Victoria Ghirvu este o voce a artei trăite din interior, o artistă care împletește muzica, creația manuală și bucuria copilăriei într-un univers propriu, plin de emoție și autenticitate. Crescută într-o familie în care muzica și arta erau parte din aerul respirat, Victoria a învățat devreme că talentul trebuie însoțit de disciplină, răbdare și dedicare. Pianul și corul au fost primele ei instrumente, iar mai târziu, vocea a devenit extensia sufletului ei pe scenă.

Dar Victoria nu s-a oprit la sunete: pasiunea pentru lucrul manual a deschis o altă lume — lutul, cusutul și jucăriile textile au devenit modul ei de a transmite emoție, de a da viață poveștilor și de a crea conexiuni. Primul iepuraș, făcut cu propriile mâini, i-a arătat magia de a transforma materialul în emoție pură, iar atelierul său a devenit un spațiu în care fiecare detaliu poartă grijă, iubire și poveste.

Fie că creează pentru fiica ei, Gloria, sau pentru alți copii, Victoria își păstrează vocea autentică și bucuria de a dărui: jucăriile ei nu sunt simple obiecte, ci amintiri vii, micile minuni care însoțesc copilăria și invită la joacă, imaginație și descoperire. Universul ei artistic nu are granițe între roluri — mama, muzicianul, artizanul — toate coexistă într-o armonie imperfectă, dar plină de sens.

Victoria Ghirvu creează „pentru suflet”, vă invit să îi citiți povestea!

Îți mulțumesc, Victoria!

„M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu”

Victoria, povestea ta începe cu muzica. Cum te-a format acest drum și ce ți-a oferit?

Muzica a fost prezentă în viața mea dintotdeauna. M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu. Am crescut cu ei cântând în casă, studiind repertorii, compunând… Era firesc: muzica făcea parte din aerul pe care îl respiram.

La 6 ani, părinții au decis să mă înscrie la Școala de Muzică. Eu mi-am dorit pianul, însă, pentru că nu existau profesori disponibili, mi s-a propus acordeonul – cel mai apropiat instrument. A urmat o perioadă grea: 6 ani în care nu am reușit să rezonez cu acest instrument, poate și din cauza severității profesorului pe care l-am avut. Totuși, orele de cor erau refugiul și bucuria mea.

După o pauză de patru ani, am ales să urmez Colegiul de Muzică și Pedagogie din orașul Bălți, tot la îndemnul părinților, la secția Dirijat coral – specializarea tatălui meu. Acolo am început să văd muzica altfel: mai colorată, mai vie. Am avut profesori minunați și, tot acolo, am descoperit arta cântului academic.

Am fost admisă la universitățile din Chișinău și București, secția Canto, alegând în cele din urmă Bucureștiul. A fost o perioadă de deschidere, dar și de provocări: competiție intensă, presiune, dor de casă. În timp, am înțeles că muzica este un drum frumos doar dacă o trăiești din interior și o oferi cu sinceritate.

Abia în ultimii ani am început să mă bucur cu adevărat de ceea ce fac pe scenă, să îmi ascult propria voce artistică și să mă conectez autentic cu colegii de scenă și cu publicul. Acum știu că muzica m-a format profund – mi-a dat disciplină, emoție, apartenență și o voce care vine din suflet, nu doar din tehnică.

„Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci … făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam.”

Când și cum ai simțit prima dată că vrei să creezi cu mâinile, nu doar cu vocea sau cu sunetul?

Dorința de a crea cu mâinile mele s-a conturat tot din copilărie. Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci. După ore de hoinărit, făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam – fiecare în felul său, așa cum ni se arăta peisajul.

La nivel conștient, nevoia de a crea cu mâinile s-a manifestat în timpul pandemiei. Am început cu flori uscate, iar apoi am descoperit lutul polimeric și, odată cu el, o adevărată pasiune pentru realizarea accesoriilor. Totul a fost un proces de explorare individuală, în care am învățat singură fiecare pas. Era ceva profund satisfăcător în felul în care, după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.

„… după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.”

Spui că modelarea din lut polimeric a fost „dragoste la prima atingere”. Ce ai descoperit în tine prin acest proces creativ?

Modelarea din lut mi-a arătat o parte din mine pe care nu știam că o am: răbdarea. În viața de zi cu zi sunt un adevărat uragan – mereu pe fugă, cu gândurile în zece direcții. Dar în fața lutului, totul s-a oprit. A devenit o oază de liniște, un soi de meditație activă: mâinile lucrau, dar mintea ajungea în colțuri demult uitate. Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică, diferită de ceea ce trăiam în muzică. M-am reconectat cu mine, cu liniștea, cu bucuria de a crea, fără presiunea perfecțiunii. Am învățat că fiecare „greșeală” poate fi transformată într-un quelque chose, un detaliu care dă unicitate. A fost eliberator.

„Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică…”

Cum s-a transformat pasiunea pentru lut în dorința de a coase,si de a lucra cu textilele, de a crea jucării?

Deși proiectele de la Vique Boutique – cu accesoriile din lut – au crescut frumos și au ajuns în colaborări importante, cum ar fi Complexul Național Muzeal Curtea Domnească și Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Opera Comică pentru Copii din București, simțeam în mine nevoia de a crea ceva mai personal… pentru fetița mea.
Accesoriile din lut erau minunate, dar nepotrivite pentru joacă – îi făcusem câteva pinuri pentru hăinuțe, pe care nu le putea atinge, doar purta. Așa a apărut dorința de a-i dărui ceva cu care să se joace, să simtă, să trăiască povești. Totodată, de când s-a născut, am căutat jucării și hăinuțe într-un stil mai simplu, delicat, cu aer englezesc, „altfel”.

Așa am început să creez jucării textile. Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci. Doar că hăinuțele lor sunt mai rafinate și mai diverse acum.

În ele am găsit libertatea de a mă exprima ca artist, dar și emoția de a dărui ceva cald și viu copilului meu și altor copii. Este un domeniu în care mă regăsesc profund, în care pot crea cu sufletul și mâinile deodată.

„Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci.”

Există o legătură între ritmul muzicii și ritmul cusăturii? Îți influențează una cealaltă starea creativă?

Doar dacă muzica e în căști!
Glumesc, dar adevărul e că cele două lumi se aseamănă mai mult decât pare la prima vedere. Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.

În ambele, detaliile fac diferența, iar repetiția – fie că e a unei fraze muzicale, fie a unei cusături – poate fi o formă de meditație. Am observat că, atunci când cos și ascult muzică, ritmul ei îmi influențează și mișcarea mâinilor, dar mai ales starea interioară.

Sunt două forme de exprimare care se hrănesc din aceeași sursă: pasiunea și nevoia de a da viață unei emoții, fie prin sunet, fie prin material.

„Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.”

Ai menționat inspirația din familie — artiști, pictori, oameni cu har. Cum te-au modelat acești oameni în felul tău de a privi arta și munca manuală?

Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, amândoi, iar unele dintre piesele compuse de ei în tinerețe sunt acum o moștenire prețioasă pentru mine. Mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.

Am crescut privind cum lucrează ore întregi asupra unui proiect, cu o dedicare profundă și o implicare totală. Am înțeles devreme că arta nu înseamnă doar talent, ci și multă muncă, răbdare și perseverență. Din păcate, nu de fiecare dată răsplata era pe măsura efortului.

Mi-au arătat ce înseamnă să creezi cu sufletul și câtă emoție se ascunde în spatele unui obiect făcut manual. În lumea de azi, unde totul e rapid și uniformizat, obiectele confecționate de mână poartă o valoare aparte: spun o poveste, poartă amintiri, au o energie vie.

„Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, iar mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.”

Cum îți amintești copilăria ta în raport cu lucrurile făcute de mână? Ce emoții îți trezesc amintirile?

Copilăria mea a fost plină de mâini care creau — cu răbdare, cu iubire, cu har. Am crescut într-o familie în care lucrul de mână era firesc, parte din viața de zi cu zi. Îl priveam pe tata cum transforma o rădăcină într-o sculptură și pe mama cum dădea viață unei ținute cu ac și ață. Ne adunam toți patru și pictam peisaje toamna, în pădure, în timp ce natura ni se dezvăluia în culori.

Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă. Fiecare nasture avea o poveste, fiecare obiect purta amintiri.

Toate aceste momente m-au învățat că lucrurile făcute de mână nu sunt doar obiecte — sunt emoții păstrate în timp, sunt dovezi de grijă, de atenție, de iubire.

De aceea, azi, când creez, nu fac doar jucării sau accesorii. Construiesc povești. Așa cum au făcut ai mei pentru mine, așa vreau și eu să ofer mai departe: căldură, frumusețe și amintiri care durează.

„Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă.”

Spuneai că îți dorești să creezi „pentru suflet”. Ce înseamnă pentru tine această expresie?

A crea „pentru suflet” înseamnă, pentru mine, să nu urmăresc doar un rezultat estetic sau comercial, ci o emoție sinceră. Înseamnă să las o parte din mine în fiecare lucru pe care îl fac — fie că este o jucărie textilă, un accesoriu din lut sau un moment muzical.

E acel tip de creație care nu se naște din grabă sau din dorința de validare, ci dintr-o nevoie profundă de a transmite ceva cald, uman, personal. „Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.

Și, mai ales, înseamnă să nu pierd legătura cu mine — să rămân prezentă, să creez cu blândețe, cu sens și cu drag.

„Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.”

Ai menționat că vrei să construiești pentru copilul tău un univers în care „din mâinile mamei se nasc minuni”. Cum prinde viață acest univers în atelierul tău?

Universul pe care vreau să-l construiesc pentru Gloria este un spațiu plin de iubire și grijă, unde fiecare obiect poartă o poveste și o emoție. Mama, din lipsa banilor, ne confecționa singură rochiile pentru serbările de la grădiniță, cape, paltonașe, căciulițe, bentițe, chiar și ghiozdănelul meu vișiniu, pe care îl luam cu mine cu mândrie la Școala de Muzică. Fiecare piesă era o mică minune, creată cu multă dragoste și migală.

Îmi doresc ca jucăriile și lucrurile pe care le creez pentru Gloria să aibă aceeași valoare, aceeași emoție caldă, să fie mai mult decât simple obiecte – să fie amintiri vii, să o însoțească în joacă și în primele ei povești. În atelierul meu, fiecare cusătură, fiecare detaliu e gândit cu grijă, pentru că vreau să transmit acel sentiment de siguranță, de acasă, pe care l-am simțit și eu crescând.

„Aici prind viață lucruri simple, dar încărcate de sens – din mâinile mele se nasc nu doar jucării, ci și povești, conexiuni și emoții pe care Gloria, alături de alți copii, sper să le păstreze o viață întreagă.”

De unde vine numele „Gigi Ideas” și ce semnificație are pentru tine?

Numele brandului meu este Gigi – „Giggles in Gorgeous Ideas”. Totul a pornit de la fiica mea, inspirația mea zilnică. Când s-a născut, soțul meu a început să-i spună „Gigi”, pentru că inițiala numelui și a prenumelui ei este „G”. Așa a apărut spontan și firesc numele Gigi – o prescurtare plină de iubire și căldură.

Ulterior, am vrut ca acest nume să capete o semnificație mai profundă, care să reflecte esența proiectului meu: bucurie, frumusețe și creativitate. Așa am construit „Giggles in Gorgeous Ideas” – un fel de declarație de intenție, o promisiune că fiecare lucru creat sub acest nume va aduce zâmbete și va porni dintr-o idee frumoasă.

Pentru mine, Gigi nu este doar un brand. Este un vis conturat cu suflet, o extensie a iubirii mele pentru copilul meu și pentru lucrurile făcute cu sens, cu răbdare și cu bucurie.

Ce loc crezi că mai au astăzi obiectele făcute manual într-o lume dominată de produse industriale și rapid consumabile?

Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste. Tare sper că tehnologizarea să nu șteargă emoția din procesul de creație și din bucuria de a dărui sau primi ceva făcut cu mâinile cuiva.

Obiectele lucrate manual au început să fie tot mai căutate pentru că oamenii își doresc autenticitate. Nu mai e vorba doar despre a avea ceva frumos, ci despre a avea ceva unic, creat special, în care se simte atingerea omului, timpul, atenția și iubirea investite în fiecare detaliu.

Prin achiziționarea unui obiect handmade susții un vis, un artist, un drum. Primești nu doar un produs, ci o energie, o poveste. Cred că aceste creații vor avea întotdeauna un loc aparte — pentru că aduc aproape tot ceea ce contează cu adevărat: simplitate, emoție și conexiune umană.

„Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste.”

Crezi că munca ta are și o dimensiune culturală, în sensul de a păstra vie o legătură cu tradiția meșteșugului românesc?

Încă nu, dar urmează. Lucrez deja la un proiect mai amplu, dedicat celor mici, care își propune să readucă în casele noastre magia poveștilor românești. Voi crea un set complet pentru teatrul de păpuși, cu o cortină ca în basme, frumos accesorizată, și personaje inspirate din poveștile copilăriei noastre.

Îmi doresc să ofer părinților și copiilor o alternativă creativă, care să apropie familia, să stimuleze imaginația și să ne conecteze, cu blândețe, la rădăcini. Chiar dacă stilul meu nu se încadrează în „tradițional” în sensul clasic, cred în continuitatea valorilor prin formă nouă.

Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.

Nu divulg mai multe, pot să spun că acesta este doar începutul unui drum lung, presărat cu vise și idei care mai de care mai frumoase!

„Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.”

Cum se îmbină viața de mamă, muzician și creatoare de obiecte handmade? Există un echilibru sau totul se întrepătrunde firesc?

Totul se întrepătrunde firesc, ca într-o țesătură în care fiecare fir are rostul lui. Nu există granițe clare între roluri – sunt mamă când cânt, sunt artistă când creez, sunt creatoare când îmi țin copilul în brațe și îmi vin idei de jucării.

Viața noastră de familie funcționează cu iubire, susținere și prezență. Am ca partener de viață un om minunat, cum rar întâlnești; soțul meu este sprijinul meu constant – un om iubitor, implicat și atent, care mă încurajează în fiecare etapă și mă ajută să pot fi și mamă, și muzician, și artizan.

Sigur că sunt momente de haos, dar tocmai în împletirea aceasta imperfectă se naște frumusețea – pentru că nimic nu e separat, ci toate fac parte dintr-un întreg în continuă mișcare, autentic și plin de sens.

Care a fost cel mai emoționant moment de până acum în această călătorie cu „Gigi Ideas”?

Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut, atât de diferite de ce găsești astăzi pe piață. Iepurașul abia prindea formă, iar eu îl vedeam plin de imperfecțiuni.

Dar Gloria, fetița mea, l-a privit cu ochi mari și a spus cu toată bucuria: „Țup-țup!” L-a recunoscut din prima și s-a atașat de el imediat. Nu s-a mai despărțit de iepuraș săptămâni întregi: a dormit cu el, l-a luat cu noi la mare și i-a fost partener în primele zile la creșă.

Pentru mine, a fost confirmarea că magia există, că emoția trece din mâinile mele în ochii unui copil. Și atunci am știut că sunt pe drumul cel bun.

„Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut…”

Ce îți dorești să simtă oamenii când privesc sau primesc ceva făcut de tine? Unde îți pot scrie și unde te pot contacta?

Îmi doresc ca oamenii să simtă emoția sinceră pe care o pun în fiecare obiect creat. Să simtă grija, povestea, răbdarea și bucuria din spatele fiecărei cusături sau modelări. Fie că este vorba despre o jucărie, un accesoriu sau un obiect decorativ, vreau să simtă că a fost creat cu sufletul, special pentru ei sau pentru cineva drag.

Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.

Cei care își doresc să mă contacteze îmi pot scrie pe paginile de Instagram și Facebook: @gigi_ideas, @vique.boutique, sau pe pagina mea personală: @victoriaghirvu.

„Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.”

Elena Lozonschi poartă un nume cu tradiție în familia sa. Talentul este, de asemenea, moștenit și-l duce pe scenele New York-ului și nu doar. Pasiunea și șlefuirea merg mână în mână ca focul și dalta unui sculptor. Fără plăcerea pentru un lucru temeinic făcut, munca devine mecanică. Pasiunea, totuși, singură nu e suficientă. E ca focul care topește metalul, nu și mâna care îl modelează.

A început să studieze pianul clasic la 4 ani și a continuat până acum câțiva ani, când gândurile de a face teatru și de a se perfecționa s-au materializat. Chiar în perioada aceasta a deschis Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde a interpretat un dublu rol. Ce proiecte ticluiește pe viitor, îi dăm cuvântul tinerei Elena să povestească!

Elena, până și numele tău reflectă ceea ce ești în viața de zi cu zi: luminoasă, strălucitoare. Cum de s-a potrivit atât de bine?

Ei bine, aici trebuie să îi dau credit mamei pentru inspirația pe care a avut-o. Este un nume cu tradiție în familia noastră, purtat mai întâi de străbunica mea, apoi de mine și de verișoara mea mai mică. Străbunica a fost o femeie extraordinară – elegantă și prețioasă, fiică de boier, educată și purtând un nume de împărăteasă. Cred că mama și-a dorit ca și eu să fiu privită în aceeași lumină.

Crezi în noroc sau el se face cu mâna omului?

Întrebarea aceasta mă amuză mereu, pentru că arată cât de ușor ne obișnuim să fugim de responsabilitate și să punem succesul pe seama „norocului.” Eu cred mai degrabă în oportunități și, mai ales, în deschiderea de a le recunoaște și a le urma. Atunci când îți dorești cu adevărat ceva, dacă muncești și păstrezi credința vie, drumul către împlinire se deschide.

De multe ori, oamenii privesc „norocul” ca pe o magie inexplicabilă, ca și cum marile realizări ar apărea din senin. Dar, asemenea unui iceberg, ceea ce se vede este doar vârful, rezultatul final. În spatele lui se ascund ani de muncă, sacrificii, alegeri și perseverență. De aceea, cred că norocul nu este un dar întâmplător, ci o construcție personală. Fiecare dintre noi își clădește propriul noroc prin modul în care alege să trăiască și să înainteze.

Ce „ingrediente” ai pus în cariera pe care ți-ai făcut-o în teatru și film?

Ambiția și determinarea au venit natural. Restul a fost un amestec de lecții, eșecuri și conexiuni. Nu există o rețetă universală. Cariera seamănă mai degrabă cu o ciorbă pe care o găsești după multe încercări și degustări.

Pentru mine, trainingul a fost esențial. Am absolvit două școli de prestigiu, Stella Adler Studio of Acting și New York Film Academy, care mi-au dat o bază solidă de tehnici și metode prin care aleg să abordez scenariile. Apoi a urmat ceea ce eu numesc ‘școala vieții’ și ceea ce alții numesc ‘noroc.’

Conexiunile au contat enorm. Am bătut la cât mai multe uși, m-am conectat cu oameni din industrie și am demonstrat profesionalism în fiecare proiect în care am fost implicată. Industria e imensă și, paradoxal, foarte mică. Vestea circulă repede. Dacă ești un om de încredere și deschis, lumea vrea să lucreze cu tine.

Un alt aspect extrem de important a fost să înțeleg, ca actor, ești și artist, și antreprenor. Felul în care îți manageriezi propria „companie” (adică pe tine însuți) îți va determina rezultatele.

Frumoasa poveste a escapadei tale în New York cum sună?

Visul de a ajunge la New York l-am purtat cu mine încă din copilărie. A devenit realitate odată cu acceptarea la New York Film Academy, iar de atunci orașul acesta intens și nemilos mi-a fost și cel mai bun prieten, și cel mai mare adversar.

Printre provocări am descoperit însă frumusețea: prietenii legate cu oameni din întreaga lume, un cerc de artiști care se susțin reciproc și o trupă de actorie pe care am înființat-o pentru a crea împreună. Pe lângă proiectele în care sunt invitată să joc și cele pentru care merg la casting, astăzi îmi dau voie să creez și propriile proiecte, să spun poveștile care mă definesc.

New York m-a încercat, m-a testat și m-a provocat, dar mi-a oferit și darul de a-mi construi aici o viață și o carieră pline de sens. Mă simt binecuvântată să pot numi acest oraș acasă și privesc în urmă cu recunoștință pentru fiecare oportunitate și fiecare încercare care m-a adus până aici.

De cât timp ești acolo?

Câteodată pare că sunt aici de o viață, dar, de fapt, am plecat din România în ianuarie 2017. Se împlinesc în curând 9 ani de când trăiesc în New York.

Simți că guvernezi în jurul a ceea ce faci?

Cariera și pasiunea mea sunt una și aceeași, așa că aș putea spune că da. În actorie ai nevoie de multă experiență de viață, iar asta face imposibilă o separare completă. Când sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, nu simt că muncesc. Îmi doresc să am mereu cât mai multe abilități și atuuri ca actor, de aceea iau constant cursuri în diverse activități fizice. Astfel, reușesc să îmbin plăcutul cu utilul: pe deoparte îmi dezvolt noi competențe, pe de alta parte mă relaxez și mă bucur de proces. Pentru mine, actoria nu e o meserie, ci un mod de a trăi.

De unde această „moștenire”, plăcere, dragoste pentru artă?

Cred că rădăcina ei e în familie. Nici părinții, nici bunicii mei nu au avut o carieră în artă, dar toți au purtat în ei o latură artistică. Mama a studiat pianul și și-a păstrat dragostea pentru muzică, pe care mi-a transmis-o și mie — doar că, la mine, s-a transformat în teatru.

Bunicul însă a fost cel care a aprins focul. Aveam un ritual de neclintit: în fiecare duminică mergeam la teatru. Nu lipseam niciodată. Am văzut aceleași spectacole de zeci de ori și, totuși, niciodată nu m-am plictisit. Când i-am spus că vreau să urmez actoria ca profesie, m-a încurajat și a avut încredere deplină că voi reuși în tot ceea ce mi-am propus.

Sprijinul lui a fost ca o binecuvântare și cred că dragostea mea pentru scenă poartă, în adânc, și amprenta lui.

Ai fost crescută cu notele muzicale în casă?

Da. Am început să studiez pianul clasic la 4 ani și am continuat până acum câțiva ani, când am ales să-mi urmez intuiția și să merg pe drumul teatrului. Chiar dacă nu mai profesez în domeniul muzical, muzica rămâne o parte importantă din mine — are mereu un loc special în inimă și un rol esențial în piesele de teatru pe care le creez.

Să înțeleg că ai studiat în domeniu, te-ai perfecționat acasă, la Iași. Ba nu doar la Iași, ci și la București. Te-ai întoarce acasă, în țară, să continui ce ai început?

În domeniul muzical, nu — acel capitol s-a încheiat pentru mine. Însă mi-ar plăcea foarte mult să revin în țară pentru colaborări în teatru și film. Urmăresc cu interes scena artistică din România și găsesc multă inspirație în munca unor regizori precum Cristi Mungiu și Radu Jude, care se află în fruntea listei celor cu care îmi doresc să colaborez.

În ultimii ani am observat o evoluție impresionantă în cinematografia românească, lucru care mă bucură profund și pe care îl urmăresc cu entuziasm. Avem un potențial uriaș și artiști de o calitate excepțională, iar faptul că România este recunoscută pe plan internațional mă face cu adevărat mândră.

Cu ce instrumente ai veni? Sunt convinsă că ești mult mai „bogată” acum.

Am învățat să fiu cât mai versatilă și să explorez diferite discipline. Cred că tocmai asta m-a atras cel mai mult — faptul că poți fi nu doar actor, ci și regizor sau producător, să lucrezi atât în fața, cât și în spatele scenei sau al camerei. Chiar și în actorie există o mulțime de tehnici care te provoacă să evoluezi mereu.

De exemplu, recent am început să lucrez cu tehnicile lui Jacques Lecoq, care pun accentul pe corp ca principal instrument de expresie, și să integrez elemente de commedia dell’arte și clown în proiectele mele. La prima vedere, poate părea o combinație neobișnuită, mai ales pentru realism, dar toate acestea mă ajută să-mi construiesc un limbaj artistic propriu. Pentru mine, teatrul rămâne înainte de toate un spațiu de explorare și conexiune.

Curiozitățile continuă. Elena, ce ți-a dat New York-ul și nu ți-ar fi dat niciodată țara natală?

O întrebare foarte delicată. Cred că New York-ul mi-a oferit libertatea de a fi cine sunt, fără judecată. Aici totul se concentrează pe ceea ce ești capabil să faci, nu pe ce școală ai absolvit sau de unde vii. Conexiunile sunt extrem de importante și, paradoxal, mult mai accesibile. Mi se pare mult mai simplu (cel puțin din perspectiva mea) să îți creezi propriile proiecte și să aduci publicul în sală. Teatrul independent este extrem de apreciat și căutat.

Muzică, teatru, film. Poți fără una dintre ele sau sunt în strânsă legătură?

Absolut, sunt strâns legate. Nu le pot separa — fiecare are rolul ei, dar se influențează și se completează reciproc. Fac parte din ceea ce sunt eu ca artist și, în același timp, mă ajută să cresc și să devin mai completă ca persoană.

Cum ai fost primită pe alt continent?

Am venit aici fără să cunosc pe nimeni, dar am găsit mereu înțelegere. Mi-am creat o comunitate frumoasă, foarte internațională, așa cum este New York-ul, și m-am integrat rapid. Nimeni nu m-a întâmpinat cu lauri la aeroport, dar, treptat, am construit un spațiu pe care îl pot numi acasă, unde am fost tratată cu demnitate și respect, majoritatea timpului.

Ai purtat temeri sau entuziasmul te-a ținut cu energia sus?

Temeri are oricine, dar pentru mine ceea ce mă ține sus sunt scopurile mele. Știu ce vreau să fac și unde vreau să ajung, și asta îmi recâștigă mereu entuziasmul. E un proces continuu, firesc, dar am noroc de o comunitate care crede în mine și mă susține. Când trec prin momente mai dificile, ei mă încurajează și îmi reamintesc de unde am plecat și cât am realizat până acum.

La ce proiecte lucrezi?

Chiar săptămâna aceasta deschid Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde interpretez un dublu rol — Horatio și Laertes. Spectacolul reimaginează celebra tragedie a lui Shakespeare ca pe un thriller cosmic, o incursiune existențială spre iluminare. Povestea urmărește un intelectual tensionat care se prăbușește treptat în nebunie, crimă și metafizic, după ce fantoma tatălui său îi cere să răzbune o moarte brutală — forțându-l să distingă între realitate și halucinație. Este o producție specială pentru mine, fiindcă mi-am dorit foarte mult să colaborez cu regizorul Christopher Rashee Stevenson. El lucrează în zona teatrului experimental și a adus acestei montări o perspectivă complet nouă asupra textului clasic.

Dar pe viitor, ce ticluiești pe viitor?

Recent, am înființat o trupă de teatru alături de colaboratorul meu, Maks Turner, cu care urmează să dezvoltăm mai multe proiecte. În prezent lucrăm la un duet bazat pe tehnicile lui Jacques Lecoq, pe care ne dorim să-l aducem în Europa anul viitor. În acest proiect integrez și teme folclorice românești, un element care îmi este foarte drag.
Așadar, se anunță un sfârșit de an intens și un nou început plin de diversitate și provocări frumoase, pe care îl aștept cu mult entuziasm.

O cunosc pe Christine de mai bine de 10 ani și inima mi se umple de bucurie urmărindu-i parcursul artistic. Ea este pentru mine o lecție vie despre cum pasiunea, munca și perseverența pot clădi nu doar o carieră, ci un destin. În felul ei delicat și puternic, Christine îmi reamintește mereu că aceasta este, de fapt, cheia succesului în orice domeniu. Christine Razec este o voce care nu se oprește la granița muzicii. Ea respiră și trăiește arta ca pe un limbaj al inimii, un pod nevăzut între emoția proprie și sufletul celui care ascultă. Formată la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea unor maeștri care i-au șlefuit nu doar tehnica, ci și sensibilitatea, Christine a învățat că fiecare sunet poate fi o poveste, fiecare rol – o mărturisire. Debutul său precoce, în „Don Carlo” de Verdi, a fost începutul unei călătorii în care fragilitatea și forța se întâlnesc, în care vocea devine fereastră spre universuri nevăzute.

Astăzi, ca soprană și profesoară de canto la Music Hub Cluj-Napoca, Christine își dăruiește atât glasul, cât și lumina, formând tinere suflete și inspirându-le curajul de a fi autentice. Repertoriul ei, de la Mozart la Verdi și până la „Carmina Burana”, nu este doar o succesiune de partituri, ci o hartă a trăirilor pe care le străbate cu răbdare, disciplină și o sensibilitate rară.

Rădăcinile românești îi sunt ancoră și început, iar scena – locul unde vulnerabilitatea se transformă în putere. Prin tot ceea ce cântă, Christine Razec își propune să lase în sufletele celor care o ascultă nu doar aplauze, ci o amintire: momentul acela în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

„Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești.”

 

Christine, ce bucurie să povestim! Îți mulțumesc pentru ceea ce ești. Atingi suflete cu glasul tău, creezi emoție și inspiri. Spune-mi te rog, cum ai descrie universul tău, cine este Christine Razec?

Florin, îți mulțumesc din suflet pentru că te-ai gândit la mine în elaborarea acestui set de întrebări. Este o bucurie foarte mare și pentru mine să răspund la ele. În primul rând, mă identific cu valoarea umană pe care o am și pe care, de altfel, o avem cu toții, dar consider totodată că latura artistică joacă un rol semnificativ în propria viață deoarece universul meu se învârte în jurul acesteia. Sunt soprană și activez și în domeniul învățământului, fiind profesoară de canto la Music Hub, o școală privată de muzică din Cluj-Napoca.

„Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață.”

 

Vocea ta a străbătut ecouri de taină înainte de a fi auzită. Cum ai simțit prima dată că vocea ta nu e doar un instrument, ci un mijloc de a atinge ceva mai presus de tine?

Întrebarea aceasta este foarte frumoasă și prețioasă. Prima dată când am simțit că vocea mea nu este doar un instrument, ci un mijloc de a exprima ceva mai profund, a fost în momentul în care am conștientizat că fiecare sunet, fiecare frază cântată, nu rămâne doar în plan muzical. Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești. În acel moment am înțeles că prin intermediul vocii pot transmite nu doar note și fraze corect interpretate, ci experiențe umane – bucurie, neliniște, iubire sau durere – atingând ceva care depășește simpla execuție tehnică, devenind astfel o formă de comunicare profundă și autentică.

Vocea nu se naște completă, ci se modelează sub privirea celor care știu să asculte. Cum te-au format anii de la Academia „Gheorghe Dima” și lecțiile primite de la conf. univ. dr. Ramona Coman și lect. univ. dr. Diana Țugui, nu doar ca soprană, ci ca artist și om?

Anii de studiu la Academia Națională de Muzică “Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca au reprezentat pentru mine consolidarea unui parcurs artistic important. Maeștrii de canto pe care i-am avut au jucat un rol esențial în dezvoltarea mea profesională și au contribuit în mod direct la șlefuirea identității mele artistice și umane. Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață. De asemenea, am învățat să-mi gestionez emoțiile, să colaborez într-un cadru artistic complex și să valorizez diversitatea experiențelor umane, toate acestea reflectându-se în modul în care interpretez și trăiesc fiecare rol. Academia m-a învățat, astfel, că arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.

„Arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.”

 

Se spune că pregătirea unui sopran este ca un atelier de lumină: fiecare profesor și mentor adaugă o nuanță. Care au fost lecțiile care ți-au rămas întipărite în suflet din anii de studiu și perfecționare?

Cele mai importante lecții care mi-au rămas întipărite în suflet în anii de studiu și perfecționare țin atât de tehnică, cât și de abordarea artistică și umană a muzicii. Am învățat că vocea nu este doar un instrument, ci un mijloc de transmitere a emoțiilor și a trăirilor interioare. Am conștientizat importanța răbdării și a disciplinei în pregătirea fiecărui rol, dar și necesitatea de a rămâne sensibilă și autentică în interpretare. De asemenea, colaborarea cu colegii și mentorii mei m-a învățat să apreciez diversitatea perspectivei artistice, să fiu deschisă la feedback și să transform dificultățile tehnice sau interpretative în oportunități de creștere personală și profesională.

„Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.”

Ai muncit cu nume marcante ale operei românești și internaționale. Când ai plecat dintr-o lecție, ce cuvinte ale mentorilor tăi ți-au rămas în suflet și încă te inspiră?

Sunt o multitudine de sfaturi care au rămas cu mine de-a lungul timpului, dar cred că cele care au avut un impact major sunt: „Fiecare frază muzicală trebuie să aibă un sens, să spună o poveste”, „Nu căuta perfecțiunea, caută să devii mai bună pe zi ce trece”, „Nu te compara cu alții, compară-te cu varianta ta de acum o lună”, „Fă-ți personajul să trăiască, nu doar să sune frumos”, „Ai răbdare cu instrumentul tău”. Aceste fraze pe care mi le repet deseori m-au ajutat să conștientizez mult mai bine rolul meu ca artist liric și au stimulat perseverența, răbdarea și curiozitatea.

„La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine.”

 

La doar 23 de ani ai debutat în Don Carlo. Cum ai simțit că acel moment te-a definit sau te-a provocat?

La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine. Pe de-o parte, m-a obligat să explorez resurse vocale noi și să integrez frazarea și dinamica într-un discurs coerent, echilibrând dimensiunea tehnică, cu expresivitatea discursului melodic. Pe de altă parte, m-a definit ca artist pentru că m-a pus față în față cu responsabilitatea de a transmite emoțiile unui personaj mai puțin central, dar cu un impact dramatic semnificativ, dezvoltându-mi astfel sensibilitatea interpretativă. Această experiență m-a provocat să-mi depășesc limitele vocale, consolidând astfel maturitatea mea artistică.

„Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc.”

Ai interpretat Carmina Burana ca soprană solistă. Ce strigăt interior ai auzit în momentul în care ai deschis glasul pe acea scenă amplă?

Interpretarea partiturii „Carmina Burana” are o profunzime aparte pentru mine deoarece această lucrare solicită o atenție intensă la nuanțe și frazare, dar și o capacitate de a surprinde contrastul dintre forță și delicatețe. Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc. Acea cadență este pentru mine nu doar o demonstrație tehnică, ci și o experiență de plenitudine artistică, în care muzica pare să atingă o formă de absolut.

Repertoriul tău e vast: de la Mozart la Verdi. Care partitură ți-a „luat răsuflarea” când ai citit-o prima dată și de ce?

Nu aș putea spune că există o singură partitură care mi-a luat răsuflarea, pentru că, de fapt, fiecare în parte a reușit să facă acest lucru în momentul în care am pătruns mai adânc în universul ei. La primul contact cu lucrarea descopăr doar conturul, dar odată ce mă apropii de rolul pe care îl studiez, pe măsură ce îi înțeleg nuanțele și subtilitățile, legătura devine tot mai intensă. Fie că este un personaj principal sau unul secundar, frumusețea lui se dezvăluie treptat și îmi aduce de fiecare dată aceeași emoție puternică. Muzica, de fapt, se află într-o conexiune directă cu acțiunea și trăirile personajului, iar acest dialog strâns face ca fiecare lucrare să pătrundă într-o manieră diferită, dar la fel de intensă în sufletul meu.

„Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.”

Renata Tebaldi spunea că ,,opera e o artă a inimii, nu doar a gâtului.” Cum îți antrenezi inima, nu doar vocea, pentru a trăi autentic fiecare rol?

Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică. Încerc să mă apropii de fiecare rol cu empatie și cu sinceritate, să înțeleg ce trăiește personajul și să mă raportez la contextul în care se află, adăugând propriul filtru. Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.

„Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică.”

 

Opera cere atât dăruire emoțională, cât și rigurozitate tehnică. Tu pe ce parte a balansului te simți cea mai confortabilă și de unde tragi forța pentru ce îți lipsește?

Pentru mine, cele două dimensiuni nu se exclud, ci se completează. Rigoarea tehnică îmi oferă siguranța și libertatea de a-mi exprima actul artistic, iar dăruirea emoțională dă viață și sens fiecărui sunet. Uneori mă simt mai aproape de una, alteori de cealaltă, dar forța vine întotdeauna din dorința de a transmite autentic ceea ce compozitorul a așezat în partitură. Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.

Dincolo de pregătire, cum te-a format Transylvanian Opera Academy ca artist și ca om? Ce lecție aparte ai învățat acolo?

Participarea în programul Transylvanian Opera Academy a reprezentat o oportunitate foarte mare pentru mine din punct de vedere artistic. Am avut șansa de a lucra cu personalități marcante ale muzicii clasice care, prin știința și experiența lor, ne-au „șlefuit” talentul. Mi-am îmbogățit semnificativ cunoștințele legate de tehnica vocală și de abordarea și studierea repertoriului specific vocii mele. Din punct de vedere personal, am învățat cum să fiu mai organizată și disciplinată în ceea ce privește parcursul meu profesional și am învățat ce presupune viața de artist.

„Să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni.”

 

În ce fel te ajută rădăcinile românești să îți construiești drumul internațional?

Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde. Consider că este foarte important să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni. Cred că tocmai această ancoră interioară îmi oferă forța și echilibrul necesare pentru a da audiții în străinătate.

Ai simțit vreodată că tremuri când intri în scenă?

De fiecare dată simt că tremur pe scenă, indiferent de locul în care cânt. Emoțiile sunt atât de puternice încât mă vulnerabilizează profund și simt ca și cum aș rămâne dezgolită în fața publicului. Paradoxal, tocmai această stare de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer. Consider că fără aceste emoții, actul artistic își pierde din substanță și din profunzime, devenind doar un exercițiu de virtuozitate tehnică. Așadar, îmbrățișez fiecare stare care mă copleșește înainte să intru pe scenă deoarece reprezintă legătura mea directă cu publicul.

„Paradoxal, starea de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer.”

Ce se întâmplă în sufletul tău când vezi lacrimi sau bucurie în ochii oamenilor care te ascultă?

Toate aceste emoții pe care le citesc pe chipul oamenilor în timpul unei reprezentații sau la finalul ei aduc o recunoștință profundă, deoarece conștinentizez că am reușit să ating ceva esențial. Emoțiile lor îmi confirmă că muzica, pe lângă o artă indispensabilă umanității, a devenit un limbaj comun între noi, iar asta îmi umple inima de o bucurie nemărginită și îmi trezește dorința de a continua să caut adevărul personajului. Fiecare reacție sinceră îmi reamintește rostul artei: să ne atingă, să ne transforme și să ne aducă mai aproape unii de ceilalți.

„Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul.”

 

Drumul către artă e adesea singuratic. Ce ți-ai spus că merită tot acest efort, în momentele de ezitare?

Pasiunea imensă pe care o am pentru muzică. Sincer, nu îmi pot imagina nici o zi din viața mea fără să cânt sau să fredonez puțin. Deși drumul către artă este adesea singuratic, te îndeamnă la un proces de autocunoaștere și introspecție, care aduce constatări prețioase în ceea ce privește personalitatea ta. În momentele de ezitare, care apar inevitabil, îmi amintesc mereu de bucuria profundă pe care muzica o aduce atât mie, cât și celor care o primesc. Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul. Muzica ne permite să atingem sufletele celor ce ne ascultă și să dăruim emoții autentice, iar această putere transformatoare face ca experiența scenică să fie nu doar necesară, ci extrem de prețioasă pentru mine.

Dacă ai putea așeza la aceeași masă timpul și glasurile marilor soprane – Maria Callas, Mirella Freni, Nadine Sierra – ce întrebare ai adresa inimii lor de artist, și ce răspuns ai spera să îți atingă propria voce?

O întrebare foarte poetică și frumoasă. Cred că le-aș întreba cum au reușit să rămână mereu fidele propriei voci și personalității lor, în ciuda tuturor așteptărilor și presiunilor exterioare. Mi-aș dori ca răspunsul lor să fie unul care să mă învețe să îmbrățișez fiecare nuanță a propriei arte, să am curajul de a fi sinceră și vulnerabilă, dar și puternică în felul meu unic. Sper ca glasul lor interior să-mi atingă propria voce prin exemplul lor de dăruire, pasiune și autenticitate, reamintindu-mi că adevărata măiestrie stă în armonia dintre tehnică vocală și suflet.

„Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.”

Opera e un univers unde fiecare notă poartă emoție, fiecare rol cere sacrificiu, iar fiecare bătut din palme aduce răsplată. Christine, privind în urmă la drumul tău de soprană — de la primele lecții și repetiții până la marile scene — cum simți că munca, visurile și obstacolele ți-au modelat nu doar vocea, ci și omul care ești astăzi, și ce lumină vrei să lași în sufletele celor care te ascultă?

Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare lecție, fiecare repetiție și fiecare obstacol au fost, în același timp, încercări și daruri. Toate experiențele mi-au modelat vocea, dar și sufletul, răbdarea și sensibilitatea. Pot spune că evenimentele mai puțin favorabile au fost cele care mi-au modelat semnificativ percepția asupra parcursului meu deoarece m-au purtat în situații în care mi-am cunoscut atât limitele umane și vocale, cât și calitățile. Parcursul avut până acum m-a învățat să îmbrățișez eșecul, să mă bucur de fiecare progres și să rămân fidelă propriei voci. Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

Christine, unde te găsim în perioada următoare?

„Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde.”

 

„Sunt un „artist- arheolog”, dacă vrei. Îmi place să sap după povești și cântece vechi pentru că știind cine au fost cei dinaintea mea, pot afla cine sunt eu.”

 

Raluca Radu este o voce care nu doar cântă folclor, ci îl descoperă, îl înțelege și îl reinterpretează cu respect și sensibilitate. Originară din Vaslui, formată la sat și rafinată la oraș, este absolventă de etnologie, antropologie culturală și folclor, cu un master în management cultural. Se autodefinește ca „artist-arheolog”, pentru că muzica ei pornește din cercetare, din nevoia de a înțelege cine au fost cei dinainte pentru a răspunde la întrebarea: „Cine sunt eu?”. Proiectul său de suflet, ALAI, este o călătorie inițiatică prin tradiții, sunete și rădăcini, o punte între generații, între sat și oraș, între trecut și prezent.

Raluca, mă bucur tare mult să împletim o poveste despre parcursul tău artistic și mai ales despre cel mai recent proiect al tău, ALAI. Cine este Raluca Radu, de unde vine și … unde își lasă amprentele în această Românie?

Ai început cu o întrebare care la care caut răspunsul de câțiva ani. Încă am multe necunoscute, dar pot răspunde așa: Dacă ar fi să mă iau după cartea de identitate, sunt Raluca Radu, 28 de ani, originară din Vaslui, acum cu viză de flotant pe București. Dacă e să mă iau după studiile pe care le-am făcut, sunt specialist în studii culturale- etnologie, antropologie culturală și folclor- cu un master în management cultural, iar dacă ar fi să mă iau după activitatea mea artistică de până acum, pot spune că sunt o artistă îndrăgostită de folclor și de a cunoaște cât mai multe despre cei dinaintea mea ca mai apoi să-mi traduc într-un mod personal tot ceea ce am descoperit. Sunt un „artist- arheolog”, dacă vrei. Îmi place să sap după povești și cântece vechi pentru că știind cine au fost cei dinaintea mea, pot afla cine sunt eu. Cât despre unde îmi las amprentele, aici cred că doar timpul ne va răspunde.

Cum te-a format copilăria în raport cu ceea ce ai devenit ca artistă atât de preocupată de patrimoniu? Cum ți-au fost acești ani de formare?

Cred că faptul că am copilărit la țară cu acele obiceiuri de iarnă care pe la noi, prin Vaslui, sunt asemenea unui carnaval ori cu muzica de fanfară care m-a făcut să înțeleg forța crudului din muzică, a avut un cuvânt de spus în alegerile pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Cred că ce a adus experiența creșterii la sat a fost o curiozitate pentru a cunoaște motivul pentru care moșii și strămoșii respectau cu sfințenie anumite lucruri. Mereu m-am întrebat „De ce?”, iar răspunsul „Că așa se face!” nu m-a mulțumit niciodată, așa că am început să studiez.

„Mereu m-am întrebat „De ce?”, iar răspunsul „Că așa se face!” nu m-a mulțumit niciodată, așa că am început să studiez.”

 

Oprește-ți gândul pentru câteva minute și du-te acolo unde timpul avea timp, ce vezi?

O văd pe Raluca mică, cea care obișnuia să se urce în prunii din grădină și să cânte. Aveam un lan mare de lucernă în față și-mi imaginam că acela e publicul și, crede-mă, puteam să stau acolo cu orele și să cânt și nu-mi trebuiau de nici unele. Îl văd pe frate-meu și pe verii mei cu care îmi petreceam verile, jucându-ne de-a orice ne trecea prin minte. Apoi o văd pe bunica Didina care știa că vin cu trenul de 12 și mă aștepta cu pâine caldă și, deși îi spuneam că nu vreau decât 2 sarmale, ea îmi punea 6. Mai văd sala de la Palatul Copiilor unde mergeam la cor și unde mi se părea că cineva se joacă cu timpul pentru că niciodată nu înțelegeam cum pot să treacă atât de repede 2 ore în care repetam. Sunt multe imagini care îmi apar acum în minte și , uite, ce chestie.. acum că scriu despre toate astea, mi se pare că timpul îmi acordă timp.

„Raluca mică, cea care obișnuia să se urce în prunii din grădină și să cânte. Aveam un lan mare de lucernă în față și-mi imaginam că acela e publicul și, crede-mă, puteam să stau acolo cu orele și să cânt și nu-mi trebuiau de nici unele.”

Ai ales să studiezi etnologia, antropologia culturală și folclorul, ce te-a chemat către acest domeniu atât de frumos și tot mai rar studiat astăzi și ce gând le-ai transmite acelora care își doresc să îți calce pe aceste urme universitare?

Pe lângă curiozitatea de a-i cunoaște pe cei dinaintea mea pentru a mă cunoaște mai bine pe mine, a mai fost un motiv care m-a adus la București să studiez Etnologie.

Începusem să cânt de mică și de prin perioada liceului am și mers la concursuri de muzică populară. La acele concursuri auzeam aproape fără excepție, de la oameni cărora li se oferea posibilitatea să vorbească, „folclor autentic tradițional românesc” și multe alte formulări de acest tip din care nu înțelegeam absolut nimic. Auzind cu recurență, a apărut întrebarea: „bine, dar ce înseamnă folclor autentic tradițional și unde mai pui că trebuie să fie și românesc??”. Și am început să întreb și când am întrebat, am primit explicații de tipul „așa se zice” care nu m-au mulțumit deloc. Apoi am aflat de specializarea Etnologie de la Facultatea de Litere din București către care am ales să mă îndrept pentru a-mi lămuri toate necunoscutele astea.

Ce rol are cercetarea etnografica în procesul tău creativ? Ce te-a impresionat cel mai tare în acest demers de cercetare, și ți-a rămas în minte drept ,,woow”?

”Cercetare” mi se pare un cuvânt mare. O să o numesc „căutare etnografică” și are un rol extrem de important pentru că scopul meu e ca proiectele mele (fie că sunt muzicale, fie că sunt de altă natură) să fie punți între generații. Între cei de dinainte și cei de acum și, de ce nu, cei din viitor. Mi se pare că acum, poate- mai mult ca înainte, e important să accesăm moștenirea culturală pe care am primit-o. Cred că e important pentru noi să începem să ne întrebăm de-ai cui suntem pentru a ne conecta cu rădăcini reale, nu numai cu ecrane.

„Cred că e important pentru noi să începem să ne întrebăm de-ai cui suntem pentru a ne conecta cu rădăcini reale, nu numai cu ecrane.”

 

Cum transmiți în muzica ta, nuanțele folclorului ,,crud” și ale celui ,,copt”?

Trebuie să nuanțez puțin niște termeni. Pentru mine „folclor crud” e muzica aceea care se simte asemenea unei plimbări desculț prin iarbă verde. Am avut nevoie să ascult și să cânt multe cântece până să reușesc să definesc atât de clar ideea de  „crud” în muzică, dar când am ajuns la ea, multe lucruri s-au schimbat în interiorul meu pentru că de fiecare dată când cânt un cântec „crud”, se simte ca și cum aș putea călători în timp și spațiu, ca și cum nu există bariere și  pot merge chiar la rădăcină.

Pe de altă parte, „folclorul copt” este traducerea personală a crudului într-o limbă muzicală pe care să o poată înțelege cei de azi pentru a-i ajuta să intre în contact cu rădăcinile.

Aceste părți fac parte, în egală măsură, din mine și una fără alta, n-ar exista pentru că așa sunt eu construită: din paradoxuri. De aceea, având atât de clar așezat în minte și în suflet, vocea mea face spațiu acestor două nuanțe în fiecare cântec.

„ALAI, este răspunsul pe care l-am găsit la două nevoi care mi-au consumat foarte multă energie. Prima e nevoia de apartenență, cea de-a doua este nevoia de natură muzicală.”

Ce este acest proiect atât de frumos intitulat: ALAI? De unde ai pornit și unde vrei să ajungi?

Este răspunsul pe care l-am găsit la două nevoi care mi-au consumat foarte multă energie. Prima e nevoia de apartenență. Uite, eu am crescut la sat. Pe acolo toată lumea știa „de-a cui sunt”, chiar și eu știam cine sunt, știau cine au fost cei dinaintea mea; se simțea ca un mic trib din care știam că fac parte. Mutată la București, într-un oraș care e mereu în mișcare, nu m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt și am început să mă las purtată de val până n-am mai știut unde sunt și nici de-a cui. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un alai pe care să-l adun pentru a fi cu picioarele pe pământ, conectată la rădăcini.

Cea de-a doua nevoie era cea de natură muzicală. De-a lungul timpului am explorat mult prin muzică și am descoperit zone la care nici nu puteam visa (când am cântat prima dată o piesă blues am fost atât de surprinsă de ce auzeam că nu-mi venea să cred că vocea mea poate emite sunetele în această formă), dar acest proces a adus și multă confuzie pentru că nu mă mai încadram nicăieri. De aceea, a fost nevoie să creez un proiect care să fie potrivit pe măsurile mele, un proiect în care să îmbin dragostea și curiozitatea pentru explorarea etnologică, cu marea pasiune pentru explorarea muzicală.

Astfel că ALAI este o călătorie inițiatică prin 6 locuri din România, de unde am căutat diverse forme de alaiuri (tradiții care însoțesc alaiurile) și cântece specifice fiecărui loc- folclorul crud. Întoarsă la București, am păstrat un nucleu din crud pe care l-am lăsat să stea în sufletul meu, atâta cât să pot crea o muzică coaptă de măsurile mele, iar produsul final va fi un vinil care va avea folclorul crud- oamenii pe care i-am întâlnit în sate cu cântecele și poveștile lor, împletit cu folclorul copt- muzica mea care păstrează doar un nucleu din crud, dar care e plină de energie și viață nouă.

Mutată la București, într-un oraș care e mereu în mișcare, nu m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt și am început să mă las purtată de val până n-am mai știut unde sunt și nici de-a cui. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un alai pe care să-l adun pentru a fi cu picioarele pe pământ, conectată la rădăcini.

În demersurile tale, vreau să îmi spui cum arată pentru tine o comunitate VIE, iar dintre cele 6 comunități pe care le-ai studiat pentru proiectul ,,Alai” care dintre acestea ți s-a părut a fi cea mai plină de viață?

O comunitate vie e una sinceră care se arată așa cum e; fără artificii, fără a fi cosmetizată pentru că n-are nevoie. E atât de multă frumusețe în firesc, încât orice lucru adăugat, strică.

Alaiul cel mai plin de viață este cel format din toate cele 6 opriri. Fiecare a adus o nuanță nouă care face ca alaiul mare să fie asemenea unui foc viu — hrănit de rădăcini, dar aprins de fiecare suflet care intră în cerc.

Cum îmbraci cântecele culese din țară, cum aduci acest folclor crud, viu la inima publicului tânăr?

Lăsându-le la copt. Folclorul meu copt este spațiul în care îmi dau voie să explorez pentru a arăta, de fapt, cât de versatil poate fi un cântec cules dintr-un sat căruia i se adaugă povestea din spate. Încerc să păstrez din cântece fix lucrul care face sufletul meu să vibreze pentru că acolo e esența, apoi îl îmbrac în ritmuri moderne care să îmi permită să călătoresc în interior și în exterior și care, îmi doresc mult, să aibă același efect și asupra celor care ascultă.

„Încerc să păstrez din cântece fix lucrul care face sufletul meu să vibreze pentru că acolo e esența, apoi îl îmbrac în ritmuri moderne.”

Ce rol joaca ALAI în evoluția muzicii tradiționale românești în context contemporan?

N-am idee. La întrebarea asta probabil timpul ne va răspunde. Ce pot eu să zic e că, în ceea ce privește evoluția muzicală a mea, ALAI este un punct cheie. Este primul moment în care am fost sinceră cu mine și cu ceilalți și am spus că nu știu și că ăsta e motivul pentru care (mă) caut, iar această explorare aduce, de la cântec la cântec, o formă din ce în ce mai rafinată a muzicii mele.

Ce planuri de viitor ai cu acest proiect? Mă gândesc că până acum a fost începutul și nu te vei opri curând.

Îmi doresc foarte tare să-l scot în lume. Simt că l-am ținut ascuns mult timp și acum e momentul să ajungă la cât mai multe urechi curioase de cum sună crudul și coptul. De asemenea, mi-ar plăcea mult să continui chiar în această formă, dar să fie alte alaiuri pe care să le explorez.

Cum reinterpretezi tradiția fără să o ,,trădezi”? Unde trasezi granița între păstrare și inovație?

Dacă ar fi să mă duc în zona de etnologie, conform lui Mihai Pop, granița asta o trasează chiar comunitatea (este ceea ce în cărțile de specialitate se numește „cenzura comunității”). Ea decide ce intră în folclor și ce nu, dar ca artist, uneori acționez în afara acestei cenzuri — nu ca să trădez tradiția, ci ca s-o ascult în altă cheie. Caut esența ei, nu forma fixă. Dacă un cântec vechi vorbește despre dor, durere sau dorință, încerc să-i păstrez adevărul, chiar dacă îi schimb linia, ritmul sau îl pun pe un beat electronic.
Granița dintre păstrare și inovație se mișcă, e vie. Atâta timp cât o port cu respect, cu căutare sinceră și cu dorința reală de a crea punți, nu ziduri, cred că reinterpretarea poate fi o formă de continuare — nu de trădare.

„Granița dintre păstrare și inovație se mișcă, e vie. Atâta timp cât o port cu respect, cu căutare sinceră și cu dorința reală de a crea punți, nu ziduri, cred că reinterpretarea poate fi o formă de continuare — nu de trădare.”

 

Cum ai vrea să vadă lumea cultura tradițională românească peste 30 de ani?

Mi-a plăcea să o vadă, să știe de existența ei. Să fie curioși să o descopere. E cea mai mare declarație de dragoste față de cei care au creat drumul pe care pășim noi acum. Mi-ar plăcea mult să caute esența, nu doar ambalajul și parte din ce fac acum și voi continua să fac, își propune să fie o incredibil de mică parte din acest proces.

Spuneai odată că trebuie să privim către cei dinaintea noastră ca să ne înțelegem. Lasă-le un mesaj aici acelora care au fost ,,dinainte ta” și care te-au adus în punctul în care te înțelegi, știi cine ești și ce îți dorești.

Aș minți dacă aș spune că mă înțeleg sau că știu cine sunt. Mă caut și de la zi la zi, aflu lucruri noi despre mine care mă ajută să mai adaug încă ceva la a-mi răspunde la această întrebare. De asta am creat și ALAIul – pentru a-i cunoaște mai bine pe cei dinaintea mea. Simt că mai am mult de explorat, de aceea acum pot doar să mă uit la ei și să-i văd fără filtre, reali. Acum le aflu poveștile. Acum doar ascult.

„Simt că mai am mult de explorat, de aceea acum pot doar să mă uit la ei și să-i văd fără filtre, reali. Acum le aflu poveștile. Acum doar ascult.”

„Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul.”

Există oameni care se nasc în povești, și oameni care aleg să le scrie. Anamaria Lăcătuș nu s-a născut cu dealul la geam, nici cu șezătorile în pragul casei. A copilărit într-un apartament din Focșani, cu sunetele orașului în fundal și cu vise care miroseau a fân, deși fânul nu era nicăieri aproape. Dar poate tocmai din absență s-a născut această dorință profundă, dureroasă și frumoasă de a recupera, de a înțelege, de a construi – nu doar o carieră, ci o punte între trecut și prezent, între ce suntem și ce alegem să devenim.

Ana, îmi place să spun că interpretează povești cu glasul. Cântă dintr-un loc sincer, necosmetizat, unde folclorul nu este decor. Este artistul care nu a moștenit o lume, ci a căutat-o cu răbdare, a documentat-o cu luciditate și a iubit-o cu toată ființa. A dus tradiția la universitate și universitatea în suflet, și a reușit să transforme licența într-un manifest identitar, un jurnal artistic și o formă de rezistență culturală.

Vulnerabilitatea și fragilitatea sunt forța ei, iar în interviul care urmează vreau să vă arătăm un fel de spovedanie artistică, o călătorie prin devenire, un document viu despre cum se naște un om al tradiției într-o lume modernă, cum se țese o identitate între versuri culese, scene mari și întrebări grele. Este vocea unei generații care nu se mulțumește să reproducă, ci simte nevoia să înțeleagă. Și dacă există un fir roșu în tot ce face, acela este adevărul – spus clar, cântat curat și trăit cu toată inima.

Cum arăta copilăria ta? Ce fel de muzică se auzea în casa copilăriei tale și cum te-a atins pentru prima oară dorința de a cânta?

Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul. Am crescut într-un apartament din Focșani, nu într-o gospodărie cu miros de fân. Dar poate tocmai asta m-a făcut să-mi doresc mai mult: să reconstruiesc o lume pe care nu am primit-o, dar am ales să o caut.
În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.
Dorința de a cânta nu a fost influență, ci mai mult instinct. Îmi găseam melodiile în orice, pasiunea m-a ales pe mine și s-a așezat acolo, neclintit, pentru totdeauna.

„În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.”

Ții minte prima dată când ai urcat pe o scenă? Ce ți-a rămas în inimă din acel moment? A fost frică, bucurie, ceva ce te-a schimbat?

Prima urcare pe scenă a fost pe la 5-6 ani, la un concurs de muzică ușoară. Era foarte mult zgomot, poate niște baloane în jur și o rochie tip gogoșar care nu-mi era pe plac. Sincer? Nu-mi amintesc emoții adânci, dar știu sigur că acolo s-a scris primul vers din cariera mea.
Momentul care m-a schimbat cu adevărat a venit la 10 ani, de Dragobete. Am cântat „Cine iubește și lasă”, o piesă cu greutate, pe care poate nici azi n-aș avea curajul s-o abordez ușor. Atunci am simțit ce înseamnă responsabilitatea unei scene. Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.

„Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.”

 

Ai crescut într-o zonă cu tradiții vii. Ce rol a jucat familia sau comunitatea ta în modelarea artistului care ești astăzi? Cine te-a încurajat cel mai mult?

Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.
Familia mea mi-a dat încredere, dar cel care m-a modelat artistic cu adevărat a fost Maricel Ghinea. A văzut în mine ce nici eu nu știam să văd. A avut curajul să mă pună în fața unor orchestre mari și să-mi spună: „Du-te, tu ai ce spune”.
Mama a fost firul roșu, mi-a adunat versuri culese de la bătrâna Marioara Grosu, mi-a povestit despre străbunica mea și despre cântecele care nu se mai spun. Tatăl meu a fost sprijinul tăcut.

„Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.”

Cânți despre sat, despre lume, despre suflet. Cât din muzica ta vine din observație și cât din trăire directă?

Muzica mea e o punte între ceea ce am simțit și ceea ce am învățat să simt prin alții. Este un echilibru între cele două. În ceea ce privește repertoriul tradițional și temele pe care le abordez, am o bază de observație și documentare foarte clară.
În licența mea am scris despre „autopatrimonializare” – acel moment în care preiei tradiția nu pentru că ai moștenit-o, ci pentru că ai ales să o iubești.
Versurile pe care le cânt sunt culese de mama din gura unei bătrâne de 80 de ani, iar melodiile prind viață din amintirile străbunicii mele. Dar mai presus de toate, eu cânt dintr-o viață tânără, modernă. Cânt pentru că am trăit, nu doar pentru că am citit sau auzit.

Ce te-a determinat să alegi etnologia, nu doar ca sursă de inspirație artistică, ci ca studiu universitar? Ce ai descoperit acolo care ți-a schimbat perspectiva?

Am ales etnologia pentru că am simțit nevoia să nu mă rezum la interpretare. Am vrut să înțeleg structura profundă a fenomenului folcloric, contextul istoric și social, funcțiile simbolice și modul în care tradiția circulă, se transformă sau se conservă.
Am simțit că nu mai pot merge mai departe în artă fără să știu de unde vine tot ce cânt. Am vrut să înțeleg de ce ne dor doinele, de ce plâng bătrânii la o horă veche și de ce portul popular nu e doar decor.
În facultate am descoperit că folclorul nu este doar artă, ci și discurs identitar, mijloc de apartenență și uneori chiar formă de rezistență culturală. Acest tip de înțelegere m-a obligat să fiu mai atentă, mai responsabilă și mai coerentă în alegerile mele artistice.
Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.

„Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.”

Cum te-a influențat formarea academică în felul în care abordezi astăzi folclorul? Îți alegi altfel repertoriul? Cânți cu altă responsabilitate?

Da, răspunsul e asemănător cu cel precedent. Înainte de formarea academică, repertoriul era ales mai mult intuitiv sau după criterii de impact scenic. Acum, selecția se face pe baza unor criterii clare: autenticitate, origine geografică, coerență lingvistică.
Nu mai pot trata o piesă doar ca pe un simplu produs artistic. Mă interesează ce transmite, de unde provine și ce riscă să fie pierdut dacă nu e transmis corect.
E un tip de responsabilitate care vine doar odată cu cunoașterea.

Cine este Anamaria Lăcătuș pe scenă și cine este în afara scenei? Se întâlnesc cele două sau rămân două personaje diferite?

Pe scenă sunt tot eu, dar într-o versiune intensificată. Nu port mască, ci port adevărul meu mai tare, mai clar, mai răspicat. Atunci când cânt, nu mă ascund în spatele unui rol, ci mă arăt așa cum vreau să fiu în lume: puternică, asumată, cu rădăcini adânci și privirea înainte. Scena nu mă schimbă, ci mă dezvăluie.
Nu intru în pielea altcuiva, ci intru mai adânc în pielea mea. Cânt cu ochii deschiși și cu sufletul la vedere. Fiecare vers pe care îl rostesc are o încărcătură din mine, e bucuria unei fete de 23 de ani care încă mai visează să schimbe lumea.

În afara scenei sunt mai ironică, mai directă, mai copil. Râd tare, mă enervez ușor, spun lucrurilor pe nume. Nu-mi aleg cuvintele cu penseta (deși, uneori, ar trebui), dar tot ce fac vine dintr-un nucleu sincer și mai ales real!
Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe.

Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Dacă nu se întâlnesc, înseamnă că e o problemă. Eu le țin unite cu grijă. Pentru că atunci când urc pe scenă, nu plec de acasă. Vin cu toată ființa mea și artistică, și umană.

„Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe. Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Eu le țin unite cu grijă.”

Astăzi cânți într-o trupă, într-un context mai modern, reușești să rămâi autentică și fidelă rădăcinilor tale, chiar și în forme muzicale noi?

Da, dar contextul este diferit și implică adaptare. Trupa cântă preponderent la evenimente private, unde repertoriul trebuie să fie accesibil, ritmat și mixt (folclor, populară stilizată, muzică de petrecere).
Aici, autenticitatea se păstrează mai mult prin atitudine și repertoriu selectiv. Încerc să mențin o linie clară între adaptare și diluare.
Este un echilibru permanent între fidelitate față de rădăcini și cerințele contextului actual.

De curând ai lansat primul tău album? Câtă munca a fost în spatele acestei frumoase reușite?

Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. De la selecția textelor (multe dintre ele scrise și culese de mama mea), la realizarea liniei melodice împreună cu Maricel Ghinea, până la înregistrări cu Orchestra Radio – fiecare etapă a implicat efort logistic și creativ.
Am fost implicată direct în procesul de creație, de la concept la mixaj. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.

„Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.”

Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică?

Nu am avut un singur model. Am fost atentă la multe voci și parcursuri artistice diferite.
Fiecare m-a ajutat să înțeleg ce vreau și ce nu vreau să devin, dar am încercat să nu copiez niciun stil.

Stai de vorba cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?

I-aș spune să nu grăbească nimic și să aibă mai multă încredere în propria voce. Că nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic, ci doar să înțeleagă ce vrea cu adevărat. Și că e ok să greșească, important e să rămână lucidă și constantă.

„Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască. Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.”

La ce vis lucrezi astăzi?

Adevărul e că unul dintre cele mai importante visuri ale mele deja s-a împlinit și s-a materializat într-un proiect pe care l-am dus la capăt cu toată luciditatea, vulnerabilitatea și curajul de care am fost capabilă: lucrarea mea de licență.

În această lucrare am adunat nu doar concepte etnologice sau citate din cărți. Am pus, fără să menajez nimic, tot parcursul meu artistic, uman și identitar. Este un demers autoetnografic, intitulat „Autopatrimonializare și identitate culturală actuală în muzica populară vrânceană”, în care am analizat cum un artist tânăr crescut la oraș, fără moștenire directă de sat își construiește identitatea artistică prin alegeri conștiente, muncă și atașament cultural.

Lucrarea e structurată în jurul unei povești reale: povestea mea. De la debutul la vârsta de 6 ani în muzică ușoară, până la decizia de a reveni spre folclorul autentic. Am povestit cu sinceritate despre momentele în care am fost respinsă la preselecții, despre concursurile care au fost câștigate pe merit, dar și despre nedreptăți: criterii de selecție subiective, jurii părtinitoare, lipsă de transparență și cazuri în care folclorul autentic a fost ignorat în favoarea unor interpretări fără conținut.

În această lucrare vorbesc și despre versurile culese de mama mea, din gura unei femei din satul Paltin, Mărioara Grosu, despre viața străbunicii mele, despre influența mentorului meu Maricel Ghinea, despre cum am ajuns să cânt cu Orchestra Radio și despre procesul de creație al primului meu album care nu este doar un produs muzical, ci o formă de mărturisire artistică și document etnologic în sine.

Am analizat structura festivalurilor-concurs, am scris un jurnal de carieră care documentează nu doar concertele, ci și eșecurile, nemulțumirile, întrebările și momentele de cumpănă. Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască.

Lucrarea e o formă de educație, de autodemascare și de manifest artistic în același timp. Prin ea, simt că am reușit să contribui la o înțelegere mai corectă a muzicii populare: nu ca decor la evenimente sau ca stil abordabil de oricine, ci ca formă de identitate, patrimoniu și luptă personală.

Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.

Spune-ne unde te putem găsi și de ce nu, cum te putem contacta pentru evenimentele frumoase din viața noastre alături de trupa al cărei suflet, ești.

„Ai deschis un spațiu în care am reușit să privesc cu claritate, onestitate și curaj spre tot ce am trăit ca artistă și ca om.”

Numele lui Alexandru Pop Zărăndean evocă o poveste trăită între tradiție și căutarea autentică a sinelui, între zbuciumul unui suflet captiv într-o lume rigidă și eliberarea prin artă. Originar din Țara Zarandului, un colț de țară unde pământul și folclorul se întrepătrund într-o armonie tăcută, Alex este mai mult decât un simplu artist. Este un căutător al esențelor, un restaurator al tradițiilor uitate, un om care creează și care aduce în fața publicului această muncă. Aceste pasiuni care păreau interzise i-au fost salvarea, forțându-l să gândească, să cerceteze, să înțeleagă lumea dincolo de doctrine. Așa a apărut Alexandru Zărăndean, omul adevărat, artistul. Studii de tehnică dentară și muzică, o călătorie dinspre știință spre sensibilitate artistică, l-au adus pe Alex în contact cu diverse domenii, fiecare contribuind la formarea sa ca artist. Astăzi, Alex Pop Zărăndean este un simbol al unei lumi care se află între trecut și prezent, între rural și urban, între tradiție și inovație. Căutătorul de comori ale folclorului, cercetătorul neobosit al meșteșugurilor vechi și al cântecelor tradiționale, aduce în contemporaneitate un patrimoniu cultural viu, prin proiecte inovative care îmbină vechiul cu noul. Proiectul său de redescoperire a drumului cânepii sau „Nana Pistoaie”, personajul umoristic care a cucerit online-ul, sunt doar câteva dintre manifestările unei personalități complexe, capabile să adâncească înțelesuri chiar și în cele mai simple gesturi. Alex, rămâne un om care „cântă pentru sufletul său,” un artist care știe că adevărata creație vine atunci când îți asumi propria autenticitate și nu te temi.

„Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.”

Alex, mă bucur să creionam o poveste astăzi. Hai să începem! Cine este Alexandru Pop și cine este Alexandru Pop Zărăndean? De unde acest apelativ care în timp s-a așezat drept nume?

Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.
Un copil care a crescut în stări de vinovăție și condamnare, în frici și reprimare.
Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.

Toată această poveste m-a condus spre Alexandru Zărăndean.
Alexandru Zărăndean sunt EU, cel adevărat!

Ce înseamnă pentru tine Țara Zarandului? Cum îți vorbește acest pământ când taci și-l asculți?

Țara Zarandului înseamnă pentru mine emoție, bogăție sufletească izvorâtă din sufletul țăranilor locului.
Înseamnă bun gust, simț artistic deosebit, simplitate.
Pământul… nu-l aud, îl simt. De mic copil, în fiecare vară, umblam foarte mult desculț, simțeam această nevoie.
Acum mai puțin apuc să fac acest lucru dar în copilărie, vara, eram mai mult desculț decât încălțat.

„Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.”

Cum era Alex în anii copilăriei? Ce pasiuni avea și cum își ocupa timpul?

Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.
După ce am mai crescut puțin, ani de zile m-am ocupat de corul de copii al bisericii și mai apoi de orchestra de mandoline.
Această perioadă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt pe plan muzical.
Toate celelalte pasiuni care clocoteau în mine legate de arta tradițională, meșteșuguri, folclor erau făcute așa mai pe ascuns.
Ori mergem în spatele casei, spre grădină, unde avem un atelier în care îmi construiam o roată a olarului și mă jucam cu lutul, ori mergeam la o vecină care avea televizor și urmăream programe destinate muzicii poluare. Mă trezeam singur în casă învățând să joc dansuri populare de la televizor și mă ,,bat” pe picioare.
Ori îmi înregistram pe un telefon, cum era pe vremea aceea, anumite piese muzicale pe care le ascultam și le cântam în secret.
Deasemenea petreceam foarte multe ore prin biblioteca orașului sau a școlii căutând cărți sau informații care vorbesc despre tradiție, folclor, meșteșuguri.
Am avut foarte multe pasiuni de-a lungul copilăriei, ciudat de multe, e mult de povestit.
Într-o vreme, prin adolescență, aveam o pasiune nebună pentru cai, pentru muncile agricole unde era implicată forța cailor.
Toată ziua eram în grajd la vecinu’ Romică țesălând caii și învățând mersul creșterii lor.
Îmi doream enorm să-mi pot cumpăra un cal dar nu aveam posibilitatea financiară pe vremea aceea. Undeva în mine a rămas acea dorință și mă gândesc că după ce mă așez la casa mea îmi voi cumpăra barem* un cal dacă nu doi.

„Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.”

Care a fost momentul care a declanșat în tine dragostea față de folclor și tradiții? Dacă ai închide ochii și ți-ai aminti un cântec pe care îl fredonai la începuturile tale ca artist, care era acela?

Nu țin minte un moment anume, pur și simplu așa mă știu dintotdeauna.
Țin minte în schimb bucuria imensă pe care am simțit-o în momentul în care am găsit într-o cameră de depozitare a casei noastre straiele străbunicului meu. Efectiv nu-mi venea să cred că există așa ceva în casa noastră. Cred că acela a fost primul meu contact cu un costum popular pe care l-am și îmbrăcat.
Deasemenea țin minte nunta vecinei mele care a fost făcută în cort, cum era pe vremea aceea.
Eram mic și cu toate că în casa noastră nu s-a ascultat niciodată muzică populară când am auzit duba (toba) și ștabul (taraful) de la uspăț (nuntă) pur și simplu m-am transpus în altă lume. A săltat sufletul în mine de bucurie că am avut ocazia să văd și să aud așa ceva, eram acolo cu toată ființa.
Mi-a plăcut atât de mult încât eram disperat să mai prind o nuntă în cort să mă pot bucura de atmosfera respectivă.
La ceva timp după episodul acesta văzusem la câteva străzi distanță de noi, într-un colț de stradă…un nou cort, așa părea de la distanță sau poate așa speram eu să fie.
Am zis gata, iară-i uspăț, iară cântă ștabu’.
Am fugit într-un suflet până acolo iar când m-am apropiat am descoperit că de fapt proprietarul locului își ridicase un gard din scânduri pe care l-a vopsit negru. Deci, nu, nu era prelata de la cort, era un gard.
E de râs, dar, neașteptat, am lacrimi în ochi relatând această întâmplare. Mă copleșește inocența pe care o aveam, pasiunea nebună și determinarea care mă ține până în ziua de astăzi.

Ce studii ai? Unde ai ales să-ți petreci anii studenției și ce aport au avut aceștia asupra omului care ești astăzi?

Am absolvit facultatea de ,,Tehnică Dentară” din cadrul Universității de medicină și farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Din anul al doilea de facultate am dat admitere și la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic. Doi ani i-am făcut în paralel până la încheierea primei facultăți. Am absolvit și „Facultatea de Muzică”, apoi am urmat și cursurile masterale în cadrul aceleiași facultăți. În paralel am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Arad, secția canto popular.
Toate au avut un aport mare de tot, aș putea povesti ore întregi cum și în ce fel m-au ajutat să mă dezvolt, să mă adaptez social, să cunosc oameni, locuri, lucruri. Mi-au deschis uși spre mine cel de astăzi, mi-au adus în prezența oamenilor și a relațiilor de care avem nevoie. M-au ajutat mult!

„Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației.”

Alex, ai un glas care unge sufletul publicului și care te-a purtat prin festivaluri, concursuri, te-a urcat pe scene și ți-a adus aplauze, cum au fost anii aceștia? Aduc festivalurile locale sau naționale un plus valoare pentru numele unui viitor artist?

Festivalurile-concurs te educă! Ca unul care am trecut prin ele pot observa cu ușurință cine s-a ,,format” în festivaluri și cine s-a ,,format” la nunți, botezuri, cumetrii.
E mare diferența! În festivaluri te lovești de anumite rigori, de un juriu specializat, înveți să te îmbraci, să porți costumul popular, să adopți o atitudine potrivită, să gestionezi emoțiile. Ai ocazia să te evaluezi ca artist, să vezi unde te clasezi față de ceilalți colegi. Să analizezi, de ce celălalt a luat locul I și tu n-ai luat nimic, el ce a făcut bine, ce a avut în plus. Și am mai observat un lucru, în urma festivalurilor rămân pe baricade și se aleg copiii cu adevărat talentați și determinați și pasionați de această artă. Ceilalți se pierd în așa zisele nedreptăți sau favoritisme care se presupune că ar veni din partea juraților. Cred că toți concurenții simt la un moment acest lucru. Nici nu contează cât de e reală treaba aceasta sau nu, când îți dorești cu adevărat și iubești folclorul culegi într-un final tot ce e bun și de folos de aici și îți vezi de drum. Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației. Nu culeg, nu creează, nu simt. Își fac carieră cu repertoriul altora, sau o iau pe arătură abordând și creând piese cu un mesaj lipsit de profunzime și adevăr, comercial.

Spune-ne sincer, ce nu se vede in spatele unui concurs, in spatele unei competiții între tinerii interpreți? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de a participa la un astfel de festival concurs?

În spatele unui concurs nu se vede munca, stresul, emoțiile. Nu se aud vocalizele colegilor din camerele de cazare din dimineața concursului. Mă exasperau acele sunete, îmi creau un gol în stomac de nu mai eram bun de nimic. Nu se văd lacrimile celor care n-au trecut preselecția, dezamăgirea profundă în urma jurizării. Nu se văd prieteniile care sunt distruse în secunda doi după premiere din cauza invidiei sau a faptului că aveai impresia că altul a fost favorizat în defavoarea ta.
Cărți întregi cred că ar putea fi scrise cu poveștile fiecărui concurent. Acum îmi amintesc cu amuzament de toate cele trăite sau auzite în concursuri, dar atunci, cum ziceam, e nevoie să fii extrem de pasionat, puternic, determinat pentru a putea trece cu brio de această etapă.
Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie. Am cântat plin de frici, emoții, gânduri care mă sabotau neștiind la acea vreme că cei din fața ta rămân cu emoția pe care le-ai transmis-o și cu felul în care i-ai făcut să se simtă sau să trăiască momentul.

„Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie.”

Ai momente în care te simți neînțeles? Ce înseamnă pentru tine să rămâi autentic într-o lume care cere uneori altceva decât sufletul tău?

Nu mă simt neînțeles, cred că nu-mi pasă de acest aspect, cred prea mult în ceea ce simt. Nu-mi doresc să schimb pe nimeni, nu caut să conving pe cineva de ceva și consider că nimic nu e pentru toată lumea. Scopul meu este de a ajunge cea mai bună variantă a mea, de a da la o parte tot ceea ce nu sunt și de a inspira pe toți cei care au nevoie de mine, într-un mod cât mai bun și sănătos.
Și da, rămân autentic prin faptul că fac ceea ce simt.

„Sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes.”

Îți desfășori activitatea la Sebiș, ce proiecte ai în plan profesional aici dar, sunt curios și unde prind viață visurile tale din plan personal?

Da, sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes și poate fi pus alături de cele mai mari festivaluri de gen din țară. Se întâmplă și se vor întâmpla lucruri frumoase.
Pe plan personal sunt în proces de a cumpăra o casă țărănească unde voi ,,scrie” o poveste tare frumoasă, vă voi povesti mai multe la momentul potrivit.

Eu te-am descoperit online urmărind proiectul tău de redescoperire a drumului cânepii, cum iți gestionezi astăzi pașii de aducere în actualitate a elementelor sacre pe care le mai descoperi cercetând satele din zona ta? Mai sunt izvoare din care sa extragi informație?

Surprinzător, chiar recent am întâlnit un izvor bogat de folclor autentic, nealterat, pe nană Cornelia Soare din satul Iercoșeni.
Da, pasiunea mea nebună m-a făcut să caut în toate colțurile ,,lăzilor” de zestre, prin podurile caselor, prin toate satele și pe la toate babele, să mă exprim într-un mod tradițional. Dacă ești suficient de pasionat, găsești, descoperi.
Le aduc în actualitate și zic eu că le îmbrac într-o formă destul de atractivă folosindu-mă de mediul online. Pot fi un lucru tare bun și aceste rețele de socializare dacă înveți să le folosești cu cap. Filmez, editez, postez. Nu e deloc o muncă ușoară dar dacă nu ești pe val în online, nu ești nici fizic. Aceasta e mersul lucrurilor și consider că nu are rost să ne opunem ci mai de grabă să învățăm, așa cum ziceam, să folosim cu cap aceste rețele în folosul nostru și într-un scop bun pentru noi și pentru cei din jur.

„Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată.”

Poate nu mulți știu că deseori ești un fel de ,,croitorașul cel viteaz”. Ce simți când acul prinde viață între degetele tale și fiecare cusătură spune o poveste?

Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată. Sunt în stare să stau ore întregi și să-mi admir lucrul care mi-a ieșit din mâni. Pur și simplu mă încarc de frumos, este o satisfacție extraordinară.

Cum ai pornit proiectul cu Nana Piștoaie care ți-a adus milioane de vizualizări în mediul online? Cine este personajul pe care îl interpretezi, și vreau să ne spui dacă în spatele umorului sunt și adevăruri despre realitatea din ziua de astăzi pe care încerci să le expui?

Da, asta și înseamnă umorul, ,,penalizarea” într-un mod comic a unor comportamente sau situații nepotrivite sau lipsite de moralitate din societate.
Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna. De mic copil am imitat anumiți oameni sau artiști spre amuzamentul celor din jur.
În facultate aveam o colegă care se amuza teribil când mă auzea vorbind ca o babă. Atunci mi-am ridicat un semn de întrebare, oare chiar e atât de amuzant? Odată la ceva vreme mai filmam câte un video amuzant pe care îl trimiteam câtorva prieteni. Râdeau toți și îmi spuneau să le postez public deoarece sunt amuzante și vor ,,prinde”. Într-un final mi-am făcut curaj și am postat. După video ,,babele în biserică” dacă azi, în ziua postării, am avut 2 mii de următori pe tiktok, până mâine am avut peste 10 mii, a explodat contul. Cam acesta a fost începutul. Numele personajului l-am ales tot la sfatul unor prieteni, preluând porecla celei care este Florița Păiușan, o nană din lumea satului de care m-am apropiat foarte mult și care este un izvor nesecat de folclor, versuri, povești sau strigături de nuntă.
În schimb, dacă ar fi să spun cine stă la baza acestui personaj, ca mod de a fi, gesturi, mimică este bunica mea din partea mamei, cea cu care am crescut în casă, dar și cea din partea tatălui care ne vizita mereu. Ambele au fost figuri mari. Și nu în ultimul rând toate babele și bătrânii satelor pe care le-am colindat încă din copilărie în culegerile mele de folclor.

„Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna.”

Ai un mentor? Ești un artist complex, cercetezi rădăcinile, le aduci în actualitate prin creație, dai glas liniilor melodice și le aduci în fața publicului, țeși povești si interpretezi roluri. Ce rol ai juca dacă ai avea șansa unei cariere actoricești pe care lasă-mă să-ți zic că deja ai început-o cu acest proiect.

Am mai mulți mentori când vine vorba activitatea folclorică. Bătrânii satelor pe care i-am descoperit de-a lungul vieții, culegerile de folclor din care mă inspir și care redau gândirea țăranului, simplă dar în același timp profundă și plină de tâlc.
Pe lângă acest lucru mă sfătuiesc cu câțiva prieteni care fac parte și ei din această breaslă și pe care eu îi consider ce trebuie.
Lumea mă asociază cu umorul, probabil s-ar aștepta să aleg un rol umoristic. Nu știu, simt la fel de bine și drama, simt că aș putea întruchipa orice rol, actorie să fie!

Este Romania locul care îți dă aripi? Ce proiecte noi ai încerca să materializezi din toate aceste calități pe care Dumnezeu le-a sădit în inima ta?

Nu am așteptat niciodată ca România sau oricine altcineva să-mi dea aripi la fel cum nu cred că cineva mi le-ar putea tăia. Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.
Cred foarte mult în viziunea mea și în ceea ce simt și mă văd în viitor bucurând lumea prin muzica mea și printr-o grămadă de proiecte și activități cultural-artistice care știu că vor inspira, educa și ridica vibrația celor care vor fi prezenți.
În prezent sunt în proces de a cumpăra o casă bătrânească în satul tatălui meu, loc în care vizualizez lucruri și activități extraordinare pentru pentru oameni de toate vârstele.

„Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.”

Dacă ar fi să-ți lași viața întreagă scrisă într-o singură melodie, ce ai pune în ea? Cum s-ar auzi? Ar fi o doina profunda sau un cântec de joc?

Hmm, nu cred că aș putea cuprinde într-o singură melodie tot ce am trăit sau simțit până în prezent dar cu siguranță ar fi un cântec așezat și profund.
Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.

„Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.”

Locul copilăriei sale este locul copilăriei multor artiști. Județul Iași este o carte de vizită atunci când pășești în România. Găzduiește o paletă întreagă de creatori de toate formele. Un amestec de glamour vibrant și istorie uimitoare, județul continuă să ofere societății române, chiar Europei oameni-surpriză, oameni-lumină, valori, premii, titluri. Astăzi îl vom aduce în față pe artistul liric Gabriel Birjovanu.

Dacă poartă în suflet succese răsunătoare sau întâmplări fericite, aflăm de la cel care s-a întors acasă după ani în care a locuit în Oslo. A cucerit vreme de două decenii publicul norvegian și nu doar. Îi rămâne fidel scenei după atâția ani în care a cântat muzica, ea fiind cea care adună oameni. Publicul din 39 de țări s-a bucurat de talentul și harul său. Prezența sa pe afiș umple săli, deși, culmea, este singurul în familia sa care cunoaște notele muzicale și le cântă.

Pentru artistul Gabriel fiecare întâlnire cu spectatorii este o întreagă sărbătoare. Dacă mai simte emoții atunci când este pe scenă, aflăm chiar de la el!

Fără muzică putem trăi?

Muzica este un limbaj universal, un limbaj al sufletului. Și chiar dacă fizic am putea trăi fără muzică, nu cred că am putea trăi cu adevărat, plenar, dincolo de existența biologică. Muzica dă sens zilelor noastre, ne hrănește interiorul, ne ajută să înțelegem, să simțim și să comunicăm ceea ce cuvintele nu pot exprima. Muzica ne ridică, ne vindecă și, de multe ori, ne aduce împreună. Oamenii simt o energie specială când merg pe stadioane mari să asculte muzica rock, e ceva ce nu poți simți în fotoliul de acasă chiar dacă au cele mai performanțe sisteme audio. Sau oamenii care cântă în cor, ei simt un echilibru interior și o armonie pe care oamenii cu meserii individuale nu reușesc să le simtă. Muzica adună, muzica oferă senzații. Aș putea spune că fără muzică, viața ar fi un spațiu tăcut și gol, iar fiecare zi ar fi mai puțin plină de sens. Sau cum zicea marele nostru actor,” se poate trăi fără artă și cultură, dar nu se merită”!

Mai simte emoții artistul Gabriel când urcă pe scenă având în vedere numărul mare de prestații creatoare?

Da, simte. De fiecare dată este un nou început. Eu am norocul că (încă) arăt tânăr și vocea mea și-a păstrat prospețimea. Pot spune de fapt, că abia acum glasul meu a ajuns la maturitate. Chiar dacă am urcat pe scenă de o mie de ori, de-a lungul anilor, fiecare concert a  adus cu el o încărcătură emoțională diferită. Nu există două momente identice pentru că publicul, energia, starea mea și a celor din jur sunt mereu în schimbare. Emoțiile nu sunt niciodată la fel, chiar dacă este vorba de o operă sau de un rol pe care l-am mai interpretat. Iar acele momente de „adevăr” pe scenă, când simt că totul se aliniază și că sunt cu adevărat în legătură cu publicul, sunt magice. E o emoție care nu se epuizează niciodată, indiferent de câte ori urci pe scenă. De fapt, cu fiecare prestație, îmi doresc să trăiesc acea stare de „mântuire” artistică.

Cu ce credeți că ați cucerit atât publicul nostru, cât și cel norvegian?

Îmi place să cred că oamenii din public admiră la mine sinceritatea emoțiilor pe care le transmit, penetranța vocii și căldura interpretării. Prin aceasta dăruire  și prin faptul că pun mult din mine în fiecare interpretare, am câștigat simpatie. Sunt mulți cântăreți în  branșă și e concurență imensă, dar cu modestie observ că prezența mea pe afiș umple sala.

Am învățat că publicul nu vine doar pentru a asculta o interpretare, ci pentru a simți ce avem noi de transmis, pentru a trăi o experiență autentică. Ceea ce aduc eu în față  nu este doar un spectacol, un concert, un recital, ci o emoție trăită intens. Și cred că asta se simte – o autenticitate care le atinge sufletul. Aș putea spune că, indiferent de țară sau limbaj, muzica are aceeași putere de a uni, de a ne face să ne simțim vulnerabili și totodată conectați.

Întreb pentru că știu de rezidența dvs. de acolo și chiar aș dori să facem și o oprire, să mă luați de mână și să mă duceți în acea perioadă pe care ați trăit-o!

Mi-ar plăcea să pot explica destul de expresiv ca eu să pot împărtăși acea perioadă cu tine. Cei 20 de ani petrecuți de mine în Norvegia a fost un proces de transformare în cariera mea, dar și în viața mea personală. A fost un loc în care am învățat multe despre mine, despre ce înseamnă să fii artist într-o cultură diferită, dar și despre cum oamenii din colțuri diverse ale lumii pot găsi/întâlni  un limbaj comun prin muzică. Mi-ar plăcea să te pot ghida prin acele momente, prin fiecare concert, prin fiecare întâlnire cu publicul  – unde mă simțeam mândru că sunt român și că provin dintr-o cultură bogată și o tradiție mare pentru muzica vocală, că fiecare notă cântată devenea o punte între noi, oamenii din lumi diferite, dar uniți prin aceleași trăiri. Aș putea spune că această perioadă a fost o călătorie minunată, în care am avut șansa să colaborez cu artiștii cei mai importanți ai vremii.

Spuneți-mi, vă rog, au România și Norvegia puncte comune sau a trebuit să „învățați” de la zero această țară?

România și Norvegia sunt două lumi foarte diferite, dar există ceva adânc și universal care le unește: iubirea pentru frumos și respectul față de cultură. În Norvegia, am învățat să apreciez și să înțeleg mai profund legătura dintre natură și artă – aici, peisajele grandioase, liniștea munților și marea au o influență asupra stării interioare a fiecărei ființe. Deși a trebuit să mă adaptez la un alt mod de viață și să învăț un alt limbaj de exprimare  cultural, am regăsit aceleași valori fundamentale pe care le trăiesc și în România: onestitatea, respectul, dăruirea. Am avut privilegiul să înțeleg  această țară,  și să descopăr cum artiștii români pot interpreta cu delicatețe și profunzime muzica de Grieg sau să joace în piese de teatru de Ibsen sau să fie fermecați de profunzimea picturilor lui  Edvard Munch. Noi, latinii, putem interpreta aceste compoziții într-un mod magistral, respectând rigoarea scandinavă, dar punând un strop de suflet, pasiune și temperament .

Un șir impresionant de concerte susținute mai peste tot în Europa. Greșesc?

Mai mult sau mai puțin. Am cântat mai mult în Germania, în Norvegia și Suedia. Îmi amintesc că am avut în urmă cu 10 ani un turneu în Germania cu showul celebru la vremea aceea „The twelve tenors  „cu 40 de concerte. În fiecare zi în alt oraș. Am schimbat 40 de camere de hotel. Dimineața când  mă ridicam din pat îmi trebuiau câteva secunde ca să  îmi aduc aminte planul și arhitectura camerei. Am avut norocul să pot cânta în locuri extraordinare, să simt energia publicului. Fiecare concert a fost o oportunitate de a învăța ceva nou, fie că am cântat în teatre istorice sau în săli moderne, fiecare locație aducând cu ea o atmosferă unică. Pentru mine, fiecare recital este o călătorie – un loc unde mă las transpus de muzică, iar publicul devine o parte integrantă a acelei experiențe.

Care a fost cel mai „special”?

Este greu să aleg doar unul, pentru că fiecare concert are ceva special în el. Îmi amintesc cu drag când am cântat „Nessun dorma”pe scena filarmonicii din Munchen, când am cântat rolul Alfredo din Traviata  în orașul lui Jussy Bjørling din Suedia  sau să cânt sub bagheta lui Zubin Mehta la Oslo. Atmosfera acelor  seri mi-a rămas în amintire și mi-a încurajat evoluția artistică. Au fost momente  în care am simțit că între mine și public nu mai există bariere, doar muzică. Acele concerte au rămas în inima mea. A fost ca o conversație fără cuvinte.

Dincolo de satisfacția profesională a concertelor, sunt sigură că v-a încercat bucuria întâlnirii cu toate aceste colțuri de lume. Care anume, din țările vizitate, v-a marcat cel mai tare și de ce?

Am avut privilegiul de a călători în 39 de țări, fiecare oferindu-mi experiențe unice și vacanțe minunate, multe dintre ele sub soarele cald, cu cocktailuri și palmieri. Dintre toate, câteva locuri mi-au rămas în mod special în suflet. Florida, Thailanda, Maroc  Egipt si  Dubai m-au încântat cu istorie, peisajele lor exotice și energia vibrantă. Dar fiordurile Norvegiei au lăsat o amprentă profundă asupra mea, poate mai mult decât oricare alt loc. Am avut norocul să locuiesc acolo o perioadă și să descopăr o armonie aparte între frumusețea naturală a peisajului și modul de viață al oamenilor, o liniște și o puritate aproape ireale. Publicul norvegian mi-a rămas la rândul său aproape de suflet, cu felul cald și respectuos în care primea muzica, creând un sentiment unic de conexiune cu fiecare notă.

Dacă nu ar fi fost muzica, ce meserie ați fi îmbrățișat?

Dacă nu ar fi fost muzica, cred că aș fi ales o meserie în domeniul artei, poate în teatru sau literatura, acolo unde creativitatea și comunicarea sunt fundamentale. De asemenea, am avut o fascinație pentru psihologie, pentru că îmi place să înțeleg ce se află în spatele trăirilor și comportamentelor umane. Sau mi-ar fi plăcut să fiu designer de interior, să renovez și să decorez case vechi. Muzica, însă, mi-a dat răspunsuri la multe întrebări despre sine și despre lume, așa că nu regret că am ales-o.

Este muzica o „moștenire de familie”?

Nu, deloc. În familia mea cred ca sunt singurul care știe notele muzicale. Dar pentru ai mei, muzica a fost mereu prezentă. Țin minte din copilărie că toți dansau sau ascultau muzică și mă duceau pe mine la teatru, la filarmonică, la operă sau la teatrul de păpuși. Preocupări de apropieri culturale au fost. Am crescut într-un mediu în care muzica era apreciată și iubită. Însă, marea inspirație a venit de la părinții mei, care m-au încurajat și  m-au susținut să îmi urmez drumul artistic.

Când v-ați dat prima dată întâlnire cu muzica? Dar primul date oficial?

Muzica a intrat în viața mea când eram mărișor, adolescent aproape. De aia tot timpul conservatorului am avut un mic handicap că nu aveam experiența colegilor mei care făceau muzica din clasa I. Dar pe parcursul studiilor, am recuperat. Prima „întâlnire oficială” cu muzica  a fost atunci când am început să cânt cu orchestra. A fost o experiență. Pentru fiecare cântăreț e acea perioadă a fost un fel de trezire a conștiinței muzicale, un moment în care am înțeles că muzica nu este doar o pasiune, ci o chemare, iar întâlnirea cu scena a fost un pas natural, plin de emoție.

Zeci de proiecte și evenimente. Care este momentul dumneavoastră de suflet?

Fiecare proiect a avut ceva special pentru mine, însă unul dintre cele mai dragi momente a fost atunci când am debutat în  „La Bohème” in Norvegia. Era un vis devenit realitate. În acel moment, am înțeles că muzica are puterea de a ne duce pe toți într-un alt univers, unul unde sufletele noastre pot trăi într-o libertate totală. Am mai avut emoții mari, anul trecut când am redebutat aici, acasă pe scena operei ieșene în spectacolul cu operata „Liliacul”.

Momentul meu de suflet totuși a fost când am dat admitere la doctorat și am devenit bursier al statului român. Precum și recitalurile mele de arii și duete din opera și operetă de anul acesta, care au fost evenimente culturale de mare succes, și care au fost sold out. Vă invit la următorul meu concert la Iași în 12 decembrie 2024.

Viața a fost în preajma scenei. Ați guvernat în jurul acesteia. Și totuși, cine este artistul Gabriel atunci când se dezbracă de hainele tuturor rolurilor pe care le interpretează?

Gabriel este un inimos și cu o energie pozitivă molipsitoare , un hedonist cu o mare iubire pentru viață, pentru familie, pentru cei dragi. Când nu sunt pe scenă, mă bucur de liniștea casei mele, de momentele de răgaz și de conversațiile sincere cu cei care îmi sunt aproape. Am mereu musafiri, gătesc pentru ei, fac petreceri. Viața mea de artist este doar o parte din mine, dar esența mea este mai mult decât concertele  pe care le interpretez. Sunt o persoană care caută constant echilibrul între muncă și suflet, între artă și viața de zi cu zi.

Ce pasiuni mai purtați în afara muzicii lirice?

Îmi place să pictez abstract, să călătoresc și să descopăr locuri noi. Iubesc să petrec timp în natură, fie că este vorba de o plimbare prin pădure cu cățelușa mea Salome sau un city break aici aproape de noi în Europa. De asemenea, am o  pasiune pentru gătit – consider că prepararea unui fel de mâncare este o formă de artă în sine. Aceste mici bucurii mă ajută să mă regăsesc și să mă îmbogățesc pe interior. Îmi place mult să călătoresc, să gătesc, să merg la pescuit, să conduc off road, să  merg eu însumi la spectacole ca și spectator plătitor de bilet. Îmi place mult să merg la restaurante sa gust  și chiar fac cronici despre cum am experimentat bucatele alese.

Ce are Iașiul și nu au alte orașe?

Iașiul este un loc magic, încărcat de istorie și cultură. Cred că Iașiul are un aer aparte, o energie care vine dintr-o tradiție intelectuală și artistică adâncă. Orașul acesta te face să te simți acasă, indiferent de colțul lumii din care vii. De asemenea, atmosfera sa boemă, cu cafenelele sale vechi și muzee, îți dă o senzație de timp suspendat, departe de graba zilnică a altor orașe. Mie Îmi plac mult restaurantele ieșene, îmi place că sunt multe evenimente în aer liber, îmi place că sunt cluburi cu muzica specifică, îmi place oferta culturala variată.

Un sfat pentru tineri?

Să își urmeze pasiunile, dar să  fie și realiști. Suntem contemporani cu o perioadă în care se vor restructura sistemele de valori, meseriile prin revoluția AI. Nu recomand tuturor să facă muzică ,chiar dacă veniturile în cultură  s-au normalizat în ultimii ani și artiștii români au venituri comparabile cu cei  din vest. Cred că în viitor anumite meserii vor dispărea, acum e inflație de cântăreți și mulți sunt foarte buni. Suntem o națiune de talentați. În fiecare cor dintr-o instituție de cultură din țara noastră întâlnești multe voci excepționale. La fiecare karaoke party vin oameni ( de rând) care au talent, care au voce bună și cântă muzical. Suntem talentați. Dar asta implică și mare concurență. Pentru părinții care își încurajează copiii să facă muzică, îi îndemn să aibă în vedere că în viitor corurile se vor micșora, orchestrele vor avea mai puțini instrumentiști (dar buni ) -amploarea sunetului va fi dată de tehnica de microfoane și amplificare care va fi genială și va suna  absolut natural și perfect. Deci piața muncii va accepta mai puțini muzicieni. În același timp dacă tinerii sunt determinați și muncitori  încă o generație mai sunt șanse de găsit job în domeniu, curat și bine plătit și îți poți urma destinul și chemarea. Eu am avut noroc!

Ce bucurie mare: ,,…a venit vacanța cu trenul din Franța!”

Vara aduce promisiuni de libertate și aventură. În aceste zile însorite, tocmai sărbătorim începutul unei perioade magice, departe de programul riguros, departe de rutina zilnică.

Vacanța e un prilej de bucurie pură, de redescoperire a jocurilor și prietenilor, de zile nesfârșite de explorare. Fără griji, fără responsabilități, ar fi grozav ca cei mici să trăiască intens fiecare clipă, acumulând amintiri prețioase.

,,Hai copii la joc!” un cântec al copilăriei ce ne amintește de vremurile când fericirea era simplă și sinceră, când fiecare zi începea cu promisiunea unei noi aventuri. Iată -în acest desen- un simbol al inocenței și al bucuriei de a trăi.

Fenomenul lumilor imaginare create de copii a fost studiat în anul 2018, prin două cercetări, și se pare că este mai frecvent decât s-a crezut! Realizată cu ajutorul a 77, respectiv 92 de copii cu vârsta intre 8 și 12 ani, cercetarea arata ca aproximativ 17% dintre copii pot descrie lumi imaginare complexe.

Acesta este intervalul de vârsta asociat cel mai des cu fenomenul lumilor imaginare.

Autoarea studiului, Marjorie Taylor, profesor de psihologie în cadrul Universității Oregon, studiază prietenii imaginari și lumile imaginare ale copiilor de peste 25 ani.

„Este un fenomen pozitiv, asociat cu creativitatea și capacitatea de a construi povești și nu este atât de rar întâlnit. Copiii care și imaginează lumi paralele creează povești foarte complexe, pe care se bucura să le spună și altora”, arată autoarea.

„Am crezut că lumile imaginare sunt o chestiune privată. În mod surprinzător, acest lucru nu a fost adevărat în toate cazurile. Crearea unei lumi imaginare poate fi o activitate socială. Deseori, copiii colaborează în construirea de lumi paralele imaginare- și o fac grozav”, arata cu bucurie Marjorie Taylor.

(mai multe despre acest studiu, aici: https://around.uoregon.edu)

Poveștile lui David #1

Poveștile lui David #2

Poveștile lui David #3

București, 19  aprilie 2024: La invitația Centrului Cultural European Italia (ECC-Italia), compozitorul și designerul de sunet Călin Țopa e prezent la Veneția, în cadrul celei de-a 7-a ediții a expoziției de artă contemporană Personal Structures – Beyond Boundaries, cu instalația sonoră „Transcendent Renaissance”. O călătorie muzicală atemporală îi așteaptă pe vizitatori începând din acest weekend, 20 aprilie, într-o ediție valoroasă, în care expun peste 200 de artiști din 50 de țări.

Situată la primul etaj al Palazzo Mora din Veneția, lucrarea lui Călin Țopa poate fi admirată până pe 24 noiembrie 2024, cu acces liber pentru public.

După invitațiile de a expune „Transcendent Renaissance” în locații prestigioase precum The Quadrennial Prague sau Royal Central Drama School din Londra, acum, instalația sonoră va fi prezentată în capitala mondială a artei contemporane, Veneția, în cadrul expoziției Personal Structures. Aceasta se desfășoară concomitent cu cea de-a 60-a ediție a Bienalei de la Veneția, eveniment emblematic al scenei internaționale de artă contemporană.

„Mă onorează invitația și oportunitatea de a participa cu lucrarea „Transcendent Renaissance” în cadrul ediției din acest an a expoziției Personal Structures. Simt că prezența mea aici e mai mult decât a arăta publicului munca mea; e despre a mă angaja într-o conversație globală a modului în care arta ne face să percepem viața, ca un întreg. În plus, mă bucur că astfel se creează un mediu de legătură cu colegi artiști, curatori și pasionați de artă din arii diverse, cu care împărtășesc pasiunea pentru creație, creativitate și frumos”, a spus Călin Țopa.

Călătorie prin secole de expresie muzicală: Transcendent Renaissance

În lumea artei sonore și a experiențelor immersive, Călin Țopa se remarcă prin inovare, combinând frumusețea atemporală a muzicii corale cu creativitatea lumii moderne. Cea mai recentă creație a sa, „Transcendent Renaissance”, nu este doar o instalație audio, ci o călătorie transformatoare prin secole de expresie muzicală, care se remarcă prin originalitate.

„Mi-am dorit ca prin această instalație, ascultătorii să se piardă în spațiu și timp, preț de 12 minute, și să se bucure de o experiență corală unică. Am folosit șase difuzoare pentru a reda vocile unui cor de catedrală, fiecare întruchipând o voce individuală – bas, tenor, alto sau soprană. Rezultatul? Un mix de compoziții de secol XVI cu piese contemporane, într-o lucrare creată întru totul de mine, de la primul, până la ultimul sunet.

Ceea ce m-a inspirat să realizez această instalație audio a fost profunda fascinație pentru puterea transformatoare a sunetului și explorarea modului în care muzica poate transcende timpul și spațiul. A fost captivant să pot îmbina trecutul și prezentul în cadrul unei singure experiențe sonore”, a menționat Călin Țopa.

 Astăzi, într-un moment în care tehnologia și ecranele ne domină simțurile, instalația lui Călin Țopa încurajează o altă formă de implicare. Publicul se poate apropia de fiecare difuzor al instalației, explorând astfel lumea sonoră într-un mod intim și creând un moment de conexiune cu arta în sine.

O capodoperă creată în colaborare cu muzicieni valoroși

Pentru ca lucrarea să ia forma dorită, Călin Țopa a apelat la dirijorul Radu Mihalache să armonizeze toate vocile corale: sopranele Alexandra Moroiu, Monica Lotreanu și Cătălina Postolache, alto -Gabriela Ieșean, Monica Păun și Sarah Rizescu, tenorii Alexandru Cartis, Lucian Haralambie și Călin Țopa, bas – Radu Mihalache și Ciprian Ravnic. În plus, actrița Ada Galeș a jucat rolul de narator, iar vocile de copii ale lui Aldous Baranowski au adăugat inocență și magie lucrării finale.

„Nu aș fi putut ajunge la forma dorită a lucrării fără dedicarea și profesionalismul acestor artiști excepționali și mă bucur că, timp de 7 luni, vocile lor și munca noastră vor fi auzite și admirate de publicul prezent în Veneția. Pentru mine, această colaborare este o lecție despre importanța împărtășirii creativității. Experiența va rămâne, cu siguranță, una dintre cele mai semnificative și pline de inspirație din cariera mea artistică.”, menționează Călin Țopa.

Lucrarea „Transcendent Renaissance” va putea fi ascultată în curând pe Spotify, pentru cei care sunt curioși să exploreze lumea sunetelor lui Călin Țopa.

Actrița Ada Galeș e și ea prezentă la Veneția, nu doar în rolul de narator al instalației sonore, ci și cu lucrarea proprie intitulată „Uneori vreau să fac artă/Uneori vreau un Pad Thai”, prin care Ada explorează intersecția dintre artă și experiențele femeilor. Lucrarea e o reflecție asupra moștenirii femeilor în artă, atât din punct de vedere istoric, cât și în lumea actuală, cu text afișat pe pereți.

Despre Călin Țopa

Călin Țopa este un artist interdisciplinar care lucrează în domeniul muzicii experimentale, specializat în crearea muzicii care se încadrează în stilurile ambientale, neoclasice sau în alte stiluri gossamer. Călin Țopa a compus muzică în industrii precum teatru, film, dar și instalații multimedia. Lucrările lui au fost expuse în diverse locații din întreaga lume precum Royal Central din Londra, Quadrennial Praga sau în București, la Muzeul Național de Artă Contemporană, Teatrul Național, Galeria Nicodim, Art Safari etc. Lucrările sale captivează publicul tocmai prin modalitatea creativă și inovativă de a îmbina sunetul cu tehnologia și cu experiența umană.

Despre ECC Italia

Cu sediul la Veneția, ECC Italia este filiala principală a organizației sale mai mari, Centrul Cultural European. Concentrându-ne pe diverse teme din artă, arhitectură și design, ECC Italia își propune să creeze spații de expoziție dinamice care să evidențieze schimbul de idei din diferite culturi. Expoziția de artă contemporană Personal Structures alternează în fiecare an cu expoziția bienală de arhitectură Time Space Existence.

Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe veșnicele scânduri ale unei scene, dar le acceptă știind că ele vin doar să-i ofere căldură precum o haină pe care o îmbracă.

Nu avea o carte de identitate când a intrat prima oară într-o sală de spectacole. Nici nu era necesar să ceară voie. Natura întâmplărilor l-a dus acolo. Și culmea, fusese dragoste la prima vedere. Un an mai târziu a dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care a ajuns să obțină în echipă și premii. A gustat cu mai multă poftă după din tot ce oferă acest univers.

După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, Vladimir și-a dăruit toată creativitatea în festivalul Ideo Ideis. La scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. Cred cu tărie că odată cu meseria de actor, îți ieși din labirintul propriei minți și-ți depășești, forțat sau nu, toate granițele. Dar mai multe de la artistul Vladimir Purdel!

Dacă nu ar fi făcut Vladimir Purdel teatru, ce altceva ar fi făcut în viață?

Când eram mic îmi doream să mă fac chirurg cardio-vascular. Ulterior, am jucat baschet și visam să mă fac baschetbalist. Apoi, m-am prins ca nu prea am șanse să fac baschet la nivelul la care îmi imaginam și atunci a apărut teatrul în viața mea și am ales să merg pe drumul ăsta. Îmi e foarte greu să văd acum ce aș fi făcut în viață, dar cred că jurnalist sportiv și comentator sportiv ar fi fost ceva ce mi-ar fi plăcut să fac.

Scena îți este a doua casă, dar au fost și voci negative pe lângă tine care ți-au zis să te orientezi?

Da. Cred că în societatea noastră e și complicat sa nu apară teama sau frica. Și cum nu aveam neaparat un background artistic în familia mea, maică-mea e medic și taică-miu e inginer, au existat la început niște încercări de redirecționare. Totodată, am o operație pe inimă din cauza unei malformații congenitale pentru care m-am operat când aveam 10 ani și evident ca instabilitatea mediului artistic nu li se părea alor mei ca e cel mai potrivit spațiu în care să trăiesc.

Pentru ei, perspectiva programului haotic și a stresului era principala îngrijorare, dar sigur că se gândeau și că nu o sa pot să trăiesc doar din teatru. Cred că asta s-a schimbat în momentul în care m-au văzut pentru prima dată pe scenă, jucând în fața a 400 de spectatori. A și fost un moment magic atunci în care părea că totul se aranjează perfect, cobora îngerul cum se mai spune prin teatru, în care tot spectacolul se lega minunat, era și comic și emoționant. Ăla a fost momentul în care și-au dat seama ca mă simt în elementul meu cu toate emoțiile alea și cumva au acceptat că e ce îmi doresc să fac. Țin minte și ca taică-miu și-a modificat discursul, din ‘Mai gândește-te, totuși…’ a devenit un fel de discurs motivațional despre implicare și cum trebuie să muncesc enorm pentru lucrurile pe care le visez și cum să încerc să fac totul cu dorința de a deveni și mai bun… un discurs care încă e extrem de important în viața mea.

Care este momentul în care te-ai îndrăgostit de scenă?

Greu de spus momentul exact… Cred că mai degrabă a fost o dragoste la prima vedere pe care am ajuns să o înțeleg mulți ani mai târziu. Țin minte ca atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de spectacole si m-am așezat pe scaun eram complet dezinteresat și nerăbdător să plec mai repede de acolo, îmi doream să se termine totul și să îmi reiau viața de puștan de 13 ani. Apoi, când am auzit gongurile și am văzut cum scade treptat lumina în sala și se aprindea scena, am simțit ca un fel de transă, un miraj. Eram pur și simplu fascinat, nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Cred ca ăla a fost momentul când am zis ‘vreau și eu acolo’. Cred ăa cu mintea de atunci, mi se părea ca e foarte ușor să fii pe scenă. Apoi, am intrat în trupa de teatru și am descoperit ca nu e deloc ușor să stai pe scenă, nu e deloc confortabil să fii privit și cu atât mai puțin să stai în vulnerabilitate acolo. A apărut o formă de teama, un fel de love-hate relationship, au fost momente când nu îmi doream să fiu acolo, în care îmi era frică sau nu mă simțeam suficient, sau ca nu am fost veridic și autentic. Au apărut pe rând mai multe chestionări, dar fascinația a rămas în tot timpul asta. Sigur, au rămas și temerile, dar cumva în timp am ajuns să accept ca lucrurile astea fac parte din mine și că tocmai astea merita aduse pe scenă. Acum consider că cu cât mă chestionez mai mult și cu cât sunt mai curios de lucrurile astea de care îmi e frică, cu atât pot să mă exprim mai bine și mai frumos și mai liber pe scenă.

Este arta un domeniu cronofag? Ce părere ai?

Da, sigur. Orice lucru are nevoie de timp pentru a se perfecționa, pentru a deveni mai bun. Nimeni nu s-a născut învățat și cred ca orice domeniu are nevoie de multe ore de aprofundare și muncă. Și sigur, și arta e un domeniu cronofag. E nevoie de un studiu amănunțit ca să găsești forma potrivită de expresie astfel încât să ajungi la cat mai mulți oameni. Cred ca asta își dorește orice artist să facă prin arta lui, să atingă sau să emoționeze cat mai mulți oameni.

Cum te simți când ești pe scenă? Poți descrie în câteva cuvinte sentimentele pe care le porți?

Am întotdeauna emoții înainte de a urca pe scenă. Acum, simt si bucurie ca sunt acolo, dar și o responsabilitate față de spectatori. Întotdeauna mă gândesc ca poate e cineva in sala de spectacol pentru prima dată sau pentru ultima oara, și asta mă motivează să încerc să fiu și mai prezent pe scenă.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice și profesionale?

La 13 ani, când încă jucam baschet, am ajuns pentru prima oară într-o sală de spectacole adevărată. A fost dragoste la prima vedere. Un an mai tarziu am dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care am ajuns să luăm și niște premii. După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, am început și noi festivalul nostru în limba română, Ideo Ideis.

Încă de la început ne-am propus să făceam un festival care să crească din toate punctele de vedere și în scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. La 18 ani am terminat liceul și am dat la UNATC. Am picat în primul an și am încercat să fac facultatea de jurnalism, dar durerea era prea mare și nu prea am putut să acord prea multă atenție jurnalismului. Acel an, a fost cu multe trăiri puternice, nu înțelegeam ca aș putea avea o depresie. Dar, nu am cedat gândului de a face teatru și am căutat să mă pregătesc altfel, singur, astfel încât să am încredere mai multă în mine. Am intrat a2a oară și consider ca a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla, căci am început să fiu mai cu picioarele pe pământ. Apoi, în facultate am căutat să lucrez cat mai mult, cu cat mai mulți oameni diferiți și să îmi creez experiențele necesare pentru învățare. În anul 2 am debutat în teatrul profesionist, la Bulandra. Apoi, au mai urmat câteva proiecte in diferite teatre din București. După facultate, am incercat sa merg la master. Am picat, alta depresie, de data asta îmi era mai clar ce am. A fost un an complicat pentru ca îmi doream să fiu acolo cu colegii mei și totuși nu eram. Aveam spectacole care se jucau în teatre, dar ceva în mine suferea. Anul următor, m-am pregătit altfel și am intrat. Tot cam pe atunci, sunt invitat de un prieten regizor, cu care lucrasem toți anii de facultate, să merg să joc la Vâlcea într-un spectacol. Această colaborare mi-a adus și angajarea acolo, unde am stat 6 ani, ani care au reprezentat o altfel de învățare și de creștere. Din 2020 am redevenit actor independent si asta m-a determinat sa mă întorc către Ideo Ideis. In 2021, am pus bazele Laboratorului Ideo Ideis, un proiect apărut din Festivalul Ideo Ideis, adresat tinerilor și adolescenților din Alexandria, o continuare a Festivalului în cadrul comunității care se desfășoară pe toată durata anului. Iar acum, pe lângă actorie, știu sigur ca sunt și improvizator, organizator de evenimente și trainer.

Cât de tare te-a impulsionat rolul principal pe care l-ai avut în primul film al lui Pavel Bartoș?

În primul rând, a fost complet neașteptat. Pe Pavel l-am cunoscut la Ideo Ideis, unde ne-am și împrietenit. Noi acolo făceam un fel de serial care se numea ‘Sfaturi..’. Era o serie de sketchuri, cu un mesaj, cu o pildă, dar principala intenție era să fie amuzant pentru contextul ăla de festival. Într-o seară, mă trezesc cu un telefon de la Pavel care îmi zice ca i-a plăcut foarte mult serialul nostru și are un rol pentru mine în filmul lui de debut. Extaz, îți dai seama… nici nu mă gândeam ca e bine ce fac, cu atât mai puțin ca m-a remarcat cineva. Ulterior, am aflat ca era rolul principal și cine mai era în distribuție. Am rămas cu gura căscată. În momentul ăla am simțit și panica și frica și responsabilitatea. A fost foarte flatant să mă aflu în contextul ăla, nu știam dacă merit, dacă sunt suficient de bun, nu eram atât de conștient de mine la momentul respectiv. Dar, am ales să am încredere în Pavel și în toată echipa… am înțeles atunci ca sunt o piesă dintr-un puzzle mult mai mare și ca eu trebuie să îmi văd de bucățica mea cat mai bine și asta am încercat să fac, iar cele 3 zile și 3 nopți de filmare au fost magice. Cred ca de atunci, am învățat să fac față mai bine situațiilor de stres și agitație.

Ai lucrat lângă nume consacrate. Cât de impresionant sau nu este pentru un tânăr?

Este întotdeauna impresionant să lucrezi cu oameni pe care îi admiri, care au mult mai multă experiență decât tine. Profesorul meu ne spunea ca ‘meseria asta se fura’. Auzeam în facultate despre cum trebuie sa mergem la repetiții la teatre și sa ne uitam la mari actori cum repeta și sa învățăm de la ei. Și am făcut asta, dar consider ca am avut șansa și să văd oamenii ăștia și mai îndeaproape, ca parteneri de scenă. E o altfel de școală să vezi pe cineva ca face niște lucruri pe care tu încă nu le înțelegi, dar le vezi și le simți ca sunt bine. Consider ca e foarte important pentru arta actorului această formă de învățare. Acum, încerc să fiu la fel de atent cu actorii mai tineri decât mine, cred ca sunt lucruri pe care le pot învăța și de acolo.

Actor de film sau de teatru? Ce preferi?

Am făcut mult mai mult teatru decât film, dar îmi e greu să spun ce prefer… sunt diferite, dar cred ca la fel de provocatoare. Ce știu sigur, e ca as vrea sa echilibrez mai mult balanța, vreau sa fac și mai mult film. Dar nu mă grăbesc nicăieri, cred ca toate apar la timpul lor.

Cât te ajută un rol pe care îl interpretezi să îți explorezi adevărata identitate, Vladimir?

Foarte mult. De cele mai multe ori când lucrez la un rol, identitatea mea se modifică ușor în funcție de ce e nevoie să explorez pentru rolul respectiv. Nu mă confund cu personajul, nu se întâmplă nimic de genul ăsta… dar nu am cum să evit toate întrebările pe care mi le pun pentru un personaj, trebuie să răspund și eu la ele pentru mine și asta nu are cum să nu mă modifice pentru o perioadă. După premiera, se mai estompează din lucrurile astea, dar căutarea și curiozitatea pornesc întotdeauna din mine. Așa am ajuns să mă descopăr mai mult, să învăț să îmi accept greșelile, să înțeleg ca nu am cum să fiu perfect și ca în mine sunt și lucruri bune și unele rele. Am învățat să mă accept mai mult prin toate rolurile care au venit către mine.

Există vreun rol pe care nu ai dori să-l joci? Întreb asta pentru că mă gândesc, având în vedere anii de experiență, că îți cunoști gusturile în ceea ce privește actul artistic.

Nu am vreun rol pe care să nu mi-l doresc. Consider ca în orice rol pot să descopăr ceva nou si neasteptat. Consider orice rol o provocare și dacă regizorul cu care lucrez mă vede în ceva ce la prima vedere pentru mine nu pare tocmai o potriveală, aleg să am încredere ca omul cu care lucrez urmărește ceva cu mine în rolul respectiv. Probabil ca cu experiență am ajuns să cred ca unele roluri mi se potrivesc mai bine ca altele, dar în definitiv mi se pare irelevant, teatru e o muncă în echipă și o căutare, atât comuna, cat și individuală.

Ce îți place la tine ca actor?

Cred ca principalul aspect care îmi place la mine ca actor este felul în care gândesc. Am o minte analitică și atentă la detalii. În timp, cred ca am învățat să folosesc mai abil această calitate și am mai învățat și să ajung să exprim mai bine și mai clar, si poate mai simplu, lucrurile pe care le simt din analizele astea.

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Da. Nu îmi place întotdeauna ca nu știu să am răbdare cu mine, îmi doresc unele lucruri să se întâmple imediat sau mai repede. Răbdarea e un aspect la care încă lucrez. Uneori, pot găsi foarte ușor lucruri care nu îmi plac la mine, mai ales când apare neîncrederea. În timp, am înțeles ca genul ăsta de îndoială e foarte bună și sănătoasă, cel puțin pentru mine. E util să chestionez fiecare lucru pe care îl întreprind, cu grijă și atenție la ce se întâmplă cu adevărat în interiorul meu. Chestionarea asta simt ca mă face să progresez.

Actoria este o meserie care te forțează să îți depășești granițele proprii?

Da, cel puțin pentru mine, a însemnat și asta. De fel, sunt o persoană timidă și retrasă, un introvert. Actoria m-a făcut să ma deschid și să mă ajute să mă exprim mai bine și mai liber în fața oamenilor. Cred totodată ca pentru fiecare actor demersul este diferit, fiecare om e unic și cumva asta se aplică și in cazul actoriei. Cred ca e de datoria fiecarui actor sa se cunoască, sa se descopere și sa își dea seama care este cea mai buna metoda pentru el și spiritul lui. Dar da, in principiu, nu cred ca poți face actorie fără sa existe niște aspecte care să te împingă să te depășești.

Pe când alții alergau la joacă, Răzvan Halici își exprima dorința de a face parte dintr-o orchestră. Mama sa l-a inspirat și i-a insuflat dorința de a studia muzica. Și cum dedicarea părinților este absolut esențială, atunci când el s-a îndrăgostit de puterea sunetelor pianului, instrument care-l însoțește și-n prezent, l-au sprijinit în alegerea sa de a-l studia la nivel de performanță.

Îi oferă dinamismul de care, poate, avea nevoie în viață. Îi oferă corespondența dintre el și artă, pianul fiind o fereastră spre lumea muzicii, dar și vocea emoțiilor pe care le simte. Îi oferă ambiții noi precum a fost experiența trăită de curând, manifestarea culturală unde și-a lăsat amprenta.

Nu la noi în țară, ci peste granițele acesteia, în țara fiordurilor. A susținut trei concerte în Norvegia în cadrul programului Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Răzvan, stau de vorbă cu un tânăr care provine dintr-o familie de artiști sau ești singurul care a fost condus de talent pe acest drum?

În familia mea, doar mama era cea care cânta cu vocea și cred că de la ea am moștenit acest talent. Datorită ei am ajuns să studiez muzica, încă din clasa I, atunci când a dorit să urmez cursurile Liceului de Artă din Botoșani.

Când te-ai îndrăgostit de sonoritatea pianului?

Am început să descopăr pianul în clasele primare, prima dată la colegii de trupă a mamei mele, pentru ca mai apoi să primesc și eu o orgă electrică pe care puteam studia pentru școală, iar de atunci, dragostea pentru pian a crescut în fiecare zi.

Când s-a conturat ideea devenirii artistului de astăzi?

Sunt de părere că, odată ce alegi calea aceasta în viață, chiar și de la vârste mai fragede, undeva acolo în subconștient se conturează ideea de a deveni artist într-o zi, iar pe măsură ce creștem, devenim tot mai conștienți că acest lucru poate fi posibil prin muncă și dăruire. Concret, în perioada liceului am hotărât să transform ideea într-un obiectiv.

Îți amintești crâmpeie de la primul concert sau recital de pian la care ai asistat în viața ta? Ce sentimente ai purtat?

Primul concert la care am asistat a avut loc la Filarmonica din Botoșani, pe când aveam în jur de 7 ani. A fost un concert pentru pian și orchestră și am fost impresionat de faptul că pot exista atât de multe instrumente, fiecare cu o timbralitate aparte, dorind parcă să-mi spună o poveste, reușind să mă facă să mă simt copleșit de puterea sunetului atunci când interpretau în tutti anumite pasaje. După terminarea concertului, am simțit o dorință puternică să ajung să cânt și eu într-o orchestră.

Mai simte emoții Răzvan atunci când este pe scenă având în vedere experiența sa?

Emoțiile vor fi mereu acolo, indiferent de experiența pe care o am, deoarece fiecare concert, fiecare spectacol are ceva aparte, are ceva diferit. De fiecare dată îmi doresc și încerc, pe cât posibil, să transmit emoție celor care mă ascultă.

Numele tău s-a asociat de curând cu un recital de muzică clasică susținut în Norvegia alături de alți colegi din Iași. Care este povestea acestei „escapade”?

Da, într-adevăr! Am susținut trei concerte în Norvegia, alături de artiștii Bogdan Onofrei, Dragoș Cantea, Grace Jee Eun Oh, Martin Romberg, prieteni dragi fără de care nu aș fi reușit, aportul lor fiind unul semnificativ în realizarea concertelor și doresc să le mulțumesc și pe această cale. În ultimele două concerte, i-am avut alături și pe contrabasistul Anders Rove și percuționistul Åsmund Soldal, artiști norvegieni. Nu în ultimul rând, aș dori să îi mulțumesc și lui Carmen Lăcătușu, președinte Flarom Advertising. Totul a început când Dragoș mi-a propus să mă implic într-un proiect de care aflase și el în perioada respectivă. Este vorba de programul Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Ai fost protagonistul unei manifestări culturale, acolo unde ai susținut trei concerte. Ai fost la prima experiență de talie internațională?

Nu este prima experiență de talie internațională. În gimnaziu am susținut concerte în Franța, print-un proiect Comenius, însă atunci făceam parte din corul Liceului de Artă din Botoșani.

În artă,  talentul se îmbină armonios cu munca continuă. Cât te-ai pregătit pentru această experiență și în ce a constat pregătirea?

Într-adevăr, dacă țintești spre performanță, pe lângă talent, e nevoie și de muncă. Pregătirea pentru această experiență am început-o cu puțin timp înainte să plec și a durat până în ultima zi acolo. Având în vedere că a trebuit să compun o piesă pentru 4 instrumente (pian, vioara, contrabas, percuție), pe motive românești și norvegiene, am început prin a asculta muzica lor tradițională norvegiană încercând să-mi dau seama cum aș putea crea o mixtură între cele două genuri, adăugând elemente din jazz, blues și p.o.p.. Pe toată perioada petrecută acolo, am avut ocazia să studiez și să finalizez piesa și să repet împreună cu artiștii cu care am colaborat.

Spune-mi, te rog, care a fost scopul acestui proiect și cât consideri tu, în accepțiunea ta, dar și prin feedback-ul primit de la public, că l-ai atins?

Prin realizarea acestui proiect, am urmărit să unesc muzica românească cu cea norvegiană, punând accent pe valorile comune conturate într-un nou stil, sub forma unei mixturi. Am dorit ca cei din public să se poată bucura de muzică, iar reacțiile lor mi-au confirmat că scopul meu a fost atins.

Am fost curioasă și către colegul tău, dar spune-mi, din unghiul tău, cum ți s-a Norvegia? Este o țară deschisă din punct de vedere artistic? Sunt oamenii expuși la artă?

Din ce am experimentat, arta nouă capătă foarte multe forme în societatea norvegiană, în special în sculptură și design – atât cel exterior cât și cel interior, îmbogățit cu artă vizuală care ne ridică întrebări mai mult decât ne oferă răspunsuri. Putem găsi versuri aleatorii pavate pe trotuare în oraș, sau spații verzi acolo unde nu ar trebui să existe spații verzi, ori memoriale închinate victimelor unor evenimente tragice din istorie expuse în miniatură, la fiecare pas – lângă bănci în parc, la intrarea în clădirile publice, în holurile gărilor și aeroporturilor, etc.. Societatea este definită prin incluziune artistică, dar fiind o țară dezvoltată relativ recent, ea sare câteva etape ale romantismului pe care îl resimțim în arhitectura autohtonă și descoperim o conviețuire între lemnul tradițional și stilul simplu de viață, însă foarte adaptat la tehnologia și modernismul din 2023.

Reprezinți generația tânără de artiști și te lași purtat zilnic de sunetele pianului. Te-ai perfecționat la noi în țară. Crezi că daci ai fi urmat calea străinătății, ai fi avut alt drum profesional?

Dacă aș fi fost în străinătate, tot muzică aș fi ales să mă perfecționez. Bineînțeles, pe lângă această profesie, există loc și pentru alte pasiuni sau hobbyuri, însă pe primul plan va rămâne mereu ceea ce am decis să fac cu ceva timp în urmă, acela de a reuși să aduc un aport muzicii și să fiu recunoscător pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi.

Ți-ai fi dorit un alt drum pentru tine?

De mic mi-am dorit să fac fotbal, însă mama mea mă asculta cântând prin casă și a decis că băiatul ei trebuie să facă muzică. Țin minte că am fost supărat la început, dar în timp am ajuns să îi mulțumesc și să fiu recunoscător pentru decizia pe care a luat-o.

Cât te întregește ceea ce faci, Răzvan?

Sunt împlinit cu ceea ce fac, în primul rând sufletește, apoi profesional, pasiunea devenind o profesie, iar asta le spun mereu și elevilor mei, să aleagă mereu ceea ce le place, ceea ce îi împlinește și ce le aduce satisfacție, deoarece vor merge la serviciu cu drag și se vor dărui întru totul.

Unește muzica suflete? Vindecă inimi?

Poate că sunt subiectiv, însă pentru mine muzica reprezintă cea mai complexă formă de artă, cea mai pură și delicată formă de manifestare a frumosului, este ceva care ne atinge pe toți în suflet. Pentru mine, muzica este un refugiu în care mă retrag atunci când simt că am nevoie să mă încarc cu energie. Da, muzica unește suflete, alină dureri, bucură inimi și în același timp le vindecă.

Despre personalitatea dâmbovițeanului Claudiu Dumitrache, unul dintre cei mai apreciați tineri artiști din spațiul academic românesc și din industria muzicală internațională, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, s-a exprimat de mai multe ori. Anii trecuți, pe când Claudiu stabilea recordul național de cel mai tânăr autor de autobiografie din România și devenea cel mai tânăr Cetățean de Onoare din Dâmbovița, academicianul scria că el „va duce literatura și artele mai departe”. 

„Să-ți publici cartea biografică la două decenii de viață este, pentru mine, un semn de mare speranță. Claudiu Dumitrache este un simbol pentru viitorul creației intelectuale […] El va duce literatura română și artele mai departe. Acum este multă umbră, dar va veni lumina. Claudiu Dumitrache este un intelectual care poate coagula suflete, ceea ce nu este puțin lucru.” – a transmis academicianul pentru regal-literar.ro

Renumitul istoric, președinte în al doilea mandat consecutiv al celui mai înalt for de consacrare științifică și culturală din România, mai consideră, în cronica despre Forumul Național Cultural Brâncoveniana de la Potlogi de anul acesta, aceea că artistul, în vârstă de 24 de ani, este „un purtător și un făuritor de cultură cum rar se mai găsesc astăzi în Țara Românească”, relatează agerpres.ro.

De-a lungul activităților sale artistice, Claudiu a călătorit în Europa, Asia și SUA, a susținut peste două mii de spectacole și a câștigat premii muzicale și culturale importante. Publicând cărți de poezie, eseuri și critică muzicală, Claudiu a mai fost remarcat de oameni de cultură ca Nicolae Dabija, Dida Drăgan, Lidia Grosu și arhiepiscopul Calinic al Argeșului și Muscelului, cel din urmă afirmând că poezia sa este satirică și moralizatoare, dar si că autorul are „harismă cu carul, isprăvi inedite și personalitate uluitoare”. O părere similară împărtășește și regizorul Andrei Zincă, fiul lui Haralamb Zincă, care îl consideră pe Claudiu Dumitrache „o personalitate unică peisajul românesc”.

Cine este Claudiu Dumitrache

Unele voci literare, precum Christian W. Schenk și Valentina Vasile, au scris despre el cronici în care îl aseamănă cu Mihai Eminescu, creațiile lui Claudiu fiind incluse în dicționare enciclopedice și antologii. Cercetătoarea Galina Martea, în anul 2021, scria că „cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc”. Unele dintre scrierile lui au servit ca teme de cercetare pentru tratate filosofice, în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu al Academiei Române, și ca teme de studiu pentru studenții Universității Hyperion și Universității din București. Din 2022, C. Dumitrache este invitat în școli și licee pentru a susține conferințe elevilor legate de originea și sensul artei.

Laureat al ziarului Literatura și Arta în 2021, Claudiu Dumitrache a fost desemnat personalitate notorie a culturii în Republica Moldova, alături de Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, Dan Puric și Eugen Doga. În 2022 a devenit cel mai tânăr laureat, din istoria presei românești, care a primit premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pentru excelență și performanță în mass-media.

În Europa și SUA, de asemenea, artistul român de etnie romă este considerat „o voce lină, puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenică”, după cum afirma Eb Davis. Pe când Claudiu Dumitrache era nominalizat pentru un premiu muzical în Las Vegas, actorul Michael Airington îl prezenta nu doar ca pe „un interpret incredibil”, dar și ca pe „un artist cu o perseverență ce l-a dus spre succes”, considerându-l „un pariu grozav”.

Alte star-uri internaționale sau afaceriști americani care și-au exprimat aprecierea creațiilor sale au fost și Miley Cyrus, Michaela Rose (ex. Arabesque), afaceristul Michael Koch din consiliul Forbes, Cheryl Shuman (CEO Beverly Hills Cannabis), Isaac Cates (din comisia de vot a Premiilor Grammy), Michael James Down, Jakob Petrén, Kaven Girouard (chitaristul lui Celine Dion) și Jonathan Jackson.

Jonathan Jackson: „poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj…”

Într-o prefață ce se va regăsi într-o nouă carte scrisă de către Claudiu, celebrul actor și cântăreț american Jonathan Jackson, laureat a 5 premii Emmy și convertit la Ortodoxie în România, notează că „arta este un meta-limbaj” și că „poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj și invită inima să contemple viața pe cele mai esențiale planuri”. Jonathan, fratele lui Candice Jackson, fostă secretară de guvern a Departamentului de Educație SUA în administrația Trump, mai scrie, despre volumul lui Claudiu, că, „este o explorare poetică, profund personală a sensului vieții, a relațiilor, a frumuseții, a tristeții și a credinței ancestrale”.

Din 2020, Mihai Claudiu Dumitrache, fost președinte al Departamentului de Educație, Cercetare și Cultură în PNR, este numit Ambasador al Culturii al Euro Education Federation, printr-un program al Comisiei Europene, și, din 2022, organizează Premiile Radar de Media. De asemenea, este  membru afiliat CPFCFC din cadrul Societății Academice de Cercetare a Religiilor și Ideologiilor de pe lângă Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind interesat de combaterea doctrinelor ezoterice, de psihologia artistică și de religiozitatea marilor genii ale lumii, precum Albert Einstein și Mihai Eminescu.

În ceea ce privește poziția sa politică, Claudiu Dumitrache a declarat, într-un interviu pentru cotidianul Wall-Street.ro, că la țara noastră ar schimba „doar oamenii care nu sunt demni de pozițiile lor. Odată cu acest lucru, toate problemele s-ar rezolva, iar România ar putea deveni un exemplu pentru celelalte state”.

Pe Iustina Tudor o găsim ca artist plastic, asistent universitar, respectiv profesor formator în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizează. Este o bucată din sistemul educațional ce contribuie calitativ la dezvoltarea și creșterea laturii creative a elevilor și studenților.

Totul a plecat din propriile nevoi care nu au fost acoperite la timp de către cei pe care i-a avut ea în fața catedrei. Întâmplările și situațiile negative din care a gustat fără să-și dorească în vremea copilăriei, au determinat-o să devină versiunea cea mai bună a profesorului pe care, din nefericire, nu l-a întâlnit.

Am înțeles de la Iustina că e parte din tot ceea ce a găsit în drumul său, iar alegerile pe care le-a făcut în viață au complotat la formarea sa. A știut să-și  extragă doar elementele constructive, cu ele defilează și le dă mai departe din iubire și respect pentru meseria pe care a îmbrățișat-o.

Iustina, care este povestea frumoasă a escapadei tale academice?

Totul a început treptat cu fiecare experiență pe care am avut-o de-a lungul anilor cu profesori care aveau mai mult sau mai puțin talent pedagogic, de la care am învățat pe rând de-a lungul anilor. Fiind un copil care avea o inteligență emoțională crescută, însă în același timp o dificultate în parcurgerea situațiilor mai puțin familiare, în primii ani de școală am amintiri neplăcute cu privire la interacțiunea cu colegii și învățătoarea. Răspunsurile mele erau în mare parte emoționale sau lipseau cu desăvârșire atunci când nu reușeam să citesc un cuvânt din abecedar sau eram prezentată ca exemplu negativ chiar de către învățătoare în fața clasei pentru manifestările mele emoționale. Astfel de experiențe am tot avut și în școala generală, iar mai apoi la liceu și chiar facultate, deși erau la o altă scară, ele au pus în prim plan în numeroase momente lipsa de profesionalism și dedicare a profesorilor. Cred cu tărie să toate aceste experiențe m-au împins spre a-mi dori să devin cea mai bună versiune a profesorului pe care mi-aș fi dorit să îl am încă din copilărie.

Ce rol ocupi în societate acum și cât de mult îți place ipostaza în care te găsesc?

În acest moment sunt artist plastic, asistent universitar și profesor formator în mediul fizic și online în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizez și le coordonez.

Artist și profesor, două apelative care sunt tangențiale în cazul tău. Care sunt atribuțiile pe care le ai în cadrul academiei tale?

Academia NIUSSbyIustinaTudor își propune să ofere cea mai frumoasă experiență educațională pe care un copil sau adult o poate avea, contribuind atât la dezvoltarea laturii artistice, cât și la creșterea stimei de sine, a îndemânării, îmbunătățirea comunicării și orientarea cursanților către găsirea soluțiilor și organizare.

Când s-a născut ideea unui spațiu de a împărtăși și altora tot ceea ce ți-ai însușit tu de-a lungul anilor?

Ideea a venit treptat, cu 3 ani în urmă atunci când pandemia a determinat și în mediul academic predarea online a atelierelor de desen și design pe care le susțineam. Atunci am realizat că nu trebuie să mă limitez doar la studenți, am conștientizat că sunt mult mai mulți copii și tineri care au nevoie de o persoană care să îi ghideze în parcursul lor într-o manieră distractivă și educativă.

Dedicarea, talentul, informațiile, timpul tău se apleacă asupra căror persoane? Doar elevi?

Proiectul meu se adresează cu precădere copiilor începând cu vârsta de 6 ani. Avem colaborări și cu adolescenți și adulți, însă pentru a se bucura de toate beneficiile acestei experiențe este bine ca părinții să identifice din timp pasiunea copilului către pictură și desen și să îl ghideze de la cele mai fragede vârste.

Condu-mă, te rog, spre începuturile tale căci vreau să-mi faci împărtășiri despre întâlnirea ta cu arta. Cum s-a întâmplat?

Pasiunea pentru arta vizuală s-a manifestat de la vârsta de 4 ani de când desenam pe toate foile din casă și una din educatoarele de la grădiniță a remarcat înclinația mea artistică și le-a recomandat părinților să mă înscrie la un curs de desen, lucru care s-a și întâmplat 2 ani mai târziu. Am fost nelipsită de la atelierele de pictură și desen o lungă perioadă de timp, mai exact 4 ani, iar apoi părinții m-au înscris la liceul de artă. Ulterior, am urmat cursuri de grafică și design susținute de Universitatea de Arte din București, U.S.A.M.V.B. și Universitatea Politehnica.

A devenit o alegere și o pasiune din dorință proprie sau dorință ticluită în sânul familiei?

Atât pasiunea cât și înclinația artistică mi-a aparținut în totalitate, însă am avut marele noroc că am fost încurajată și susținută constant de către părinții mei să urmez acest drum.

Cât de mult influențează societatea statutul artei în prezent?

Din păcate, societatea în care trăim ne dorește insensibili la emoții, să ne reprimăm tot mai mult dorința de exprimare sub diferite forme și să ne îndepărtăm de cel mai familiar mediu în care am evoluat, natura.

Cum se raportează cei din jur la arta pe care o creezi tu? Ce simți din partea lor?

Arta pe care o creez este apreciată prin faptul că pune în prim-plan natura și relația dintre om și natură. Acea conexiune puternică care ne leagă de sensibilitatea și emoțiile noastre și care se manifestă în cele mai simple lucruri-atunci când privim păsările zburând pe cer sau când ascultăm frunzele în bătaia vântului.

Cum te raportezi tu la arta digitală? Tu ai înțeles că ajungi să transmiți arta și bucuria pentru această formă de artă doar dacă îmbini cu tehnologia modernă?

Arta digitală, dar și cea tradițională reprezintă pentru mine exprimarea cu ușurință a emoțiilor transpuse în idei, concepte, schițe, iar mai apoi lucrările finale. Este minunat să folosim tehnologia cu scopul de a accentua nevoia omului modern de a se apropia de cel mai confortabil mediu în care poate trăi, sânul naturii.

Arta înseamnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă plăcere. Ce mai înseamnă pentru tine?

Pentru mine arta vizuală reprezintă evoluție prin educație și emoții. Este una din primele forme de exprimare a copiilor încă de la cele mai fragede vârste și este de datoria noastră să o cultivăm și să o promovăm în rândul copiilor și adolescenților.

Ai întâlnit voci negative care te sfătuiau să alegi un drum în viață, poate, mai pragmatic?

Sigur că da, cum spuneam mai devreme am întâlnit aceste voci cu precădere în rândul profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului. Un aspect de luat în calcul este că adevărații influenceri care își pun amprenta asupra dezvoltării, preferințelor și alegerilor noastre nu sunt cei de pe rețelele sociale, ci sunt profesorii și învățătorii. Atunci când părinții iau decizii în privința educației copilului trebuie să privească în perspectivă care ar putea fi consecințele colaborării dintre copil și profesor pe termen scurt mediu sau lung. Să acorde atenție modului în care copilul se simte înainte și în timpul activității.

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

În toamnă voi lansa prima mea expoziție de pictură în ulei care pune în prim-plan protagoniștii basmelor românești și relația lor cu natura, iar în curând voi lansa cursul de artă digitală în cadrul academiei mele.