De ziua marelui Mihai Eminescu, Matricea Românească vă oferă o discuţie „la aniversară” cu profesorul George Ardeleanu, conferenţiar universitar doctor, titularul unui curs de Literatura Marilor Clasici la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre felurile în care îl putem cinsti pe Luceafăr în mod autentic, de mai mult de două ori pe an. „Eminescu ilustrează dimensiunea matriceală a culturii româneşti”, subliniază Ardeleanu.

Matricea Românească: Domnule profesor, pe 15 ianuarie îl aniversăm pe Mihai  Eminescu, cel care rămâne o figură de primă mână a culturii românești. Și, pentru că vorbim despre matricea românească, o să vă întreb ce înțelegeți Dvs. prin această sintagmă? Ce loc ocupă Mihai Eminescu în matricea românească?

George Ardeleanu: Mărturisesc că nu cunosc sensurile pe care le dați Dvs. acestei sintagme. Din punctul meu de vedere, sintagma «matricea românească» ar trimite la o dimensiune profundă a spiritualității românești, la esența ei, la ceea ce este esențial în această spiritualitate. Acea dimensiune profundă a spiritualității românești, la care, din punctul de vedere al unor exegeți, Mihai Eminescu are acces, în timp ce prietenul său, colegul său de generaţie, I.L. Caragiale n-ar avea acces. I. L. Caragiale având acces, în opinia acestora, doar la straturile de suprafață, superficiale, ludice, comice ale spiritualității românești. Matricea trimite aşadar la dimensiunea abisală, metafizică a unei spiritualități.

Probabil că știți că nu toată lumea este de acord cu ideea aceasta de esențialitate, de esențialism ş.a.m.d.. Există teoreticieni care sunt împotriva unei viziuni esențialiste asupra spiritualității românești şi asupra oricărei spiritualităţi – aceştia pledând pentru o viziune mai degrabă relativizantă, într-o permanentă schimbare, într-o veșnică metamorfoză. Uneori, perspectiva esențialistă este taxată drept o perpectivă conservatoare, dacă nu chiar niţel reacționară, asupra spiritualității. Aşadar, depinde de punctul de vedere în care ne plasăm. Dar, în raport cu intenţiile Dvs şi preocupările Dvs. culturale, sintagma este adecvată.

Pe Eminescu îl așezăm în perspectiva aceasta matriceală a culturii românești. În general, a fost situat aici. V-am spus: în general, cei doi mari clasici, Mihai Eminescu și I. L. Caragiale, au fost interpretați ca ilustrând două dimensiuni opuse – eu aș zice complementare – ale spiritualității românești. Mihai Eminescu ar ilustra dimensiunea aceasta matriceală, ca să preiau termenul Dvs., în timp ce I. L. Caragiale ar ilustra cealaltă dimensiune, relativizantă, de suprafață, tranzacțional-balcanică a aceleiași spiritualități. Sigur, putem să fim sau să nu fim de acord cu această perspectivă. Mai degrabă n-aș fi de acord cu această perspectivă în ceea ce-l privește pe I. L. Caragiale, pentru că există și o dimensiune abisală a operei lui I. L. Caragiale, mai ales în prozele sale. Sigur, Eminescu este și mai aproape de dimensiunea această matriceală a spiritualității româneşti.

Matricea Românească: Cum îl poate cinsti contemporaneitatea pe Mihai Eminescu?

George Ardeleanu: Aici e o mare problemă. De obicei, îl sărbătorim de două ori pe an: în 15 ianuarie și în 15 iunie. Sunt cele două borne omagiale ale valorizării cultului lui Mihai Eminescu. Îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Pe Eminescu îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Apropo de fenomenul acesta, aș vrea să vă dau un exemplu comic-tragic. Dacă intrați pe internet și dați o căutare cu sintagma „mâna statuii lui Mihai Eminescu de la Galați”, veţi afla că, înainte de 15 ianuarie,  mâna statuii lui Mihai Eminescu din parcul din Galați dispărea într-un mod misterios, în pofida tuturor măsurilor de precauție, de pază ș.a.m.d. Acest lucru se întâmpla mereu. Până la urmă, autoritățile, exasperate, au confecționat o mână prevăzută cu un filet, mână care se înfiletează în corpul statuii la 15 ianuarie, când au loc serbările, omagierile. După care, după ce totul se termină, după ce urmează petrecerea în stil… caragialian, mâna este luată frumos, este defiletată, pusă într-un sertar din birourile Primăriei sau ale Prefecturii, și Eminescu cade în uitare. În 15 iunie, din nou se recurge la mâna cu pricina. Această știre e reflectată în foarte multe feluri de diferite gazete.

Mi se pare că imaginea aceasta, care e o știre exactă, din păcate este emblematică pentru modul nostru de a ne raporta la Mihai Eminescu. Nu cred că acesta ar trebui să fie modul de a ne raporta la opera lui Mihai Eminescu. În primul rând, cred că actualitatea lui Mihai Eminescu, pentru că despre aceasta este vorba, este dată de lectura operei sale. În ce măsură Eminescu se mai citește? Și nu mă refer la lecturile obligatorii din școală sau din Universitate, ci la lecturile personale, cele private, lecturile voluntare. Or, aici mă tem că răspunsul nu este unul foarte îmbucurător. Ne rezumăm să citim textele care sunt obligatorii în programa de liceu, de Bacalaureat. Chiar şi la Facultatea de Litere – un student se rezumă tot la ceea ce are pentru examen. În acest act de lectură, de pildă, în permanență, postumele eminesciene sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor, ceea ce, iarăși, nu este corect. Fiindcă antumele, așa cum știm, nu țin de selecția personală a lui Mihai Eminescu, ci de selecția lui Titu Maiorescu. Ediţia princeps de Poesii din 1883 a fost îngrijită de Titu Maiorescu și ţine de selecția lui, id est de gustul, de viziunea literară a lui Titu Maiorescu.

Profesorul George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „În acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor”

Celelalte ediții care au apărut până la moartea poetului reiau ediția princeps cu puține modificări. O mare parte a creației eminesciene însă a rămas în manuscrise, fiind publicată după 1900, și reluată, evident, în ediția mare, ediția Perpessicius, volumele IV și V. Dar, din păcate, în ceea ce privește lectura, inclusiv valorizarea lor în spațiul didactic, postumele sunt mereu defavorizate de antume. Măcar dacă s-ar citi antumele, dar nici acestea nu sunt citite integral. Se citesc textele obligatorii.

Aşadar lectura autentică, personală, ar fi prima condiție (a cinstirii lui Eminescu, n.r.). Apoi, editarea operei eminesciene. Avem, evident, ediția Perpessicius, începută în 1939 şi terminată acum câțiva ani (în 2008, dacă nu mă înşel). Perpessicius a coordonat primele șase volume, după care ediția a fost continuată de către alți eminescologi – printre ei îl remarcăm pe Petru Creția, care chiar a scris o carte foarte interesantă pe această temă, Testamentul unui eminescolog. Avem aşadar ediţia academică, în 17 volume. E o ediție foarte serioasă, numai că nici aceasta nu este o ediţie perfectă. Petru Creția care, iată, face parte dintre continuatorii lui Perpessicius, în cartea menționată subliniază și defectele acestei ediții. Poate cel mai important defect este tot disjuncția aceasta între antume și postume. Adică primele trei volume conțin poezia antumă, următoarele două conțin poezia postumă. Or, pentru Petru Creția, o asemenea distincție este inoperantă și trebuie să se renunțe la tipul acesta de segmentare. E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat.  Nu e o ediție de popularizare.

Deci, editare. În culturile occidentale serioase, marii autori sunt mereu reeditați în ediții profesioniste, critice, nu doar în ediții de popularizare. Sigur, și cele de popularizare sunt importante, au rolul lor, nu putem să îi cerem unui om obișnuit să se ducă la ediția critică. Dar ele trebuie să existe, cel puțin pentru specialiști.

Matricea Românească: Reeditarea lui Eminescu ar fi o cale să ne reîndrăgostim de el? Sau este un cuvânt prea tare?

George Ardeleanu: Nu știu dacă acesta este termenul, de „reîndrăgostire”. Ar fi o cale de a aduce cultul lui Mihai Eminescu la normalitate. De a nu face din acest cult doar o emblemă gonflabilă, reprezentată de imaginea statuii despre care vorbeam.

O altă formă a actualizării operei lui Eminescu este exegeza critică. Trebuie să apară noi și noi exegeze. Sigur că s-a scris mult despre Eminescu – au apărut biblioteci întregi, dar puține cărți modifică realmente viziunile anterioare. Există în primul rând perspectiva lui Titu Maiorescu, din celebrul articol, Eminescu și poeziile lui, care pune bazele receptării operei eminesciene. Perspectiva oferită de Titu Maiorescu, în acest text relativ scurt, a funcționat până prin anii ’30-’40 ai secolului XX. Până în anii ’40, opera eminesciană era văzută prin grilă maioresciană.

În anii ’30-’40 apar cele două cărți ale lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu și Opera lui Mihai Eminescu, care modifică parțial perspectiva maioresciană. Mai degrabă o completează, în sensul că aceste cărți ale lui Călinescu explorează și postumele. Explorând și postumele, evident că se descoperă alte dimensiuni ale operei sale. Nu doar că se descoperă, dar descoperirea acestor noi dimensiuni duce și la o reconfigurare a percepției despre antume.

Poate cel mai important defect al ediţiei Perpessicius este disjuncția aceasta între antume și postume. (…) E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat

Apoi, avem celebra carte a lui Ion Negoițescu din 1968 – scrisă însă prin anii ’50, când nu putea să apară, deoarece Negoițescu era indezirabil pentru regimul comunist şi, de altfel, avea să treacă și prin închisorile comuniste – în care el insistă, „pedalează” tocmai asupra postumelor. Pentru Negoițescu, cea mai profundă dimensiune a operei eminesciene stă în postume, în acea „faţă plutonică” a creației poetului.

Evident, sunt și alte cărți, cartea lui Tudor Vianu, a lui Edgar Papu, a Ioanei Em. Petrescu – o carte extraordinară, Modele cosmologice și viziune poetică, şi altele. Dintre perspectivele mai recente, aș menționa trei cărți: o monografie a colegului meu Caius Dobrescu, publicată la editura Aula din Brașov,  carte foarte interesantă, în care sunt examinate două tipuri de imaginar ale operei eminesciene – imaginarul spațiului public și imaginarul spațiului privat. Tot o carte, a unui alt coleg, Iulian Costache, care acum se află la Berlin, Eminescu. Negocierea unei imagini, în care este analizată receptarea operei eminesciene din ultimele două decenii ale secolului XIX. Și o carte a Ilinei Grigori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, o carte în care se revalorizează experiența berlineză a poetului. G. Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi “ars gazul” de pomană pe acolo. Or, Ilina Gregori respinge această teză și arată în ce măsură experiența berlineză configurează imaginarul operei eminesciene.

Sunt puține cărţi, la nivelul unei întregi culturi, care, altfel,  stă sub semnul cultului lui Mihai Eminescu. Cam acestea ar fi căile: lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza. Acestea ar fi, din punctul meu de vedere, elementele care pot să îl țină pe Eminescu în actualitate.

„Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo”

Matricea Românească: Care credeți că ar fi reacțiile lui Eminescu referitoare la cultura anului 2017?

George Ardeleanu: Nu-mi dau seama. Dacă citim „Epigonii”, vedem că Eminescu este sceptic în raport cu literatura și cultura contemporană lui, aducând un elogiu culturii şi literaturii anterioare, un elogiu literaturii pașoptiste și pre-pașoptiste, în timp ce pe colegii săi de generație (inclusiv pe sine) îi consideră nişte epigoni. Viziunea este mai degrabă sceptică, pesimistă. Şi poezia aceasta trebuie reinterpretată. Evident că Eminescu pune în opoziție două generații poetice, însă opoziția nu e neapărat una de natură valorică în „Epigonii”. Eminescu nu sugerează că poezia precursorilor pre-pașoptiști și pașoptiști este valoroasă, în timp ce poezia contemporanilor, în rândul cărora se include, este lipsită de valoare. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică dacă vreţi. Poezia precursorilor este una optimistă, vizionară, idealistă. Precursorii consideră că literatura poate transforma realitatea, în timp ce poezia epigonilor, a contemporanilor, este una rece, sceptică, convinsă că modelul literaturii nu se poate constitui într-un model al realității.

E un scepticism generalizat. Numai că acest scepticism este în acelaşi timp și expresia lucidității. Scepticismul epigonilor provine din luciditate. Optimismul precursorilor provine și dintr-o anumită naivitate. E interesantă în acest sens o scrisoare pe care el i-a trimis-o lui Iacob Negruzzi, de la Viena, care însoțea poezia „Epigonii”, când a fost trimisă la Convorbiri literare, în care explică aceste lucruri. El vorbește despre precursori, menţionând „acea naivitate neconștiută cu care lucrau ei”. În timp ce contemporanii sunt sceptici, dar într-un fel mai lucizi: „noi suntem treji de suflarea veacului”. În fond, scepticismul epigonilor, pesimismul, criza existențială ilustrată în textele lor se poate compara cu criza din poezia franceză și germană a celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, „Mal du siècle” din poezia franceză sau „Weltschmerz” din lirica germană, despre care Eminescu vorbește chiar în acea scrisoare către Iacob Negruzzi.

Eminescu, iată, este în aparență sceptic atunci când e vorba de contemporanii săi. Nu știu cum ar fi în fața contemporanilor noștri. Dacă ar vedea, de pildă, spectacolul politic, cred că ar avea multe motive de scepticism, la fel ca în partea a doua a Scrisorii a III-a. În ce privește spectacolul literar și cultural, s-ar putea să fie și entuziasmat de sincronizarea care s-a produs între cultura română și cultura occidentală. Sincronizarea aceasta s-a produs, slavă Domnului.

Opoziția din „Epigonii” nu e neapărat una de natură valorică. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică

Matricea Românească: Mai știm că patriotismul era o noțiune la care poetul se alinia. Ce însemna România pentru el?

George Ardeleanu: Dimensiunea patriotică este una esențială a creației sale, în „Scrisoarea a III-a”, „Memento Mori”, imaginea Daciei din „Memento Mori” etc… România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. Și aici, el vede lucrurile ca un romantic ce este. E un nostalgic. El este patriot, dar patriot în raport cu vârsta medievală, cu vârsta “de aur” a istoriei naţionale, cum ar spune Ioana Em. Petrescu – și sceptic în raport cu contemporaneitatea secolului XIX. Este patriot în raport cu dimensiunea dacică din „Memento Mori” etc.

Matricea Românească: Romantismul lui Eminescu, despre care vorbeați, mai are loc în lumea realităților reci, în care trăim?

 George Ardeleanu: Dacă vorbim de conceptul de «romantic» în sens larg, să ne gândim că după 1990, după Revoluție, am trăit cu toții o vârstă romantică. Gabriela Adameșteanu a publicat o carte, Anii romantici, referitoare la această perioadă, primul deceniu 1990-2000, în care am avut mari speranțe, mari proiecte. Aceia sunt anii romantici. Din păcate, multe dintre aceste proiecte s-au prăbușit. Poate că era bine ca vârsta romantică să persiste. Din punctul acesta de vedere, cred că romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură. Subliniez: romantismul înţeles în acest sens, nu ca fantasmă, utopie, iluzie. Romantismul ca formă de creaţie a proiectelor.

Pentru profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt „lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza”

Matricea Românească: Eminescu ocupă vreun loc în lumea tinerilor de astăzi?

George Ardeleanu: Se mai putea vedea acum câțiva ani – dacă nu și acum – pe ziduri un anumit graffiti, Eminem-escu, o sinteză între Eminescu și Eminem…

Matricea Românească: Exista şi un film al lui Florin Piersic Jr., intitulat “De la Eminescu la Eminem”…

George Ardeleanu: Exact. La Facultatea de Litere, după ’90, au apărut mai multe reviste studențești. Din păcate, nu a existat o continuitate, apropo de proiecte. Apărea o generație, construia o revistă, termina facultatea, venea o altă generație care îşi construia altă revistă, nu o continua pe cea precedentă. Cred că în ’99, revista Litere nouă, la care scriau actualii critici ai generației 2000 – Paul Cernat, Costi Rogozanu, Luminița Marcu şi alţii – a scos un număr dedicat lui Mihai Eminescu. Îmi aduc aminte că, pe copertă, era un fel de Schwarzenegger având tatuat pe braț chipul lui Eminescu. Aceasta, ținând și de dimensiunea ludică a valorizării operei lui Mihai Eminescu, și ca reacție la perspectiva elogios-mumificatoare a viziunii asupra operei lui Eminescu.

Probabil știți că în 1998 a apărut un număr al revistei Dilema care a provocat un scandal imens, care nu s-a terminat nici până astăzi. E un număr care a împărțit România în două. De ce? Pentru că în acel număr s-a încercat interogarea mitului lui Mihai Eminescu. S-a încercat deconstruirea unor clișee în privința interpretării operei eminesciene. Numai că această deconstrucție a fost, din păcate, interpretată de unii ca un atentat la statura, şi la statuia poetului național, ca o formă de denigrare, de demitizare. Dacă citim acel număr, vedem că sunt multe nume care semnează. Pe de o parte, sunt scriitorii – studenți pe atunci, astăzi membri importanți ai generației 2000 –  Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Cezar Paul Bădescu, care a și îngrijit numărul, dar și critici și scriitori din generații anterioare, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Şerban Foarţă, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi alţii. E posibil ca unii dintre ei, dintr-un spirit juvenil, să fi sărit nițel peste cal. De pildă, Răzvan Rădulescu sau T. O. Bobe – repet, dintr-un spirit teribilist, altfel bun la tinerețe. Poate că au exagerat, uneori poate că e bine să exagerăm atunci când vrem să atragem atenția asupra unui fenomen. În schimb, și Nicolae Manolescu, și Ion Bogdan Lefter au scris niște texte foarte echilibrate.

Ei bine, scandalul a fost imens, indiferent de natura și de diferențele dintre aceste texte. Ba chiar Nicolae Manolescu a fost mai mult culpabilizat decât ceilalți. Atunci Leonida Lari, care era deputat din partea PRM, a ținut un discurs fulminant în Parlamentul României legat de acest număr din Dilema. A apărut apoi și o carte îngrijită tot de Cezar Paul Bădescu, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, în care preia articolele din Dilema, apoi reacțiile la articolele din Dilema, apoi reacțiile la reacții ş.a.m.d. Este foarte interesant acel număr, pentru a vedea fenomenul în sine al mitizării, respectiv demitizării operei eminesciene. Apropo de chestiunea asta, în 2015 a apărut la editura Humanitas o carte a istoricului Lucian Boia, Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit.

Pentru Eminescu, România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. (…) Romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură

Matricea Românească: Cum vi s-a părut această carte?

George Ardeleanu: Am citit-o, cunoșteam unele dintre chestiuni. Vedeţi, dacă urmărim receptarea operei eminesciene, aproape din contemporaneitatea sa până astăzi, constatăm că aproape toate ideologiile au încercat să și-l aproprieze, să și-l facă al lor, să-l transforme pe Eminescu într-un precursor.

Aș vrea să dau doar două exemple paralele. În 1950, are loc sărbătorirea centenarului Eminescu. În 1950, suntem în plin realism socialist. A avut loc atunci, la Ateneul Român, o sărbătorire a poetului la care au participat delegați ai partidelor comuniste din toate țările comuniste din Europa. Au ținut discursuri mobilizatoare, în care Eminescu era făcut un precusor al socialismului. În aceeaşi zi (15 ianuarie, of course), în ziarul România Liberă au apărut niște caricaturi reflectând „realități” din actualitatea anilor ’50, având ca legendă texte din Eminescu. De exemplu, un muncitor care privește graficul fruntașilor în producție și nu se vede și pe el acolo, spune: „Pe lângă plopii fără soț, / Adesea am trecut / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut”. Sau, soția unui speculant burghez vine în vizită la închisoare la soțul său și privește dincolo de gratiile închisorii către el și spune: „Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești, / Numai tu de după gratii / Vecinic nu te mai ivești”. Ş.a.m.d. De un ridicol…

Iată deci cum, în 1950, Eminescu, care oricum era conservator, ideologic vorbind, devine un precursor al comunismului. Ei bine, tot în 1950, în exilul legionar de la Roma, apare o carte semnată de Constantin Papanace, unul dintre liderii legionari care se refugiaseră în exil. O carte cu titlul Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului (la origine, o conferinţă susţinută cu prilejul… Centenarului), care s-a reeditat și după ‘90. Și toată teza sa este că Eminescu este un mare precursor al legionarismului. Iată cum, în același an, cu ocazia centenarului, Eminescu este revendicat ca precursor de două ideologii total opuse, care s-au exterminat reciproc, ideologia comunistă și cea legionară.

Matricea Românească: Ce îl face pe Eminescu atât de dezirabil, din punct de vedere ideologic?

George Ardeleanu: Sigur că revendicarea aceasta ține de valoarea poetului. Este clar că este perceput ca un scriitor de valoare, și atunci ne legitimăm prin astfel de valori, ni le apropriem uneori într-un mod fraudulos.

Am observat, apropo de numărul cu scandal din Dilema, că după acel număr, în spațiul didactic, inclusiv în cel universitar, a început să se cam renunţe la clișeele, la stereotipiile de analiză a operei eminesciene, care parazitaseră decenii întregi interpretarea. Măcar acesta este un element benefic al controversatului număr.

Bustul lui Mihai Eminescu, din holul Facultăţii de Litere din Bucureşti

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Într-o lume normală, deschisă la dialog, nu există nimic mai firesc decât ca Matricea Românească să stea la o cafea cu directorul Institutului Balassi din Bucureşti, cel care ne-a răspuns cu amabilitate la invitaţia de a discuta lucrurile care ne aduc împreună, pe plan civic şi cultural. “Cultura este cel mai fidel barometru al relaţiilor dintre popoare. Or, noi maghiarii şi românii avem legături culturale puternice – şi pentru că avem aceleaşi probleme”, crede András László Kósa.

Matricea Românească: Am fost plăcut impresionați de efervescența creată în jurul Săptămânii Filmului Maghiar recent încheiate, cu mulți unguri din București venind să asiste la proiecție. Cât de mulțumit sunteți de această ediție și cât de important este un astfel de festival pentru păstrarea identității Dvs. culturale?

András László Kósa: Institutul Maghiar din București organizează, de fapt, două evenimente mari, în fiecare an. Unul este Festivalul Muzicii Maghiare, care are loc în fiecare mai, prin care ne propunem ca niște producții muzicale să apară în repertoriul muzicienilor tineri din România.

La primele ediții, am observat că se interpretau Béla Bartók, pe care îl știu cu toții, [Zoltán] Kodály, [Franz] Liszt și cam atât. Anul acesta a fost a XII-a ediție și deja se joacă niște compozitori maghiari pe care – vă spun sincer – câteodată nu îi cunosc nici eu sau despre care am foarte puține informații. De fiecare dată, sunt foarte mulți concurenți – aici, la Institut, are loc un concurs de trei zile iar gala de premiere se face la Muzeul “George Enescu”. Noi nu avem foarte mulți bani, așa că premiul constă în a îi duce, pe cei care câștigă, la Institutele Balassi din celelalte țări: la Bruxelles, la Paris, la Roma, unde ţin un concert de gală, ceea ce câteodată înseamnă mult mai mult decât dacă le-am oferi noi 200 de euro.

La prima ediție, a câștigat Ana-Cristina Silvestru. Ea a avut concertul de gală la Paris, unde a ascultat-o cineva și i-a zis, după eveniment: „Ești foarte talentată. Nu vrei să faci doctoratul în Zürich?”. Și a rămas în Zürich. Azi, Ana concertează peste tot în Europa. Povestea a pornit de la Festivalul Muzicii Maghiare. A fost un mare succes, un mare câştig pentru noi.

Directorul Institutului Balassi, András László Kósa: „Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Îmi place să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog”

Apoi, Săptămâna Filmului Maghiar își propune întotdeauna să prezinte cinematografia maghiară contemporană. Întotdeauna prezentăm ultimele filme pe care le-a produs cinematografia maghiară. Asta nu înseamnă că proiectăm întotdeauna numai filme din 2016, ci și din ultimii doi-trei ani. Mereu alegem în așa fel încât să avem două proiecții în fiecare zi. De la ora 18:00 avem o proiecție, să zicem, pe o nișă de public: filme documentare, filme experimentale, scurt-metraj, animație. Acestea nu “prind” la un public de 350 de oameni, câți încap în studioul “Horia Bernea”, dar sunt cinefili români foarte interesați de aceste genuri de film. Iar seara, de la ora 20:00, întotdeauna proiectăm un film de lungmetraj. Din fericire – deși nu a fost așa la fiecare ediție – reușim să aducem filme premiate. Anul acesta, nu am adus „Fiul lui Saul”, pentru că a fost prezentat cu Transilvania Film, în martie. Nu avea rost să îl proiectăm încă o dată.

Au fost şi de această dată foarte multe filme. „Nu vă dați jos pantofii”, de Hajdu Szabolcs, este un film care a fost realizat cu un buget foarte mic, 10.000 euro. A fost filmat în apartamentul regizorului – cameramanii, 12 la număr, fiind din clasa de film a acestuia. Filmul a fost prezentat pentru prima oară la Karlovy Vary, unde a câștigat și premiul cel mare. Ceea ce este foarte interesant este că regizorul care joacă în acest film a câștigat premiul pentru actorie. (râde) Imaginaţi-vă: sunt acolo și niște actori de breaslă – și câștigă regizorul!

Am prezentat de asemenea filmul „Demimonde”, care a câștigat mai peste tot pe unde a intrat. Este un film de televiziune, nu unul pentru cinema. E un film care se ocupă de subiecte de familie, cum a fost şi “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”. Și „Demimonde” se ocupă de relațiile familiale „mai speciale”, dar de la începutul secolului XX.

Trailer – „Demimonde”

Primul succes este acela că am ajuns la cea de-a X-a ediție, una jubiliară. Al doilea succes este acela că am reușit să legăm un parteneriat strâns cu Muzeul Țăranului Român. În ultimii șase ani, l-am organizat la ei și ne ajută foarte mult, ceea ce este foarte bine, pentru că aceste filme trebuie prezentate în niște cinematografe. Nu are rost să încercăm să le proiectăm aici la Institut, pentru că merită să apară pe marile ecrane.

Ceea ce este foarte important este că am avut, în fiecare seară, câte un invitat. Au venit regizori, actori, producători, cameramani, editori de film care au avut o discuție cu publicul și cu cei din breaslă. După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți.

Toți cineaştii care au venit nu au intrat în sală la proiecție, dar fiecare asculta la ușă cu urechea: „Era un banc și nu a râs nimeni!”. Ibolya Fekete, regizoarea filmului din prima seară, comedia “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”, a stat 15 minute la film, până când a văzut că publicul simțea: „Bine, acum putem să mergem la un pahar de vin, pentru că publicul înțelege, râde, are o reacție la tot ce se întâmplă pe ecran”. Așa ceva nu poți face pe YouTube sau pe calculator…

După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți

Matricea Românească: Apropo de asta, cum am remarcat și la prima proiecție, maghiarii au un tip special de umor, dar am văzut că este unul care “prinde” și la români. Am văzut la MNŢR mulți români care au venit să vadă filme maghiare, ceea ce mi se pare un mare câștig. De ce credeți că se întâmplă acest lucru și ce arată el?

András László Kósa: Eu sunt în București, ca director al Institutului Maghiar, din 2012. Și ceea ce am văzut în acești cinci ani este faptul că publicul român este interesat de cultura maghiară. Sunt foarte mulți cei care vin la film și vorbesc foarte mult despre filmul maghiar. Dacă vă gândiți, înainte de “noul val” de cineaşti români, pornit în anul 2000 – vorbim de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, de cei care au câștigat foarte multe premii la festivale de mare succes -, înainte de acești ani, a fost “pe val” cinematografia maghiară și toți au vrut să vadă filme maghiare. Aş menţiona „Calul din Torino”, făcut de Béla Tarr, după o piesă a lui László Krasznahorkai. Când am ajuns aici, filmul lui Tarra fost programat la un cinematograf din București și am crezut că nu o să vină nimeni, pentru că este un film foarte lung, de trei ore și ceva, un film foarte greu de înțeles. Sala a fost arhiplină, deși nu era la prima proiecție. Filmul a fost prezentat în anul 2011, și noi eram în 2013 sau 2014. Au fost foarte mulți.

Aşadar, publicul român din București are impulsul filmului maghiar. Nu trebuie să venim noi cu o publicitate foarte mare sau să avem niște titluri la care să vină oamenii, pentru că numai așa intră publicul. Nu. Publicul român este foarte legat de filmul maghiar.

Trailer – „Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”

Revenind la întrebarea Dvs. despre umorul maghiar, dacă este înțeles de către publicul român sau nu… eu cred că avem aceleaşi probleme. Dacă ați văzut cum am spus și despre filmul lui Ibolya Fekete, despre secolul XX, care a fost un secol foarte scurt, dar totuşi foarte agitat, până la urmă, am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…

Este firesc să existe o înţelegere. Când vorbim despre noul film al lui Hajdu Szabolcs, putem spune că problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat.

În Capitală sunt două instituții de profil. Este Institutul Maghiar din București, o instituţie diplomatică, ce prezintă cultura maghiară publicului român și mai este Casa Petőfi, de lângă Cișmigiu, care a fost înființată la mijlocul secolului XIX şi este o instituție pentru maghiarii din București. Întotdeauna au fost mulți unguri în București pentru că, la finele secolului XIX, foarte mulți veneau de lângă Brașov la București, deoarece aici aveau mai mult de lucru. Între cele două Războie Mondiale, la București, “taximetrele” – nu erau mașini, ci căruțe trase de cai – erau un business maghiar al brașovenilor, al celor de lângă Brașov. Nu găseai pe nimeni să nu fie ungur din sudul Transilvaniei. Iar duminica dimineața, „taximetriștii” se întâlneau în parcul Cișmigiu cu domnițele care veniseră să fie menajere la boierii români, femei care veneau, la fel, din zona ceangăilor, din zona Țării Bârsei. Şi atunci au făcut această casă de cultură a maghiarilor din București. Ei sunt cei care fac evenimente pentru bucureștenii maghiari.

Institutul Maghiar din Bucureşti, o oază de cultură ungară, dar şi de interculturalitate

Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Eu nu sunt foarte “bucuros”, cu ghilimele de rigoare, când la un eveniment de-al nostru sunt în public, să zicem, 80% maghiari și 20% români. Întotdeauna îmi place să fie invers: să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog. Acest lucru cred că la film s-a reuşit foarte bine, pentru că se realizează din ce în ce mai multe coproducții între cineaști români și maghiari. Tamás Zányi, care a câștigat premiul Oscar cu „Fiul lui Saul”, pentru coloana sonoră a filmului, a lucrat foarte mult cu cineaști români. Să pomenesc un singur film românesc, „Roxanne”: sunetul a fost editat de către el, care a stat aici la noi, în camera de oaspeți, două sau trei luni, până când a fost terminat filmul.

Problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat

Matricea Românească: Cum poate să influențeze un film percepția unei etnii asupra altei etnii?

András László Kósa: Depinde despre ce fel de film este vorba. Dacă vorbim despre filme documentare, prin ele putem prezenta niște oameni foarte interesanți. Anul trecut am proiectat un film documentar, despre doi fizicieni. Era vorba despre unul care lucra, înainte de 1989, la București, la Institutul de Fizică. După Revoluție, a plecat acasă, la Odorheiu Secuiesc, unde a devenit un om public. Nu era un politician, ci ceva foarte apropiat, însă după 1996 s-a retras. A mers într-un sătuc de lângă Odorheiu Secuiesc și se ocupă de bivolițe. Face cașcaval şi alte brânzeturi.

Mai este celălalt, de lângă Miercurea Ciuc, dintr-un sătuc denumit Cârța. El a terminat Facultatea la București şi a plecat din țară înainte de Revoluție. Este cel mai mare fizician maghiar care trăiește în momentul de față, cel mai citat om de ştiinţă al timpului. Este vorba despre Albert-László Barabási, care se ocupă de internet și de rețele. În opinia mea, dacă cineva va primi premiul Nobel, în următorii ani, din rândul oamenilor de știință maghiari, el va fi. Numai că este foarte tânăr, nu are nici 50 de ani și va trebui să mai treacă ceva timp. (râde)

A fost deci făcut un film despre viața celor doi, care nu s-au întâlnit, după ’89, deloc. S-a filmat la Universitatea din Boston, acolo unde lucrează Albert-László Barabási, dar și în sătucul din Odorheiu Secuiesc. În film sunt două destine paralele care la final se întâlnesc. Și vorbesc despre același lucru: că poți să revii de la București într-un sătuc din Ardeal și să trăiești destinul tău foarte frumos. Dar poți şi pleca din Cârța, până la Boston, și să fii un om de știință foarte citat și să fii la fel de bucuros.

Aceste două destine prezentate publicului român înseamnă același lucru, şi sigur putem găsi destine similare în rândul celor de etnie română. Dacă publicul bucureștean, care nu s-a întâlnit niciodată cu un maghiar, vede că în România sunt două destine foarte interesante, atunci poate va spune că: „Și aceştia sunt maghiari din România” și va începe să se gândească.

Am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…

La filmele de lungmetraj, este același lucru. Putem vorbi despre secolul XX, așa cum a vorbit Ibolya Fekete, în „Mama mea și alți țăcăniți din familie”. Un regizor vorbeşte despre ce s-a întâmplat în Ungaria, cu Trianonul, cu al Doilea Război Mondial, cu ’56, ’89, și toate lucrurile aceastea, fără a vorbi despre al cui este Ardealul, pentru că nu asta este interesant în secolul XXI. Ceea este interesant este faptul că vorbim cu un umor înțeles și de către publicul român. „Și în familia mea a avut loc”, ar putea spune cel care privește. “Bunica s-a născut lângă Arad, într-o localitate unde erau și români și maghiari și sași sau germani și au plecat la București şamd”.

Trailer – „Calul din Torino”

Sau putem vorbi despre basarabenii, despre moldovenii care au ajuns la București și au avut aceeași experiență pe care a prezentat-o acest film. Filmul „Nu vă dați jos pantofii” l-am prezentat la Târgu Mureș, după filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada”. S-ar părea că cele două filme nu au nicio legătură, dar ambele sunt filmate într-un apartament. Până la urmă, este vorba despre același lucru. Cristi Puiu a făcut un film de trei ore despre ce se întâmplă într-o „comunitate” ortodoxă, iar Hajdu Szabolcs unul despre ce se întâmplă într-o familie din Budapesta. Urmărindu-le, unul după celălalt, începi să faci niște legături și înțelegi că nu este o diferență mare. Sunt lucruri pe care le trăim la fel și la Budapesta și la București. Puiu şi Hajdu văd acelaşi lucru. Filmele acestea se intersectează.

Buna colaborare dintre oamenii de cultură maghiari şi români este una dintre priorităţile Institutului Balassi

Va urma

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Cei care încearcă să se desprindă de rutina vieţii, începând să remarce mai mult ceea ce se întâmplă în jurul lor, vor observa arta urbană, un fenomen în plină expansiune, tot mai prezent pe zidurile României. Unii trecători se bucură de acest spectacol mural, în vreme ce alții îl condamnă, îl consideră vandalism, și speră ca polițiștii să aibă puțin mai multă condiție fizică atunci când aleargă artiștii prinși în „flagrant” în ceas de noapte.

Este de prisos să menționăm faptul că graffiti-ul a reprezentat modul de exprimare a individului încă din cele mai vechi timpuri, aspect ușor de intuit, mai ales dacă pornim pe firul etimologiei cuvântului, care provine de la „sgraffo” (din limba italiană), însemnând „a scrijeli”. Însă, graffiti-ul modern își are sorgintea în New York, la începuturile anilor ’20, când metroul a fost acoperit cu desene și inscripții realizate de membrii găștilor de cartier.

Aşa cum este cazul cu orice activitate populară în țara noastră, Capitala este cea care mustește de astfel de opere stradale realizate cu spray-ul. Însă, în paranteză fie spus, deși în București pot fi observate mii de astfel de desene, nu aici s-au pus bazele unui eveniment de profil în toată regula, ci în Timișoara. Anul 2011 a însemnat momentul în care s-a „dat undă verde” în acest oraș, pentru câteva zile, artei urbane, în cadrul primului festival de graffiti din România.

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara Foto: Facebook

Odată ce s-a creat un  precedent, iar publicul a devenit mai tolerant și a înțeles că și graffiti-ul este tot o formă de artă urbană, și alte orașe din țară au avut inițiative similare. Un eveniment reputat în acest sens are loc anual și la Sibiu, sub denumirea de Street ART Festival. Manifestarea reunește 10 artiști – desemnați în urma unui proces de selecție -, care au șansa să-şi dea frâu liber imaginației pe pereții Sibiului.

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew Foto: Facebook

Străinii vin să picteze pe metroul bucureştean

Poate cea mai memorabilă “urmă” a graffiti-ului autohton o reprezintă, încă, metrourile vechi, întâlnite pe Magistrala 4 a rețelei bucureștene. Aceste trenuri, inaugurate pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, au reprezentat imediat după Revoluţie, la începuturile fenomenului în România, una dintre principalele «pânze» ale artiștilor, atât locali cât şi străini. Ultimii continuă să vină şi azi, special pentru a-şi lăsa “amprenta” pe una dintre ultimele „redute” ale graffiti-ului liber, devenită mitică odată cu trecerea anilor în comunitatea lor.

Motivul pentru care metrourile întâlnite pe celelalte magistrale nu sunt „înzestrate” cu graffiti este acela că problema a fost prevenită «din faşă»: canadienii de la Bombardier, firma care a construit trenurile achiziţionate ulterior de către Metrorex, au folosit o vopsea pe care nu rezistă spray-urile colorate. Altfel spus, cu un burete, puțin săpun și două jeturi de apă, arta unui tânăr dispare cât ai clipi.

Graffiti pe metroul bucureștean Foto: iqool.ro

Tehnica observabilă pe trenurile Magistralei 4, dar și pe cele mai multe ziduri din țară, se numește tagging şi caracterizează semnătura într-un mod cât mai neinteligibil. Așa cum era firesc, din anii ‘90, lucrurile au mai evoluat, artiștii s-au adaptat și au dezvoltat noi tehnici de a desena ceea ce numim graffiti. Cuvântul cheie al noilor metode este „rapiditatea” – din motive obiective.

În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști

Astfel se face că, la fel de des, întâlnim și desenele realizate prin tehnica «șablonului» (stencil, în limba engleză), iar negativul generat prin pulverizarea culorii rămâne pe perete. Mai mult, uimitor sau nu, tinerii mai au născocit o metodă care le oferă posibilitatea de a-și aplica desenele în mai puțin de 20 de secunde: paste up.

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

„Stencil și paste up sunt două tehnici extrem de folosite de artiști, pentru că îți permit să fugi foarte repede. La paste up, ai hârtia, un lipici pe bază de aracet sau unul realizat manual, un trafalet, și aplici desenul, ca și cum ai lipi un tapet. Tehnica are un avantaj destul de mare, pentru că o lucrare se poate aplica pe perete în aproximativ 20 de secunde. Util, în cazul în care apare Poliția! În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști”, a explicat Doru Răduță, reprezentantul Interesting Times Bureau, organizatorul unui scurt tur alternativ de picturi murale din București.

Desenele de pe pereții Bucureștiului nostru nu sunt de talia celor ale lui Banksy, unul dintre cei mai cunoscuți artiști de artă stradală din lume, a punctat Răduţă, dar originalitatea și imaginația tinerilor români compensează cu prisosinţă. Dacă trecătorul deschide ochii și este atent la ce îl înconjoară, s-ar putea să descopere o altă latură a orașului.

Din YouBire pentru oraş

Un exemplu de desen aplicat prin tehnica paste up în București este unul de mari dimensiuni, care ilustrează logo-ul platformei YouTube, cu o mică modificare… sentimentală: YouBire. Mişcătoarea parodie, care îşi propune să sensibilizeze în legătură cu dezumanizarea adusă de tehnologie, respectiv de reţelele sociale, poate fi admirată în apropierea străzii Doamnei.

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Deși tinerii creatori ai artei stradale – sau grafferii, cum sunt numiți în branșă – sunt conștienți de faptul că activitatea lor este una ilicită şi riscantă, totuși ei se încumetă să sfideze legea, numai pentru a-și arăta arta sutelor de trecători, sau pentru a-și exprima nemulțumirea față de personalitățile sau de regimurile politice. Cu toate acestea, ei oferă lumii o lecție pe care mulți au uitat-o, aceea că frumosul poate fi întâlnit oriunde, chiar și pe pereții străzilor întunecate, cu clădiri decrepite.

„Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera – poate că e mai bun decât el, poate că e mai puțin bun, nu contează. În momentul în care el se duce și desenează ceva pe un zid, știe că opera nu îi mai aparține lui, ci orașului. Acesta este un aspect care contravine întregii idei de artă, pentru că faci artă care trebuie să dăinuie secole. Dar oamenii aceștia spun: «Nu! Tot ce facem noi este extrem de temporar – astăzi e, mâine nu e. Bucurați-vă astăzi, că mâine, nu se știe!»”.

În cazul în care grafferii nu ciulesc urechile și nu stau cu ochii în patru, amenda pentru această pasiune ilegală este una destul de usturătoare – cel mai adesea, pentru părinții lor -, contravenţia mergând până la 2500 de lei.

Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera

Până aici, am vorbit despre graffiti, o formă de artă urbană interzisă prin lege, dar avem și varianta legală a culturii urbane, numită artă stradală (street art). Opera realizată prin această tehnică este ușor de identificat, pentru că se bucură de mari dimensiuni, este spectaculoasă, iar frumosul este apanajul multor ore de lucru în fața peretelui, lipsite de teama apariției inopinate a Poliției.

Un exemplu de astfel de artă urbană întâlnim în curtea interioară a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, dar obiectivul reprezentanților instituției cuprinde mai mult decât comandarea unui mural de mari dimensiuni.

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

„Peretele de la Universitatea de Arhitectură a fost desenat de către Saddo, în 4-7 iulie 2016, împreună cu un prieten. Ei au petrecut câteva zile pe schele. Când li s-a propus un proiect, Saddo a venit cu un concept și a spus că, dacă stă să se gândească, toată arhitectura – mai ales cea antică – se inspiră din natură. Aici avem o junglă. Intenția artistului a fost aceea de a reda o activitate, care inițial părea extrem de aridă și de abstractă – cum e arhitectura -, dar care are la bază ceva foarte organic. Contrastul este foarte interesant.

Proiectul inițiat de către Universitate presupune ca întreaga clădire, dar mai ales curtea interioară, să se deschidă către publicul larg. S-a început cu acest perete. Un alt perete va fi acoperit cu vopsea specială, care să permită proiecțiile de filme. Din toamna lui 2016, sau de anul viitor, vor deschide terasa pentru a găzdui diverse evenimente, iar din 2018 se dorește să se încerce ceva similar cu cafeneaua de la Muzeul «Grigore Antipa». Totul, în ideea de a deschide întreaga facultate pentru oraș. Cei de la Universitate și-au dat seama că aceasta este una dintre cele mai importante clădiri din centrul orașului, şi totuşi este închisă publicului larg”, a mai spus Răduţă.

Un mural mare pentru oraș, un pas uriaș pentru arta urbană

De cele mai multe ori, muralele impozante sunt comandate de către o instituție, iar cele mai spectaculoase opere de profil din Capitală pot fi admirate pe strada Arthur Verona (autori: Alex Ciubotariu sau Pisica Pătrată, dar şi Sabek), pe strada Eremia Grigorescu (colectivul Sweet Damage Crew), respectiv pe strada Lahovari, în curtea Grădinii cu Filme (aceeaşi Sweet Damage Crew). Strada Arthur Verona reprezintă raiul grafferilor, iar startul a fost dat de către Street Delivery, eveniment ce a debutat în urmă cu 11 ani și care a deschis minţile asupra importanţei culturii urbane. Astfel, în fiecare vară, timp de câteva zile, strada devine a pietonilor, care participă la diferite activități culturale. Tot aici, trecătorii pot admira cel mai vechi mural din România, realizat de către Sabek, reprezentând un vultur. Cei care nu l-au văzut până acum, ar trebui să se grăbească, întrucât în 2016 clădirea care „găzduiește” muralul va fi demolată, pentru a construi un imobil destinat birourilor.

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Deși această formă de cultură urbană este controversată şi neînţeleasă, ba chiar cvasi-penalizată de către lege, artiștii din România se «înarmează» cu mult curaj şi cu atenție mare, iar dovada faptului că devin din de în ce mai buni la acest „sport extrem” o reprezintă numărul tot mai ridicat de astfel de desene – unele dintre ele, absolut impresionante prin măiestria cu care au fost realizate – pe care le putem admira pe clădirile din București.

Bucureştiul a pierdut vineri – alături de Cluj şi de Baia Mare – cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România – după Sibiu în 2007 – se va bucura de această onoare, cu expunerea mediatică şi explozia turistică asociate. Vestea proastă – pentru bucureşteni şi pentru ceilalţi – este, evident, aceea că oraşul lor a fost trecut cu vederea, ceea ce riscă să trimită în derizoriu un efort – administrativ, financiar, uman – conjugat de mai multe luni, dacă nu de peste un an.

Dincolo însă de victoria creuzetului cultural numit Timişoara – care e cert că a punctat superior la multiculturalism faţă de Bucureşti, aflat în coada Intercultural City Index din noiembrie 2015, un top al diversităţii culturale în 74 de oraşe europene – rămân câteva certitudini.

Prima dintre ele este că beneficiile candidaturii la titlul de Capitală Culturală merg dincolo de câştigarea distincţiei. Campania în sine, care presupune investiţii în infrastructură, crearea de produse culturale altfel inaccesibile şi operarea de “finisaje” mai mult sau mai puţin evidente, poate îmbunătăţi atât calitatea vieţii locuitorilor, cât şi percepţia acestora relativ la fenomenul cultural, ca şi implicarea lor în comunitate, sporindu-le mândria şi sentimentul apartenenţei. Am observat acest lucru în vară, la Craiova, oraş care ieşise anterior din cursa pentru 2021, însă care şi-a păstrat “cuceririle” dobândite cu prilejul candidaturii – spre satisfacţia localnicilor.

Timişoara (2021) este al doilea oraş românesc care va fi Capitală Culturală Europeană, după Sibiu în 2007

A doua certitudine este că – aşa cum Clujul ne-o demonstrează de câţiva ani – viaţa culturală a României nu se reduce la Capitală, iar competiţia culturală între oraşele noastre va fi, la fel ca cea economică, unul dintre motoarele renaşterii societăţii româneşti. Chiar dacă recursul la centru este o tentaţie facilă şi poate întipărită în ADN-ul românesc, nu trebuie să uităm că există viaţă în afara Bucureştiului privilegiat de însăşi importanţa sa administrativă. O cultură românească dinamică înseamnă o cultură la care tot mai multe comunităţi ale ţării contribuie şi asupra căreia îşi pun amprenta specifică.

Nu în ultimul rând, o a treia certitudine este că exemplul Timişoarei va constitui un imbold – nu doar pentru edili, ci şi pentru oamenii noştri de cultură – pentru repunerea domeniului în drepturile sale, uşor-uşor recâştigate în ultimii ani.

Da, Timişoara a câştigat pentru 2021 şi trebuie felicitată, respectiv susţinută. Însă cultura nu se opreşte aici. În fapt, cultura, acest perpetuum mobile al spiritului uman, nu se opreşte niciodată. Ea merge mereu mai departe, ca mod peren de a face lucrurile (spre) mai bine.

Foto deschidere şi interior: guessforfree, Deviantart

Realitatea dureroasă a monumentelor istorice din țara noastră este aceea că multe dintre ele “plâng” din cauza nepăsării celor care le ignoră și care nu înțeleg că acestea nu vor fi întotdeauna acolo, pentru că timpul le macină încet dar sigur, ca o termită nemiloasă. Ei bine, un grup de artiști a încercat să își exprime nemulțumirea față de acest fenomen și a demarat un proiect mai mult decât inedit: aceştia și-au pus originalitatea în slujba unui scop nobil și au «colorat» clădirile bucureștene, pe cele triste, aflate în ruină.

Arina Bianca Rusu, cea care a dezvoltat proiectul, a efectuat o radiografie a clădirilor vechi din Capitală și a selectat un număr de 35 de imobile cu potenţial de “muză” a artiștilor, în urma unei documentații puse la dispoziție de către Asociația Rhabillage, prin arhitectul Loredana Brumă. Cele mai multe dintre clădiri „strigă în tăcere” după ajutor.

Artistul Laurențiu Dimișcă a fost cel care a avut inițiativa proiectului și cel care a stat față-n față cu noile sale surse de inspirație și a așternut pe pânză reacția sa la starea în care se află arhitectura bucureșteană. Dimișcă a pictat 30 de lucrări de mari dimensiuni, iar pentru realizarea celorlalte 5 picturi, au fost cooptați în urma unui proces de selecție tot atâția artiști debutanți: Aida Radu, Alma Benedek, Konrad Mihat, Marius Milea și Mihaela Cristina Șolga. Acești pictori nu au făcut doar să îi dea frâu liber penelului să le exprime starea vizavi de monumentele istorice, ci au redat și poveștile inedite ale fiecărei bijuterii arhitecturale în parte, care pot fi aflate și din albumul „Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine”.

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale Foto: Mihai Vladu

„Arta poate să fie un manifest. Întotdeauna, ea a arătat, mai mult sau mai puțin, latura la care populația ar trebui să aibă grijă. Eu privesc toată provocarea artei mele, vizavi de grija arhitecturii de patrimoniu, ca pe un manifest – realizat timp de șase luni, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național – creionat de Arina.

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, să facem oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, suntem sensibili la fenomenul acesta și putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, face oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate. Dacă dispare chestiunea aceasta, dispărem noi, ca originalitate a unui popor. Eu sunt doar executantul, dar rămân generațiile viitoare să analizeze ceea ce am gândit eu vizavi de ce are Bucureștiul, ca patrimoniu”, a explicat Laurențiu Dimișcă, pentru Matricea Românească.

Câte clădiri, atâtea povești

Este de prisos să menţionăm faptul că în spatele acestor picturi, care au putut fi admirate în cadrul unei expoziții încheiate recent la Galeria Contrast, se află o cercetare aproape titanică despre fiecare imobil în parte, aspect care a ajutat artiștii să aibă o viziune și mai clară înainte de a le reda culoare prin picturile lor.

„A fost interesantă interacțiunea, pentru că acesta este un proiect multidisciplinar. A fost o interacțiune între arhitectură – cercetare – și artă. Am lucrat la cum să găsim echilibrul, cât de mult să mergem în zona de arhitectură și cât în zona de artă. Am realizat o documentare, pentru a afla ce a fost în spatele clădirilor respective, cine a stat acolo, ce evenimente au fost”, a mai punctat Arina.

Arina Rusu

În privința întregului efort de a da viață proiectului Fundației Outsider Art (ai cărei membri sunt cei doi interlocutori), Laurențiu Dimișcă a fost mai mult decât mundan, acesta subliniind că totul „a fost o întreagă bătaie de cap”, dar care a meritat, mai ales pentru că pictorul a avut șansa de a trage un semnal de alarmă într-un limbaj aproape universal – prin artă.

Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează»

„Când citești toate poveștile și analizezi istoria clădirilor, rămâi cu un gust amar și cu o inimă tristă. Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează. Sau extratereștrii». Trebuie să învățăm de la alte țări cum să ne îngrijim patrimoniul. Practic, sunt niște legi simple care trebuie respectate. Dar, după cum suntem martori, vedem că peste noapte se dărâmă o clădire și se construiește un zgârie-nori. (…) Au fost mai multe abordări pe care am reușit să le «creionez» în pânze”.

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine, autor Florin Mitrea

Atunci când pictura devine semnal de alarmă

Laurențiu Dimișcă și Arina Rusu au realizat un proiect inedit, demn de toată admirația, și ne-au demonstrat totodată că – din fericire – încă mai există oameni care privesc în jurul lor și care conștientizează faptul că suntem amenințați de pericolul de a ne pierde istoria (unele lucrări ilustrează și case deja demolate). Dar pentru că, așa cum spune un vechi proverb, în nefericire, omul se salvează prin speranță, pictorul este încrezător că lucrările sale îşi vor îndeplini menirea.

„Eu am finalizat o operă de artă pe care o să o vadă milioane de ochi și poate că o generație o să se trezească și să aibă grijă de propria casă. Dacă noi «dăm din gură» prin culoare, şi o mai fac și fotografii, și muzicienii, vor fi «omuleți» care vor ști să le protejeze, pentru că aceste clădiri sunt comune, sunt ale tuturor. Vom face manifeste, până ce povestea noastră va fi auzită. Dacă am merge pe ideea că totul e efemer, nu ne-am mai ocupa de nimic”, a spus artistul, subliniind că picturile sunt dedicate fiecărui oraș din țară, pentru că povestea imobilelor aflate în ruină este una fără sfârșit.

O clădire de care s-a ținut cu dinții, astăzi ruină

Deși toate casele pe care le-au adăugat cei doi în portofoliu au povești cel puțin interesante, clădirea care i-a impresionat cel mai mult a fost Casa Miclescu, situată pe şoseaua Kiseleff din Capitală.

Construită la începutul secolului XX pe baza planului arhitectului Ion Mincu, cel care ne-a lăsat şi Şcoala Centrală, casa a fost cumpărată de urmașul unei familii de boieri, Jean Miclescu, care a dat-o moștenire fiului său. Noul proprietar, colonelul Radu Miclescu, a locuit acolo cu Elsa, soția sa, o talentată sculptoriță. Din păcate, anul 1948 a însemnat pentru cei doi anul în care regimul comunist a decis să le confiște căminul, dar dârzenia colonelului, cel care a fost apropiat de generalul Charles de Gaulle, le-a pus bețe în roate ocupanţilor abuzivi.

Refuzând să plece, Radu Miclescu a petrecut trei zile în închisoare. Odată eliberat, i s-a interzis să locuiască în zona luxoasă a casei, acesta fiind nevoit să-și petreacă ultimii 40 de ani într-o baie aflată la subsolul imobilului. Chiar și după ce casa a fost avariată de un cutremur, colonelul a rămas în clădire, până în 1990, când s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani. Frumusețea casei Miclescu nu a trecut neobservată, iar dovadă stă producția cinematografică „Felix și Otilia” (1972), regizată de Iulian Mihu, după romanul „Enigma Otiliei” al lui George Călinescu: în film, imobilul era căminul familiei Giurgiuveanu.

Casa Miclescu, astăzi Foto: bucharestheritage.files.wordpress.com

Casa Miclescu – o reinterpretare plastică