Soarta a arătat bunăvoință față de sufletele noastre, oameni care au ascuns sub preșul imaginar cele mai frumoase amintiri ale copilăriei, și ne-a purtat pașii într-un templu al cunoașterii. Întâmpinarea oaspeților în Prima Școală Românească, din Brașov, îi revine, înainte de toate, mirosului dulce-amărui al cărților vechi pe care le ocrotește instituția. Abia apoi, zâmbetul și vocea înțeleaptă ale preotului Vasile Oltean își intră în drepturi și dau binețe. Preotul prof. dr. Oltean este directorul instituției de învățământ devenită – cum altfel? – muzeu. Deși titulatura oficială sugerează un jilț de birocrat, părintele este mai mult decât un cârmuitor, întrucât de 49 de ani – fără nicio zi de concediu – acesta se îngrijește de patrimoniul pe care-l are «sub aripă» și se află într-o continuă cercetare a celor 6000 de tomuri și 30.000 de documente vechi de sute de ani și de o valoare inestimabilă.

„Da, sunt asigurate. De către Cel de Sus”, a răspuns preotul Oltean întrebării noastre mundane referitoare la soarta codexurilor prețioase despre care ne-a vorbit vreme de câteva ceasuri memorabile. Prima Școală Românească este situată în curtea bisericii Sfântul Nicolae din Brașov, ambele aflate în cartierul istoric Șcheii Brașovului – proximitatea celor două instituții nu este întâmplătoare, întrucât încă din Evul Mediu, oamenii Domnului erau cei mai învățați membri ai comunităților și – ce este cel mai important – perpetuau cunoașterea.

„Mama” școlilor românești de astăzi se află la Brașov

„Suntem în cea mai veche școală din țară. Știam despre școala aceasta că este din secolul XVI – așa scrie în istoria învățământului, pentru că așa vor mușchii lor. Dar – să spunem, să înțeleagă tot omul – s-au zidit sfânta Biserică și Școala la 1495. Avem și o bulă papală, a lui Bonifaciu al IX-lea, de la 1399, care vorbea despre «schismaticii din Șchei, care primeau învățătură de la pseudo-dascăli» (această bulă, datată 25 decembrie 1399, confirmă existenţa unui lăcaş de cult şi învăţătură ortodoxă în Şchei, n.r.). Vă dați seama ce argument teribil, de la 1399? De asemenea, avem manuale din veacurile XI-XII. Dacă avem manual, cum să nu avem și școală la acea vreme?”, a explicat, pe nerăsuflate, Vasile Oltean, începuturile Primei Școli Românești. Încă de la primele explicații ale interlocutorului nostru ni s-a dezvăluit faptul că avem de-a face cu o personalitate enciclopedică, pasionată de tot ceea ce înseamnă nașterea, evoluția și soarta cărții românești.

Muzeul „Prima Școală Românească” din Brașov Foto: Marius Donici

Faptul că unul dintre cele mai scumpe bunuri din lume este informația, pentru că oferă putere, constituie deja un truism care nu mai provoacă pe nimeni. Fiecare țară a avut perioada ei „neagră” de eradicare a cărților, „armele” cu pagini albe cu care mintea omului era ascuțită, demers considerat a fi periculos de către conducătorii care își doreau supuși îndobitociți. Nici România nu a scăpat de acest flagel, care „a intrat cu bocancii” în lăcașul Domnului și a ars codexurile vechi de sute de ani. Dar unii preoți nu s-au conformat, dorința de a proteja cartea fiind mai puternică decât teama de moarte.

„Preoții care au avut curaj au îngropat documentele în morminte, în cimitire. Preotul nostru, Ioan Prișcu, le-a urcat în turnul bisericii, a zidit ușa intrării în turn și nu a mai știut nimeni de ele. Abia în 1962, profesorul Colan, recent întors din pușcărie, a fost angajat aici ca muncitor necalificat tâmplar – deși avea trei licențe și două doctorate -, și a urcat în turn să ia o scândură. Trăgând de o scândură, s-a dărâmat ușița creată și au fost descoperite 6000 de cărți vechi și 30.000 de documente. Așa ne-am înzestrat noi cu acest potențial spiritual foarte bogat, confirmat de cărțile și de documentele pe care le avem. Prin prisma lor, înțelegem valoarea Școlii, în context istoric.”

Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt

Încă din cele mai îndepărtate vremuri, Biserica a reprezentat factorul cultural suprem, iar cei mai învățați cărturari purtau sutană. De notat că statutul de preot era dobândit după o perioadă de timp mai mare decât cea necesară formării în alte profesii: notar – trei luni, profesor – șase luni și preot – nouă luni. În țara noastră, Biserica a avut și rolul de a ne păstra neschimbată limba.

Preotul Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Școală Românească”, Brașov

„Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt. Una e să stai în biserică 20 de minute la o mesă catolică, alta e să stai șapte ore la o liturghie, la o vecernie și la tot ce avem noi. După șapte ore de biserică, credeți că omul merge acasă și se ceartă cu nevasta în altă limbă? Tot în română. La noi, și înjurăturile sunt bisericești”, a glumit Vasile Oltean.

Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic

Ce rol mai deține astăzi Biserica în păstrarea și îmbogățirea culturii românești? Interlocutorul nostru ne-a răspuns că instituția de cult încă are o contribuție importantă, îndeosebi în virtutea faptului că preoții reprezintă, în special în Ardeal, totum factum.

Sala „Anton Pann”, unde a predat binecunoscutul poet (1796 – 1854)

„În biserică, tot timpul a fost o confluență între culte și, dacă «popa» nu predica și rămânea numai la textul liturghic, creștinul mergea incomplet acasă. Contribuția preoților există și astăzi, dar unii nu o văd – câți săraci sunt ajutați și cât se implică. Biserica nu se bate în piept și nici nu iese în stradă să spună: «Uite ce am făcut!», ci are modestia firească și bunul-simț al omului din biserică. (…)

Dar noi nu vrem să vedem rolul Bisericii, scoatem icoanele din școli, denigrăm preoțimea. O instituție care a ținut în unitate acest popor, de 2000 de ani, în limbă, în cultură, în valoare, vii acum tu, un deștept, și o lovești! Ea nu a greșit niciodată cu nimic. Dacă a greșit un preot, se poate întâmpla, pentru că e om și el, și trebuie să fie pedepsit ca orice cetățean. Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic. Adeseori, boala fizică este generată de cea mentală.”

Cultura română, păstrată prin cunoaștere și interes

Într-o societate în care brațul lung al globalizării devine din ce în ce mai acaparant, păstrarea valorilor naționale reprezintă un ideal cu care nu mai rezonează mare parte dintre tinerii de astăzi. Acceptarea influențelor celorlalte popoare nu este, desigur, condamnabilă decât în contextul în care sunt uitate valorile autohtone, iar cunoașterea și interesul față de propria istorie reprezintă scutul de nădejde.

„În momentul în care nu îți cunoști istoria, bineînțeles că devii insensibil la valorile istoriei. Observ și în manuale, formule de anulare a afecțiunii elevului față de istorie. Cum? Sunt texte în manuale cu un limbaj elevat atât de puternic, încât ei nu înțeleg nimic. Mai este denigrarea valorilor. Scrii că Decebal avea buze senzuale și că Traian avea breton… Afirmații din manuale care sunt de condamnat. Și le ridicăm în slăvi pe ale altora. Dar, acum, toți suntem savanți.”

Pentru că discuția a gravitat în jurul învățăturii și al cărții românești, referința la diaconul Coresi (? – 1583) a fost inevitabilă, mai ales în condițiile în care eforturile sale de a tipări carte românească nu sunt recunoscute în prezent la adevărata lor importanță. Coresi a tipărit la Brașov – o replică a tiparniței sale se află în Prima Școală Românească – nu mai puțin de 39 de titluri de carte românească, în sute de exemplare, fiecare titlu având aproximativ 700 de pagini, o zestre de carte unică în lume la acea vreme. Nu numai că lucrările tipărite de către diaconul Coresi erau folosite de fiecare biserică din țară și că acesta a reușit să acopere întreg perimetrul vieții creștine – oferind lumii cărți liturgice, catehetice (ce expun învățăturile morale ale religiei creștine), dogmatice, omiletice (ce expun principiile și regulile oratoriei bisericești) -, dar celui mai mare cărturar al timpului i se datorează și limba literară de care ne bucurăm astăzi.

Vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa

„El este ctitorul limbii noastre literare, și îmi permit să afirm așa ceva, pentru că, filolog fiind, știu ce înseamnă limbă literară, o limbă gramaticalizată. Orice filolog vă confirmă că o gramaticalizare a unui text se face în termen de cel puțin 1000 de ani și o limbă devine literară tot după 1000-2000 de ani. Dar îmi îngădui să vă citez un scurt text din Coresi, să auziți limba română de la vremea aceea, și să ajungeți la concluzia la care am ajuns și eu. Citez din «Tâlcul Evangheliilor»: «Dacă am cetit, bine am socotit și am aflat toate că tâlcuiesc și mie toate-mi plăcură. Și am scris cu tiparul vouă, fraților românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa».

Vasile Oltean, arătându-ne cum se folosea tiparnița lui Coresi

Vă spun cu o responsabilitate de filolog: nicio țară din lume nu are azi limba din veacul XIV. Dacă ar fi să apelăm la Shakespeare, care se năștea în anul 1564, limba lui nu poate fi citită de niciun englez, decât de specialiști, cu dicționarul. (…) Diaconul Coresi venea din Târgoviște într-un Ardeal bântuit de mare primejdie de natură religioasă. Apăruseră luteranii, calvinii, husiții, respinși din catolici. Ortodocșii nu aveau nici Mitropolie, nici Episcopie. În biserică, foloseau limba slavonă (secolul XI – XVI, în «întunericul de cuvinte», cum zicea Coresi). Nea‘ Gheorghe mergea la biserică, preotul «păsărea» în slavonă în altar, nu înțelegeau nimic nici nea‘ Gheorghe, dar nici popa. Era o limbă neînțeleasă. Și vine Coresi, după 500 de ani de slavonie în biserică, și «își permite» să tipărească carte bisericească în limba română. Din punctul de vedere al epocii, aceasta este o erezie, pentru înlocuia limba sacră cu una vulgară, ceea este nepermis.”

Preluând un text din Corinteni, diaconul Coresi a oferit un argument solid și greu de dărâmat pentru a-și justifica „îndrăzneala”: „Într-o biserică, mai vârtosu-i a grăi cinci cuvinte pe înțelesul meu, ca și alții să înțeleagă, decât întunericul de cuvinte în limbă străină”.

Cărți valoroase, chiar sub nasul nostru

Puțini români știu că Anton Pann (1796 – 1854) a fost profesor la Prima Școală Românească, o sală de clasă primind (foto sus) numele unuia dintre cei mai prolifici poeți de origine română. Acestea fiind spuse, nu greșim dacă afirmăm că pășirea în primele săli de clasă românești echivalează cu o lecție consistentă de istorie, întrucât tomurile ocrotite vreme de sute de ani de către instituție sunt extrem de rare și de importante. Multe dintre ele au fost donate de către Alexandru Lăpușneanu și de către Constantin Brâncoveanu deoarece, așa cum ne-a explicat părintele, domnitorii nu își păstrau biblioteca acasă, ci în ctitoria voievodală. În vitrine am avut șansa de a vedea cărți valoroase: Cazaniile lui Varlaam, Evanghelia de la Govora (1642), toate Bibliile vechi românești – pe care nici Academia Română nu le deține -, Biblia de la Sankt Petersburg (prima Biblie a Rusiei), dar și o Biblie realizată într-un mod cel puțin neobișnuit, aspect care îi conferă unicitate tomului.

Evangheliile scrise pe piele de ied nenăscut, din colecția Primei Școli Românești din Brașov

„Avem un exemplar unic în Sud-Estul Europei, un codex aureus, scris pe piele de ied nenăscut, acoperit cu foiță de aur. Exemplarul a fost scris la mănăstirea Râșca, de lângă Suceava, de către Matia Logofătul în 1560, omul de cancelarie al lui Lăpușneanu, și dăruit de cel din urmă. Are peste 700 de pagini, fiecare având foiță de aur. De ce ied nenăscut? Pentru că pielea lor nu avea porii de respirație deschiși, se scria ușor, și pielea era lipicioasă, deci se punea ușor foița de aur, fără lipici. Dacă punea lipici, s-ar fi scorojit, pentru că lipiciul se făcea cu făină de grâu și ar fi dospit.”

Meșterul Nicolae Diaconu a pornit pe drumul ceramicii din dorința de a căpăta libertate, o noțiune abstractă pe care cu toții ne dorim să o dobândim, dar care nu știm cu exactitate ce presupune. Artistul a găsit libertatea în universul satului autohton, el redând cu ajutorul lutului și cu o măiestrie nepământească, veritabile fresce ale existenței țăranului român.

Născut în Sofronești, un cătun de lângă Iași, Nicolae Diaconu s-a stabilit în Brașov atunci când avea puțin peste 20 de ani, adică după încheierea stagiului militar. Rigorile și duritatea specifice statutului de soldat nu i-au dizolvat creativitatea și talentul, care l-au îndemnat să pătrundă în lumea fără limite a artei populare.

Într-o după-amiază ploioasă de octombrie, când stropii mari de apă ne brăzdau nemiloși chipurile, ceramistul ne-a primit cu drag ca oaspeți în cel mai de preț spațiu din viața sa: atelierul din Codlea, unde lutul prinde suflu vital. „Sigur sunteți și obosiți de pe drum, intrați și uscați-vă întâi”, ne-a întâmpinat cu seriozitate un bărbat impozant, cărunt, cu barba mare, albă, și cu ochi strălucitori și jucăuși, precum ai unui copil. Curând aveam să aflăm că umorul și jovialitatea reprezintă trăsături adânc imprimate în ADN-ul artistului.

Artistul Nicolae Diaconu, mereu „bucuros de oaspeți” Foto: Marius Donici

Încă din pragul atelierului, o ceată de țărani din lut și o turmă de oi ne-au „șoptit” în tăcere că nu ne aflăm într-un spațiu obișnuit.

Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze

A spune cu simplitate că Nicolae Diaconu reface, din lut, lumea satului – țărani veseli, săteni la muncă, boi la jug, oi senine și smerite, bunicuțe înțelepte – reprezintă numai o parte din întregul adevăr referitor la munca maestrului făurar. În numai câteva ceasuri, o bucată amorfă de lut devine, sub degetele fermecate ale meșterului, imaginea fidelă a săteanului onest, muncitor și credincios. Toate aceste figuri l-au ajutat pe meșter să obțină libertatea într-un loc străin.

În spatele fiecărei lucrări în parte se află un personaj real

„M-am simțit exilat și am vrut să mă «răzbun» pe cei care m-au trimis aici, pentru că am fost detașat. «Ce caut eu aici?» Nu aveam prieteni, așa că am căutat Școala Populară de Artă și mi-am creat personajele din sat: mătușa Paraschiva, bunica Rarița, bunica Victoria. În spatele lucrărilor au existat personaje reale. Mi le-am creat singur. (…) La școală, profesorul ne spunea să facem câte o căniță, o scrumieră și eu mă plictiseam, pentru că mi se părea prea simplu. Așa că am furat o bucată de lut și am făcut o lucrare acasă, după care m-am dus și i-am arătat profesorului. S-a uitat, mi-a arătat un colț de masă și mi-a spus: «Aici e locul tău, de acum încolo faci ce vrei». Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze.”

Prima lucrare a meșterului, alături de dacii fiului său, Marius

Chiar dacă anii i-au albit tâmplele, artistul popular încă poartă înlăuntrul său aerul copilăresc și entuziasmu-i cunoscut de către apropiați: „Mi-am lăsat și barbă pentru că, dimineața, când mă uitam în oglindă, vedeam o babă cu părul creț. Ca să scap de ea, am lăsat barba să crească”, a glumit Diaconu, pentru a evita subiectul privind vârsta sa. Ulterior, el ne-a dezvăluit că este născut în 1955.

Când talentul se arată și cu ochii închiși

Nu numai românii au rămas înmărmuriți de detaliile, de fidelitatea și de talentul cu care Nicolae Diaconu a zămislit din lut universul satului țării noastre, ci și străinii, așa cum se întâmplă ori de câte ori se întâlnește un artist desăvârșit, care își dedică întreaga viață creației – expozițiile din Washington, Roma, Paris, Berlin, Shanghai au reprezentat un succes pentru artist, mai ales datorită faptului că acesta a oferit și demonstrații practice.

„Atunci când i se năștea un copil, tatăl îngenunchea în fața pruncului. Îl primea ca pe un dar ceresc”

„La Washington, am făcut o lucrare cu ochii legați, în 40 de minute. În timp ce lucram, auzeam numai flash-urile aparatelor foto, dar nimeni nu spunea nicio vorbă, nimic. Așa respect au avut, că nu au vrut să mă deranjeze. La final au început să mă aplaude și să zică: «Bravo!». M-au curentat așa, pe spate. Aș vrea să mi se mai întâmple”.

Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui

Așa cum ne-a mărturisit, meșterul nostru este un om crescut la țară – aspect ușor de intuit, prin prisma detaliilor lucrărilor sale – și, ca orice român muncitor, el este legat de animale, de casa părintească, dar mai ales de pământul care ne hrănește pe toți: „Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui. În rest, despre lut și despre pământ s-au scris romane. Știu, din familia mea, că din două hectare de pământ, o văduvă de război a crescut șapte copii. Ce adunau vara de pe câmp, mâncau iarna și apoi o luau de la capăt. (…) O olandeză a cumpărat un țăran de la mine. De ce? Îți spun exact ce a zis ea: «Pentru că lucrarea mă întoarce în timp și pentru că și la noi, ca la români, țăranii au trăit în condiții foarte grele, erau gârboviți de muncă, lucrau pământul, aveau fața brăzdată de transpirație, de vânt și de soare». Așa aș descrie și eu țăranul.”

„Și era una la părinți”

Figurile lui Nicolae Diaconu sunt unice nu numai datorită modului de lucru al meșterului (până și hainele sătenilor sunt „croite” separat, din foaie de lut – aici, cunoștințele de croitorie ale acestuia fiind mai mult decât utile), ci și datorită mimicii personajelor – multe dintre ele, inspirate din realitate.

„Țăranul era vesel la cumetrie, la nuntă sau când se îmbăta. După ce treceau momentele astea, iar îl împovărau necazurile”

„Câteodată, cineva îmi aduce o poză și îmi zice: «Uite, fă-o pe mama mare de două ori, ca să îi dau și soră-mii o lucrare». E chiar amuzant, pentru că răspunsul meu este: «Mămicuța ei a făcut-o o singură dată, cum să o fac eu de două ori?». Nu poți repeta lucrarea decât pe matriță, și eu nu lucrez cu matrițe. Nu poți face același personaj de două ori. (…) Am mai făcut în 2000 o lucrare mare, mi-a luat cam jumate de an să o fac: rusificarea țăranilor din Basarabia. Pe o lungime de șapte metri, am așezat 100 de personaje, țăranii deportați. Și acolo, fiecare chip era diferit. Bunelul mi-a povestit, când aveam șapte ani, despre deportarea țăranilor și cum veneau soldații și culegeau, fără explicații, oamenii de pe uliță sau din curți, să îi ducă în Siberia. Îmi povestea cu așa o patimă, cu așa un năduf, încât eu mi-am creat în minte un film cu care am trăit toată viața, până m-am «eliberat». Am făcut lucrarea ca să mă descarc, dar și ca să mă «răzbun» pe cei care le-au făcut rău oamenilor ălora. N-am avut niciun moment de abandon.”

Nicolae Diaconu, vorbind despre lucrarea lui dedicată rusificării țăranilor

Epilog: alt artist român chemat la Ceruri

Meșterul nostru ar fi vrut să mai realizeze un astfel de ansamblu de figuri ceramice: un convoi de deținuți politici, pe care să îl doneze apoi Muzeului de la Sighet. „Deja îmi imaginez bărbați în zeghe, slabi, istoviți, cu cătușe la mâini și la picioare și desculți. La lucrările acestea e dificil, pentru că trebuie să caut resursele mele fizice. Mă poate ajuta Marius, băiatul meu, dar vreau să fie amprenta mea acolo.”

Spre regretul nostru și al poporului român, talentul de netăgăduit al meșterului Nicolae Diaconu, din Codlea, ne-a părăsit pentru o lume mai bună, la câteva zile după ce i-am călcat pragul atelierului. Lucrările pe care el abia aștepta să le realizeze pe pământ își vor găsi acum, cu siguranță, împlinirea în Ceruri.