Parcursul avut până acum m-a învățat să îmbrățișez eșecul, să mă bucur de fiecare progres și să rămân fidelă propriei voci. Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

Christine, unde te găsim în perioada următoare?

„Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde.”

În istoria artei românești, Cecilia Cuțescu-Storck are un loc aparte. Pictoriță talentată, muralistă de anvergură europeană, profesoară și militantă pentru emanciparea femeilor, ea a fost prima femeie profesor universitar de artă din Europa și una dintre cele mai influente figuri culturale ale primei jumătăți de secol XX.

Viața și opera sa reflectă nu doar talent artistic, ci și o energie extraordinară, o dorință de a moderniza arta românească și de a promova rolul femeii în societate.

Formare

Cecilia s-a născut la 14 martie 1879 la Câineni, jud. Vâlcea, într-o familie cu rădăcini aromânești. Tatăl său a murit devreme, iar educația Ceciliei a fost susținută de mama și bunica ei, femei puternice care i-au transmis convingerea că destinul unei femei poate depăși barierele impuse de societate.

A studiat pictura la Școala de Belle-Arte din București, însă în 1879 pleacă la Munchen, unde urmează cursurile Demenakademie, avându-i ca profesori pe Fehr și Schmidt. Experiența germană îi deschide noi orizonturi, dar adevărata maturizare artistică o trăiește la Academia Julian din Paris, unde a studiat în perioada 1899-1905 și unde intră în contact cu impresionismul, simbolismul și arta decorativă modernă.

În 1902, lucrarea sa Nud este acceptată la Salonul Champ-de Mars din Paris, unul dintre cele mai exigente saloane ale epocii. În 1905 expune la Anvers și la Salonul de toamnă parizian, iar în 1906 organizează prima sa expoziție personală la Galeria Hessѐle, pe Rue Laffitte, Paris.

Întoarsă definitiv în România în 1906, este cooptată în gruparea „Tinerimea artistică”, unde expune alături de Constantin Brâncuși.

Cariera artistică

La București, Cecilia se afirmă rapid prin lucrări monumentale. În 1916 primește prima comandă de pictură murală – Agricultura, Industria și Comerțul, pentru holul Băncii Marmorosch-Blank. Tot atunci fondează, împreună cu Olga Greceanu și Nina Arbore, „Asociația artistelor plastice”, cunoscută și ca „Grupul celor trei doamne”.

Printre cele mai importante creații se numără:

• Frescele de la Aula Academiei de Studii Economice (1933) – „Istoria comerțului românesc”
• Plafonul Sării mari de recepție a Palatului Republicii (1934) – o apologie a artelor românești
• Lucrări de mari dimensiuni cu tematică alegorică, mitologică și istorică.

Profesor universitar

În 1916 devine profesor la catedra de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din București, fiind prima femeie din Europa cu o astfel de funcție universitară. Cariera de profesorat s-a întins pe un sfert de veac, timp în care a format sute de studenți.

Ea însăși povestea cu umor și dârzenie despre câte obstacole a trebuit să depășească pentru a câștiga concursul: „S-a mers până acolo încât să se caseze de două ori concursul la care totuși reușisem. Dar m-am prezentat a treia oară și tot am izbutit să ocup catedra.” Această tenacitate a făcut-o un simbol al drumului deschis femeilor în lumea academică.

Recunoaștere internațională & militantă pentru emanciparea femeilor

Cariera Ceciliei Cuțescu-Storck a avut și o puternică dimensiune internațională:

• 1924, 1928 – reprezintă România la Bienala de la Veneția
• 1929 – primește Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona, pentru tablourile În extaz și Interior; este decorată de guvernul spaniol cu ordinul „Meritul Civil”
• 1931 – expune la Amsterdam, Bruxelles, Haga, Milano și Atena
• 1933 – primește titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare din partea Franței
• 1934 – participă la expoziții la Belgrad, Roma, Varșovia

În 1937 devine președinta Sindicatului de Arte Frumoase, poziție pe care o deține timp de doi ani – o altă premieră pentru o femeie artist.

Cecilia a fost o luptătoare pentru recunoașterea femeilor în artă. Asociațiile și expozițiile organizate de ea și de colegele sale au oferit vizibilitate artiștilor femei într-o epocă în care ele erau marginalizate.

Prietenia ei cu Constantin Brâncuși este emblematică – la Paris vizitau împreună muzee, mergeau cu tramvaiul și împărțeau mese simple cu mămăligă și ouă ochiuri. Legătura lor a rămas una de respect reciproc și solidaritate artistică.

Viața personală

S-a căsătorit cu sculptorul Frederic Storck, formând un cuplu de creatori remarcabili. Reședința lor din București, astăzi Muzeul de Artă Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck, era un salon cultural în care se întâlneau artiști, scriitori și intelectuali ai vremii.

În 1943 publică volumul autobiografic „Fresca unei vieți”, în care povestește formarea sa artistică și lupta pentru recunoaștere. În 1966, cartea apare într-o ediție revizuită sub titlul „O viață dedicată artei”.

La 90 de ani, omagiată de Uniunea Artiștilor Plastici, declara:

„Sunt mândră când mi se admiră pictura, dar mă simt fericită atunci când am prilejul să constat că ea e admirată drept un produs al artelor românești. Atunci știu că am făcut ceva pentru patria mea.”

Recunoaștere și moștenire

• 1957 – primește titlul de Maestru Emerit al Artei
• 1958 – are loc la Sala Dalles o amplă retrospectivă cu peste 400 de lucrări
• 1969 – se stinge din viață la București, pe 29 octombrie

Astăzi, opera ei rămâne reper pentru modernismul românesc și pentru afirmarea femeilor în artă. Muzeul Storck, frescele de la ASE și amintirea sa de pionier al emancipării feminine îi cinstesc memoria.

Sursă foto: moderism.ro – România literară, nr. 11, 1969, p. 27

Puțini oameni ai epocii premoderne pot fi numiți, pe drept cuvânt, „enciclopediști” — spirite universale care au îmbinat politica, arta, știința și filosofia. Unul dintre aceștia a fost Dimitrie Cantemir (1673–1723), domn al Moldovei, cărturar poliglot, istoric, geograf, filosof, muzicolog, etnograf și diplomat. Opera sa vastă și vizionară îl așază printre cele mai strălucite figuri ale culturii române și europene din epoca preiluministă.

Origini și formarea intelectuală

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 la Silișteni, lângă Vaslui, ca fiu al voievodului Constantin Cantemir. A fost crescut în spirit umanist, învățând greacă, latină și slavonă, iar mai târziu turcă, arabă și persană.

În 1687 a fost trimis la Istanbul ca ostatic de onoare al Porții Imperiul Otoman, unde a stat peste 20 de ani. Aici a studiat la Colegiul Patriarhiei Ecumenice și a intrat în contact cu mari savanți orientali și europeni. A devenit un excelent cunoscător al culturii otomane, fapt care îi va influența decisiv scrierile ulterioare.

Domnia și alianța cu Petru cel Mare

În 1693 a fost numit domn al Moldova pentru o scurtă perioadă (trei săptămâni), dar adevărata domnie a avut loc între 1710 și 1711. În acest răstimp, a încercat să scoată țara de sub dominația otomană și să o alieze cu Rusia țarului Petru cel Mare, prin Tratatul de la Lucești (1711).

Campania antiotomană s-a încheiat cu înfrângerea de la Stănilești, iar Cantemir, împreună cu familia și boierii fideli, s-a refugiat în Rusia. Deși scurtă, domnia sa a fost remarcabilă prin încercarea de a integra Moldova într-o alianță europeană antiotomană.

Consacrarea ca savant

Stabilit la Moscova și apoi la Sankt Petersburg, Cantemir a fost primit ca prinț al Imperiului Rus și consilier al lui Petru cel Mare. Aici și-a desfășurat cea mai mare parte a activității intelectuale, devenind membru al prestigioasei Academia din Berlin (din 1714), primul român primit într-o academie europeană.

În Rusia a continuat să scrie în latină, greacă și rusă, redactând opere de istorie, filosofie, geografie, lingvistică și muzicologie. A murit în 1723, fiind înmormântat la Dmitrievskoe, lângă Moscova (rămășițele i-au fost aduse în 1935 în Biserica Trei Ierarhi din Iași).

Opera științifică și culturală

Activitatea sa științifică este impresionantă ca diversitate și profunzime. Printre lucrările cele mai importante se numără:

• Descriptio Moldaviae (1716) — comandată de Academia din Berlin, este prima descriere geografică, etnografică și politică a Moldova, conținând hărți, date demografice și observații culturale.
• Istoria ieroglifică (1705) — prima lucrare alegorică și satirică de proporții din literatura română, o cronică politică mascată sub forma unei fabule cu animale.
• Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (1714–1716) — istoria ascensiunii și decăderii Imperiul Otoman, lucrare de referință în Europa secolului al XVIII-lea.
• Tratatul Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698) — eseu filosofico-moral despre relația dintre credință și rațiune.
• Tratatul de muzică turcească Cartea științei muzicii — una dintre cele mai vechi lucrări sistematice despre muzica otomană, în care a creat și un alfabet muzical propriu.

Opera sa acoperă domenii extrem de variate: teologie, istorie, filosofie, geografie, lingvistică, drept, etnografie, muzică și artă militară.

Limbi și erudiție

Cantemir stăpânea fluent 11 limbi (română, greacă, latină, slavonă, turcă, arabă, persană, rusă, germană, franceză și italiană), ceea ce i-a permis să acceseze direct surse orientale și occidentale și să fie un mediator cultural între Est și Vest — o raritate absolută pentru vremea sa.

Moștenire și posteritate

Moștenirea lui Dimitrie Cantemir este dublă:

1. Națională — Este considerat unul dintre întemeietorii culturii române moderne, un precursor al iluminismului și al ideii de stat național.
2. Europeană — A fost unul dintre primii savanți est-europeni recunoscuți de marile academii occidentale, contribuind decisiv la cunoașterea Imperiul Otoman și a Europei de Sud-Est în spațiul savant al Occidentului.

În prezent, numele său este purtat de numeroase instituții educaționale, printre care Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București, licee și colegii din toată țara, precum și de sate și străzi. Dimitrie Cantemir a fost mai mult decât un domnitor: a fost un spirit universal, un vizionar și un punte între Orient și Occident. Într-o epocă dominată de războaie și instabilitate, el a ales să construiască prin cultură și cunoaștere, lăsând în urmă o operă impresionantă care încă inspiră și definește identitatea culturală românească.

Sursă foto: Facebook Dimitrie Cantemir

Pentru tineri, a-i ști și a-i descoperi pe românii care au ridicat țara pe culmi înseamnă mai mult decât o lecție de istorie: înseamnă ,,întâlnirea” cu oameni care au visat, au înălțat și au iubit România. Au creat, au admirat, au clădit! Faptele lor dau sens mândriei de a fi român și aprind în suflete curajul de a visa mai departe. Ei demonstrează cum se pot naște lucruri mari și frumoase, arată cum fiecare generație are puterea de a lăsa urme strălucitoare în timp. Pentru tineri, acești oameni devin faruri care încă ne luminează drumul!

În perioada liceului a văzut scena. A flirtat cu ea patru ani, la secția „Arta actorului”. S-a îndrăgostit și, la ani distanță, Mari Dumitrache poate să declare cinstit că au cea mai pură relație. S-au pus multe ingrediente în această legătură, de la muncă la talent, până la timp petrecut pe veșnicele scânduri ale scenei și nu timp petrecut în familie. Dacă ar fi să o preocupe ceva pe tânăra actriță e faptul că mereu vrea să creeze contexte unde omul de lângă râde. Când nu o face, e ea acolo să ofere o porție de râs. E o fire expansivă, veselă, ,,iubibilă”  și mă mândresc cu prietenia noastră.

Când nu dau de ea, ba e la Ateneul din Iași cu repetiții, ba la Sala Unirii sau în turnee, prin țară. Am putea mărturisi că viața sa e precum o escapadă din cotidian datorită rolurilor pe care le îmbrățișează. Să o cunoaștem!

Hai să facem un exercițiu de introspecție și să mergem împreună în perioada copilăriei! Cum era fetița Mari?

Stau și mă gândesc… Nu cred că m-am schimbat prea mult. Mama mereu îmi spunea : ,,Nu tot ce zboară ,se mănâncă”. Mereu mi-a plăcut să văd partea plină a paharului, să mă bucur de orice moment, să râd cât mă ține gura și să fiu înconjurată de mulți oameni.

De la cine ai moștenit pofta cu care guști din viață?

Nu știu dacă e moștenire sau așa m-am format eu. E drept că la mine în familie petrecerile erau în fiecare săptămână și zâmbetul nu lipsea de pe chipul mamei. Îmi plăcea tare mult când venea weekend-ul, știam ca tata o să dea drumul la muzică și o să ne facă grătar. Era un moment tare frumos, stăteam la masă și ne bucuram că suntem împreună.

Când suntem mici, ne jucăm „de-a mama”, „de-a educatoarea”, „de-a pompierul”. Tu te-ai jucat de-a actrița?

Eu m-am jucat ,,de-a balerina”, ,,de-a polițista” până în liceu, când am ajuns pe scena și acolo am rămas.

Ții minte când a fost momentul în care ți-ai spus că vrei să devii prietenă cu scena? Poate un moment când te-a stimulat și te-a încurajat vreun profesor?

Eu am fost la liceul ,,Hariclea Darclee” din Brăila, la secția  ,,Arta actorului”. În clasa a IX-a nu prea înțelegeam ce am de făcut, a fost mai mult un an de acomodare. Însă anul următor domnul profesor Gheorghe Antonescu (căruia îi mulțumesc) mi-a propus să merg la un concurs de teatru, unde ulterior am venit și cu un premiu acasă. Cred că acesta a fost momentul în care m-am hotărât că trebuie să  urmez acest drum.

Câtă satisfacție poartă acum în suflet tânăra Mari că a plecat de acasă, de la părinți și este un om realizat, cu o carieră în ascensiune?

,,Sufletul meu e plin de bucurie!” – așa  îmi place să spun. Nu a fost un drum ușor, dar mereu am avut siguranța că o să ajung acolo unde îmi doresc. Habar nu am ce mi-a dat atâta încredere. Cred că e cineva acolo sus care mă iubește și are grijă de mine. ❤️ M-am rugat mereu și am sperat că o să se întâmple.  Mai am de muncit, dar cu răbdare o să ajung și mai sus.

Poate ai relația cu părinții tăi clădită pe deschidere și vă exprimați deschis și reciproc sentimentele. Auzi des de la ei că sunt mândri de fata lor?

Mereu m-am considerat norocoasă, părinții niciodată nu mi-au interzis să îmi urmez visul (așa cum auzeam pe la colegii mei). A fost foarte important să știu ca îi am aproape și că mă susțin. Din păcate, nu au reușit să mă vadă la fiecare spectacol pentru că ne despart 242 de km, dar probabil va veni și ziua când se vor bucura mai mult de ceea ce am realizat. Ca să răspund și la întrebarea adresată de tine, de fiecare dată îmi spun că sunt mândri de mine.

Meseria pe care ai cuprins-o în viață este bucată din tine?

Cu siguranță! Îmi place foarte mult ceea ce fac, eu când mă duc la muncă… zâmbesc. Această meserie completează perfect fericirea mea.

Dacă ar fi, prin absurd, să renunți la ceea ce faci acum, ce ai face? Ar mai fi viața ta la fel?

Mă zdruncină întrebarea aceasta, e grea. Nu îmi place să mă gândesc la asta, mi se pare că nu știu să fac nimic altceva. Poate aș încerca să fiu antrenoare de fitness sau poate educatoare, dar nu cred că aș fi la fel de împlinită.

De ce are nevoie un actor să fie bun și foarte bun?

Eu cred că pentru a fi bun, un actor are nevoie de pasiune, iar pentru a fi foarte bun trebuie să fie muncitor și să aibă sufletul deschis.

De unde îți iei toate resursele, Mari? Pare că ai bateriile încărcate mereu, că nu se consumă.

Nu știu să fiu altfel. Vreau să mă bucur de orice moment, să iau din plin tot ce mi se întâmplă. De ce să fiu tristă când am tot ce îmi doresc? Am parte de iubire, înțelegere, un job la care merg cu drag… am toate motivele să fiu fericită. Ah, dar să nu uit… și cafeaua e cea care îmi dă multă energie.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă și nu poate pleca din suflet și minte?

Nu cred că am în suflet o tristețe atât de mare, nici de una mică nu îmi amintesc. Dar cu siguranță pierderea unei persoane foarte apropiată sufletului meu, m-ar întrista.

Mari plânge când e în afara scenei? Ce te-ar emoționa și în ce moment nu ai putea opri lacrimile?

Uneori plâng…  de fiecare dată mă emoționează copiii. E un subiect atât de fragil! Dacă aș putea, le-aș dărui fiecăruia măcar jumătate din copilăria frumoasă pe care am trăit-o eu!

„Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu.”

„Să dansezi înseamnă să taci în cele mai grăitoare moduri.”
Așa începe povestea Cristinei Danu, într-o confesiune care atinge cu precizie acel punct tainic unde talentul nu mai e doar har, ci formă de supraviețuire. O cunosc pe Cristina de peste 15 ani, și pot spune cu mâna pe inimă că în toți acești ani a fost definiția perseverenței, a pasiunii și a muncii. Concepte care puse laolaltă, creează performanță.

Dansul a fost prima limbă pe care a vorbit-o, cu mult înaintea cuvintelor. A fost refugiu, taină și rezistență în fața lumii. Mai târziu, scena a devenit un adăpost pentru un suflet care nu s-a mulțumit niciodată cu suprafața lucrurilor. A crescut între ritm și disciplină, între luminile concursurilor și liniștea interioară a întrebărilor care n-au încetat niciodată.

Cristina nu e doar o artistă. E o forță caldă, contradictorie, vulnerabilă și puternică, care a învățat să își îmblânzească fricile prin artă. Astăzi, îmbină teatrul, dansul și muzica într-un gen care o definește total: musicalul. Acolo, în intersecția dintre trup, glas și suflet, Cristina Danu devine — pe deplin — ea însăși.

Acest interviu este o radiografie emoțională a unui drum artistic trăit cu o sinceritate dezarmantă. Nu veți citi doar despre spectacole, diplome sau personaje, ci despre frici, căutări, eșecuri și revelații. Despre ce înseamnă să crești în artă fără să te pierzi de tine. Despre cum rămâi mic, după ce scena te-a făcut mare.

Cristina, îți mulțumesc! Să începem!

Cristina, mă năpădesc amintiri nenumărate gândind acest set de întrebări. Ce om frumos ai fost și ce frumos te-ai sculptat în acești ani, un munte de talent ești, și astăzi mă bucur că vrei să povestim la interviurile Matricei. Cum îți e ziua?

În primul rând îți mulțumesc pentru gând și pentru provocarea întinată. Ce să fac? Uite, mă bucur în sfârșit de răcoarea de după caniculă, beau o cafea, mă văd cu niște prietene pe care le-am tot amânat, mă pregătesc să mă duc la repetiții și încerc să îți răspund la întrebări cum pot eu mai bine.

Cine este Cristina DANU?

Uffff, încă o descopăr. Este actriță, fostă dansatoare de dans sportiv, o femeie cu simțul umorului, destul de naivă, cu multe griji și temeri, încăpățânată, anxioasă, în continuu proces de adaptare și învățare. Este pasionată de musical, iubește pastele (cam mult), deserturile acrișoare, toamna, apusurile, discuțiile filosofice, istoria, felinele…

Încă din copilărie, dansul a făcut parte din viața ta de zi cu zi. Când ai simțit prima dată că există o lume tainică în tine care nu poate fi rostită în cuvinte la vremea aceea, ci doar dansată?

Sinceră să fiu, nu cred că m-am gândit vreodată în acest fel… Poate ulterior, în timp, am simțit dansul ca pe o consecință a ceva… E drept că, de cele mai multe ori, dansul, deși ceva expansiv, pentru mine a fost o modalitate de a mă refugia, de a mă elibera și de a face față emoțiilor și evenimentelor copleșitoare. Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu. În facultate, dansam în bucătărioara mică de la cămin, iar când nu eram singură în cameră, îmi puneam căștile în urechi și dansam pe hol, în fața liftului, iar apoi mă speriam și mă opream când venea cineva, de parcă eram prinsă în flagrant.

„La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți.”

 

Oprește-te puțin. Din orice gândesc. Mergi în urmă cu ani de zile și te rog să îți aduci aminte prima sală de dans. Primele repetiții, primii pași și entuziasmul acela al copilăriei în care, pe lângă școală, era ceva ce te chema, dansul.

La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți. Într-o vară, m-am întors și profesoara mea nu mai era în sală, ci o altă doamnă care părea că face mai mult aerobic decât dans. Nu am suportat, așa că m-am prefăcut că îmi vine rău, am plecat cu mama și nu m-am mai întors acolo. (Primele indicii că poate am ceva veleități actoricești). La 7 ani am ajuns la o altă școală de dans, la Reduta. De fapt, priveam pe geam de afară, am zărit-o pe viitoarea mea antrenoare, Ioana Mihalcea, și un băiat, Ovi, care dansa foarte bine și i-am spus mamei: „Eu o să dansez cu băiatul ăsta!”. Chiar s-a întâmplat, am format o pereche și am avut rezultate, ba chiar în finala Campionatului Național.

„Cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.”

 

Cine a fost omul care a crezut cel mai mult în tine în anii aceia? Transmite-i aici un gând, și promit că facem să ajungă la el și să-l citească.

Îmi e rușine să recunosc, dar am impresia că toți cei din jurul meu au crezut în mine mai mult decât am putut eu să o fac. Dar cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.

Frumusețea cere sacrificiu. Nu? Cât din copilărie ai lăsat pe altarul artei?

Destul de mult. Da, poate nu am avut parte de niște experiențe pe care le ai în mod normal în perioada copilăriei și adolescenței, poate am sărit abrupt peste niște etape de formare, poate am ratat niște ocazii, poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe. Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță. Jumătate din viață am trăit-o numai prin prisma acestui sport, cu neajunsurile lui, dar și cu multe avantaje.

„… poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe … Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță.”

 

„Scrollina” – „Invizibilii” regie de Claudia Ciobanu

Dintr-un loc – scena, ușor-ușor a devenit un adăpost. Povestește-mi momente din concursurile la care ai participat, premiile pe care le-ai obținut și nopțile în care îți spuneai că poți și, oricât de greu era, ai mers înainte. Nu oricum. În pași de dans.

Hmmm… Stau, mă gândesc și realizez că nu prea îmi aduc aminte de premii. Da, când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe. Le văd și apoi deschid trusa învechită pe care o luam în competiții. Mă pun pe covor și iau fiecare obiect în parte. Mirosul de autobronzant, expirat de 15, încă își păstrează parfumul distinctiv și îmi aduce aminte de pregătirile din vestiare, de agitație, de colegii dansatori de toate vârstele, din toate orașele lumii, de discuțiile cu antrenorii. Pe urmă deschid cutiuța cu ștrasurile căzute de la rochii și văd lipiciul de ștrasuri și îmi aduc aminte cum îmi făceam părul cu gel și fixativ la 4 dimineața, la Stuttgart, cum partenerul de dans îmi lipea ștrasurile pe o șuviță de păr. Apoi dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat (cea mai faină senzație de care îmi e foarte dor!). Din păcate, îmi aduc aminte și de momentele mai puțin plăcute, de neputințele mele, de eșecuri… Încă învăț să mă împac cu ele și să lucrez la ele.

„Când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe … dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat.”

Ce ai luat cu tine de acasă, din Brașovul tău pe care deseori îl fotografiai și îl poetizai, când ai plecat hotărâtă să studiezi la București?

Prieteniile, curiozitatea, ambiția, bagajul emoțional.

„CHICAGO” – regie de George Costin

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. Ți-a fost casă ani de zile. Ce ai simțit când te-ai văzut înscrisă și acceptată în primul an? Studentă la teatru. Ți-a fost teamă? A fost greu?

Pentru mine, procesul admiterii a fost un prilej de a cunoaște oameni faini. Am avut ocazia să fiu ajutată și coordonată de foarte mulți oameni: actori, studenți la actorie, colegi din cămin. Mai târziu am aflat că poate fi derutantă experiența pentru un candidat, având în vedere că auzi prea multe păreri, însă mie mi-a dat curajul să mă expun mai ales în fața comisiei.
Nici nu am știut când s-au afișat rezultatele. Eram cu un prieten de la facultatea de litere, în parc, pe la Icoanei, și dintr-o dată primesc un telefon. O prietenă la care am stat în cămin îmi spune la telefon, pe un ton dezarmant, că trebuie să vin repede la afișaj, că e groasă! Evident că am zbughit-o și încercam să mă obișnuiesc cu gândul că am picat. Am ajuns. Era plin de oameni, de părinți, de studenți, de oameni fericiți, de alții dezamăgiți. Mă așteptau toți cunoscuții. M-am căutat de 3 ori pe fișele cu cei respinși și nu mă găseam. Cu neîncredere m-am uitat și pe lista admișilor și am văzut că eram pe prima pagină. Am plâns de fericire împreună cu prietenii care m-au păcălit că am picat. Am sărbătorit și deja muream de nerăbdare să încep cursurile.

„Cabaret” regie de Răzvan Mazilu

Primul tău spectacol în care ai fost distribuită. Ce rol ai avut? Ce emoții te-au trecut? Ai simțit la final că acesta e drumul de pe care nu te vei abate niciodată?

Nici nu mai țin minte, le cam amestec pentru că, în timp ce lucram în școală, am prins și primele figurații în spectacole mari, apoi niște roluri în independent, și toate se petreceau cam în același timp. Când mă gândesc la unul, nu pot să nu mă gândesc la cum trebuia să le gestionez pe toate. Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Eram atât de copleșită de emoții încât îmi pare rău că nu reușeam să trec peste ele și să fiu mai deschisă. E un lucru de care nu eram conștientă atunci. Păream speriată de bombe. A fost extraordinar să particip la repetiții, să văd procesul de lucru al dânsului și al întregii echipe. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.

„Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.”

„Mamma Mia” – regia de Răzvan Dincă

Cât de mult îți schimbă parcursul unui personaj mâna regizorului? Cum trăiești tu dialogul dintre viziunea lui și trăirea ta?

Depinde de regizor. Există regizori care îți permit să descoperi și să vii cu propunerile tale sau regizori care au deja personajul decis, fixat, și tu trebuie să faci tot posibilul să respecți jaloanele. Uneori e puțin din ambele.

Acum câțiva ani, dacă m-ai fi întrebat cum mă intersectez cu viziunea regizorului, probabil că ți-aș fi dat alt răspuns. De multe ori cred că am primit niște ocazii pentru care nu am fost pregătită. Eram foarte reținută în propriile propuneri. Uneori eram mult prea eu, mult prea fizică, mult prea tehnică, alteori eram prea detașată. Nu știam cum să mă reglez în funcție de cerințe.
În prezent, cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.
Totuși, rămân deschisă la noi experiențe, încerc să nu am certitudini. Cine știe, poate peste 10 ani o să îți răspund altfel.

„… cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.”

„Familia Addams” – regia de Răzvan Mazilu

Luminile dispar și publicul aplaudă. Ce ți rămâne după ce cortina cade?

Durerea de spate. Glumesc… Rămân cu ce am construit în seara respectivă împreună cu ceilalți colegi. Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu. Analizând ce a funcționat și ce nu a funcționat în seara cu pricina. Cu o senzație de oboseală plăcută. Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.

Care a fost momentul când ai simțit că ai devenit nu doar actriță, ci artistă? Ai avut sau ai un model? (Dacă da, cine și de ce).

Hehe, încă nu am ajuns acolo. E drum luuuung, poate că nici măcar tangibil. Simt și consider că momentan poate sunt un bun observator.
Am prea multe modele . Bob Fosse este cel care mă obsedează momentan, dar, în principiu, mulți alți artiști care au fost problematici sau nu se pretau valorilor artistice ale vremurilor respective și care totuși au inovat prin arta și viziunea lor.

„We will rock you!” – regie de Răzvan Mazilu

„Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.”

 

Cristina, în dans ai vorbit cu trupul. În teatru vorbești cu sufletul. Care dintre aceste voci îți dezvăluie mai mult adevăr despre tine?

Cred că pentru mine funcționează îmbinarea celor două: genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc. Mă simt liberă în restricțiile genului, în parametri controlați.

„CHICAGO” – regie de George Costin

„Genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc … „Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale. Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.”

 

Glas, trup și suflet sau altfel spus, muzică, dans și actorie. Roxie Hart în CHICAGO, Familia Addams, CABARET, The Full Monty, Mamma Mia!, Hedwig, și multe altele. Ce îți dăruiește ție acest gen, dincolo de text, notă și pas?

Extaz, bucurie, plăcere, disciplină, responsabilitate, ordine.
„Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale.
Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Spectacolele lui Răzvan Mazilu sunt cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi. Să lucrezi cu el este o adevărată școală!

„I-aș spune că nu e deloc ușor. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

Cristina, dacă ai fi pe scenă, și în public ar fi Cristina, fata din Brașov, cu visuri mărețe și pasiuni arzătoare, ce i-ai spune?

Ooofff… ce greu…
I-aș spune că nu e deloc ușor. Că trebuie să fie pregătită pentru dezamăgiri. Că trebuie să aibă încredere în ea și chiar să creadă asta. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Să se bucure mai mult de reușite. Să își îmbrățișeze imperfecțiunile și să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Că oricât de greu ar fi, să nu își piardă entuziasmul… Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

„Pam” – „The Full Monty” – regie de Răzvan Mazilu

Dar omul, omul din spatele acestui impecabil artist, face echipă bună cu actrița Cristina?

Învață și se dezvață. A învățat de la prieteni că e important să fii prieten cu tine. Rezultatele nu apar doar dacă ești sever cu tine.

Îmi place să cred că Dumnezeu sădește în noi un bob de talent, care crește și înflorește dacă îi dăm atenția necesară, timpul și răbdarea. Dacă ai putea lăsa o singură sămânță de gând în sufletele celor care ne citesc — fie că visează să urce pe scenă, fie că doar iubesc arta — ce le-ai spune despre drumul acesta al creației, al dăruirii și al frumosului?

„Hedwig and the Angry Inch” – regie de Răzvan Mazilu

Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat. Arta trebuie să ne reflecte. Asta înseamnă că nu este întotdeauna drăguță, ea mai și deranjează. Scoate la iveală intangibilul, oglindește, sădește idei, discuții… Arta trebuie să fie accesibilă și în continuă evoluție.

„Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat.”

Unde și în ce spectacole te găsim în perioada următoare?

La Teatrul „Stela Popescu” în „Hedwig & The Angry Inch”, „Moarte la Teatrul de Revistă”, la Teatrul „Excelsior” în „Familia Addams”, la Teatrul „Odeon” în „CABARET”, iar la Circul Metropolitan din București în „CHICAGO”.

„Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu.”

La aproximativ 15 kilometri de centrul Bucureștiului, într-o zonă care odinioară era acoperită de codri de stejari și livezi întinse, se ridică Palatul Mogoșoaia – o capodoperă a stilului brâncovenesc și mator tăcut al unor povești de iubire, ambiție, dramă și renaștere.

Povestea palatului începe în anul 1681, când Constantin Brâncoveanu cumpără moșia Mogoșoaia de la boierul Mogoș, de la care îi rămâne și numele. Pe atunci, domeniul era o zonă retrasă, bogată în vânat și înconjurată de lacuri, perfectă pentru o reședință domnească de vară.

Brâncoveanu, un diplomat abil și unul dintre cei mai cultivați domnitori ai Țării Românești, visa să creeze o locuință pentru fiul său Ștefan – un simbol al prosperității și continuității familiei. În 1698, la doi ani după ce fusese înscăunat, a dat ordin să înceapă lucrările, iar construcția s-a întins până în 1702.

Arhitectura – un dialog între Orient și Occident

Palatul Mogoșoaia este una dintre cele mai rafinate expresii ale stilului brâncovenesc, un stil arhitectural original născut la intersecția drumurilor comerciale și culturale dintre Imperiul Otoman și Europa Centrală. Planurile îmbină:

• loggii și balcoane cu arcade trilobate, inspirate din Renașterea italiană,
• Detalii florale și motive geometrice sculptate în piatră, cu parfum oriental,
• Simetrie clasică a arhitecturii occidentale, îmblânzită de cărămidă roșiatică locală.

Un detaliu mai puțin cunoscut este faptul că multe dintre elementele decorative au fost realizate de meșteri veniți din Constantinopol și Transilvania, care au lucrat cot la cot cu pietrari și zidari români.

În primii ani, Mogoșoaia a fost scena unor recepții somptuoase. Boieri, diplomați străini și artiști au trecut pragul acestei reședințe, savurând ospitalitatea brâncovenească. Însă destinul palatului s-a schimbat dramatic în 1714, când Brâncoveanu, acuzat de “trădare” de către otomani, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi. Averile familiei au fost confiscate, iar Mogoșoaia a intrat într-o lungă perioadă de declin.

În secolul al XIX-lea, războaiele ruso-turce au adus distrugeri repetate, iar palatul a fost folosit inclusiv ca adăpost militar. Unele fresce au fost pierdute definitiv, iar mobilierul original a de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. dispărut.

Renașterea prin Martha Bibescu

Cea care a redat viața palatului a fost prințesa Martha Bibescu, o figură legendară a Europei interbelice – scriitoare, diplomat de salon, prietenă a lui Marcel Proust și a reginei Maria a României. În 1912, Martha a moștenit domeniul e la soțul său, George Valentin Bibescu, și a început o restaurare minuțioasă, inspirată de documente și schițe vechi.

Martha a reușit să refacă arhitectura și să transforme Mogoșoaia într-un centru cultural vibrant. În saloanele palatului au conversat artiști, scriitori și politicieni din toată Europa, de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. Se spune că unele dintre paginile romanului Izvor, țara sălciilor au fost scrise chiar în grădinile palatului.

Curiozități despre Palatul Mogoșoaia

• Pietre de moară în ziduri – O parte dintre cărămizile folosite provin din vechi construcții monahale, iar meșterii au folosit și pietre de moară în structura zidurilor pentru rezistență.
• Simboluri ascunse –Motivele florale sculptate pe fațade nu sunt doar decorative – unele reprezintă simboluri creștine codificate, menite să protejeze locuința.
• Un tunel secret – Legendele locale vorbesc despre un tunel subteran care ar fi legat palatul de malul opus al lacului, folosit în vremuri de pericol.
• Pasiunea pentru grădini – Grădinile originale au fost inspirate de modelele venețiene, cu alei simetrice și arbori rari aduși din Italia.

Astăzi, Palatul Mogoșoaia găzduiește colecții de artă brâncovenească, expoziții temporare și evenimente culturale. Vizitatorii pot explora curtea interioară, sălile boltite, foișorul de pe malul lacului și biserica „Sfântul Gheorghe” aflată la intrare – o bijuterie arhitecturală ridicată tot de Brâncoveanu.

Surse foto: conac.sonoro.org, planiada.ro, blog.travelminit.ro, news.ro