Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

biciclete

Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor fiind nelipsitele două roți. Astăzi, formele bicicletei nu diferă foarte mult de la un model la altul, iar posesorii acestora sunt liberi să-și „pună creativitatea la contribuție” pentru a-și exprima individualitatea. Dacă v-a plăcut serialul de televiziune „American Chopper”, când în fiecare episod se prezenta restaurarea sau chiar realizarea de la zero a unei motociclete, să asiști la același proces desfășurat în jurul unei biciclete este la fel de savuros.

Matricea Românească a pătruns, în Timișoara, într-un astfel de atelier și a cunoscut trei tineri care și-au transformat pasiunea pentru două roți într-o afacere care funcționează pe un principiu adânc înrădăcinat în mentalitatea românească: nu aruncă, ci repară.

Raul Gârleanu și Mihai Borcescu, absolvenți de Arhitectură, au fondat acum câțiva ani „Bicicle TeMe”, după ce au constatat că bicicletele proprii – recondiționate într-un stil aparte – sunt apreciate pe străzile timișorene și că primesc solicitări similare. Acum câteva luni, a fost adus în echipă și Cristi Bereczky, iar cei trei construiesc, personalizează, recondiționează, repară și oferă sfaturi cu privire la păstrarea și utilizarea bicicletei.

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru)

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru) Foto: arhiva personală

„Când ne-am găsit un spațiu pentru atelier, am considerat că era prea mare, pentru că erau 50 metri pătrați, șase biciclete, un banc de lucru, și o canapea. După aproximativ șase luni, spațiul era plin, aveam de lucru zilnic. Am fost bine primiți de comunitatea bicicliștilor. Când am început să facem și cargo-biciclete, chiar nu mai aveam spațiu liber. A trebuit să ne mutăm în alt loc și am avut noroc să prindem unul aproape de centru”, a început Raul relatarea despre cum a evoluat Bicicle TeMe.

Cum recunoaștem pe străzile Timișoarei – și nu numai, din câte mi s-a spus – o bicicletă care a plecat din atelierul băieților? La această întrebare ne-a răspuns Mihai, subliniind că paleta de culori este cea care face diferența: „În general, culorile sunt pastelate, și multe dintre biciclete au cauciucuri crem. Nu folosim culori stridente: roșu, roz, verde fosforescent. Am mai văzut multe biciclete foarte colorate și încărcate. Noi păstrăm o notă de simplitate. Oamenilor le-a plăcut mult asta, dar și ideea de biciclete simplu de întreținut și personalizate. Fiecare vrea ceva aparte, prin care să iasă în evidență”. Raul a completat, explicând că, deși clientul sosește cu propriile idei, ei încearcă să își exprime punctul de vedere și să găsească îmbinarea pefectă a detaliilor.

Pe lângă „cele văzute”, băieții au menționat că la fel de importante sunt și aspectele nevăzute, care-i asigură biciclistului o perioadă lungă de pedalare a vehiculului ecologic.

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

„Ținând cont că facem și reparații, încercăm să menținem calitatea produsului cât mai înaltă, respectiv să o menținem pe linia de plutire cu piese bune. Încercăm să convingem clienții că o bicicletă de calitate joasă nu este una în care să investească. Dacă se strică o piesă, încercăm să aducem aceeași piesă sau chiar una mai bună”, a explicat Mihai.

Vestul țării are o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor»

Potrivit fondatorilor Bicicle TeMe, o bicicletă bună este cea „în care poți avea încredere că te va duce și te va aduce înapoi acasă și pe care nu trebuie să o duci la reparat o dată pe săptămână. Penele sunt comune, avem cioburi, cuie și pe piste de bicicletă – acest lucru se întâmplă oriunde. Dar fiabilitatea, încrederea că bicicleta «va ține», că va merge bine, sunt ceva important pentru noi. La una de calitate joasă pot ceda piesele în timpul unei pedalări de grup, și rămâi în urmă în timp ce ceilalți merg mai departe. Nu considerăm că e acceptabil pentru un oraș micuț”.

Bicicletă tip custom cruiser

În atelierul care se bucură de prezența a  doi teckeli extrem de prietenoși, deși întâmpină vizitatorii cu lătrături puternice, au pătruns bicicletele tuturor categoriilor de persoane, chiar și din afara Timișoarei.

„Vin și studenți din Germania care locuiesc aici. Ei sunt obișnuiți să meargă cu bicicleta la ei acasă și li se pare normal să o facă și aici, unde studiază. De asemenea, avem clienți toate vârstele. Fetele vor întotdeauna biciclete frumos colorate, cu un stil clasic și, neapărat, trebuie să existe un coș în fața acestora”, s-a amuzat Raul.

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Pe lângă bicicletele de care băieții se ocupă zi de zi, în atelier au fost desfășurate proiecte cu care aceștia se mândresc, precum restaurarea bicicletelor din anii ’50, dar și realizarea unei biciclete de mari dimensiuni (chopper bike, foto deschidere), lungă de trei metri, care a uimit țara. „Se merge mai ciudat cu ea, dar se poate. E la fel ca la tir sau la autobuz. Trebuie mult loc de manevră”, au dezvăluit interlocutorii noștri. De asemenea, nici vestitele Pegasuri nu lipsesc din portofoliul lor, alături de bicicletele ale căror construcții au început cu o singură piesă.

Deși Timișoara poate fi comparată, în ceea ce privește comunitatea bicicliștilor, cu București sau Cluj, Cristi a punctat că încă este loc de educație la acest capitol și nu-și explică de ce, odată cu renovarea Centrului Vechi al orașului, ele sunt interzise în spațiul respectiv. Însă Raul a adăugat optimism, spunând că în ultimii ani se observă o toleranță din ce în ce mai ridicată a șoferilor față de vehiculele cu două roți, „atât timp cât bicicliștii nu se expun sau nu fac nebunii în trafic”.

Așa gândim noi, românii: se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă

Același Raul a mai spus că „Vestul țării are, din câte știm, o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor». Credem că provine din influența austro-ungară. În zona de Vest s-a dezvoltat, poate, și din cauza terenului. Este plat, nu avem dealuri, poduri, nimic greu de depășit cu o bicicletă, și acest lucru o face un instrument foarte ușor de folosit în deplasările zilnice, fără nimic complicat”.

Bicicletă construită în atelierul Bicicle TeMe

Specificul românesc care gravitează în jurul muncii lor este acea dorință de a repara lucrul care li se așază pe tejghea și de a nu-l arunca.

„În străinătate se practică: «Gata, nu mai merge bine, schimbăm, luăm ceva scump». La noi e: «Hai să vedem ce are, e un pic de lucru la ea, durează câteva ore, nu costă mult, și o să meargă mult timp de acum încolo». Ideea aceasta e înrădăcinată în mentalitatea românească. Se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă.”

Maria are 50 de ani “şi mărunţiş”, dacă ar fi să parafrazăm o expresie de pe alte meleaguri. E o expresie care descrie bine – şi la propriu şi la figurat – situaţia româncei originare din Sighişoara, pe care hazardul a vrut să o întâlnim în Olanda, într-o zonă cochetă din estul Amsterdamului, în cartierul Oosterpark, acolo unde – inevitabil – face curăţenie la o pensiune deţinută de un cuplu respectabil, dar îmbătrânit, de batavi.

Povestea ei e desprinsă din Cartea Exodului românilor, apărută după Revoluţie, şi urmează firul narativ clasic: a ajuns aici cu familia ei în 2007, imediat după intrarea României în Uniunea Europeană, doar cu bagajele, fără nici un ban şi neavând bilet de întoarcere. Era vremea când toate visele păreau posibile, iar mirajul traiului mai bun de peste hotare îi făcea pe români curajoşi ca la Mărăşeşti şi încrezători cât să plonjeze în necunoscut. Promisiunea prosperităţii occidentale, după ani de angoase comuniste şi de sacrificii sub demnitate în tranziţie, era prea tentantă pentru a fi declinată. Aproape zece ani mai târziu, realismul a avut timp să se instaleze şi – e de bănuit din vocea ei tristă – să lase cicatrici: “Cine crede că aici umblă câinii cu covrigi în coadă se înşală. Este frumos, este civilizat, nimic de zis, dar viaţa este grea. Mai ales dacă începi de la 0, cum am făcut noi…”. Doar pe chirie, Maria şi familia ei plătesc 1000 de euro într-o metropolă europeană – Amsterdam – celebră pentru preţurile mari, lalele şi libertinaj.

Amsterdam, oraşul plăcerilor interzise

Face menaj în mai multe locuri, printre care şi Parkzijde, un B&B (Bed and Breakfast, n.r.) al cărui manager de conjunctură (sora proprietarului îi ţine locul acestuia pe timpul vacanţei) o descrie drept “omul meu de încredere. Maria este ca un student care îşi depăşeşte maestrul, fiindcă de multe ori când o consult, ştie mai multe decât mine”.

Maria parcurge zilnic zeci de kilometri pe bicicletă în Amsterdam, pentru a ajunge în locurile unde lucrează ca menajeră

În ce o priveşte, Maria – o ardeleancă liniştită, cu grai molcom, care nu-şi bănuieşte calităţile ci doar le dovedeşte – e vizibil bucuroasă că poate vorbi limba română cu ai ei.

“Pe aici [în Amsterdam] nu prea vin români. Foarte rar! Ce mai văd, mai văd pe Facebook, inclusiv de la românii stabiliţi aici.”

Râul Amstel, o emblemă a Amsterdamului

Ridicăm subiectul credinţei, care ar trebui să fie axul central al solidarităţii în diasporă:

“Există o biserică românească la care am fost şi eu, în Den Haag (Haga, n.r.). Însă, chiar şi aşa… nu există unitate. Românii, chiar când se văd unii pe alţii, se evită, lasă capul în jos, merg mai departe. Nu ştiu de ce. Nu vor să spună cine sunt, fiecare îşi vede interesul propriu”, suspină Maria, care locuieşte în nordul Amsterdamului şi parcurge zilnic – între locurile de muncă – zeci de kilometri pe bicicleta electrică primită cadou de la soţul ei. “Despre olandezi, ce să spun? Îţi zic «Bună ziua» şi îşi văd de viaţa lor.” Prinse în goana febrilă a vieţii, bicicletele nu se opresc pentru români.

Românii, când se văd unii pe alţii, se evită, lasă capul în jos, merg mai departe

Fără să fie provocată, Maria mărturiseşte cu sufletul greu că s-ar întoarce şi mâine în ţară, însă ceea ce o face să îşi sacrifice în continuare liniştea personală este un ideal superior, altruist – bunăstarea copiilor. “Tot în ţară este cel mai bine. Acolo avem familia, prietenii… Chiar vorbeam recent cu soţul meu şi ne întrebam: «Ce mai căutăm noi aici?». Doar pentru copii mai stăm! Amândoi au locuri de muncă. Fiica mea a continuat şcoala la Amsterdam şi, fiindcă iubeşte teatrul, a încercat să intre la Universitate. Din 1000 de candidaţi, a reuşit să se califice în ultimii 30 însă, chiar dacă a învăţat olandeza, accentul i-a rămas şi nu a promovat la proba finală. Acum mai are colaborări în domeniu, dar lucrează şi la Anne Frank Huis (casa memorială dedicată victimei ororilor naziste, n.r.)”, spune cu mândrie Maria.

Amsterdam oferă panorame impresionante

Din păcate, nu doar bicicletele, ci şi avioanele sunt intransigente cu românii. O lăsăm pe Maria cu regretul pe care-l încerci atunci când îţi părăseşti un frate, conştienţi că dorul de ţară pe care aceasta îl încearcă e expresia unei suferinţe interioare, a dramei dezrădăcinării. La urma urmei, fie pământul străinătăţii cât de fertil, stejarii nu cresc între lalele.

biciclete


Stejarii nu cresc între lalele

10 octombrie 2016 |
Maria are 50 de ani “şi mărunţiş”, dacă ar fi să parafrazăm o expresie de pe alte meleaguri. E o expresie care descrie bine - şi la propriu şi la figurat - situaţia româncei originare din Sighişoara, pe care hazardul a vrut să o întâlnim în Olanda,...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează