Tag

Biblia

de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia

 

„Toată Scriptura este de Dumnezeu  insuflată” (2  Timotei 3:16)

„Dacă un rege pământesc, împăratul nostru”, spune Sfântul Tihon de Zadonsk (1724–83), „ți-ar scrie o scrisoare, nu ai citi-o cu bucurie? Cu siguranță, cu o  măreață bucurie și mare atenție.” Dar care este, se întreabă el, atitudinea noastră față de scrisoarea care ne-a fost adresată de nimeni altcineva decât de Dumnezeu Însuși? „Vi s-a trimis o scrisoare, nu de către vreun împărat pământesc, ci de către Împăratul Cerurilor. Și, totuși, aproape disprețuiești un asemenea dar, o comoară atât de neprețuită.” A deschide și a citi această scrisoare, adaugă Sfântul Tihon, înseamnă a intra într-o conversație personală, față către față, cu Dumnezeul cel viu. „De câte ori citiți Evanghelia, Hristos Însuși vă vorbește. Și în timp ce o citiți, vă rugați și vorbiți cu El.”

Exact așa este atitudinea noastră ortodoxă față de citirea Scripturii. Trebuie să văd Biblia ca epistola personală a lui Dumnezeu trimisă în mod special către mine. Cuvintele nu sunt destinate doar altora, departe și de demult, ci sunt scrise în mod deosebit și direct pentru mine, aici și acum. Ori de câte ori deschidem Biblia, ne angajăm într-un dialog creativ cu Mântuitorul. Iar în această ascultare, răspundem și noi. „Vorbește, Doamne, căci robul Tău aude”, îi răspundem lui Dumnezeu pe măsură ce citim (I Regi 3:10); „Iată-mă, aici  sunt” (Isaia 6:8).

La două secole după Sfântul Tihon, la Conferința de la Moscova desfășurată în 1976 între ortodocși și anglicani, adevărata atitudine față de Scriptură a fost exprimată în termeni diferiți, dar la fel de valizi. Această declarație comună, semnată de delegații ambelor tradiții, formează un excelent rezumat al concepției ortodoxe: „Scripturile constituie un tot-unitar coerent. Ele sunt în același timp inspirate divin și exprimate uman. Ele depun mărturie cu autoritate despre revelația lui Dumnezeu despre Sine în creație, în întruparea Cuvântului și în întreaga istorie a mântuirii și, ca atare, exprimă Cuvântul lui Dumnezeu în limbajul uman. Cunoaștem, primim și interpretăm Scriptura prin Biserică și în Biserică. Abordarea noastră față de Biblie este una de ascultare.”

Coroborând cuvintele Sfântului Tihonn cu declarația moscovită, putem distinge patru caracteristici-cheie ce delimitează „mintea scripturistică” ortodoxă. În primul rând, citiriea Scripturii este în ascultare. În al doilea rând, este ecleesiastică, în unitate cu Biserica. În al treilea rând, este hristo-centrică. În al patrulea rând, eeste peresonală

 

Citirea Biliei cu ascultare

În primul rând, așadar, vedem Scriptura ca fiind inspirată de Dumnezeu și, prin urmare, o abordăm în duh de ascultare. Inspirația divină a Bibliei este subliniată deopotrivă de Sfântul Tihon, cât și de Conferința de la Moscova din 1976. Scriptura este „o scrisoare” de la „Împăratul Cerurilor”, spune Sfântul Tihon; „Hristos Însuși îți vorbește”. Biblia, afirmă Conferința, este „martorul autorizat” al lui Dumnezeu despre Sine, exprimând „Cuvântul lui Dumnezeu în limbaj uman”. Răspunsul nostru la acest cuvânt divin este pe bună dreptate unul de receptivitate ascultătoare. Pe măsură ce citim, așteptăm Duhul lui Dumnezeu.

Deoarece este inspirată divin, Biblia posedă o unitate fundamentală, o coerență totală, căci este același Duh care vorbește în fiecare pagină. Nu ne referim la ea ca și cum  ar fi vorba  de„cărțile”, la plural, ta biblia, dar o numim „Biblia”, „Cartea”, la singular. Este o carte, o singură Sfântă Scriptură, cu același mesaj de-a lungul său – un compozit și totuși o singură poveste, de la Geneza la Apocalipsa. În același timp, însă, Biblia este și uman exprimată. Este o bibliotecă întreagă de scrieri distincte, compuse în momente diferite, de persoane diferite, în situații foarte diverse. Îl găsim pe Dumnezeu vorbind aici „în multe și felurite feluri” (Evrei 1:1). Fiecare lucrare din Biblie reflectă perspectiva epocii în care a fost scrisă și punctul de vedere particular al autorului. Căci Dumnezeu nu desființează personalitatea noastră creată, ci o sporește. Harul divin cooperează cu libertatea umană: suntem „împreună-lucrători”, „colaboratori” cu Dumnezeu (1 Corinteni 3:9). În cuvintele scrisorii către Diognet (sec. II), „Dumnezeu convinge, El nu constrânge; căci violența este străină naturii divine”. Așa este întocmai în scrierea Scripturii inspirate. Autorul fiecărei cărți nu era doar un instrument pasiv, un flaut cântat de Spirit, o mașină de dictat care înregistra un mesaj. Fiecare scriitor al Scripturii contribuie cu darurile sale umane specifice. Pe lângă aspectul divin, există și un element uman în Scriptură și trebuie să le prețuim pe amândouă.

Fiecare dintre cei patru evangheliști, de exemplu, are propriul său punct de vedere. Matei este cel mai „eclesiastic” și cel mai evreu dintre cei patru, cu interesul său special pentru relația dintre Evanghelie și Legea evreiască și înțelegerea sa despre creștinism ca „Lege Nouă”. Marcu scrie într-o greacă mai puțin șlefuită, mai aproape de limbajul vieții de zi cu zi și include detalii narative vii care nu se găsesc în celelalte Evanghelii. Luca subliniază universalitatea iubirii lui Hristos, compasiunea Sa atotcuprinzătoare care se extinde în mod egal asupra evreilor și neamurilor. A patra Evanghelie exprimă o abordare mai lăuntrică și mai mistică și a fost numită de Sfântul Clement din Alexandria „o Evanghelie duhovnicească”. Să explorăm și să ne bucurăm din plin de această varietate dătătoare de viață ce se regăsește în Biblie.

Deoarece Scriptura este în acest fel Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în limbajul uman, există un loc pentru o anchetă critică cinstită și exigentă atunci când studiem Biblia. Creierul nostru rațional este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie să ne fie frică să-l folosim la maxima  sa capacitate atunci când citim Scriptura. Noi, creștinii ortodocși, neglijăm în detrimentul nostru rezultatele cercetărilor academice independente privind originea, datele și calitatea de autor a cărților Bibliei, deși vom dori întotdeauna să testăm aceste rezultate în lumina Sfintei Tradiții.

Alături de acest element uman, totuși, trebuie să vedem întotdeauna aspectul divin. Aceste texte nu sunt doar opera autorilor individuali. Ceea ce auzim în Scriptură nu sunt doar cuvinte omenești, marcate de o mai mare sau mai mică pricepere și percepție, ci Cuvântul necreat al lui Dumnezeu Însuși, Cuvântul Tatălui „pășind înainte din tăcere”, pentru a folosi expresia Sfântului Ignatie al Antiohiei, Cuvântul veșnic al mântuirii. Abordând Biblia, atunci, nu venim doar din curiozitate, pentru a obține oarecare informații istorice. Venim cu o întrebare specifică: „Cum pot să mă mântuiesc?” Receptivitatea ascultătoare la Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă mai presus de toate două lucruri: un sentiment de minunare și o atitudine de ascultare.

Mirarea este ușor de stins. Nu simțim prea des, în timp ce citim Biblia, că a devenit prea familiară, chiar plictisitoare? Oare nu ne-am pierdut vigilența, simțul așteptării? Cât de mult suntem schimbați de ceea ce citim? Trebuie să curățăm continuu ușile percepției noastre și să privim cu alți ochi, cu uimire și mirare, miracolul care ne este pus în fața – miracolul mereu prezent al cuvântului divin de mântuire al lui Dumnezeu, exprimat în limbajul uman. După cum a remarcat Platon, „Începutul adevărului este a te mira de lucruri”.

Cu câțiva ani în urmă am avut un vis pe care încă mi-l amintesc cu luciditate. Eram înapoi în casa în care, timp de trei ani, în copilărie, am locuit la internat. Un prieten m-a dus mai întâi prin camerele deja cunoscute pentru mine din perioada copilăriei mele. Dar apoi, în visul meu, am intrat în alte încăperi pe care nu le mai văzusem niciodată – spațioase, elegante, pline de lumină. În cele din urmă am ajuns la o capelă mică, întunecată, cu mozaicuri aurii strălucind la lumina lumânărilor. „Ce ciudat”, i-am spus tovarășului meu, „că am trăit aici pentru atâta reme, și totuși nu am știut vreodată  de existența acestor camere”. Iar el a răspuns, „dar întotdeauna e așa”. Și m-am trezit și,  iată, era  un vis.

Nu ar trebui să reacționăm în prezența Bibliei  cu exact același sentiment  de surprindere, același simțământ de bucurie și revelație ca cel pe care  l-am simțit eu în vis? Sunt atâtea încăperi în  Scriptură ce nu au fost încă cercetate. Avem atâtea încă se explorăm.

Dacă supunerea înseamnă mirare, înseamnă și ascultare. Acesta este într-adevăr sensul literal al cuvântului „ascultă” atât în greacă, cât și în latină – a auzi. Problema este că cei mai mulți dintre noi sunt mai buni să vorbească decât să asculte. Un incident din „Goon Show”, pe care obișnuiam să-l urmăresc la radio cu nerăbdare în timpul studenției mele, rezumă prea bine situația noastră. Telefonul sună și unul dintre personaje îl ridică. „Bună”, exclamă el, „bună, bună”. Volumul lui crește. “Cine vorbește? Nu te pot auzi. Bună, cine vorbește?” O voce la celălalt capăt spune: „Tu vorbești”. „Ah”, răspunde el, „am crezut că vocea mi-a sunat familiar”. Și pune receptorul jos. Una dintre cerințele principale, dacă vrem să dobândim o „gândire  duhovnicească”, este să nu mai vorbim și să începem să ascultăm. Când intrăm într-o Biserică Ortodoxă, împodobită în mod tradițional, și privim în sus spre altar, vedem acolo, în absidă, icoana Maicii Domnului cu mâinile ridicate la cer – vechiul mod scripturistic de a se ruga pe care mulți încă îl folosesc astăzi. Aceasta trebuie să fie și atitudinea noastră față de Scriptură – o atitudine de deschidere și receptivitate atentă, mâinile noastre fiind întinse invizibil spre cer.

Pe măsură  ce citim Biblia, trebuie să ne modelăm asemenea  Sfintei  Feciare Maria, căci ea este, prin excelență, cea care ascultă. La Buna Vestire, ascultându-l pe înger, ea răspunde cu supunere: „Fie  mie după cuvântul tău” (Luca 1,38). Dacă nu ar fi ascultat mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu și nu l-ar fi primit duhovnicește în inima ei, nu ar fi purtat vreodată Cuvântul lui Dumnezeu trupește în pântecul ei. Ascultarea receptivă continuă să fie atitudinea ei de-a lungul istoriei Evangheliei. La nașterea lui Hristos, după vizita păstorilor, „Maria a păzit toate aceste lucruri, cugetându-le în inima ei” (Luca 2,19). După vizita la Ierusalim, când Iisus avea doisprezece ani, „Mama Sa a păstrat toate aceste lucruri în inima ei” (Luca 2,51). Importanța vitală a ascultării este indicată și în ultimele cuvinte atribuite Maicii Domnului în Sfânta Scriptură, la sărbătoarea nunții din Cana Galileii. „Faceți tot ce vă va spune El” (Ioan 2, 5), le spune ea slujitorilor și fiecăruia dintre noi.

În toate aceste  instanțe,  Fecioara Maria  servește drept oglindă și icoană ie a creștinului bilic. Ascultând  cuvântul  lui Dumnezeu, trebuie să  ne asemănăm ei: prin cumpătare,  prin ținerea  tuturor învățăturilor în inimile  noastre, prin împlinirea voilor Sale.  Vom  da  ascultare, așadar, la cele pe care Dumnezeu ni le rostește.

 

Sursă

 

Cum citim Sfânta Scriptură? – partea a II-a

 

Să purcedem în a doua parte către formele exterioare diferite prin care Tradiția se exprimă:

Sfânta Scriptură

Biblia și Biserica.

Biserica Creștină este o Biserică a Scripturii: Ortodoxia crede acest lucru la fel de ferm, dacă nu mai ferm ca Protestantismul. Biblia este exprimarea supremă a revelației lui Dumnezeu către om, iar creștinii trebuie întotdeauna să fie „Oameni ai Scripturii”. Dar dacă toți creștinii sunt Oameni ai Scripturii, atunci și Biblia este Scriptura Oamenilor; ea nu trebuie recomandată drept ceva făurit de Biserica, ci ca ceea ce trăiește și este înțeles în interiorul Bisericii (de aceea, nu trebuie Scriptura și Tradiția să fie separate). Căci din Biserică, Biblia își derivă finalmente autoritatea sa, pentru că Biserica a fost cea care a hotărât dintru început care cărți să facă parte din Sfânta Scriptură; și doar singură Biserica este cea care poate interpreta Sfânta Scriptură cu autoritate. Multe sunt fragmentele din Biblie care ele însele sunt departe de a fi clare, iar cititorul individual, oricât de sincer ar fi el în intențiile sale, se află în pericol de a cădea în eroare dacă va da crezare propriei sale interpretări. „Înțelegi ceea ce citești?” întreba Filip pe eunucul etiopian; iar eunucul a răspuns: „Cum pot eu ști, de nu mă va ghida cineva?” (Fapte 8,30). Ortodocșii, atunci când citesc Scriptura, acceptă călăuza Bisericii. Când sunt primiți în Biserica Ortodoxă, cel convertit promite: „Voi accepta și înțelege Sfânta Scriptură în concordanță cu interpretarea care a fost și este păstrată de Sfânta Sobornicească Biserică Ortodoxă a Răsăritului, a noastră Mamă” (despre Biblie și Biserică, vezi mai ales Dositei, Mărturisire, Tratatul al II-lea).

 

Textul Bibliei:

Critică biblică. Biserica Ortodoxă are același Nou Testament ca restul creștinătății. Ca autoritate textuală pentru Vechiul Testament, ea folosește traducerea din Greaca Veche a Septuagintei. Atunci când aceasta diferă de originalul ebraic (lucru care se întâmplă destul de des), ortodocșii consideră că schimbările din Septuagintă au fost făcute sub inspirația Duhului Sfânt, și vor fi acceptate drept o parte a revelației continue a lui Dumnezeu. Cel mai bun exemplu în acest sens este fragmentul de la Isaia 6,14 – unde versiunea ebraică spune „o femeie tânără va lua în pântec și va naște fiu”, iar Septuaginta traduce „Fecioara va lua în pântec și va naște”. Noul Testament urmează textului Septuagintei (Matei 1, 23).

Versiunea ebraică a Vechiului Testament conține treizeci și nouă de cărți. Septuaginta conține alte zece cărți, care nu sunt prezente în versiunea ebraică, cunoscute în Biserica Ortodoxă drept „Cărți Deutero-Canonice” (3 Ezdra, Tobit, Iudit; 1, 2 și 3 Macabei; Înțelepciunea lui Solomon, Ecclesiast; Baruh; Epistola lui Ieremia. În Occident, aceste cărți deseori sunt numite „Apocrife”). Acestea au fost declarate de Sinodul de la Iași (1642) și Ierusalim (1672) a fi „părți autentice ale Scripturii”; majoritatea comentatorilor ortodocși din ziua de astăzi, însă, urmând opinia lui Atanasie și Ieronim, consideră că aceste cărți deutero-canonice, deși parte a Biblie, nu se bucură de aceeași autoritate ca celelalte cărți ale Vechiului Testament.

Creștinismul, dacă este adevărat, nu are de ce se teme în a realiza o critică onestă. Ortodoxia, deși prezintă Biserica drept interpretul cu cea mai mare autoritate asupra Scripturii, nu interzice studiul istoric și critic al Bibliei, deși până acum, criticii ortodocși nu au fost proeminenți în acest areal de studiu.

 

Sfânta Scriptură în cult.

Deseori se consideră că ortodocșii acordă mai puțină importanță decât frații lor occidentali textului Scripturii. Însă, în fapt, Sfânta Scriptură este citită în mod constant pe parcursul slujbelor ortodoxe: în timpul Utreniei și a Vecerniei întreaga Psaltire este recitată în fiecare săptămână, iar în timpul Postului Mare, de două ori (aceasta este canonul așezat în cărțile de cult. În practică, în bisericile parohiale obișnuite, Utrenia și Vecernia nu se săvârșesc zilnic, ci numai la sfârșit de săptămână și de sărbători; și chiar și atunci, din păcate, fragmentele alese din Psaltire sunt de multe ori abreviate, sau (chiar mai rău) omise complet). Învățăturile din Vechiul Testament (de multe ori, trei la număr) se recită la Vecernia din ajunul marilor sărbători; citirea Sfintei Scripturi reprezintă momentul cel mai înalt al Utreniei Duminicilor și a sărbătorilor; la Liturghie, un anumit fragment evanghelic este atribuit pentru fiecare zi a anului, astfel încât întreg Noul Testament (cu excepția Apocalipsei lui Ioan) este citit la slujba euharistiei. Acum slobozește se cântă la Vecernie; alte cântări veho-testamentare, precum Măririle și Mărește suflete al meu, se cântă la Utrenie; Rugăciunea Domnească este citită în cadrul fiecărei slujbe. În afara acest fragmente specifice din Scriptură, întregul text al slujbei abundă în limbaj biblic și s-a calculat că Liturghia conține 98 de citări din Vechiul Testament și 114 din Noul Testament (P. Evdokimov, L’Orthodoxie, 241, nota 96).

Ortodoxia consideră că Biblia este icoana vorbită a lui Hristos, Sinodul VII Ecumenic hotărând că Sfintele Icoane și Cărțile Evangheliile ar trebui cinstite în același fel. În fiecare biserică, Evanghelia are un loc de onoare în altar; ea este purtată în procesiune în cadrul Liturghiei și a Utreniei în Duminici și de sărbători; cei credincioși o sărută și se închină ei. Acesta este respectul cu care Biserica Ortodoxă cinstește Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Cele Șapte Sinoade Ecumenice: Crezul

Definițiile doctrinare ale unui  Sinod Ecumenic sunt infailibile. Astfel, în ochii Bisericii Ortodoxe, aceste mărturisiri de credință așezate de cele Șapte Sinoade posedă, alături de Biblie, o autoritate irevocabilă și supremă.

Cea mai importantă dintre toate mărturisirile ecumenice este Crezul Niceo-Constantinopolitan, care este citit, sau cântat, în cadrul fiecărei sărbători a Euharistiei, și, de asemenea, zilnic, la Miezonoptică și la ceasuri. Celelalte două Crezuri uzitate de către occident, Crezul Apostolic și Crezul Atanasian, nu posedă aceeași autoritate ca cel Nicean, fiindcă acestea nu au fost proclamate de un Sinod Ecumenic. Ortodocșii cinstesc Crezul Apostolic drept o veche mărturisire de credință, și acceptă învățăturile sale; dar el reprezintă doar un Crez Baptismal local occidental, care nu este utilizat vreodată în cultul ortodox, ci este uneori tipărit (fără filioque) în ceaslov (Cartea Ceasurilor).

 

Sinoade Târzii

Formularea doctrinei ortodoxe, așa cum am văzut, nu a încetat cu cele Șapte Sinoade Ecumenice. Din 787 au existat două mari căi prin care Biserica și-a exprimat gândirea sa: a) definițiile Sinoadelor Locale (prin care ne referim la sinoadele la care au luat parte membri ai unei sau mai multor Biserici, fără a avea pretenția de a reprezenta Biserica Ortodoxă Catolică-Universală, ca un întreg) și b) epistolele sau mărturisirile de credință redactate de episcopi în parte. În timp ce deciziile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice sunt infailibile, cele ale Sinoadelor Locale, sau ale unui episcop, în parte, sunt întotdeauna supuse erorii; dar, dacă asemenea decizii sunt acceptate de către restul Bisericii, atunci ele își dobândesc autoritatea lor ecumenică (adică, autoritatea universală, similară celei posedate de mărturisirile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice). Deciziile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice nu pot fi revizuite, sau corectate, ci trebuie acceptate in toto – în totalitate; însă, Biserica, deseori, a fost selectivă în tratarea anumitor acte ale Sinoadelor Locale: în cazul sinoadelor ce aparțin sec. XVII, hotărârile de credință au fost, în parte, acceptate de către întreaga Biserică Ortodoxă, însă, pe de altă parte, unele au fost așezate deoparte, sau corectate.

Următoarele sunt principalele hotărâri doctrinare ortodoxe din 787:

  1. Epistola Enciclică a Sfântului Fotie (867).
  2. Prima Epistolă a lui Mihail Cerularie către Petru al Antiohiei (1054).
  3. Deciziile Sinoadelor Constantinopolitene din 1341 și 1351 asupra controversei isihaste.
  4. Epistola Enciclică a Sfântului Marcu de Efes (1440-1441).
  5. Mărturisirea de credință a lui Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului (1455-1456).
  6. Răspunsurile lui Ieremia al II-lea către Luterani (1573-1581).
  7. Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopoulos (1625).
  8. Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma sa revizuită (conform Sinodului de la Iași, 1642).
  9. Mărturisirea lui Dositei (conform Sinodului de la Ierusalim, 1672).
  10. Răspunsurile Patriarhilor Ortodocși către Non-Jurori (1718, 1723).
  11. Răspunsul Patriarhilor Ortodocși către Papa Pius al IX-lea (1848).
  12. Răspunsul Sinodului Constantinopolitean către Papa Leo al XIII-lea (1895).
  13. Epistolele Enciclice ale Patriarhiei de Constantinopol asupra unității creștine și asupra „Mișcării Ecumenice” (1920-1952).

Aceste documente – mai ales punctele 5-9 – sunt uneori numite „Cărți Simbolice” ale Bisericii Ortodoxe, dar mulți cercetători ortodocși de astăzi consideră această denumire ca fiind nefastă, evitând utilizarea ei.

 

Sfinții Părinți

Definițiile Sinoadelor trebuie studiate într-un context mai larg de către Părinți. Dar, ca în cazul Sinoadelor Locale, la fel și în cazul Sfinților Părinți, judecata Bisericii este selectivă: anumiți scriitori au căzut, la o anumită vreme, în erori și, în alte momente, se contrazic reciproc. Grâul patristic trebuie distins de neghina patristică. Creștinul ortodox nu trebuie doar să cunoască și să citeze Părinții, ci trebuie să intre și în duhul Părinților și să dobândească „gândirea patristică”. El trebuie să trateze Sfinții Părinți nu numai ca niște relicve ale trecutului, ci ca pe niște martori vii și contemporani.

Biserica Ortodoxă nu a încercat vreodată să definească exact care sunt exact Sfinții Părinți, cu atât mai puțin, să îi clasifice într-o ordine pe baza importanței. Dar, Ea face o deosebită reverență scriitorilor de secol patru, și în special înaintea celor pe care îi numește „cei Trei Mari Ierarhi”,  Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom. În ochii ortodoxiei, „veacul Părinților” nu s-a sfârșit odată cu secolul al cincilea, căci mulți scriitori târzii sunt, de asemenea, numiți „Părinți” – Maxim, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, Simeon, Noul Teolog, Grigorie Palama, Marc al Efesului. Într-adevăr, este periculos să privim „Sfinții Părinți” drept un ciclu de scrieri aparținând în întregime trecutului, deoarece, ce ar opri propriul nostru veac să dea naștere unui nou Vasile sau Atanasie? A susține că nu mai pot exista Părinți înseamnă a sugera că Sfântul Duh s-a depărtat de Biserică.

 

Liturghia

Biserica Ortodoxă nu se definește într-o așa mare măsură prin formularea definițiilor formale dogmatice, asemenea Bisericii Romano-Catolice. Dar, ar fi complet fals să concluzionăm că dacă unele credințe nu au fost vreodată în mod specific proclamate drept dogme de către ortodoxie, ele nu pot fi parte ale Tradiției Ortodoxe, ci abia alcătuiesc o opinie privată. Anumite doctrine, care nu au fost vreodată definite formal, sunt păstrate de către Biserică cu o convingere lăuntrică de netăgăduit, printr-o unanimitate de nestăvilit, care păstrează aceeași greutate asemenea formulării explicite. „Unele lucruri le avem din învățăturile scrise”, spune Sfântul Vasile, „altele, le-am primit din Tradiția Apostolică cea înmânată nouă în taină; iar ambele au aceeași putere pentru credincios” (Despre Duhul Sfânt, 2(66)).

Tradiția lăuntrică „dată nouă în taină” este păstrată, mai presus de toate, în actul cultic al Bisericii. Lex orandi lex credendi: credința omului se exprimă în rugăciune. Ortodoxia a formulat puține definiții explicite asupra Euharistiei și a Sfintelor Taine, asupra lumii de apoi, asupra Maicii Domnului, sfinților și a celor credincioși, care au părăsit lumea aceasta: credința ortodoxă cu privire la aceste puncte se păstrează mai ales în rugăciunile și imnele utilizate în slujbele ortodoxe. Nici măcar cuvintele ce alcătuiesc slujbele nu sunt parte a Tradiției; diferitele gesturi și acțiuni – cufundarea în apele botezului, diferitele miruiri, semnul crucii, ș.a.m.d. – toate au o semnificație specială, toate exprimă într-o formă simbolică, sau dramatică, adevărurile de credință.

 

Dreptul Canonic

În afara definițiilor doctrinare, Sinoadele Ecumenice au trasat anumite Canoane, ce au de a face cu organizarea și disciplina Ei; alte Canoane, au fost făcute de Sinoade Locale și de către episcopi, în parte. Teodor Balsamon, Zonaras, și alți scriitori bizantini au compilat colecțiile de canoane, aducând explicații și comentarii. Comentariul standard modern grecesc, Pidalionul (Cârma Corabiei), care a fost publicat la 1800, reprezintă lucrarea sfântului neobosit, Nicodim Aghioritul.

Dreptul Canonic al Bisericii Ortodoxe a fost foarte puțin studiat în vest, și, ca rezultat, unii scriitori apuseni uneori cad în diferite greșeli atunci când se referă la Ortodoxie drept o organizație care, practic, nu prezintă reglementări exterioare. Din contră, viața ortodoxiei implică numeroase reguli, de multe ori, de mare strictețe și rigoare. Trebuie să mărturisim, însă, că în zilele noastre, multe din aceste canoane sunt foarte dificil, dacă nu imposibil, de aplicat, nemaifiind în mare parte utilizate. Când și dacă un nou Sinod General al Bisericii se va reuni, una dintre sarcinile sale va fi revizuirea și clarificarea Dreptului Canonic.

Definițiile doctrinare ale Sinoadelor posedă o validitate absolută și de nealterat pe care Canoanele nu o pot pretinde; căci definițiile doctrinare au de a face cu adevărurile eterne, pe când Canoanele, cu viața pământească a Bisericii, unde condițiile se schimbă în mod constant și situațiile individuale variază în mod infinit. Cu toate acestea, între Canoane și dogmele Bisericii există o legătură existențială: Dreptul Canonic reprezintă, pur și simplu, încercarea de a aplica dogma Bisericii în situațiile practice ale vieții creștinului de zi cu zi. Astfel, în sens relativ, aceste Canoane fac parte din Sfânta Tradiție.

 

Icoanele

Tradiția Bisericii este exprimată nu numai prin cuvinte, nu numai prin acțiuni și gesturi utilizate în cult, ci, de asemenea, prin artă – prin liniile și culorile Sfintelor Icoane. O icoană nu este doar o imagine religioasă făcută cu scopul de a stârni emoții potrivite pentru cel ce o privește; ea este o modalitate prin care Dumnezeu se arată omului. Prin icoane, creștinul ortodox primește o imagine a vieții spirituale. Datorită faptului că icoanele sunt parte a Tradiției, pictorul nu este liber să adapteze, sau să inoveze, după bunul său plac; pentru că lucrarea sa trebuie să reflecteze nu propriile sale sentimente estetice, ci gândirea Bisericii. Inspirația artistică nu este exclusă, dar ea trebuie exersată conform anumitor reguli predefinite. Este important ca un pictor de icoane să fie un artist bun, dar mai important este ca el să fie un creștin sincer, trăitor al duhului Tradiției, pregătit pentru a sa lucrare prin spovedanie și împărtășanie.

Acestea sunt principalele elemente care formează dintr-un punct exterior de vedere Tradiție Bisericii Ortodoxe – Scriptura, Sinoadele, Părinții, Liturghia, Canoanele și Icoanele. Aceste elemente nu trebuie separate, sau contrastate, căci același Duh Sfânt este cel ce vorbește prin toate, și, împreună, ele formează un tot, fiecare parte fiind înțeleasă prin prisma celorlalte.

S-a spus, de-a lungul timpului, că principala cauză ce secundează eșuării Creștinismului vestic în secolul al șaisprezecelea a fost separarea dintre teologie și misticism, între liturghie și rugăciunea personală, care au coexistat de-a lungul epocii medievale. În ceea ce o privește, ortodoxia a ținut întotdeauna să evite orice astfel de divizie. Toată teologie ortodoxă adevărată este și mistică; precum misticismul, atunci când el „divorțează” de teologie, devine subiectiv și eretic, la fel și teologia, atunci când nu este mistică, degenerează într-un scolasticism arid, „academic”, în sensul cel mai rău al cuvântului.

Teologia, misticismul, spiritualitatea, regulile morale, cultul, arta: toate acestea nu trebuie păstrate în compartimente separate. Doctrina nu poate fi înțeleasă dacă ea nu este uzitată în rugăciune: teologul, spunea Evagrie, este cel care știe să se roage, iar cel care se roagă în duh și adevăr este, prin însuși actul respectiv, un teolog (Despre Rugăciune, 60 (P.G. 79, 1180B)). Și doctrina, dacă este să fie folosită în rugăciune, trebuie și trăită: teologia fără acțiune, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este o teologie a demonilor (Epistola 20 (P.G. 91, 601 C)). Crezul aparține doar celor ce îl trăiesc. Credința și dragostea, teologia și viața, sunt inseparabile. În Liturghia Bizantină, Crezul este introdus prin aceste cuvinte: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Aceasta este exact atitudinea ortodoxă asupra Tradiției. Dacă nu ne vom iubi unii pe alții, nu îl putem iubi pe Dumnezeu; și dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, nu putem face o mărturisire adevărată de credință și nu putem pătrunde în duhul lăuntric al Tradiției, căci nu există altă cale de a-l cunoaște pe Dumnezeu, decât prin a-L iubi.

 

Sfânta Tradiție: Sursa Credinței Ortodoxe, de Ep. Kallistos Ware – partea I

 

Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică și mai desăvârșită a voinței divine. Ea reprezintă forma ultimă de exprimare a voii lui Dumnezeu, deoarece prin persoana întemeietorului ei, Hristos Dumnezeu Cel Întrupat, harul și adevărul au primit fără nicio mijlocire realitatea temporală – această lege este una esențial internă, centrată asupra harului sfințitor, care, prin credință și prin dragoste, devine puterea generatoare a faptelor bune.[1]

Superioritatea Legii noi față de cea veche este arătată de către Sfântul Apostol Pavel, care opune legii faptelor legea credinței, exclamând: „Căci legea duhului vieții în Hristos m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.” (Romani 8, 2). Această interioritate a Legii nou-testamentare nu exclude însă și o dimensiune exterioară – căci ea pretinde credinciosului și fapte exterioare, urmând spuselor Mântuitorului: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește.” (Ioan 14, 21)

Desăvârșirea acestei legi constă în faptul că aduce cu sine o înnoire morală și o restaurare spirituală a creștinului – ea spiritualizează viața credincioșilor și face credința să fie vie, activă; de asemenea, ca lege a harului și a libertății, aduce cu sine ajutorul divin și scoate pe creștini de sub robia păcatului spre adevărata libertate și stare de fii ai lui Dumnezeu. Pe scurt, ea este desăvârșită deoarece se înfățișează ca lege a iubirii, iubirea fiind motivul, cuprinsul și plinirea ei – toate poruncile ei tind înspre iubire, aceasta fiind „plinirea legii” – așa cum o arată și Fericitul Augustin: „legea duce la credință, credința câștigă pe Duhul Sfânt ca un dar, care revarsă în noi iubirea, iar iubirea împlinește legea.”[2]

Scopul legii morale a Noului Testament este acela de a face pe credincios să trăiască întru toate după învățăturile sale, dar nu prin constrângere, ci acestea să fie sădite în firea sa reînnoită prin har, acesta împlinind tot lucrul bun dintr-o pornire internă, din propria sa conștiință.

Concluzionând, Legea Noului Testament este o lege universală necesară nouă tuturor, pentru mântuire, toți cei ce se botează în ea îmbrăcându-se în Hristos (Galateni 3, 27) – ea ne cheamă la aceeași credință pe noi toți, indiferent de starea socială, neamul ori locul în care ne găsim, și prin aceasta își dovedește caracterul său de lege universală.

Precum Legea nouă este forma desăvârșită de exprimare a voinței divine, asemeni ei, Mântuitorul Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, este Învățătorul și Prorocul suprem, prin Însăși Persoana Sa. În viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, învățătura lui Hristos se bucură de unicitate, asemenea Lui – unicitate datorată în primul rând identificării propovăduitorului cu propria-I învățătură. Calitatea profetică a lui Iisus ține de Persoana Sa, deosebindu-se astfel de înțelesul pe care cuvântul proroc îl avea în Vechiul Testament, al unui om inspirat de către Dumnezeu, Iisus Hristos fiind Învățătorul și Prorocul prin Sine – „Eu sunt adevărul.” (Ioan 14, 6) Așadar, învățătura hristică decurge din Însăși Persoana Mântuitorului, arătând omului ce o primește drumul adevărat spre eternitatea desăvârșită a existenței. Iar în această învățătură Hristos nu face decât să Se tălmăcească pe Sine Însuși, El fiind atât drumul către, cât și desăvârșirea însăși.

Pe lângă însușirea profetică, învățătura Mântuitorului are calitatea de a fi realistă, acoperindu-se cu ceea ce este El ca om în care s-a realizat cu adevărat umanitatea și se va realiza și după Înviere – El este Prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci și prin existența Lui de dinainte și de după Înviere – iar noi învățăm privind la Persoana Lui și pășind pe urmele Lui, stând în legătură cu El, căci Hristos nu este numai Dumnezeu adevărat, ci și om, așadar are în El și iradiază din El nu numai învățătura adevărată despre Dumnezeu, ci și despre omul adevărat, așa cum este realizat în Hristos și cum trebuie să ajungă și ceilalți.

Superioritatea învățăturii lui Hristos față de cea a Vechiului Testament rezidă în comunicarea directă a adevărului, care astfel se impune cu deplina-I putere – adevărul integral se arată în Hristos ca persoană vie, făcându-Se El însuși ipostas al spiritului uman; pe deasupra, asumând El însuși modul de comunicare uman, Se comunică în modul cel mai direct și mai accesibil oamenilor – El prezintă pe Dumnezeu în maximă apropiere.

Împărăția lui Dumnezeu este, din momentul apariției lui Hristos, în mijlocul oamenilor – predica Lui fiind revelația prezenței acestei Împărății, predica prin care se revelează Persoana Sa. De asemenea, predica lui Iisus este și chemarea adresată oamenilor, ca să primească această Împărăție ca unică șansă a vieții lor adevărate, veșnice și depline. Sau, precum arată Sfântul Chiril al Alexandriei: „Hristos, prin ceea ce aduce în Sine Însuși, a descoperit în Ipostasul Său tipurile legii. El a mutat în Ipostasul Său tipurile la adevăr.” Trupul lui Hristos, cuvintele Lui omenești, rămân încă „tipuri”, „simboluri” ale dumnezeirii Lui. Dar acum tipul nu mai este despărțit de Dumnezeu, ci Dumnezeu S-a făcut El Însuși „tipul Său”,  „simbolul Său” – cei aflați lângă El au simțit prin cuvintele Lui omenești, prin privirile Lui și prin toată înfățișarea, comportarea și faptele Lui, dumnezeirea nevăzută a subiectului Său, și au transmis acestea fie în scris, prin Sfânta Scriptură, fie prin intermediul Sfintei Tradiții, urmașilor, pentru a eterniza învățăturile și poruncile dumnezeiești, ca acestea să aducă perpetuă roadă în sufletele credincioșilor.[3]

De asemenea, Mântuitorul Hristos ni Se înfățișează, în cadrul scrierilor noutestamentare, drept cel mai de seamă împlinitor al voinței lui Dumnezeu, întreaga Sa activitate și propovăduire vădind o înțelegere profundă a acesteia, manifestată prin săvârșirea celor necesare în vederea mântuirii neamului omenesc, indiferent de greutatea faptelor respective, așa cum sugestiv este arătat în episodul rugăciunii din grădina Ghetsimani. Deplinătatea supunerii Mântuitorului Hristos în fața voii Tatălui  este dată și de faptul că Acesta știa dinainte faptele ce urmau a se petrece, fapte ce erau aproape imposibil de îndurat pentru un om.

Totodată, întreaga activitate de propovăduire a Fiului lui Dumnezeu vădește îndemnul constant adresat oamenilor de a se supune voinței mântuitoare a Creatorului, sintetizat de una dintre cererile Rugăciunii domnești: „Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”, prin care oamenii sunt îndemnați să caute instaurarea împărăției mesianice din viața aceasta.

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază deplina supunere a Mântuitorului Hristos în fața voii Tatălui, dar și faptul că Acesta reprezintă însăși voia enipostaziată a Tatălui prin versete precum: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34) ori: „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Și aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toți pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38-39). În aceste versete este arătată pe larg deplinătatea supunerii Mântuitorului în fața voinței Tatălui, prin suprema smerire de Sine, prin actul chenotic, și ulterior prin Patimile și Învierea Sa, care a dat voinței umane posibilitatea de a dobândi mântuirea, prin unirea ei în scop cu voia divină.


[1] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, p. 135.

[2] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, p. 137.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pp. 115-123.

 

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea I

 

 

”Luați aminte la această poveste (a rabinului Eisik din Cracovia; n.m.)! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.[1]

 

Zilele de dinaintea Crăciunului care a trecut le-am petrecut în Ardeal; iar în ziua despre care vorbesc pașii ne purtau agale prin Piața Mare din Sibiu, în Târgul de Crăciun, în apropierea Roții Mari. O seară caldă, în ciuda faptului că cernea ușor din cer o lapoviță măruntă, care se străduia să rămână discretă și să nu stânjenească niciunui oaspete al târgului pofta de plimbare, vin fiert, colac secuiesc sau turtă dulce.

Ne-am așezat lângă Roata Mare la o masă, alături de alți câțiva mușterii ce priveau spectacolul târgului și savurau vinul fiert și luminile care-și schimbau culorile de pe circumferința Roții. ”Doriți să beți ceva? Comanda se face înăuntru” ne întreabă o chelneriță de-a localului, care s-a dovedit a fi o ciocolaterie. ”Să bem ceva, de ce nu? Dar ce? Păi, ciocolată, ce altceva?”, ne zicem noi și intrăm.

 

Cărțile ca niște aripi

Frumos afară, dar plăcut și înăuntru. Am decis să rămânem puțin în căldura ciocolateriei, alături cu o ceașcă de ciocolată albă, cu cremă de lapte și fructe (soția mea) și de o altă ceașcă cu ciocolată neagră, caramel sărat și chili (eu). Am ales o masă dintr-un colț al localului, iar când am privit mai atent peretele am constatat că era literalmente tapetat cu cărți. Eram amândoi alături de mii de aripi de hârtie tipărită, care te invitau să le frunzărești, să le zbori, să le citești. Ca niște aripi de îngeri.

 

Mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă

 

Cumva întâmplarea se leagă cu o alta, care s-a petrecut alte două zile mai târziu, când la mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus căutam în pangar, așa cum facem de fiecare dată când poposim acolo, cărți care să devină amintiri de neuitat. Iar eu am găsit cartea din care am citat chiar la început și, frunzărind-o, mi-au rămas ochii pe următorul pasaj: ”Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezență prin așteptarea ta.”

Mi-am amintit că niciodată când pun mâna pe Biblie nu-mi actualizez mai bine prezența lui Dumnezeu decât atunci când răsfoiesc două cărți vecine din cuprinsul său, și anume Eccleziastul și Cântarea Cântărilor. Una deplânge ”nestatornicia lucrurilor pământești”, cealaltă cântă ”iubirea profană” dintre doi păstori și nu găsește că ”săruturile gurii” lui, sau ale ei sunt de rușine, dimpotrivă. Și mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă.

 

Un profet deghizat în rege

O carte care mi-a trecut demult prin mână, se numea ”Despre mitologia și filozofia Bibliei”, scrisă de un oarecare M. S. Belenki (niciodată n-am știut de unde vin M. și S., iar acum, că nu mai găsesc cartea în bibliotecă, nu știu dacă mai am vreo șansă să aflu), spunea despre Eccleziast că ar fi fost impusă de rabinul Yonahan ben Zakkai într-un Consiliu de rabini și talmudiști care încercau să construiască corpul cărților a ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament, sub motivația că Eccleziastul era Solomon, fiul lui David și împărat al Ierusalimului. Nu a durat foarte mult până când exegeții textului au început să conteste ideea că Solomon ar putea fi autorul textului, pentru că un monarh nu ar avea de ce să deplângă soarta supușilor săi, a ”celor apăsați” pe care ”nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea”, fără a-și recunoaște ca arbitrară domnia sa.

 

Deșertăciunea deșertăciunilor este viața pe care omul o trăiește

 

Avem, așadar, de-a face cu o poveste simbolică, cu un profet deghizat în monarh ce vorbește prin textul pe care l-a scris în parabole celor care-l vor citi peste timpuri, despre ”deșertăciunea deșertăciunilor” care este viața pe care omul o trăiește, și ”ce folos are (…) din toată truda lui (…)?” Trebuie să recunoaștem, exercițiul Eccleziastului este plin de înțelepciune, așadar atribuirea textului împăratului Solomon nu face decât să-i recunoască încă de la început marca gândirii drepte și înțelepte.

 

Povestea e uneori singura cale de a rosti un adevăr

Făcând analiza vorbitului în parabole la Iisus, Andrei Pleșu ne învață că acest tip de transmitere a mesajului este aproape singura cale posibilă pentru oamenii care vor și încearcă să înțeleagă mesajul divin: ”Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm.” (ibidem) Cum să înțeleagă omul atunci mesajul acesta plin de înțelepciune, dar amar ca un leac greu de înghițit, dacă nu ar fi fost de la început atribuit lui Solomon, pentru ca leacul să poată fi înghițit și parabola percepută de start și apoi tratată ca atare, căci: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub cer.

 

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii s-a schimbat

 

Dar tot Eccleziastul este cel care face trecerea către textul următor, al Cântării Cântărilor, cu îndemnul de a cântări potrivit și înțelept absolut toate aspectele vieții: ”Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui se schimbă.” Căci viața nu este doar un prilej de plângere, ci și de bucurie. Și dragostea față de Dumnezeu nu tăgăduiește dragostea oamenilor și nici nu o invidiază, ba chiar dimpotrivă, îi este încununare!

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii în care-mi savuram delicioasa băutură (dulce și picantă ca o viață bună, completă), închisă între pereții unei ciocolaterii sibiene, s-a schimbat și ea: aveam în fața ochilor un tavan cu cadouri. Iată, mi-am spus, ce ne așteaptă dacă ne schimbăm privirea de la orizontala cotidiană și comodă, la verticala care ne impune să îndrăznim.

 

Peretele1

 

Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!”

Cântarea Cântărilor este probabil cel mai comentat text al Bibliei, pentru că i-a intrigat pe mulți cu aparenta sa frivolitate. Este ca o acadea, ca un platou cu fructe pe o masă încărcată, ca o apă rece, proaspătă și ușor acidulată într-o zi dogoritoare. Și cu toate acestea, la fel ca și Eccleziastul, textul Cântării Cântărilor este considerat unul din textele sapiențiale, este unul din cele cinci suluri citite de evrei la marile lor sărbători; în particular pe acesta îl citesc chiar de Paștele Evreiesc (Pesah), care celebrează ieșirea din Egipt.

După leacul amar al Eccleziastului (care, apropo, se citește de către evrei la Sukkot, Sărbătoarea Corturilor), cum anume poți să percepi un text în care citești: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! (…) Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu!” Eu nu am altă imagine în minte acum decât acel tavan cu cadouri! Dar, să nu uităm, verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ”luminează fața și asprimea feței (…) se schimbă”, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții.

Iar dacă nu credem că este așa, textul ne avertizează către final: ”Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.” În iubire suntem mereu la un pas de deșertăciune; tavanul cu cadouri poate rămâne mereu doar o imagine la o distanță infinită, dacă nu luăm aminte cum se cuvine la peretele cu cărți de alături.

 

Cum se deschide cerul

Și dacă parabola nu vi se pare la locul ei aici, luați aminte că și Iisus a vorbit în parabole, chiar dacă a stârnit mirarea ucenicilor săi. Pentru că: ”Sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula reală a acestui ′credit′ este ′Împărăția lui Dumnezeu′ și orientarea constantă spre ea.” (Andrei Pleșu, ibidem)

Ne-am ridicat, am plătit și am ieșit din ciocolaterie în aerul ceva mai răcoros al serii. Lapovița se oprise, iar veselia era în toi în Piața Mare, în Târgul de Crăciun. Lângă Pomul de Crăciun o trupă de suflători cânta colinde. Am pornit într-acolo, însoțiți de aroma scorțișoarei și aburii vinului fiert. Se interpreta la acel moment, ”Silent Night, Holy Night”. Cerul deasupra noastră era plin de cadouri.

 

 

[1] Martin Buber, citat în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste – Andrei Pleșu; Ed. Humanitas, 2017

Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.

Creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. (…) Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație

Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

1 Martie 1937

În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)

 

Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Cum citim Sfânta Scriptură? - Partea I

29 ianuarie 2024 |
de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia   „Toată Scriptura este de Dumnezeu  insuflată” (2  Timotei 3:16) „Dacă un rege pământesc, împăratul nostru”, spune Sfântul Tihon de Zadonsk (1724–83), „ți-ar scrie o...


Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu - partea II-a

19 august 2021 |
Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică și mai desăvârșită a voinței divine. Ea reprezintă forma ultimă de exprimare a voii lui Dumnezeu, deoarece prin persoana întemeietorului ei, Hristos Dumnezeu Cel Întrupat, harul și adevărul au primit...


Nae Ionescu: "Ce e Predania"

21 februarie 2018 |
Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937. Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu...