Uneori, orice formă de artă, pare captivată de cursa contra cronometru. Și totuși, sunt oameni care se lasă purtați de contemplația oferită de măiestria frumosului. Artista Mădălina Andronic face, într-o eră a vitezei, a agitației și unde totul pare digitalizat, ilustrație. S-a perfecționat în Londra, după ce la noi a terminat design grafic.

Dumnezeu a avut grijă să îi aducă în cale doar oameni care i-au recunoscut, și mai apoi fructificat talentul, iar acum se bucură și se hrănește cu ceea ce face. Guvernează în jurul frumosului, îl creează și-l oferă mai departe celor care știu să-l aprecieze. A îmbrățișat o meserie care îi oferă posibilitatea să își pună creativitatea la încercare, să își planifice singură programul de lucru și libertatea de a alege proiectele la care lucrează.

„Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc”, mărturisește artista. Să o cunoaștem!

Mădălina, te joci cu culorile de mică. De când o faci la modul profesionist?

Aș zice că din timpul masteratului în Londra, 2011, când am avut primele proiecte serioase pe partea de ilustrație – dacă-mi duc bine aminte, cu banca ING.

Care este frumoasa poveste a escapadei academice? De la studiile făcute în București, deși născută în Constanța, cum ai ajuns să te perfecționezi, să urmezi masterul, în Marea Britanie?

Am făcut Liceul de Artă în Constanța (secția design industrial), apoi Facultatea de Arte decorative și Design UNARTE în București (secția design grafic). Totuși, îmi doream mult să  ilustrez și simțeam că am nevoie de mai mult spațiu să îmi spun poveștile decât îmi oferea designul, așa că am plecat la Londra, unde am făcut un masterat în ilustrație la UAL, Camberwell College of Arts.

Am beneficiat de două stiluri total diferite de educație academică și cred că asta m-a ajutat extrem de mult în a-mi construi abordarea față de această meserie.

Cea mai frumoasă întâlnire a ta este, oare, cu pasiunea pe care o porți și pe care o valorifici prin creații?

N-aș putea spune că “m-am întâlnit cu pasiunea”; să desenez mi-a venit mereu natural, așa că, probabil, focul era în mine de când m-am născut, nu ne-am găsit la o cafea. Mai degrabă am fost norocoasă să întâlnesc oameni care mi-au recunoscut talentul și mi l-au hrănit, încă din copilărie.

Cât despre cea mai frumoasă întâlnire – a fost cu soțul meu, ca-n filme 🙂

Ilustrația a devenit o meserie născută din pasiune sau rămâne complet o râvnă de a ta?

E ceva ce port în mine și de la care nu mă pot abține – probabil aș picta și dacă aș avea altă meserie, e o îndeletnicire care mă face fericită și care e parte din identitatea mea. Faptul că am reușit să îmi construiesc un business în jurul său este rezultatul unui cumul de factori – noroc,  încăpățânare, studii de specialitate, curaj, gândire strategică.

Cum ai defini stilul unui ilustrator?

Stilul este suma detaliilor care te fac recognoscibil pentru privitor, ca o amprentă. Stilul poate fi definit de temele pe care le abordezi, de modul în care reprezinți formele și siluetele sau de aspecte tehnice – o pensulație aparte, să zicem. Sau de toate acestea împreună.

Cum ți-ai construit stilul? A venit în timp?

Normal, stilul e ceva ce crește o dată cu tine – întâi nu știi cine ești și te mai uiți la alții, îți iei modele; apoi descoperi ce îți place și ce nu, arunci și păstrezi; mai departe, explorezi de unul singur, simți ce te reprezintă și cauți să dezvolți această latură până devii confortabil; apoi te relaxezi, te oprești din alergat și te simți bine cu cine ești și ce faci.

Dar nu acest punct final este stilul unui artist, ci toată călătoria care duce într-acolo.

Care este cea mai mare provocare întâlnită? Oare să fie partea de management, acolo unde, poate, simți că e necesar să te rupi de partea de creație?

Sigur că a face un business/o meserie din artă, având la bază o doză mare de hedonism, nu e doar lapte și miere. Sunt nenumărate lucruri la care nu sunt atât de pricepută sau care efectiv nu-mi plac, pe care trebuie să le fac ca să meargă așa cum trebuie. Nu le-aș cataloga drept provocări, însă, ele sunt doar parte din job și le iau ca atare. Am șansa să am un partener care compensează multe din minusurile mele și împreună le depășim mai ușor.

Aș spune mai degrabă că e o provocare să nu cad în capcana lui “nu fac destul”, potențată de social media, unde lucrurile se succed cu o repeziciune uimitoare, unde “trebuie” este verbul dominant, unde etalarea este obiectivul principal și unde lucrurile nu sunt ceea ce par.

Ai fost tentată să pleci din țară. De ce te-ai dus peste hotare? Nevalorizarea reală în România te-a împins sau natura vieții te-a purtat?

Chiar am plecat din țară – de două ori, din motive diametral opuse.

În 2010 am plecat în UK să studiez ceva ce nu se studia în România (ilustrația nu există ca specializare la facultățile de artă din țară, mai toată lumea devine ilustrator prin autoproclamare), ca să înțeleg cum se întâmplă lucrurile la o scară mai mare, într-un mediu aliniat la standardele industriei internaționale și să știu cum trebuie să îmi construiesc drumul profesional.

În 2018 am plecat în sudul Italiei, acolo unde locuiesc în prezent cu soțul meu, fără nicio legătură cu meseria pe care o practic, ci din pură plăcere pentru o viață mai liniștită, mai înceată.

Ce proiecte ai în momentul prezent? Le-ai căutat sau au venit ele la tine?

Am cel puțin 5-6 lucruri la care lucrez în paralel, în permanență – fie proiecte personale, fie produse pentru magazinul meu online, fie colaborări cu clienți.

Nu îmi mai caut proiecte de ceva vreme, vin ele către mine – sunt reprezentată de o agenție de ilustratori din UK și agenta mea gestionează toate colaborările comerciale cu clienți. Din când în când găsesc timp să pictez pentru mine, iar la madiandronic.com/shop suntem mereu în mișcare și extindem gama de produse în fiecare sezon. E agitație, dar îmi place tare mult.

Ești artistă și presupun că vezi frumosul în orice. Din ce îți iei inspirația?

Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc. E mult din mine și din viața mea în ceea ce pictez, fiecare ilustrație e ca o sticluță de parfum care, o dată deschisă, mă teleportează fix în momentul care a inspirat-o. Glumesc, uneori, zicând că îmi pictez singură un album de familie pe care să-l răsfoiesc când o să fiu bătrână, cu Alzheimer, și-o să-mi amintesc de viața bună pe care am trăit-o.

Ești mereu creativă, Mădălina, sau îți oferi și pauze?

Iau pauze, nu trag de mine dacă nu am chef. Dar mintea mea are mereu rotițele în mișcare și-mi trimite gânduri pe care mi le notez în telefon sau în agendă, ca să le găsesc atunci când îmi revine cheful. Însă îmi place să nu fac nimic, atunci vin cele mai bune idei.

Cum simți că a fost anul 2023 pentru tine?

A fost și n-a fost, n-aș putea să-l descriu concret – n-a fost un an memorabil, dar a fost încă un an în care lucrurile au mers în sus, iar eu am mai câștigat niște minte și experiență. Ceea ce e  întotdeauna un succes.

Ce gând arunci în Univers legat de anul ce tocmai a început?

Să fim sănătoși, că de restul ne ocupăm.

Dragi părinți! Este crucial să înțelegem că educația nu se reduce doar la obținerea de note maxime. Deși performanța academică are importanța ei, accentul excesiv pus pe note poate avea consecințe negative asupra copiilor. Când noi, părinții, ne concentrăm exclusiv pe rezultate, pierdem din vedere procesul. Drumul. O notă e doar o cifră. Atât! E doar o cifră până când începe să relateze despre ce știe și ce nu știe copilul. Este esențial să ne amintim că fiecare copil are propriul său ritm de învățare și că succesul nu își află rădăcinile într-o notă!

În premieră, peste 170 de lucrări semnate de Salvador Dalí, acoperind o gamă variantă de tehnici artistice, pot fi admirate, până la data de 12 mai 2024, în cadrul expoziției „Universul lui Salvador Dalí” care are loc la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Iubitorii de artă au șansa de a explora creația unuia dintre cei mai importanți artiști suprarealiști – expoziția include sculpturi, grafică, litografii, gravuri, miniaturi de aur și diamante, design de mobilier, toate acestea oferind o privire completă asupra diversității artistice a lui Dalí.

Evenimentul cultural aduce în București obiecte de artă expuse anterior în marile orașe europene, provenind din cea mai semnificativă colecție privată de lucrări ale lui Dalí, aparținând reputatului colecționar de artă Beniamino Levi. Expoziția a fost deschisă în data de 13 decembrie, iar în primele zile, peste 2000 de persoane au ales să o viziteze, confirmând apetitul cultural al publicului român și subliniind importanța evenimentelor culturale pentru comunitate, precum și dorința acestuia de a experimenta arta în contextul contemporan.

O călătorie completă prin diversitatea creației artistice a lui Dalí: de la sculpturi și litografii la obiecte de mobilier și bijuterii

Expoziția oferă o perspectivă proaspătă asupra universului creativ a lui Dalí, prezentând o remarcabilă selecție de lucrări care evidențiază versatilitatea și experimentele artistului spaniol în diferite medii, mereu în căutare de modalități inovatoare de a-și aduce la viață ideile. Astfel, vizitatorii au șansa de a intrat în contact direct cu celebrele simboluri daliniene, precum ceasul topit, oul, furnicile, feminitatea, melcii, fluturii, îngerii, toate transpuse în sculpturi și obiecte de artă. Printre operele notabile se numără – “Femeia timpului”, care încurajează meditația asupra efemerității frumuseții, “Toreador halucinogen”, o prezentare inedită a simbolului național spaniol – toreadorul, și “Omagiul lui Terpsichore”, o juxtapunere între clasic și cubism într-un tribut adus zeiței dansului. În plus, sculpturile-bijuterie, precum “Îngerul triumfător” și “Unicorn”, împreună cu cărțile ilustrate din serii precum “Poeme secrete” și “După 50 de ani de suprarealism” dezvăluie mai profund lumea artistică a lui Dalí.

“Universul lui Salvador Dalí” la ARCUB – destinația preferată a iubitorilor de artă în prima parte a anului 2024

Cu peste 170 de lucrări expuse, expoziția “Universul lui Salvador Dalí” oferă posibilitatea de a redescoperi imaginarul suprarealist a lui Salvador Dalí, în care visele și realitatea se contopesc. Expoziția nu doar că permite vizitatorilor să exploreze operele artistului, ci să și experimenteze o incursiune captivantă în lumea lui prin intermediul realității virtuale. Experiența VR durează aproximativ 15 minute și completează turul vizitatorilor.

În plus, cei care explorează expoziția au acces la un ghid audio în limba română, furnizând informații detaliate despre lucrările expuse și povești captivante din viața tumultuoasă a lui Dalí. Atât experiența VR, cât și ghidul audio sunt accesibilile prin pachetul de bilete disponibil, fie împreună, fie separat, atât online, cât și fizic, direct la locație, la prețul de 10 lei, respectiv 15 lei.

Programul de vizitare a expoziției este de luni până duminică, în intervalul 10:00 – 20:00.

Cine a fost Salvador Dalí?

Figură emblematică a mișcării suprarealiste, Salvador Dalí s-a născut la 11 mai 1904 în Figueres, Spania. Pe numele întreg Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, a fost al doilea fiu al lui Salvador Dalí Cusi și al Felipei Domenech Ferres, fapt ce îi va marca întreaga viață, părinții dându-i numele fratelui mai mare, mort la o vârstă fragedă, și el însuși considerându-se „o reîncarnare” a acestuia. Salvador și-a descoperit pasiunea pentru pictură în copilărie, când a încercat să picteze pe cutii din carton primite de la mătușa sa. Părinții au observat înclinațiile artistice ale fiului lor și, într-o vară, l-au trimis la Ramon Pichot, un pictor impresionist care le era prieten de familie și care avea legături cu Pablo Picasso.

Picasso a fost cel care i-a influențat decisiv destinul tânărului Dalí, convingându-i părinții să-l lase să dea examenul la Academia de Arte San Fernando din Madrid. La vârsta de 17 ani a fost admis la Academie, unde a studiat pictura. În urma protestelor repetate la adresa sistemului de predare, Dalí a fost exmatriculat. Influențat de impresionism și de maeștrii Renașterii, a devenit din ce în ce mai atras de cubism și mișcările de avangardă. S-a apropiat de suprarealism la sfârșitul anilor 1920 și s-a alăturat grupului suprarealist în 1929, devenind în curând unul dintre exponenții săi de frunte. În același an, 1929, Dalí a întâlnit-o pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Eluard, cea care îi va deveni ulterior soție și sursă de inspirație.

Dalí a trăit în Franța în timpul războiului civil spaniol (1936-1939) înainte de a pleca în Statele Unite în 1940, unde s-a bucurat de un enorm succes. S-a întors în Spania în 1948, unde și-a anunțat revenirea la credința catolică și și-a dezvoltat stilul de „misticism nuclear”, bazat pe interesul său pentru clasicism, misticism și descoperirile științifice. Salvador Dalí a murit la 23 ianuarie 1989 la Figueres, localitatea în care s-a născut.

Repertoriul artistic al lui Salvador Dalí a inclus pictură, film, sculptură, design și fotografie, uneori în colaborare cu alți artiști. De asemenea, a scris ficțiune, poezie, autobiografie, eseuri și critică. Temele majore din opera sa includ visele, subconștientul, sexualitatea, religia, știința și cele mai apropiate relații personale ale sale. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, Persistența memoriei, a fost finalizată în august 1931 și este emblematică pentru ceea ce a însemnat pictura suprarealistă. Salvador Dalí a devenit unul dintre membrii marcanți ai mișcării suprarealiste și a colaborat cu alți artiști precum André Breton și Luis Buñuel. În colaborare cu Buñuel, a scris scenarii pentru filme experimentale, cum ar fi „Câinele andaluz” (1929) și „Vârsta de aur” (1930), care au adus suprarealismul în lumea cinematografiei. Spre consternarea celor care i-au apreciat foarte mult opera și spre iritația criticilor săi, comportamentul său public excentric și ostentativ a atras adesea mai multă atenție decât creațiile sale. Viața și opera sa au avut o influență importantă asupra altor suprarealiști, artiști pop art și contemporani precum Jeff Koons și Damien Hirst.

Credit foto: Gicu Boboc

Sâmbătă, 13 ianuarie, de la ora 11:00, vă invităm la vernisajul Expoziției de fotografie MUZICĂ ȘI PATRIMONIU, la Galeriile „Madrigal – Marin Constantin” de la Senatul României.

(Acces pe la intrarea A1 a Palatului Parlamentului)

Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și Institutul Național al Patrimoniului prezintă în cadrul expoziției fotografii inedite ale Corului Madrigal în situl dacic Sarmizegetusa Regia, parte a Patrimoniului universal UNESCO.

Fotografiile semnate de Teodora Ungureanu surprind un exercițiu de arhitectură sonoră, prin care un loc ancestral, aflat în conștiința culturală de mii de ani, transmite o vibrație nouă și se lasă redescoperit prin sunet și imagini.

Expoziția este o avanpremieră a proiectului „Muzică contemporană românească în spații antice universale”, prin care spații antice universale sunt puse în valoare prin creații muzicale contemporane românești, în interpretarea Madrigal.

Primul episod al proiectului – Videoclipul „Sarmisegetusa Regia – Flăcări și roți” – va fi dat publicității luni, 15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale.

Evenimentul se înscrie în seria manifestărilor Culturii Ministerului Culturii dedicate Zilei Culturii Naționale, organizate de Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, Institutul Național al Patrimoniului și Art Safari.

Jean Auguste Dominique Ingres, marele pictor francez neoclasic, spunea: „Desenul nu înseamnă pur și simplu reproducerea contururilor; desenul nu constă pur și simplu în idee.

Pe Iustina Tudor o găsim ca artist plastic, asistent universitar, respectiv profesor formator în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizează. Este o bucată din sistemul educațional ce contribuie calitativ la dezvoltarea și creșterea laturii creative a elevilor și studenților.

Totul a plecat din propriile nevoi care nu au fost acoperite la timp de către cei pe care i-a avut ea în fața catedrei. Întâmplările și situațiile negative din care a gustat fără să-și dorească în vremea copilăriei, au determinat-o să devină versiunea cea mai bună a profesorului pe care, din nefericire, nu l-a întâlnit.

Am înțeles de la Iustina că e parte din tot ceea ce a găsit în drumul său, iar alegerile pe care le-a făcut în viață au complotat la formarea sa. A știut să-și  extragă doar elementele constructive, cu ele defilează și le dă mai departe din iubire și respect pentru meseria pe care a îmbrățișat-o.

Iustina, care este povestea frumoasă a escapadei tale academice?

Totul a început treptat cu fiecare experiență pe care am avut-o de-a lungul anilor cu profesori care aveau mai mult sau mai puțin talent pedagogic, de la care am învățat pe rând de-a lungul anilor. Fiind un copil care avea o inteligență emoțională crescută, însă în același timp o dificultate în parcurgerea situațiilor mai puțin familiare, în primii ani de școală am amintiri neplăcute cu privire la interacțiunea cu colegii și învățătoarea. Răspunsurile mele erau în mare parte emoționale sau lipseau cu desăvârșire atunci când nu reușeam să citesc un cuvânt din abecedar sau eram prezentată ca exemplu negativ chiar de către învățătoare în fața clasei pentru manifestările mele emoționale. Astfel de experiențe am tot avut și în școala generală, iar mai apoi la liceu și chiar facultate, deși erau la o altă scară, ele au pus în prim plan în numeroase momente lipsa de profesionalism și dedicare a profesorilor. Cred cu tărie să toate aceste experiențe m-au împins spre a-mi dori să devin cea mai bună versiune a profesorului pe care mi-aș fi dorit să îl am încă din copilărie.

Ce rol ocupi în societate acum și cât de mult îți place ipostaza în care te găsesc?

În acest moment sunt artist plastic, asistent universitar și profesor formator în mediul fizic și online în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizez și le coordonez.

Artist și profesor, două apelative care sunt tangențiale în cazul tău. Care sunt atribuțiile pe care le ai în cadrul academiei tale?

Academia NIUSSbyIustinaTudor își propune să ofere cea mai frumoasă experiență educațională pe care un copil sau adult o poate avea, contribuind atât la dezvoltarea laturii artistice, cât și la creșterea stimei de sine, a îndemânării, îmbunătățirea comunicării și orientarea cursanților către găsirea soluțiilor și organizare.

Când s-a născut ideea unui spațiu de a împărtăși și altora tot ceea ce ți-ai însușit tu de-a lungul anilor?

Ideea a venit treptat, cu 3 ani în urmă atunci când pandemia a determinat și în mediul academic predarea online a atelierelor de desen și design pe care le susțineam. Atunci am realizat că nu trebuie să mă limitez doar la studenți, am conștientizat că sunt mult mai mulți copii și tineri care au nevoie de o persoană care să îi ghideze în parcursul lor într-o manieră distractivă și educativă.

Dedicarea, talentul, informațiile, timpul tău se apleacă asupra căror persoane? Doar elevi?

Proiectul meu se adresează cu precădere copiilor începând cu vârsta de 6 ani. Avem colaborări și cu adolescenți și adulți, însă pentru a se bucura de toate beneficiile acestei experiențe este bine ca părinții să identifice din timp pasiunea copilului către pictură și desen și să îl ghideze de la cele mai fragede vârste.

Condu-mă, te rog, spre începuturile tale căci vreau să-mi faci împărtășiri despre întâlnirea ta cu arta. Cum s-a întâmplat?

Pasiunea pentru arta vizuală s-a manifestat de la vârsta de 4 ani de când desenam pe toate foile din casă și una din educatoarele de la grădiniță a remarcat înclinația mea artistică și le-a recomandat părinților să mă înscrie la un curs de desen, lucru care s-a și întâmplat 2 ani mai târziu. Am fost nelipsită de la atelierele de pictură și desen o lungă perioadă de timp, mai exact 4 ani, iar apoi părinții m-au înscris la liceul de artă. Ulterior, am urmat cursuri de grafică și design susținute de Universitatea de Arte din București, U.S.A.M.V.B. și Universitatea Politehnica.

A devenit o alegere și o pasiune din dorință proprie sau dorință ticluită în sânul familiei?

Atât pasiunea cât și înclinația artistică mi-a aparținut în totalitate, însă am avut marele noroc că am fost încurajată și susținută constant de către părinții mei să urmez acest drum.

Cât de mult influențează societatea statutul artei în prezent?

Din păcate, societatea în care trăim ne dorește insensibili la emoții, să ne reprimăm tot mai mult dorința de exprimare sub diferite forme și să ne îndepărtăm de cel mai familiar mediu în care am evoluat, natura.

Cum se raportează cei din jur la arta pe care o creezi tu? Ce simți din partea lor?

Arta pe care o creez este apreciată prin faptul că pune în prim-plan natura și relația dintre om și natură. Acea conexiune puternică care ne leagă de sensibilitatea și emoțiile noastre și care se manifestă în cele mai simple lucruri-atunci când privim păsările zburând pe cer sau când ascultăm frunzele în bătaia vântului.

Cum te raportezi tu la arta digitală? Tu ai înțeles că ajungi să transmiți arta și bucuria pentru această formă de artă doar dacă îmbini cu tehnologia modernă?

Arta digitală, dar și cea tradițională reprezintă pentru mine exprimarea cu ușurință a emoțiilor transpuse în idei, concepte, schițe, iar mai apoi lucrările finale. Este minunat să folosim tehnologia cu scopul de a accentua nevoia omului modern de a se apropia de cel mai confortabil mediu în care poate trăi, sânul naturii.

Arta înseamnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă plăcere. Ce mai înseamnă pentru tine?

Pentru mine arta vizuală reprezintă evoluție prin educație și emoții. Este una din primele forme de exprimare a copiilor încă de la cele mai fragede vârste și este de datoria noastră să o cultivăm și să o promovăm în rândul copiilor și adolescenților.

Ai întâlnit voci negative care te sfătuiau să alegi un drum în viață, poate, mai pragmatic?

Sigur că da, cum spuneam mai devreme am întâlnit aceste voci cu precădere în rândul profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului. Un aspect de luat în calcul este că adevărații influenceri care își pun amprenta asupra dezvoltării, preferințelor și alegerilor noastre nu sunt cei de pe rețelele sociale, ci sunt profesorii și învățătorii. Atunci când părinții iau decizii în privința educației copilului trebuie să privească în perspectivă care ar putea fi consecințele colaborării dintre copil și profesor pe termen scurt mediu sau lung. Să acorde atenție modului în care copilul se simte înainte și în timpul activității.

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

În toamnă voi lansa prima mea expoziție de pictură în ulei care pune în prim-plan protagoniștii basmelor românești și relația lor cu natura, iar în curând voi lansa cursul de artă digitală în cadrul academiei mele.

Cristina Diana Enache pictează de când se știe și se dăruiește artei cu foarte mare dragoste. A îmbrățișat-o din vremea copilăriei, iar talentul descoperit timpuriu de către familie a fost fructificat într-o școală pe domeniul artistic în Focșani. 

Totul a început dintr-o joacă infantilă, și culmea, a ajuns să dea viață poveștilor din cărți. Face ilustrație, deși primii bani i-a câștigat din pictura pe icoane. Asta se întâmpla pe la vârsta când unii dintre noi nici nu știam ce liceu să urmăm și care specializare să o alegem ca să studiem.

Să o cunoaștem!

Dai viață cărților de povești prin desen. Cât de multă bucurie îți aduce lucrul temeinic făcut de mâna ta?

Pictez de când mă știu. În ultimii ani mi-am dat seama că pictura nu e doar parte din mine, ci și o mare parte din lumea mea. Poate sună a clișeu, dar e terapie, e visare, e călătorie către mine. Mă ajută să nu mă pierd.

E înălțător când vezi cum ceea ce ai creat tu cu mâinile tale din emoțiile și trăirile tale, atinge sufletele privitorilor și naște alte emoții fiecare având filtru sau propriu. E misiunea mea de viața să bucur prin culoare și frumos.

Cristina, cine a descoperit talentul tău și ți l-a fructificat în timp?

Ca orice copil, am desenat de mică. Era o joacă. Tata îmi făcea desenele și eu le coloram, cărțile de colorat se terminau repede și erau deja plictisitoare. Și a fost așa o joacă până în clasa a cincea, când mama m-a înscris la liceul de arta Gheorghe Tătărescu din Focșani (liceul era abia înființat) la clasa doamnei Ortansa Mazilu care practic m-a descoperit. Nu cred în talent nativ, cred în zi după zi de exercițiu, zi după zi de căutări de mai bine, fiecare visând să ajungă la o performanță anume.

A fost de la sine înțeles că vei urma cursurile unei școli cu specific? Ce-mi poți spune?

Lucrurile s-au așezat oarecum firesc. Din clasele primare am început să particip la concursuri la care luam premii, chiar premiul internațional. Am aflat mai târziu că a fost luat de mine prin clasa a 7-a, medalia de argint în India. Am spart practic gheața

A fost firesc pentru mine să continui la liceul de artă unde am avut alți îndrumători, în special doamna Elena Barhalã de la care am prins dragostea pentru icoana bizantină. Eram de-a dreptul fascinată de tot ce însemna pictura bizantină. Am început cu icoanele pe sticlă, ca mai apoi să lucrez pe lemn, unde e mult mai complex și anume prepararea lemnului, aurirea. Dar sentimentul și trăirea pe care o ai când lucrezi la o icoană e de nedescris. Și uite așa am continuat până am ajuns către studiile universitare și drumul meu aici a luat ușor alta direcție, dar nu m-am oprit niciodată din a picta.

Eram într-o perioadă în care simțeam că mi se decide viitorul și cumva nesigură pe ce drum să aleg pe mai departe. E foarte important să ai cumva un îndrumător care să te ajute să descoperi în tine ce vrei cu adevărat la acea vârsta.

Ce face arta din om? Cum a lucrat pentru tine?

Pe mine, arta sub toate formele ei, simt că mă ține pe o frecvență mai înaltă, îmi deschide mintea și sufletul, îmi deschide noi orizonturi. Ilustrația a apărut în viața mea întâmplător. Pe vremea aceea locuiam în nordul Italiei la câțiva km Veneția. Îmi aduc aminte că era a doua zi de Crăciun și îmi era dor de casă, de ai mei dragi, de locuri, de rădăcinile mele, și, la impulsul acestor trăiri, m-am pus să ilustrez o zână ,am folosit ca inspirație povestea unei fotografe originară tot din Focșani. Îmi plăcea foarte mult pasiunea ei pentru frumos și căprioare. Am „zânificat-o”, am îmbrăcat-o în straie populare și am postat imaginea pe Facebook. Desenul a devenit oarecum viral și fain mi-a fost sentimentul. Și apoi au început să apară comenzi de zâne, ceva cu totul nou pentru mine.

La scurt timp, am fost contactată de o editura din Făgăraș pentru a ilustra o carte cu prinți și prințese. Am acceptat cu mari emoții proiectul. Practic, acestea au fost aripile mele către ilustrație pentru copii și au un loc aparte în sufletul meu. Sunt convinsă că cineva de sus i-a trimis la momentul potrivit în viața mea. Apoi totul a decurs atât de lin către alte proiecte, fascinant era pentru mine bucuria unei noi cărți dar si faptul că învățam lucruri noi și cunoaștem oameni noi. S-au legat prietenii frumoase cu oamenii cu care am lucrat și mă simt cu adevărat binecuvântata pentru asta.

Să fii înconjurat de oameni frumoși alături de care să crești e un mare dar. O, e greu! Sunt zile când oricât aș trage de mine nu iese nimic, lucrurile nu merg forțate și deși știu lucrul asta îmi e greu de fiecare data să accept. Sunt genul de om foarte activ care nu poate sta.

Și atunci îmi dau seama că e cazul să iau o pauza, ori grădinăresc dacă e anotimp frumos și îmi permite vremea, ori gătesc ceva, ori fac o plimbare. Călătoriile în natură sunt o sursă bună de inspirație.

În copilărie, visam să devin designer vestimentar ,am avut o perioadă lungă în care desenam tot felul de rochițe și mă pasiona să le pun în practică, ca ii forfecam mamei toate materialele ce găseam prin casă. Sunt singura din familie care pictează.

Alex, fiul cel mare, are o imaginație fantastică și un simț al frumosului aparte, dar nu e pasionat de desen. Pasiunile lui sunt spre știință, iar cel mic care are abia un an și 4 luni și e fascinat de pensule și culori, dar e și normal la vârsta asta, dar vedem.

Îmi doresc ca ei să își urmeze calea lor, nu țin neapărat să mă moștenească.

Se câștigă din artă?

O, complicată întrebare! Eu am ajuns în punctul în care pot spune că se câștigă din artă, acum depinde de așteptările fiecăruia. E drum lung până să ajungi să monetizezi munca ta. Eu am o credință și anume dacă faci ceea ce îți place și muncești mult, e imposibil banii să nu apăra. Primii mei bani i-am câștigat prin clasa a 9-a, o icoană pe sticlă mi-a fost cumpărată de profesoara de limba română. Eram foarte încântată că îmi pot câștiga singură banii, căci de la acea icoană au urmat multe altele, în special în perioada sărbătorilor de iarnă erau comenzi multe.

La ce proiecte lucrezi?

În prezent, lucrez la două cărți de povești și un proiect personal, exersez arta digitală deoarece doar așa pot lucra perioada aceasta cu bebe mic prin casă.

Nu aș renunța niciodată la modul tradițional, dar observ că exercițiul acesta digital îmi îmbogățește abilitățile artistice. Mă învață să lucrez mai cu încredere, dacă ai greșit e foarte ușor să repari.

84 de ani s-au împlinit zilele acestea de la inaugurarea, la Târgu Jiu, a Coloanei Infinitului, concepută de marele Constantin Brâncuși. Împreună cu „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului”, „Coloana fără sfârșit”, cum mai este denumită lucrarea, formează un ansamblu monumental ridicat în cinstea ostașilor români căzuți în bătălia de la Jiu, în Primul Război Mondial.

La acea vreme, la sugestia artistei Milița Petrașcu, ucenică a marelui sculptor, acesta este invitat să ridice un monument eroilor gorjeni de Liga Națională a Femeilor Gorjene, a cărei președintă era Aretia Tătărescu, soția prim-ministrului liberal Gh. Tătărescu. Brâncuși a avut deplină libertate de acțiune și a fost sprijinit de Aretia Tătărescu, o mare iubitoare de artă, să obțină sprijinul financiar necesar. Brâncuși a venit în România în iunie 1937 cu intenția de a realiza o singură lucrare, potrivit relatărilor Aretiei Tătărescu. „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârșit. Iat-o!”, a anunțat Constantin Brâncuși într-o ședință a Comitetului Ligii, prezentând o fotografie a ceea ce urma să devină celebra operă. Ulterior, în același an, a gândit și realizarea unui Portal de piatră, care să fie legat de coloană printr-o stradă care să poarte numele “Calea Sufletelor Eroilor”.

Sculptorul se pare că ar fi vrut ințial să-și numească lucrarea “Scară spre cer”, apoi a prezentat-o drept „Coloana recunoștinței fără sfârșit”, pentru ca în cele din urmă să rămână în eternitate drept Coloana Infinitului, Coloana Nesfârșită sau Coloana fără Sfârșit.

,,Când alegea să spună numele operei în franceză, Brâncuși nu spunea la Colonne sans fin, ci La colonne infinite, deși în monografiile în limbi străine apărute după moartea artistului este uzuală titulatura Colonne sans fin”

Scrie în lucrarea “Amintiri despre Brâncuși”, Ștefan Goergescu-Gorjan – inginerul care, la cererea sculptorului s-a ocupat de aspectele tehnice ale realizării monumentului. Trei luni a durat construirea Coloanei, între 15 august și 15 noiembrie 1937, iar inaugurarea a avut loc un an mai târziu. Lucrarea este inspirată din natură, mărturisea Brâncuși.

 ,,Natura zămislește plante care cresc din pământ drepte și vânjoase. Iată coloana mea (…), formele ei sunt aceleași de jos și până sus, nu are nevoie de piedestal sau soclu ca s-o suțină, vântul nu o distruge, ea se menține prin propria-i putere”

Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 15 module octaedrice suprapuse, la care se adaugă două jumătăți de modul situate la extremitățile superioară și inferioară. Fiecare modul are înălțimea de 180 de centimetru. Nucleul metalic al Coloanei este realizat din țeavă pătrată, iar fundația lucrării este din beton cu adâncimea de 5 metri. În total, Coloana cântărește 29.173 kg. Monumentul a fost turnat în fontă la Atelierele Centrale Petroșani, în septembrie 1937, iar alămirea Coloanei s-a făcut la fața locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Tehnologia a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România, fiind adusă special din Elveția.

Coloana Infinitului a fost inaugurată la 27 octombrie 1938 și se află în parcul ce-i poartă numele, aflat la capătul Căii Eroilor, pe drumul către Râmnicu Vâlcea. În anii ’50, însă, opera a fost în pericol de a fi demolată. Sub  influența sovieticilor, guvernul român de la acea vreme a plănuit în câteva rânduri să dărâme coloana, considerând că este o sculptură burgheză. Planurile comuniștilor au eșuat, însă, colosul de metal de aproape 30 de tone rezistând tentativelor de a fi pus la pământ inclusiv cu tractorul.

În perioada 1998-2000, Coloana Infinitului a fost supusă unui amplu proces de restaurare, prin colaborarea Guvernului României cu Fondul Mondial al Monumentelor și cu Banca Mondială.

Sursa foto: Agerpres, parjoaia.ro

S-a născut pe 14 septembrie 2005 la Alba, provincia Cuneo, Italia. În prezent locuiește în Iași și este elev în anul III la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Întrebat de când pictează, Andrei răspunde: „Pictez de când mă știu”.

A avut prima expoziție de grup la vârsta de 8 ani și jumătate, lucrării sale fiindu-i acordată o atenție aparte. Nu a conștientizat la acel moment ce înseamnă acest lucru, fiind cu gândul la joacă. La 10 ani a avut prima expoziție personală, în Italia, în satul său natal, Lequio Barria, provincia Cuneo, iar ulterior au urmat numeroase alte expoziții naționale și internaționale.

Despre cel mai mare vis al său, despre artă, sentimente, emoții și despre planurile sale pentru 2022 am discutat cu pictorul Andrei Pennazio.

Când ai descoperit pictura și cum a evoluat relația ta cu acesta de-a lungul anilor?

Nu știu dacă am descoperit-o eu pe ea sau ea pe mine, cred că a fost reciproc, dacă pot spune așa. Au fost momente în care pictura era doar o joacă, cum este pentru toți copii de altfel, și încet, încet am descoperit-o. Nu întotdeauna a fost „prietena mea”, însă am devenit între timp buni prieteni și mă bucur. Îmi place să pictez, să desenez, să studiez Marii artiști, să le cunosc povestea, e fascinant.

Acum pot spune că e ceea ce mă relaxează, îmi dă satisfacții, mă face să mă simt împlinit.

Care a fost momentul în care ai știut că aceasta este menirea ta, că îți dorești să te dedici picturii?

Nu pot defini un anume moment în care am considerat că e menirea mea. Îmi amintesc că în toamna lui 2021 mama încerca să afle dacă vreau să urmez pictura sau altă facultate, îmi tot propunea alte facultăți în afară de pictură. Desigur că prima pe listă a fost arhitectura, designul de interioare și sincer, nu știu dacă mai erau și altele pe lista. Cred că în acel moment am realizat că nu intră în discuție o altă specializare. O știam probabil și  înainte, însă atunci am realizat că vreau sa urmez pictura, mi s-a părut firesc și natural.

Cât timp aloci zilnic picturii?

Nu am ținut cont niciodată de timpul alocat picturii pentru că nu există un anumit timp. Uneori poate fi mai mult, alteori mai puțin. De obicei împletesc cititul cu pictura, „se ajută reciproc”, dacă pot spune așa. Am două zile de atelier pe săptămână, însemnând în jur de 10 ore (uneori mai rămân în atelier și după terminarea orelor), plus cele de lucru individual. Daca aș face o medie, cred că între 3-5 ore pe zi. Adevărul e că atunci când desenez, pictez nici nu-mi dau seama cum trece timpul, realizez că a trecut ziua pe nesimțite sau s-a făcut miezul nopții.

Lucrările tale au fost expuse în cadrul a numeroase expoziții. Îți mai aduci aminte – ce sentimente ai trăit când ai avut prima expoziție?

Cred că la prima expoziție nici nu am realizat prea mult ce înseamnă o expoziție, aveam 8 ani și jumătate, era o expoziție de grup. Eram doar noi, elevii și părinții, și a fost minunat. Nu știu dacă am realizat atunci că voi urma acest drum, dar îmi amintesc că artistul plastic, dl Nelu Gradeanu, a vorbit despre lucrarea mea în mod particular, a apreciat cromatica, compoziția … nici nu înțelegeam prea bine despre ce era vorba. Eram toți emoționați și bucuroși, era prima noastră expoziție, ceva deosebit, nou și inedit. După, trebuia să ieșim toți colegii undeva, la o pizza și sa ne jucam, așa că nu cred că am dat prea multă importanță cuvintelor adresate mie și cred că a fost valabil pentru toți colegii mei. Eram cu gândul la joaca ce va urma.

Ce înseamnă arta pentru tine? Ce trezește aceasta în sufletul tău?

Arta, cred că înseamnă totul pentru mine. Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente. Prin artă poți exprima ceea ce simți, ce gândești, bucuria, tristețea… Dacă aș avea mai mult timp mi-aș dori să cânt, să dansez, să joc teatru, să sculptez, să scriu… să fac artă. Arta mă face să mă simt împlinit ca om, deși e cam mult spus având în vedere vârsta mea. Arta e ARTA .

Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente.

Ce sentimente îți dorești să trezești în cei care interacționează cu operele tale?

E greu de spus. Cred că bucurie în primul rând. Cotidianul nu este întotdeauna lipsit de griji, necazuri, nemulțumiri …. așa că arta mea aș dori să transmită liniște, bucurie, să te facă să-ți pui anumite întrebări, să te determine să descoperi lucruri noi. În aceste vremuri tulburi arta trebuie să fie…. lumina, să transmită o stare de bine, liniște și speranță. Probabil asta îmi doresc să transmită tablourile mele.

Din ce îți iei inspirație, în general?

În general îmi iau inspirația din cărți, viața de zi cu zi și Iașul. Am pus și Iașul deoarece când mă plimb pe străzi mă fascinează arhitectura clădirilor, povestea lor și îmi dau inspirație.

Cred că sunt norocos că reușesc să mă bucur de un curcubeu, de o zi cu soare, de răsărit, de apus, de o pictură pe care o vad, de o carte, iar toate acestea mă inspira, îmi dau o stare de bine.

 

Ce artiști te inspiră?

Toți colegii mei știu că perioada mea preferată este Renașterea și deci, pictorii mei preferați sunt cei din această perioadă, insa nu numai. Aș începe cu: Rafael, Van Gogh, Grigorescu, Perugino, Piero della Francesca.

Când nu pictezi, ce îți place să faci?

Când nu pictez îmi place să citesc, să mă plimb, să merg în muzee, să admir clădirile vechi, să stau cu prietenii, să merg la țară. Îmi place să merg la țară deoarece pot sta în natură și să mă relaxez.

Cum te-ai descrie în calitate de artist?

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Așa cum am spus până acum, sunt un aspirant în ale artei. Încă sunt ucenic. Pentru a mă putea numi artist va trebui să acumulez mult mai multe informații decât cele pe care le am în momentul de față. Pot spune că mă pot numi „artist în devenire”, da, cred că această denumire mi se potrivește. Artist e prea mult spus în ceea ce mă privește. Nu e vorba de modestie, pur și simplu, dacă privesc profesorii mei îmi dau seama cât mai am de învățat, unde ar trebui să ajung. Și, în plus, un artist învață toată viața, și nu numai el.

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Încă sunt ucenic.

Cum ai descrie arta ta?

Cred că la această întrebare ar putea să vă răspundă cei care sunt în măsură, eu mai puțin.

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis al meu?  Să vizitez Florența, să văd locurile în care au trăit Michelangelo, Lorenzo îl Magnifico, să vad grădina în care se adunau învățații vremii și discutau despre noile descoperiri ale acelor timpuri, să mă plimb prin muzee, să străbat orașul la pas. Din fericire cred că o sa pot să-mi îndeplinesc visul, voi avea o expoziție personală la Florența și voi sta acolo pe perioada expoziției.

Există un mesaj comun pe care îți dorești să-l transmiți prin toate operele pe care le realizezi?

Ceea ce doresc să transmit e bucurie, speranță și orice altă emoție pe care cineva o poate regăsi în tablourile mele.

Ce planuri ai pentru 2022?

Cea mai apropiată expoziție va fi la Florența, se numește „Racconti e metafore”, va fi găzduită de primăria orașului Florența, iar locația va fi Z.A.P. Spațiul în care va fi expoziția e un spațiu destinat tinerilor artiști din toată lumea și am avut onoarea de a fi ales. Emoțiile sunt pe măsură, dar și bucuria.

În perioada aceasta e mai greu să ai anumite date exacte în care poți avea o expoziție – probabil Timișoara, Oradea și e posibil să apară și alte locuri în care voi putea expune.

Ce ne poți spune despre cea mai recentă expoziție în cadrul căreia ți-au fost expuse lucrările – unde a avut loc, care a fost tema?

Cea mai recentă expoziție e la Dalnic, la conacul Gaal, vernisajul acesteia a fost pe 12 martie 2022 și va fi deschisă până la data de 1 mai. E o expoziție itinerantă, titlul acesteia este ”Printre rânduri”. Prima etapă a fost la Iași, la Galeria „Labirint” și la Galeria „La gard” a Casei de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”. A fost prima mea incursiune în Ținutul Secuiesc . Nu pot spune că n-am avut emoții, am avut chiar foarte mari, dar mi-a și plăcut foarte mult. Am avut ocazia să cunosc oameni deosebiți, să văd lucruri interesante și mai ales peisaje frumoase. Sper să am ocazia să mai revin pe acele meleaguri și cu alte ocazii.

Ai o lucrare realizată preferată? Dacă da, ce o face atât de specială pentru tine?

Știți, când mă apuc de o lucrare și ajung pe la jumătatea ei sau mai mult, zic că acest tablou îmi place cel mai mult. Și asta mi s-a întâmplat de la prima mea lucrare. Nu numai că este greu, este imposibil să spun că am una preferată. Pot spune că fiecare are ceva special pentru mine. Fiecare tablou face parte dintr-o anumită perioadă de viață, exprimă anumite trăiri, sentimente…

Care a fost rolul părinților tăi în evoluția ta artistică – cum simți că te-au sprijinit, inspirat, motivat?

Părinții cred că sunt fundamentali în dezvoltarea unui copil. Rareori se întâmplă să reușești fără ajutorul lor, moral, în primul rând, și financiar, desigur. E important să vezi că cineva crede în tine, că investește în tine, în visurile tale care, uneori pot rămâne doar la stadiul de visuri.

Am învățat să fiu luptător, să lupt chiar și atunci când șansele de reușită sunt mici, să nu mă descurajez și să mă perfecționez mereu, să doresc să aflu mereu alte lucruri și să doresc să evoluez – acestea sunt lucruri pe care le-am învățat de la ei.

Cu siguranță, fără ajutorul lor drumul meu ar fi fost mai anevoios, greu și ar fi trebuit să investesc mai multa energie și timp să ajung aici.

Fotografii: Arhivă personală Andrei Pennazio

În copaci, în curte, pe câmp, pe uliță, Raluca nu se mai oprea din cântat. Imaginația o purta pe felurite scene în compania orchestrei. Într-o zi, unchiul a tras cu urechea și a simțit că puștoaica mustește de talent. Au început să lucreze, și ușor, ușor, a devenit membră a Grupului Folcloric Mugurel. În anul 2008 a făcut pasul către universul muzicii corale luând preselecția organizată de Corala Fantasia din Vaslui. Cei șapte ani petrecuți în compania muzicii corale, i-au adus turnee prin Macedonia, Turcia, Cehia, Germania, Franța, Spania, etc. La individual, Raluca devenise abonată la trofee, atât pe plan național cât și internațional. Ajunsă la vremea studenției, tânăra a făcut pasul către Facultatea de Litere, secția Etnologie și Folclor din cadrul Universității București. Dar explozia pe plan profesional a venit odată cu participarea la emisiunea Vedeta Populară de la TVR, când vasluianca a fost răsplătită cu un loc pe podium. Din acel moment a colaborat cu mari orchestre, a încântat pe marile scene, a realizat mai multe colaborări și nu are de gând să se oprească. Despre debut, crez artistic, experiențe de viață și multe altele, povestim pe larg cu Raluca Radu.

 Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Muzica cea de toate zilele. Ce, cum și de ce cântam?
• Povești de prin concursuri
• Viața după show-ul Vedeta Populară
• Autentic vs kitsch. Părerea etnologului
• Portretul unui artist creionat de Raluca Radu

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

Primele tangențe cu muzica au apărut în copilărie, când audia sunetul  pianului de la biserică. Naiul a venit în viața lui pe calea undelor radio, iar emoția i-a inundat sufletul. Timid, Ioan a început să facă ore de muzică, să acumuleze noi cunoștințe și să aprofundeze tainele acestui instrument. Ajuns la vârsta studenției s-a îndreptat către Conservatorul din Seul, ca mai apoi să servească în orchestra armatei, dar de această dată la flaut. În timpul serviciului militar, Ioan s-a gândit că trebuie să ducă pasiunea pentru nai la un alt nivel, așa că a decis să vină în România mânat de gândul că aici se află maestrul Gheorghe Zamfir. În prezent, a terminat un master la Universitatea de Muzică din București și este unul dintre ucenicii maestrului Zamfir. Iubește la nebunie doinele și sârbele românești, iar pe viitor vrea să le ducă în țara natală pentru a le face cunoscute compatrioților. Despre anii copilăriei, studii, concerte, crez artistic și multe altele, povestim pe larg cu naistul Ioan Jung.

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Copilăria în Seul și drumul către România
• Coreeanul fermecat de folclorul românesc
• The Lonely Shepherd în interpretarea naistului Ioan Jung
• De ce iubesc România și românii?
• Cum este să fii ucenicul lui Gheorghe Zamfir?
• Esența artei și misia artistului

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Julia a făcut primii pași în sala de gimnastică. Avea doar cinci ani și era hotărâtă să cucerească podiumul asemeni marilor campioane. A urmat o perioadă cu multe antrenamente, sacrificii, efort peste măsură, dar destinul avea alte planuri pentru ea. Repetase de mai mult ori un exercițiu, iar la un moment dat, genunchiul drept a început să-i joace feste. Durerea creștea pe zi ce trece. Au urmat vizite la medic, analize, toate cu speranța că va putea reveni în sală. Verdictul medicilor a fost unul necruțător: final de carieră!  Julia își vedea visul spulberat, însă talentul ei nu avea cum să piară. Un om de seamă din lumea circului, Gabriel Rădoi, a invitat-o în trupă deschizându-i calea către lumea circului. A debutat cu un număr de jonglerie, iar prin muncă și devotament a urcat de la an la an, sfidând legile fizicii cu numere de aerian. Vă invităm să ascultați un dialog la înălțime cu Julia Petreanu, mezina circului Metropolitan Globus din București.

  Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat:   

• Gimnastica, o poveste care s-a terminat prea devreme
• Când nu mai poți urca pe bârnă intri în arenă
• Cum este să fii cea mai mică din trupa circului?
• Familia din circ și cum se lucrează acolo
• Circul, sport sau artă?
• Minutul de sinceritate cu Julia Petreanu
• Între circ, modeling și educație

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

Expoziție cu lucrări realizate de pacienți

#MSconnections

Pe 27 mai, de la ora 13:30, Asociația Învingătorii Sclerozei Multiple (AISM), în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, deschide porțile expoziției Scleroza Multiplă în artă. Lucrările sunt expuse în sala Media și sunt realizate de persoane cu scleroză multiplă. Intrarea este liberă. Toate lucrările sunt scoase la vânzare, iar banii strânși vor fi folosiți pentru proiecte destinate persoanelor cu această afecțiune.

„AISM este asociația care îi ajută pe pacienții cu scleroză multiplă să se recupereze cu ajutorul ergoterapiei (terapie ocupațională). Am început cu ateliere de modelat plastilină, am continuat cu desen, modelaj și acum, după mult timp, am ajuns la exprimarea SM prin pictură. De ce? Pentru că tot noi am introdus sintagma <<Nu lăsa scleroza multiplă să-ți pună limite>>”, spune Simona Tănase, președinte AISM.

Expoziția este deschisă până pe 6 iunie, iar programul evenimentului va fi următorul:

• Joi, 27 mai, ora 13.30 – vernisajul expoziției și conferință de presă (cu invitați medici, pacienți și pictorița Rodica Negulescu)
• Vineri, 28 mai, între orele 10-17 – întâlniri cu vizitatorii expoziției
• Sâmbătă, 29 mai, ora 12 – întâlnire cu pacienții Asociației din București
• Duminică, 30 mai, ora 12.00 – atelier de ergoterapie – învățăm să pictăm cu Constantin Kessler, profesor de arte vizuale și Ilina Schileru, artist
• 01 iunie – 06 iunie, între orele 10.00-18.00 – întâlniri cu vizitatorii expoziției

„M-am alăturat acestui proiect din bucurie. Cred că fiecare dintre noi trebuie să găsească o formă creativă de a trece mai ușor peste situațiile grele și arta poate face acest lucru. Pictura, prin culorile ei, îți dă o stare de bine și te ajută să te detașezi de boală și să vezi în jur culoare și bucurie.”, spune Rodica Negulescu, pictor restaurator Muzeul Țăranului Român.

Ziua mondială a sclerozei multiple este marcată în fiecare an pe 30 mai

Despre scleroza multiplă: informații și statistici

Scleroza multiplă este o boală neurologică și este a doua cauză de dizabilitate la tineri. Apare atunci când sistemul imunitar atacă învelișul celulelor nervoase (teaca de mielină) din creier, măduva spinării și nervii optici, provocând inflamații și daune ulterioare. Este numită și „boala cu o mie de fețe”, „boala cameleon” sau „boala cu față ascunsă” din cauza numărului mare de semne și simptome pe care le poate avea un pacient.

În lume, peste 2,5 milioane de oameni sunt diagnosticați cu scleroză multiplă. În România, boala afectează peste 7.500 de persoane, dintre care 70% sunt femei. În fiecare an sunt diagnosticate 965 de cazuri noi, în timp ce 74 de pacienți pierd lupta cu boala. Un pacient cu scleroză multiplă trăiește, în medie, cu 10 ani mai puțin decât o persoană sănătoasă.

Despre AISM

Asociația Învingătorii Sclerozei Multiple a fost înființată în anul 2013 și își propune să ofere suport și informații pentru persoanele cu boli neurodegenerative de tip autoimun, cu demielinizări neuronale, în special scleroză multiplă, care este cea mai invalidantă afecțiune a adultului tânăr. Printre țelurile asociației, cele mai importante sunt înființarea unor centre specializate de recuperare cu ajutorul terapiilor complementare, și întreținere pentru acești pacienți , dar și prevenirea discriminării și promovarea egalității de șanse.

S-a născut pe meleagurile Basarabiei, mai precis în orașul Drochia. A început să fredoneze primele melodii dintr-o joacă, după care treaba a început să devină din ce în ce mai serioasă. Părinții și pedagogii au simțit talentul candid, prin urmare, l-au investit cu maximum de încredere, iar rezultatele au început să se vadă de la un concurs la altul. Cum era firesc, Damian a pășit pe cărările muzicii, mai întâi la Școala de muzica din Drochia, apoi la Colegiul de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău. După liceu, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Despre mentalitatea unui artist, concursuri și provocări muzicale, aflăm de la tânărul interpret Damian Spinei.

Interviul pe scurt:

• Despre menirea unui artist: “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe.”
• La ce ne mai poate folosi arta azi?: ”Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre.”
• Tinerii și tradițiile. Război sau pace?: ”Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială.”

La început de drum și de carieră

Este un veritabil “Moldovean din talpă!”. Născut și crescut în orașul Drochia din Republica Moldova, Damian s-a împrietenit cu muzica de timpuriu. Cânta tot felul de imnuri religioase și se gândea că într-o bună zi va lua calea preoției, însă destinul avea alte planuri cu el. “Atunci părinții mei și-au dat seama că am un dar, care urma să încolțească și să dea roade în timp. Următorul pas a fost înscrierea la Școala de Muzică din oraș, secțiunea chitară, dar adevărata simbioză, dacă e să o numesc așa, s-a realizat prin prisma Colegiului de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău”, își începe povestea Damian Spinei.

,,Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret”

După absolvirea liceului, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Abordează o paletă largă de genuri, însă muzica populară i s-a cuibărit în suflet. Fidelitatea față de cânt, munca permanentă și seriozitatea, i-au însoțit participările la festivaluri naționale și internaționale. În țară a cântat și încântat pe scenele din Sibiu, Brașov, Piatra-Neamț, București, iar peste hotare la Moscova, unde a obținut medalia bronz la Jocurile Delfice. În continuare, vorbim despre mentalitatea cu care Damian pregătește un concurs. Este genul de concurent chitit să obțină cu orice preț un loc pe podium sau din contră? “Pregătirea mea începe cu partea practică, fiindcă muzica nu-i numai teorie și atât. Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret, de a mă prezenta la un nivel înalt. În aceeaşi ordine de idei premiile obţinute, a căror cifră se ridică la circa 40, întruchipează rodul talentului și a inspiraţiei”, lămurește Damian.

Arta, necesitate sau simplu moft?

În zilele noaste este lesne să fii catalogat artist. Fie că ai o carte la activ, un film, sau o melodie, societatea se întrece în reverențe și laude. Dar, ce îți conferă pecetea de artist? Calitatea sau cantitatea operei? “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe. În zadar obţii premii la concursuri, absolvi şcoli de specialitate, dacă nu reprezinţi prin personalitatea ta acel titlu onorific. În privinţa calităţii şi cantităţii operei, eu optez mai mult pentru calitate.”

,,Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur”

Experiența pandemiei ne-a arătat încă odată care sunt prioritățile către care tinde omul în situații de criză. În această ecuație a supraviețuirii, arta a ieșit destul de șifonată. Îl întreb pe Damian Spinei dacă este cu putință să trăim fără frumosul din artă. “Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre. Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur, ne modelează caracterul, ne educă, apropiindu-ne de o lume mai inocentă. «Arta purifică sufletul de praful vieţii de fiecare zi», spunea Pablo Picasso.”

Tradițiile prin filtrul noii generații

Ca reprezentant de seamă al tinerei generații de interpreți, Damian respectă decizia colegilor care au decis să îmbrățișeze alte genuri muzicale. Nu-i judecă și privește în profunzime la ceea ce se întâmplă azi cu generația Tik Tok. “Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială. Aceste schimbări de mentalitate în unele cazuri sunt benefice, în altele mai puţin, dar neglijarea pe termen lung a folclorului poate duce la dispariţia lui. Fără cultură orice popor e sortit pieirii. O soluţie salvatoare ar fi să se pună mai mult accent pe învăţarea şi descoperirea tradiţiilor acestui neam.”

,,Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii”

Cu siguranță vom mai auzi de Damian. Înainte de a pune punct acestui dialog, vreau să aflu ce planuri are pentru viitorul apropiat. “Mi-am propus să-mi continui studiile la masterat și să-mi aprofundez cunoştinţele în domeniul muzicii. Vreau să-mi înnoiesc repertoriul pentru a vă bucura auzul cu ceva deosebit. Intenţionez să readuc la viaţă cântecele tradiţionale din Basarabia care stau uitate de ani buni în arhiva Institutului de folclor ”Constantin Brăiloiu” și voi continua să contribui la dezvoltarea societăţii prin intermediul activităţilor de voluntariat la care iau parte“, conchide Damian Spinei.

Copilăria Laviniei începe sub cheia tăcerii. Semnele sunt cele care au luat locul cuvintelor deoarece părinții sunt persoane surde. Nimeni nu spune că a fost ușor, dar a înțeles că nimic nu e întâmplător și că are un rol în universul silențios. A petrecut perioade bune lângă oamenii surzi, a învățat să-i simtă, să-i accepte, și să-i ajute. Astăzi, Lavinia Chițu este singura interpretă de muzică în limbajul semnelor, și punte între două lumi: cea a persoanelor auzitoare și a celor neauzitoare.

Articolul pe scurt:

• Nevoia de informare pe timp de pandemie:“Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“

• Un auzitor pe tărâmul surzilor: “Am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi“

• Lucrurile frumoase încep jucându-te:”De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor“

Primul cuvânt a fost un semn

Lavinia și-a intrat în rol încă de mică. Pe la doi ani a început să învețe cuvintele de bază din limbajul semnelor pentru a putea comunica cu părinții. “Când m-am născut nu conștientizam că ai mei nu aud. După ce am crescut am priceput că singurul mod prin care pot comunica cu ei era prin limbajul semnelor. Îi ajutam după putință cu tot felul de lucruri precum tradusul știrilor de la televizor. Ulterior am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață“, povestește Lavinia Chițu pentru Matricea Românească.

Nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață

Pașii au purtat-o de la podiumul unde făcea prezentări de modă până la funcția de agent vânzări, iar limbanjul semnelor rămăsese doar în familie. Însă la 24 de ani lucrurile au luat cu totul altă direcție. “De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor. Reacțiile celor care au văzut produsul final au fost fantastice și mulți își doreau muzică în limbajul semnelor. Când am început nici nu aveam echipamentul necesar, dar după ce am câștigat o sponsorizare am investit în calitatea videoclipurilor“, a spus Lavinia.

La intersecția dintre două lumi

Dacă totul începuse ca o joacă, de acum încolo lucurile devin serioase. Case de producții precum Roton sau Global Records o invită să transpună în limbajul semnelor piese ale artiștilor români. Toate în paralel cu sesiuni de public speaking la TEDx Brașov unde a vorbit despre muzica în lumea surzilor.”Orice instrument, orice melodie trebuie accesibilizată pentru ei. Am întâlnit interpreți care deși traduceau corect, nu transmiteau emoție, nu aveau trăire, iar asta presupune să simți muzica“, lămurește Lavina Chițu.

Arta te schimbă, te duce către o lume mai bună, și te scoate din zona lucrurilor mărunte

Gradul mare de accesări a determinat-o ca în 2018 să-și deschidă propriul site unde încarcă videoclipuri muzicale, vloguri, materiale educative, toate în limbajul semnelor. Când nu filmează este în școli normale unde luptă împotriva discriminării. “Doream să organizez o excursie pe propria cheltuială. Aspectul important pe care îl urmăream era să iau 2-3 copii surzi și să-i includ printre cei auzitori, dar din pricina situației actuale am amânat“, își spune oful Lavinia.

Și în vremuri grele Lavinia tace și face

Până să izbucnească pandemia, Lavinia dăduse drumul unei linii vestimentare dedicate atât persoanelor surde cât și celor auzitoare. “L-am denumit Capricornist, iar momentan suntem trei persoane implicate. Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii. Interesul a fost unul neașteptat de ridicat, acum situația de față ne îngreunează activitatea. Cu toate acestea reușim să onorăm comenzile, iar produsele ajung la clienți prin firma de curierat“, lămurește Lavinia Chițu.

Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii

Criza actuală îi pune în mari dificultăți pe freelancerii din România. Aflați în imposibilitatea de a profesa, unii aleg să se reprofileze, iar alții așteaptă momentul când vor putea reintra în pâine. Chiar dacă se descurcă mai greu acum, Lavina nu stă cu mâinile în sân și în mod voluntar a ales să ajute. Cum? Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“. Restul e tăcere.

Unde se pot întâlni arta și agricultura? Andra Barbu are un răspuns foarte personal la această întrebare. Andra îmbină armonios cele două domenii și le-a dat întâlnire pe câmpul antreprenorial. Fie că este pe teren inspectând plantațiile, fie în atelier lucrând pentru o haină personalizată, calitatea este etalonul ei principal.

Lucrurile bune se învață din timp

Andra are o legătură specială cu natura de când se știe. Nu poate uita drumețiile cu bunicul care o lua cu el pe câmp și îi arăta cum cresc plantele. “Îmi aduc și acum aminte cum mergeam la câmp și bunicul îmi povestea într-un stil aparte despre ceea ce reprezintă agricultura. Pentru el nu era pur și simplu o muncă, vedeam câtă pasiune pune în ceea ce face și respectul lui față de natură. Așa că de mică am zis că vreau să lucrez în natură, iar ulterior m-am axat pe horticultură“, a spus Andra Barbu.

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani”

Un business de familie, asta aveau în minte părinții Andrei când au pus bazele S.C. IANCOM.  Când a crescut, Andra a început să-și asume mici sarcini la firmă.

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani. Atunci, de la an la an am început să am un grad de implicare din ce în ce mai mare. Cred cu tărie că agricultura va avea mereu succes,  pentru că indiferent de contex oamenii își vor direcționa o bună parte din venituri către achiziționarea de alimente produse natural. Nimic nu e greu dacă faci acel lucru cu plăcere, însă agricultura necesită timp și efort. Acum mă ocup de partea administrativă, stocuri, intrările și ieșirile de marfă din magazie, am în grijă contractele de arendă, verific mașinile și tirurile cu marfă”, a zis Andra Barbu pentru Matricea Românească.

Arta de a aduce frumosul dincolo de șevalet

Pasiunea pentru natură părea să se îmbine perfect cu cea pentru desen. Încă din copilărie avea înclinații artistice, iar pe parcurs a văzut aici o oportunitate în a-și deschide propriul business. Și așa a apărut Jeans_Art. “Pictam și desenam pe pânză de mult timp, iar chestia cu hainele a venit ca o necesitate. Căutam o pereche de blugi, dar doream să fie personalizați. Am căutat pe piață, dar nu se prea găseau. Atunci am zis să cumpăr vopsea textilă și să încerc să creez propriile mele haine. Pentru început am făcut o pereche de blugi, iar când oamenii i-au văzut, mă întrebau de unde i-am cumpărat, de aici a pornit totul“, își amintește Andra.

“Haina trebuie să fie o proiecție a personalității, astăzi toți încearcă să imite vestimentația marilor vedete, chiar dacă nu-i caracterizează”

În acest mod, lucrurile care nu mai aveau strălucire au început ușor, ușor să și-o recapete. Andra nu s-a rezumat doar la blugi, iar ulterior a început să personalizeze jachete, ghiozdane, șepci, pantofi, etc. “Fiecare comandă este o provocare, am clienți care vin pur și simplu și spun că doresc un articol personalizat, dar nu știu exact cum să arate. Atunci începe o muncă de cunoaștere a clientului pentru că eu consider că ceea ce porți trebuie să reflecte personalitatea acelei persoane, și atunci îi pun o groază de întrebări. Am avut comenzi atât din București cât și din Teleorman, iar livrarea o fac personal atunci când îmi permite programul“, a povestit Andra Barbu.

Modul de implementare face diferența

Ca tânăr antreprenor în România, te confrunți cu multe neajunsuri. Începând cu finanțarea și ajungând la mâna de lucru, să pornești un business este o adevărată încercare. “Mie mi-a plăcut să risc, consideră că și din eșecuri ai ce învăța. Când dezvolți un business trebuie să te gândești cu ce poți veni nou, cum poți inova. Chiar dacă ideea ta a mai fost pusă în aplicare, modul cum o implementezi tu o face unică, și prin asta poți face diferența. Trebuie să fii dispus la multe ore de muncă, spre exemplu eu stau minim trei ore pentru un desen basic și merg până la 6-7 ore pentru o comandă mai complexă. Desigur timpul variază în funcție de dimensiunea desenului, complexitatea lui, numărul de straturi care trebuie aplicate”, apreciază Andra Barbu.

“Dacă vrei să obții profit cu orice preț înseamnă că ești pe drumul greșit”

Pe finalul discuției am fost curios ce sfaturi i-ar da Andra unui tânăr care are o pasiune pe care vrea să o transforme în business, dar și ce planuri are pe viitor. “Depinde de business și de modul cum se pliază pe personalitatea lui.

Dacă un tânăr care vrea să facă pasul în zona antreprenorială simte că lucrul acesta îl va face fericit, că se va trezi în fiecare dimineață și va pleca la muncă zâmbind, atunci să nu ezite. Însă atenție, dacă vrei profit cu orice preț atunci ești pe un drum greșit! Cât despre viitoare proiecte, vreau să înființez o plantație de nuci, alune și migdale, vreau să aduc pe piață produse cât mai sănătoase. Voi merge în paralel și cu Jeans_Art și planific o extindere. Împreună cu mama ne-am propus să producem propria linie de haine pe care să le pictăm“, a conchis Andra Barbu.