Peretele cu cărți. ”Verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ‘luminează fața și asprimea feței se schimbă’, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții”

”Luați aminte la această poveste (a rabinului Eisik din Cracovia; n.m.)! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.[1]

 

Zilele de dinaintea Crăciunului care a trecut le-am petrecut în Ardeal; iar în ziua despre care vorbesc pașii ne purtau agale prin Piața Mare din Sibiu, în Târgul de Crăciun, în apropierea Roții Mari. O seară caldă, în ciuda faptului că cernea ușor din cer o lapoviță măruntă, care se străduia să rămână discretă și să nu stânjenească niciunui oaspete al târgului pofta de plimbare, vin fiert, colac secuiesc sau turtă dulce.

Ne-am așezat lângă Roata Mare la o masă, alături de alți câțiva mușterii ce priveau spectacolul târgului și savurau vinul fiert și luminile care-și schimbau culorile de pe circumferința Roții. ”Doriți să beți ceva? Comanda se face înăuntru” ne întreabă o chelneriță de-a localului, care s-a dovedit a fi o ciocolaterie. ”Să bem ceva, de ce nu? Dar ce? Păi, ciocolată, ce altceva?”, ne zicem noi și intrăm.

 

Cărțile ca niște aripi

Frumos afară, dar plăcut și înăuntru. Am decis să rămânem puțin în căldura ciocolateriei, alături cu o ceașcă de ciocolată albă, cu cremă de lapte și fructe (soția mea) și de o altă ceașcă cu ciocolată neagră, caramel sărat și chili (eu). Am ales o masă dintr-un colț al localului, iar când am privit mai atent peretele am constatat că era literalmente tapetat cu cărți. Eram amândoi alături de mii de aripi de hârtie tipărită, care te invitau să le frunzărești, să le zbori, să le citești. Ca niște aripi de îngeri.

 

Mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă

 

Cumva întâmplarea se leagă cu o alta, care s-a petrecut alte două zile mai târziu, când la mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus căutam în pangar, așa cum facem de fiecare dată când poposim acolo, cărți care să devină amintiri de neuitat. Iar eu am găsit cartea din care am citat chiar la început și, frunzărind-o, mi-au rămas ochii pe următorul pasaj: ”Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezență prin așteptarea ta.”

Mi-am amintit că niciodată când pun mâna pe Biblie nu-mi actualizez mai bine prezența lui Dumnezeu decât atunci când răsfoiesc două cărți vecine din cuprinsul său, și anume Eccleziastul și Cântarea Cântărilor. Una deplânge ”nestatornicia lucrurilor pământești”, cealaltă cântă ”iubirea profană” dintre doi păstori și nu găsește că ”săruturile gurii” lui, sau ale ei sunt de rușine, dimpotrivă. Și mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă.

 

Un profet deghizat în rege

O carte care mi-a trecut demult prin mână, se numea ”Despre mitologia și filozofia Bibliei”, scrisă de un oarecare M. S. Belenki (niciodată n-am știut de unde vin M. și S., iar acum, că nu mai găsesc cartea în bibliotecă, nu știu dacă mai am vreo șansă să aflu), spunea despre Eccleziast că ar fi fost impusă de rabinul Yonahan ben Zakkai într-un Consiliu de rabini și talmudiști care încercau să construiască corpul cărților a ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament, sub motivația că Eccleziastul era Solomon, fiul lui David și împărat al Ierusalimului. Nu a durat foarte mult până când exegeții textului au început să conteste ideea că Solomon ar putea fi autorul textului, pentru că un monarh nu ar avea de ce să deplângă soarta supușilor săi, a ”celor apăsați” pe care ”nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea”, fără a-și recunoaște ca arbitrară domnia sa.

 

Deșertăciunea deșertăciunilor este viața pe care omul o trăiește

 

Avem, așadar, de-a face cu o poveste simbolică, cu un profet deghizat în monarh ce vorbește prin textul pe care l-a scris în parabole celor care-l vor citi peste timpuri, despre ”deșertăciunea deșertăciunilor” care este viața pe care omul o trăiește, și ”ce folos are (…) din toată truda lui (…)?” Trebuie să recunoaștem, exercițiul Eccleziastului este plin de înțelepciune, așadar atribuirea textului împăratului Solomon nu face decât să-i recunoască încă de la început marca gândirii drepte și înțelepte.

 

Povestea e uneori singura cale de a rosti un adevăr

Făcând analiza vorbitului în parabole la Iisus, Andrei Pleșu ne învață că acest tip de transmitere a mesajului este aproape singura cale posibilă pentru oamenii care vor și încearcă să înțeleagă mesajul divin: ”Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm.” (ibidem) Cum să înțeleagă omul atunci mesajul acesta plin de înțelepciune, dar amar ca un leac greu de înghițit, dacă nu ar fi fost de la început atribuit lui Solomon, pentru ca leacul să poată fi înghițit și parabola percepută de start și apoi tratată ca atare, căci: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub cer.

 

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii s-a schimbat

 

Dar tot Eccleziastul este cel care face trecerea către textul următor, al Cântării Cântărilor, cu îndemnul de a cântări potrivit și înțelept absolut toate aspectele vieții: ”Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui se schimbă.” Căci viața nu este doar un prilej de plângere, ci și de bucurie. Și dragostea față de Dumnezeu nu tăgăduiește dragostea oamenilor și nici nu o invidiază, ba chiar dimpotrivă, îi este încununare!

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii în care-mi savuram delicioasa băutură (dulce și picantă ca o viață bună, completă), închisă între pereții unei ciocolaterii sibiene, s-a schimbat și ea: aveam în fața ochilor un tavan cu cadouri. Iată, mi-am spus, ce ne așteaptă dacă ne schimbăm privirea de la orizontala cotidiană și comodă, la verticala care ne impune să îndrăznim.

 

Peretele1

 

Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!”

Cântarea Cântărilor este probabil cel mai comentat text al Bibliei, pentru că i-a intrigat pe mulți cu aparenta sa frivolitate. Este ca o acadea, ca un platou cu fructe pe o masă încărcată, ca o apă rece, proaspătă și ușor acidulată într-o zi dogoritoare. Și cu toate acestea, la fel ca și Eccleziastul, textul Cântării Cântărilor este considerat unul din textele sapiențiale, este unul din cele cinci suluri citite de evrei la marile lor sărbători; în particular pe acesta îl citesc chiar de Paștele Evreiesc (Pesah), care celebrează ieșirea din Egipt.

După leacul amar al Eccleziastului (care, apropo, se citește de către evrei la Sukkot, Sărbătoarea Corturilor), cum anume poți să percepi un text în care citești: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! (…) Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu!” Eu nu am altă imagine în minte acum decât acel tavan cu cadouri! Dar, să nu uităm, verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ”luminează fața și asprimea feței (…) se schimbă”, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții.

Iar dacă nu credem că este așa, textul ne avertizează către final: ”Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.” În iubire suntem mereu la un pas de deșertăciune; tavanul cu cadouri poate rămâne mereu doar o imagine la o distanță infinită, dacă nu luăm aminte cum se cuvine la peretele cu cărți de alături.

 

Cum se deschide cerul

Și dacă parabola nu vi se pare la locul ei aici, luați aminte că și Iisus a vorbit în parabole, chiar dacă a stârnit mirarea ucenicilor săi. Pentru că: ”Sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula reală a acestui ′credit′ este ′Împărăția lui Dumnezeu′ și orientarea constantă spre ea.” (Andrei Pleșu, ibidem)

Ne-am ridicat, am plătit și am ieșit din ciocolaterie în aerul ceva mai răcoros al serii. Lapovița se oprise, iar veselia era în toi în Piața Mare, în Târgul de Crăciun. Lângă Pomul de Crăciun o trupă de suflători cânta colinde. Am pornit într-acolo, însoțiți de aroma scorțișoarei și aburii vinului fiert. Se interpreta la acel moment, ”Silent Night, Holy Night”. Cerul deasupra noastră era plin de cadouri.

 

 

[1] Martin Buber, citat în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste – Andrei Pleșu; Ed. Humanitas, 2017

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Istoria Bisericii Sfânta Treime din Rășinari. Constrânși de autoritățile austro-ungare, sătenii au luptat paisprezece ani pentru a ridica un nou lăcaș de cult
Concert de colinde și expoziție de icoane: darul de Crăciun al copiilor de la Gradinițele ”Arc-en-Ciel” și de la Liceul Pedagogic Ortodox “Anastasia Popescu”
VIDEO Concert extraordinar de colinde în Casa Bulboacă și Asociații: corul Armonia a adus marea veste bună a Nașterii lui Iisus
Cunoaște România: patru biserici fortificate din Transilvania cu o vechime de cel puțin cinci secole