Tag

comunism

Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România.

Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale romane, că ”a ezita, a fi torturat de fiecare frază, a considera nul tot ce scrii, a șterge, toate astea sunt semnul celei mai rafinate inteligențe”. În cazul lui Paul Goma, tortura a luat forma unui exil forțat din Patrie. Ce pedeapsă poate fi mai dură decât aceasta?

Paul Goma s-a născut în Basarabia, în 1935, la Mana, Vatici, județul Orhei, Regatul României, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, deci de la bun început a avut parte de o educație aleasă și a fost predestinat succesului. Ajungând la maturitate, acesta nu va uita de unde pornesc rădăcinile sale și va scrie romanul ”Din calidor”, o memorie vie a copilăriei sale.

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia. Foto: ratioetrevelatio.com

Dar istoria este cea care dă tonul, care impune limite și restricții. În 1939, când a fost semnat pactul diabolic Molotov-Ribbentrop și Basarabia a căzut în capcana amenințării roșii, familia Goma a luat drumul pribegiei, evadând dincolo de cortina de fier, în România.

Se spune că Dumnezeu îi încearcă pe fiii săi preaiubiți, punându-le în cale dificultăți, adeseori insurmontabile. În cazul lui Paul Goma, această iubire infinită s-a materializat într-o continuă luptă cu regimul ideologic al acelor vremi: comunismul. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și arestat pentru opt zile, fiind exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul securității, ca element periculos în comunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul Securității, ca element periculos în comunism. Foto: flori-balanescu.blogspot.ro

Cu toate acestea, a perserverat și a reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. Anul 1954 l-a prins în febra admiterii în mediul academic superior, Goma înmatriculându-se la Universitatea din București, specialitatea filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul.

Ostentativ, regimul de atunci l-a admis în rândurile sale, în speranța unei autocorecții forțate, dar după înfrângerea Revoluției Maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc, după care, în toamna aceluiași an a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. Lungul său periplu a luat turnura a doi ani de închisoare, în temnițele cele mai de temut: Jilava și Gherla.

Starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

Deși scriitorul era tutelat în acea perioadă de organizația Amnesty International, repercusiunile nu s-au lăsat prea mult așteptate. La 20 noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului său le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din țară. În consecință, aceștia au cerut azil politic statului francez. Acolo, Paul Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Cert este că Paul Goma reprezintă și o controversă, deoarece se înscrie printre cei care neagă Holocaustul din spațiul românesc, publicând în 2002 eseul „Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940”. A stârnit prin această lucrare un val de nemulțumiri, în rândul istoricilor, care au catalogat acest eseu drept un pseudo-studiu.

Dincolo de toate aceste dificultăți, de nemulțumirile pe care le-a trezit anumitor demnitari ai vremii, Paul Goma rămâne un exilat în uitare, un nomad al dreptății, care a pus pe hârtie chinurile unui popor.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.ro

Matricea Românească vă prezintă un articol despre Biserica Ortodoxă Rusă, lovită de prigoană în comunism, temă dezbătută la Congresul Internațional de Teologie (București, 23-29 octombrie), la care participăm în aceste zile.

Evoluția societății a cunoscut în drumul său atât urcușuri, cât și coborâșuri. Pentru unele pagini ale istoriei resimțim o mândrie ferventă, iar pentru altele – o repulsie unanimă. Cazul prigoanei comuniste contra Bisericii și a credincioșilor se încadrează în cea din urmă categorie. De ce am decis să rememorăm aceste evenimente, demult apuse în bezna trecutului? Deoarece, în perioada 23-29 octombrie, sub egida Patriarhiei Române, are loc la București Congresul Internațional de Teologie, cu tema: Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului: persecuție, rezistență și mărturisire. Un generic mai mult decât dureros, dar deosebit de relevant în această epocă a uitării. Matricea Românească este invitată specială a manifestării și vă va oferi, periodic, impresii și relatări de la fața locului.

În deschiderea întrunirii înalților prelați, precum și a reprezentanților mediului academic și ai instituțiilor statului, am avut parte de un discurs sensibilizant al reprezentantului Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în mod firesc, reprezintă portavocea Ortodoxiei Estice. De la microfon, cu o sobrietate smerită, a vorbit Pr. Prof. Alexander Mazyrin de la Universitatea Ortodoxă Sfântul Tikhon din Moscova. Acesta a tranșat date statistice și a oferit o cronologie aparte, începând cu apariția bolșevismului (1917) și până la apogeul socialismului (1960-1970), enunțând efectele acestora asupra Ortodoxiei ruse.

Ceea ce impresionează și doare acut este dimensiunea tragediei, care s-a întins pe întreg teritoriul U.R.S.S, adică un spațiu imens, aruncat pe două continente. Biserica Ortodoxă Rusă și enoriașii ei au fost un focar al rezistenței contra molimei roșii, dar și cei care au suportat consecințele cele mai sângeroase ale acesteia. Începând cu 1917, adică din momentul izbucnirii Revoluției Bolșevice, și odată cu răsturnarea puterii țariste, Biserica a devenit subiect al represiunii și oprobriului din partea puterii de stat.

Deşi, inițial, bolşevicii au militat pentru separarea Bisericii de Stat, pe parcurs, s-a dovedit că urmăreau dispariţia oricărei activități religioase

Prima etapă, care a pus la pământ stabilitatea Ortodoxiei ruse, a fost modificarea cadrului legislativ, care a cuprins în fază inițială, ca măsură de constrângere, exproprierea bunurilor, aparținând corpului clerical. La 23 ianuarie 1918, SOVNARKOM (Sovietul Comisarilor Poporului) al guvernului bolşevic a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Acest document, vădit ilegal, răpea Bisericii calitatea sa de persoană juridică, dar și posibilitatea de a se întreține economic. La 8 mai 1918, Sovietul în cauză a desemnat un Comitet permanent, care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba despre Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Menirea acestuia era să îndeplinească directivele Partidului în materie de eradicare a religiei și a elementelor supranumite contra-revoluționare, în persoana fețelor bisericești. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine.

Și pentru că istoria nu este doar o sumă de date și de cifre, ci și o împletire de durere și de lacrimi, Pr. Prof. Alexander Mazyrin a adus și câteva exemple, care au ilustrat realitățile acelei vremi, cum ar fi devastarea Lavrei (Schitului Mănăstiresc) de la Petrograd sau asasinarea unor înalți prelați. Printre ei se numără Mitropolitul Kievului, Vladimir Bogoyavlenski, cel care, în noaptea de 25 ianuarie 1918, a fost scos din casă de către cinci comunişti beţi, dus la o margine de drum și executat, aceștia furându-i crucea şi engolpion-ul, pe care le purta la gât mereu. Un alt caz este cel al Episcopului de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. Acesta a fost înecat în râul Tura, fiindu-i legată o piatră de gât.

Pe fundalul tuturor acestor atrocități, a luat naștere și un punct de rezistență, în primul rând, în persoana Patriarhului Tihon, cel care, fiind un diplomat convins, a încercat mai întâi aplanarea pașnică a conflictelor existente.

Patriarhul Tihon - un model de credință și smerenie

Patriarhul Tihon (1856-1925) – un model de credință și de smerenie. Foto: ortodoxinfo.ro

În martie 1918, Tihon afirma: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi» (apelând la un fragment din Epistola către Romani, n.r.)“. Totuși, la 19 ianuarie 1919 i-a dat anatemei pe „inamicii deschişi sau deghizaţi ai lui Hristos“, chemând pe credincioşi să apere Biserica cu armele spiritului. El nu a condamnat însă guvernul, păstrând în plan politic o poziţie de neutralitate. Ba chiar a mers și pe calea unor dialoguri cu puterea statală, dar nici acestea nu au fost de folos. Mașina CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului) continua secerișul său monstruos în rândurile arhipăstorilor Bisericii, a mai arătat Pr. Prof. Alexander Mazyrin.

În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S.

Date statistice din acea perioadă provoacă stupoarea, Patriarhia Rusă oferind, în acest sens, cifre șocante. Astfel, până în anul 1941, au fost supuse represiunii, din motive religioase, 350.000 de persoane, dintre care 150.000 au fost arestate doar în 1937, şi dintre acestea 80.000 au fost împuşcate. Conform datelor făcute publice în 1995, cifra ajunge la aproximativ 200.000 de clerici ortodocşi condamnaţi la moarte între 1917 şi 1980. Doar între 1937 şi 1938 au fost arestaţi 165.000 de preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi. Peste 300 de episcopi ar fi suferit de pe urma persecuţiilor şi peste 250 au fost executaţi sau au decedat în mașinăriile infernale ale Gulagului. În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S. Locașurile sfinte în activitate se cifrau, în 1939, la doar 500.

Icoana tuturor sfinților din Biserica Ortodoxă Rusă, care au căzut în prigoana comunismului, evocați la Congresul Internațional de Teologie de la București

Icoana tuturor mucenicilor din Biserica Ortodoxă Rusă, care au fost prigoniți în comunism. Foto: pemptousia.ro

Deși moartea lui Stalin, în 1953, a marcat un dezgheț, acesta a fost doar unul de suprafață, credincioșii find în continuare marcați de pecetea ilegalității. Doar în 1989, Biserica Ortodoxă Rusă, alături de alte Biserici creștine din fostul lagăr comunist, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, a reușit să taie nodul gordian al ideologiei și să își continue firescul destin: propagarea valorilor creștine.

Foto deschidere: Detonarea Clopotniței Bisericii ”Nașterea Domnului” din orașul Murom, U.R.S.S, în 1929, de către autoritățile sovietice. Sursa: pikabu.ru

Matricea Românească vă aduce un articol despre Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești, Basarabia, un exemplu de credință și evlavie.

Credința este o virtute dăruită poporului românesc, întru regăsirea acelui punct de sprijin axiologic numit identitate națională. De-a lungul timpului, aceasta a parcurs transformarea de la una dintre puterile statale la statutul de ”exilat” în adâncurile trecutului. Despre această ultimă etapă se vorbește și acum cu anumite rețineri. Acest fapt este cu atât mai accentuat dincolo de Prut, în Basarabia, unde perioada comunistă mai face obiectul unei nostalgii de generație.

Și pentru că Biserica este exponentul principal al religiei ortodoxe, având prerogativa propovăduirii, a avut practic cel mai mult de suferit în perioada sovietică. Unde și unde pe harta basarabeană, au mai rămas locașuri neatinse, nepângărite de flamura roșie. Unul dintre aceste bastioane, care au supraviețuit cu demnitate și adevăr, este Locașul Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil* din orășelul Durlești, una dintre suburbiile cele mai mari ale capitalei Republicii Moldova.

Istoria lui, începută cam  pe la 1800, spune că pe locul actualei biserici a existat un locaș din lemn, timp de circa 60 de ani.

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, la 150 de ani de la târnosire

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, la 150 de ani de la târnosire, în 2015 Foto sursă: mitropolia.md

În anul 1863, preotul duhovnic Iacob Arviniev a adresat Consistoriului o cerere, prin care solicita acordul de a înălța o biserică din piatră. În document se nota: ”Consistoria duhovnicească a cercetat cererea şi a aprobat-o la 30 aprilie 1863, pentru ca biserica «Sfinţii Voievozi» să fie construită conform proiectului înaintat de arhitectul Lozinschi”. Documentul mai conține și faptul că locașul sfânt a fost construit în urma cererii locuitorilor, fiind amplasat lângă biserica veche, care era din lemn”.

Au urmat ani buni de slujire în fața Domnului întru credință și evlavie, până când asupra țării s-a înălțat pumnul amenințător al vecinului roșu, așa cum numeau comunismul oamenii de rând. Primii care au resimțit amenințarea au fost preoții, care în marea lor majoritate au fost arestați sau persecutați. Deși nu există o atestare în acest sens, se zvonește de prin bătrâni că, în acea perioadă, în apărarea preotului paroh al Bisericii Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil au sărit până și oamenii de rând, intimidându-i activ pe ofițerii sovietici.

Preotul Vasile Doncilă și-a găsit sfârșitul în Gulag

Cu toate acestea, cronica acelor vremuri cunoaște și istorii nefericite. Un caz aparte este cel fiului dascălului de la Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, un anume Vasile Doncilă. Tatăl său a fost conducătorul corului bisericesc din Durlești de prin 1880. Fiul său, la fel, a mers pe linia duhovnicească, terminând Facultatea de Teologie din Cernăuți și fiind în 1917 înrolat în Regimentul I de Husari al Republicii Democratice Moldoveneşti. Un timp a fost protopop al Garnizoanei Chişinău. Preotul Vasile Doncilă a participat la lucrările Sfatului Ţării, dar nu a fost deputat în organul legislativ al Basarabiei. Acolo i-a cunoscut pe toţi liderii Sfatului Ţării, printre prietenii săi, numărându-se Pantelimon Halippa şi Anton Crihan. În 1926 a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar în 1928 a fost ales senator în Parlamentul României pe listele acestui partid. La divizarea partidului, în 1931, a aderat la gruparea condusă de Constantin Stere.

Vasile Doncilă a fost arestat la 16 iulie 1940. A fost acuzat de „agitaţie şi propagandă antisovietică“ şi „luptă împotriva clasei muncitoare“. A fost învinuit că păstrează literatură antisovietică: în urma percheziţiilor, la el a fost găsit un conspect al unei lecţii ţinute de către mitropolitul Nectarie Cotlearciuc, pe care a ascultat-o pe vremea când era student la Cernăuţi; cartea scriitorului rus Nicolai Markov „Războaiele forţelor oculte” apărută la Paris în anul 1928, o carte editată cu ocazia jubileului de 300 de ani al dinastiei Romanov în Rusia, precum şi câteva exemplare ale revistei „Învăţătorul de religie” din anul 1915. După arest, acesta a fost interogat vreme de doar trei zile, după care i-a fost formulat rechizitoriul  și a fost expediat în Gulag, împreună cu familia sa. Justiția oarbă a Femidei i-a făcut totuși dreptate, dar cu o întârziere de jumătate de secol, preotul Vasile Doncilă fiind reabilitat abia în 1988 de către Procuratura Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Formularul condamnatului Vasile Doncilă

Formularul preotului Vasile Doncilă, condamnat la Gulag Foto sursă: adevărul.md

Revenind însă la starea de lucruri a Bisericii în perioada stalinistă, este interesant să observăm unele focare de rezistență, de exemplu cazul unui anume Consiliu Bisericesc fondat în pripă de câțiva săteni și care, din umbră, continuau activitățile spirituale. Unde mai pui că, pe lângă Biserică, mai activa și organizația Oastea Domnului, mișcare fondată încă de prin 1923 și care reprezenta o părticică din Biserica Ortodoxă Română de atunci. Și dacă, după moartea în 1953 a lui Stalin, se considera că va începe un adevărat dezgheț, de facto am avut parte exact de contrariu, intensificându-se acut tăvălugul comunist și prigoana împotriva Bisericii.

Ordinul Oastea Domnului din Basarabia

Ordinul Oastea Domnului din Basarabia. Foto sursă: medaliireligioase.wordpress.com

Cu toate acestea, credința localnicilor nu a scăzut prea mult, ci dimpotrivă, a luat parcă un avânt. Din mărturiile localnicilor reiese că se respectau cu strictețe posturile și ritualurile. Una dintre enoriașele acelei vremi, ajunsă la frumoasa vârsta de 90 de ani, își amintește: ”Noi la părinți eram mulți copii, dar autoritatea tatei era de neclintit și când ne spunea cu asprime: «Pe mine nu mă interesează ce vă spun la școală – că Dumnezeu nu există, că nu trebuie să credeți. La școală ascultați ce vă spun învățătorii, dar acasă eu sunt stăpân și vorba mea e lege!», atunci știam că din cuvântul lui nu vom ieși”.

Tata ne spunea cu asprime: «Pe mine nu mă interesează ce vă spun la școală – că Dumnezeu nu există, că nu trebuie să credeți. La școală ascultați ce vă spun învățătorii, dar acasă eu sunt stăpân și vorba mea e lege

La 1960, când încă mergea în plin toi furtuna comunistă și exterminarea bisericească, s-a mai încercat o dată închiderea bisericii, dar fără sorți de izbândă, deoarece a răbufnit populația localnică. Este demn de menționat, câtă virtute au avut localnicii, încât s-au găsit dintre cei curajoși care au tras chiar și clopotul ca să dea de știre despre pericolul iminent! Cităm din arhiva păstrată la Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil: ”Emilian Damian, un omuleț josuț și îndesat a tras clopotele Bisericii și s-a urcat pe scaun ca să se facă auzit și văzut la adunarea satului. Acesta a fost însoțit de alt consătean, Ilie Neagu. Deși Miliția se afla la porțile Bisericii, ofițerii sovietici nu s-au încumetat să pătrundă pe teritoriu”.

În ciuda tuturor acestor eforturi, puterea comunistă nu se lăsa bătută și continua asediul, invitând la Sovietul sătesc membrii Consiliului Parohial, unde încercau să îi intimideze, propunându-le să semneze o declarație anti-ecleziastică. Dacă persoana refuza, atunci era amenințată cu repercusiuni de ordin economic (că îi vor fi impuse taxe duble sau triple) sau social (că fiul sau fiica îi va fi exmatriculat/ă).

Puțini însă au căzut pradă acestor ispite. Seara, se adunau la părintele paroh de atunci, Gheorghe Belous, și făceau planuri de activitate, fiind îndrumați de Duhul Sfânt și de Bunul Dumnezeu. Răbdarea lor a fost răsplătită, Biserica numărându-se printre puținele care au ținut piept intemperiilor, fapt pentru care merită toată lauda, mai ales dacă ținem cont de faptul că aproape o mie de biserici și mănăstiri au fost închise în toată țara.

În prezent, Biserica este administrată de către părintele protoiereu Zosima Toia, care este și mâna dreaptă a Mitropolitului Moldovei. Acesta reușește în continuare să propovăduiască cuvântul Domnului și să atragă atenția la importanța educației în rândul fețelor bisericești.

*nota autorului: Denumirea de ”Voievozi” din titulatura Bisericii reflectă ierarhia militară a Arhanghelilor Mihail și Gavriil, și rolul lor de conducători ai cetelor îngerești

Foto deschidere: mitropolia.md

Muzicianul Bogdan Simion revine „pe scena” Matricea Românească, propunându-ne o nouă filă de istorie muzicală: azi, despre taraful ţărănesc din Vlaşca, cu o filiaţie către celebrul Taraf de Haidouks,  cel care a făcut cunoscut în întreaga lume genul special de muzică produs de către lăutari.

În anul 1969, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România (Bucureşti) a publicat teza de doctorat în etnomuzicologie a lui Gheorghe Ciobanu: „Lăutarii din Clejani”, o carte plină de explicaţii tehnice uscate, transcrieri, scheme ritmice, moduri, game şi note muzicale, pe care puţini neprofesionişti s-au simţit tentaţi să o citească. În orice caz, din acest studiu se văd în ceaţă comunele mici şi mijlocii din Câmpia Dunării, din fosta plasă Vlaşca (actualmente judeţele Giurgiu şi Teleorman). Pentru înţelegerea acestor comunităţi, cu mult mai utilă ar fi vizitarea cârciumilor cu patru mese din periferia ţigănească – periferie ce adăposteşte cam o treime din populaţia acestor sate – unde câţiva bătrâni învârt o bere la doi litri de jur împrejurul mesei, depănând amintiri.

Şi totuşi, ce este muzica ţărănească de taraf din regiunea Vlaşca? Dacă ar fi să ascultăm primele două discuri comerciale ale grupului Taraf de Haidouks, consolidat ad-hoc de regretatul Stephane Karo, confuzia ar fi evidentă: albumele oferă o gamă largă de stiluri muzicale, toate provenind din rândul muzicilor tradiţionale sau populare din România: balade (sau cântece bătrâneşti), cântece de dragoste, cântece ţigăneşti, jocuri româneşti ş.a.

Pentru înţelegerea acestor comunităţi, cu mult mai utilă ar fi vizitarea cârciumilor cu patru mese din periferia ţigănească

Datorită coexistenţei intime a mai multor generaţii de lăutari în comuna Clejani, toate aceste repertorii se întâlnesc – ba chiar intră în competiţie unul cu celălalt – discurile acestea reprezentând mai degrabă un amestec de melodii vechi şi melodii cu aranjamente moderne.

Călătorind cronologic, ajungem la o altă sursă importantă, publicată în 1986. În acel an, Muzeul Omului de la Paris a lansat două discuri (amândouă cu booklet-uri deosebit de bogate) semnate de etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouet, purtând titlul „Ballades et fêtes en Roumanie”. Occidentalii care au ascultat LP-urile şi au citit broşura lor au aflat că, nu departe de Bucureşti, în regiunea Vlaşca din Muntenia, în inima Câmpiei Dunării, există nişte sate mici, prăfuite şi sărace, cum ar fi Gratia sau Ghimpaţi, unde ţiganii cântă muzici unice în această parte a Europei. Totuşi, majoritatea locuitorilor acestor sate sunt români. Aceştia trăiesc din creşterea bovinelor şi a păsărilor de curte, din ţuică şi din agricultură şi legumicultură, pe care le practică pe terenuri mici dar extrem de fertile.

Ţambalistul nonagenar Dulea, deşi imobilizat la pat de doi ani, încă spune poveştile trecutului, când muzica ţiganilor era relativ căutată de către agricultorii din regiune – adică în urmă cu 70 de ani – când într-un sat mărunt cum este Naipu, în judeţul Giurgiu, trăiau 10 contrabasişti, 25 de ţambalişti şi 60 de violonişti. Există extrem de puţine înregistrări cu muzicile produse „pe sate” de către ţiganii lăutari în anii `40 – `80 (cvasitotalitatea lor fiind realizate de către Institutul de Etnografie şi Folclor, iar înregistrările sunt pe cât de vii le permiteau stalinismul sau naţional-comunismul să fie), de aceea cercetările pe satele cu cartiere lăutăreşti, realizate de cei doi etnomuzicologi francezi, în comunităţile din Câmpia Dunării – în condiţii extrem de grele – sunt deosebit de valoroase.

Bogdan Simion cântând împreună cu taraful de lăutari din Naipu (judeţul Giurgiu)

Cântând împreună cu taraful din Naipu (judeţul Giurgiu)

În urma acestor serioase studii de antropologie muzicală, iese la lumină măreţul Taraf de Haidouks, taraful rom-român format dintr-un grup de muzicieni tradiţionali (lăutari), în marea lor majoritate din comuna Clejani (Giurgiu), dar şi din Mârşa sau Roata. Se poate discuta îndelung despre cât de bine au reprezentat taraful ţărănesc vlăscean, însă există totuşi câteva certitudini: grupul păstorit de Karo a fost unul dintre cele mai importante (şi mai proeminente) din România post-comunistă, a fost cel mai bine vândut produs „ţigănesc” ce a ieşit din România şi a fost singurul fenomen autentic de export cultural (nu imaginat, sau artificial „ca să dea bine imaginii României în lume”).

Vasile „Sile” Vlad, Marin „Minuş” Tiţa & Marian „Dan” Bonghene – Hora bătrânească

În prima jumătate a anilor `90, muzica periferiei satelor – periferie ocupată, cum spuneam, de ţigani – a urcat pe cele mai importante scene ale lumii. Muzica avea origini mult mai umile decât şi-ar fi imaginat occidentalii fermecaţi: în secolul al XIX-lea, mai exact după 1857, odată cu abolirea sclaviei, ţiganii (ce până atunci fuseseră în mare măsură în proprietatea mănăstirilor din plasa Vlaşca) au primit loturi de teren şi s-au stabilit lângă agricultorii români. Ulterior, aceştia au căutat să îşi producă cât mai multe în propriile gospodării, pentru a evita să cumpere. Această primă generaţie de lăutari, ce copilăriseră în sclavie şi s-au străduit să devină agricultori (neavând nici cunoştinţele şi nici informaţia transmisă de generaţii de către români), erau însă în continuare invitaţi la conacele boierilor locali pentru a cânta – unii dintre ei chiar pe note – la petrecerile fastuoase unde îşi făceau apariţia şi oaspeţi străini.

În 1986, Muzeul Omului de la Paris a lansat două discuri semnate de etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouet, purtând titlul „Ballades et fêtes en Roumanie”


Astfel, cuvântul lăutar a ajuns să desemneze o clasă de muzicieni tradiţionali. Cel mai adesea, prin tradiţie, aceştia erau membrii unui clan profesionist de instrumentişti şi solişti vocali romi (aceştia preferând denumirea de „ţigani lăutari”). Sălbaticia, brutalitatea, exuberanţa, tragedia şi alimentarea cu zeci de litri de ţuică de prună făcută în casă au ajuns coordonatele României în general, dar mai ales ale muzicii ţărăneşti din România în particular în decursul deceniilor. Începând cu 1932, studioul Electrecord a adunat mii de lăutari, înregistrând discuri mai bune sau mai proaste, mixând şi masterizând totul „in-house”: până şi discurile Taraf de Haidouks, amintite în prima parte a articolului, au fost înregistrate tot la Electrecord – doar mix-ul şi master-ul au fost realizate în studioul „One Two” din Bruxelles.

Între timp, comunismul a trecut. Cercetarea a devenit extrem de facilă. Duse sunt vremurile când localnicii erau reticenţi să găzduiască străini pentru a evita conflictele cu autorităţile, vremurile când cercetătorii trebuiau să petreacă noaptea pe câmp, în saci de dormit, sub stricta supraveghere a Securităţii. Astăzi, lăutarii din satele din Vlaşca se bucură enorm când „îi mai bagă şi pe ei cineva în seamă” şi te-ai gândi că în mâna de sate unde au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, ai găsi grupuri mari de antropologi ce ar locui cu ei zi şi noapte, filmându-i şi interogându-i continuu. Liniştea nopţii e spartă numai de sunetul greierilor şi de cele câteva certuri de pe uliţa lăutarilor. Cuvinte în limba romani străpung liniştea iute, zgomotos şi pasional într-un amestec bizar cu câteva cuvinte în limba română. Cât de romi sau cât de români au mai rămas aceşti lăutari? Aceasta este una dintre marile întrebări, la care mă tem că numai viitorul ne va putea răspunde.

 

Foto deschidere: Bogdan Simion, pe scenă alături de taraful din Gratia (judeţul Teleorman)

Volumul de proză scurtă Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, este un colaj al amintirilor din copilăria optzecistă și tinerețea anilor 2000 ce surprinde elementele definitorii ale acestor epoci, cât și parcursul spiritual și profesional al lui Bobiță, personajul principal și eul narativ.

De la lumea violentă a cartierelor bucureștene, la cariera de agent literar, cele doisprezece povestiri se înlănțuie prin forța omogenității scrisului, prin tematicile recurente, cât și prin senzația de ratare ce-l însoțește de-a lungul vieții. Schimbările vizibile se produc poate doar la nivelul reperelor geografice pe care scriitorul le stabilește de fiecare dată cu precizie matematică: din Ion Maiorescu în Vatra Luminoasă, Brâncoveanu sau Militari, din Titan în zona parcului Carol. Harta barurilor și localurilor pe care le frecventează este și ea la fel de bine trasată: din terasa Argentin, club A, și barul Sovata la terasa Local Familial.

Precum misteriosul Kaspar Hauser, tânărul german care pretinde că a trăit izolat într-un pivniță până la șaisprezece ani, așa și Bobiță-Bogdan este prizonierul propriei sale lumi întunecate de dramele copilăriei și mai apoi de tumultul tinereții, înfățișate în doisprezece secvențe.

Îmi amintesc zilele-alea ca pe niște imagini dintr-un film văzut la o grădină de vară, prin perdeaua unei ploi mocănești

Tătuțu. Facem cunoștință cu Bobiță, personajul-narator al acestui volum, și Tătuțu, tatăl vitreg și figura paternă principală ce apare recurent în majoritatea textelor. O proză cu amintiri duioase din copilărie, filtrate prin pelicula încețoșată a memoriei, asemenea unui televizor alb-negru Sport. Crâmpeie de viață din cartierul Vatra Luminoasă.

Ion Maiorescu. Despre mentalități românești vechi, dar, la fel de actuale și în ziua de azi, și anume, bârfa și ura între vecini. Figura autoritară a bunicii, doamna Colonel, și cea jovial-bahică a Unchiului, ce prezidă în casa din curtea-vagon, păstrătoarea singurei poze în care Bobiță râde fericit.

Balkan. Are fraze lungi, întortocheate, cu punct doar la final. O sâmbăta în care circulă doar mașinile cu număr cu soț, zi obligatorie de plimbare cu tatăl biologic, care se transformă pe nesimțite într-o discuție despre fotbal, Jabba the Hut și jocuri electronice. Apoi înecul lui Balkan se contopește cu gustul de corcodușe. Un fel de suprapunere de gânduri, din care nu mai știi ce e realitate și ce e SF.

Barbut. Caseta copilăriei derulată cu creionul. Legea cartierului în care golanii mereu câștigă iar Bobiță este un observator timid, prins fără voia lui în conflicte cu tente homosexuale.

Crematoriul.  Intrarea în cercul magic de golani și exmatricularea din liceu. Muzici și faze: Fear of the Dark, AC/DC, Sodom, Flacăra, Sepultura, Slayer în aburii timpurii ai alcoolului și țigărilor. Bizarul și fantasticul se întâlnesc la Crematoriul Cenușa, unde tinerii chiulesc pentru a vedea o strigoaică bătrână. Un episod un pic ieșit din comun față de ce ne obișnuise autorul până acum, dar, în final, revenim la o atmosferă familiară în care un bătrân pervers încearcă să-i inițieze pe băieți în tainele iubirii.

Spre Ciocănești, Călărași. Intermezzo între copilărie și adolescență, într-un autobuz ce-l duce de la București la bunici, la țară. Un text stropit din plin cu bere, un preambul al anilor ce vor să vie.

Duhul din lampă. Visul american împlinit, pe ritmuri de Christina Aguilera. Bobiță este monitor într-o tabără de adolescenți, un fel de Survivor în care grupurile se luptă pentru supremație. Conflictele și jocurile de putere nu diferă cu mult de cele din cartierele bucureștene, doar că aici farsele sunt mai puțin violente. O proză ce unește tinerețea cu maturitatea, o trecere de la Bobiță la Alex, prin dese alunecări în trecut.

Scriu despre Ashbery. Anii euforici de facultate, scăldați în optimismul forței creative. E totul o pâclă încețoșată între băutură și fumat, ieșirile la terasa Argentin, club A, și traiul la comun cu iubita și încă un cuplu, într-o garsonieră din Titan. E frumos și trist în același timp, o povestire despre cum începe să-și rateze viața un intelectual cu pretenții boemo-artistice.

Era foarte important să le arăți vecinilor de curte o față sobră, un zâmbet amabil, plin de diplomație, și să-ți ții pentru tine bolile, ura, chiar și iubirea

Popa Mihai. Avântul tinereții timpurii s-a fumat, acum Bobiță e redactor la un supliment de cultură și corector la o revistă, și „o arde” zilnic cu doi colegi la terasa Local Familial, undeva pe Calea Moșilor. Bucureștiul nocturn își arată fațetele dubioase când cei trei pornesc în căutarea unui preot bețiv, care locuiește în afara orașului. Filtrul memoriei recuperează iar întâmplări din trecut, când se juca în spatele blocului între șantierele din Brâncoveanu, unde gașca de chiloțari hipioți făcea legea. Tristețea din copilărie, cu mediul familial destrămat, se prelungește inevitabil în prezent.

Ninge în Tyria. Reverii alcoolice pe fundal de Guild Wars, munca la o campanie electorală și relația disfuncțional-masochistă cu Alina, o tipă la fel de pierdută ca și el.

Playing it hard. Un târg de carte în Mexic, prilej de trecere în revistă a tuturor clișeelor și tacticilor de vânzare din lumea editorială. Bobiță este de data asta doar un observator impasibil la viețile celorlalți, așteptând să i se întâmple și lui ceva notabil.

Knossos. O poveste all-inclusive în care eul narativ comprimă ultimii șase-șapte ani de viață. La nici patruzeci de ani e alcoolic, divorțat, pe culmile succesului ca agent literar. În aparență le-a avut pe toate: o familie perfectă, un autor publicat în America, cu drepturile cumpărate de HBO pentru a face un serial din carte (ce fantasmagorie pentru piața literară din România!), dar s-a prăbușit sub forța propriilor demoni. Un text care face oarecum notă discordantă cu celelalte, o adaptare cumva hollywoodiană a vieții acestui intelectual mioritic.

 

Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, Editura Polirom, Iași, 2017, 256 pagini

Volumul face parte din colecţia Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

La final de săptămână, o nouă recenzie de carte a unui autor autohton pe Matricea Românească: „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, roman de Marta Petreu, este o revelaţie literară ce merită o cunoaştere mai largă.

Tulai, Doamne, mare talent de povestitoare dovedește Marta Petreu în primul și (deocamdată) singurul ei roman Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, publicat în anul 2011. În ciuda titlului cu evidente conotații apocaliptice și biblice, care, trecut prin filtrul unui cititor modern, ar putea crea așteptările unui volum science-fiction, avem de fapt de-a face cu saga unei familii rurale din câmpia Transilvaniei.

Personajul central și forța în jurul căreia gravitează întâmplările descrise de autoare, este Mària (sau Mica), mai întâi fiica și apoi mama terifiantă ce își impune voința și spiritul aprig în toate relațiile sale. Caracterul său puternic și determinarea cu care își îndeplinește planurile amintesc într-o oarecare măsură de arhetipurile feminine clasice, Mara lui Ioan Slavici sau Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, deși Marta Petreu își plasează eroina tot în lumea satului, Mària este mai degrabă preocupată de propriile zbateri sufletești decât de familie și gospodărie.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este o urzeală dulce-amăruie ce surprinde aproape un veac din istoria familiilor someșene din Cutca, Sucurtădean și Vălean, începând cu anii 1900 și ajungând până în zilele noastre. Scrisă cu zvâc și patos, într-un registru lingvistic bogat în regionalisme, povestea are savoarea unei istorisiri la gura sobei, o broderie de înflorituri pe marginea unor întâmplări reale.

În primul capitol al romanului, ițele acțiunii par destul de încurcate, narațiunea glisând între prezentul ritualurilor unei înmormântări ortodoxe și episoade disparate din trecut. E o învălmășeală de personaje din care, ușor-ușor, se conturează eroii acestei cărți: copiii Ana, Tinu și Tabita (eul narativ), părinții Mària (Mica) și Augustin Vălean (Ticu), și bunicul matern Indrei Sucurtădean (Tica). Dar, odată încheiate obiceiurile îngropăciunii, scriitoarea reconstituie aproape cronologic viața Màriei.

Fiică de țărani înstăriți, înzestrată cu ochi negri ageri și plini de farmec și o deșteptăciune scăpărătoare, Mica iubește viața și speră să aibă parte de tot ce e mai bun. Dar, deziluziile unei iubiri trădate o aruncă în brațele taciturnului Augustin, care o iubește cu furie și pasiune deopotrivă. Gelozia mocnită și relația bolnavă care se dezvoltă între cei doi soți le otrăvește atât lor cât și copiilor viața, care, deseori, se văd nevoiți să țină partea când unuia, când altuia.

„Era teribilă Mama noastră care ne făcea să simțim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pământ”

Modelul familial rural reprezentat de neamul Sucurtădean-Vălean nu se deosebește cu mult de cel tradițional-disfuncțional din Moromeții sau Ion. Într-o căsnicie lipsită de iubire, guvernată de disensiuni religioase puternice între cei doi soți, cei trei copii cresc lipsiți de afecțiune. Într-o vreme în care tandrețea era semn de slăbiciune și nimeni nu-și bătea capul cu asta, copilăria este un prilej de ajutat părinții în gospodărie și nicidecum de dezmierdări duioase sau jocuri nesfârșite.

„Trăiam într-o lume reglementată, în care a-ți face părinții de rușine era ușor, dar o vină de neiertat”

Dar, în ciuda mediului ostil de sfadă a părinților, copiii reușesc să găsească mici bucurii în plictisul vieții la țară, presărat pe alocuri de cadourile unchiului Nelu, sau de bunătatea cu care avea grijă de ei o mătușă fără copii.

„O, da, eram niște copii normali, cu poftă de râs, de joacă și de mâncare, chiar dacă lumea noastră parfumată era uneori grea și vrîstată, ca un chec «noapte și zi» de-al lui Mica, cu umbrele lumii de Dincolo și de-Apoi, despre care ne citea Ticu”

Mària, cea care „descuie” morminte în cimitir, femeia înverșunată împotriva vieții și a propriei familii, neînțeleasă de nimeni, își poartă ranchiunele și nemulțumirile în văzul lumii, stârnind deopotrivă ura și dragostea copiilor săi:

„Înviase blestemul urii absolute și al scârnăviei totale la adresa întregului univers – căci, ce poate fi mai scârbavnic decât să îți blestemi prima născută să fie pângărită incestuos, și ce poate fi mai degradant la adresa bărbatului tău legal decât să-l blestemi să păcătuiască cu fiica lui, încălcând toate legile, si-ale oamenilor, și-ale lui Dumnezeu care ne veghează în cer”

Câmpia Armaghedonului, spațiul biblic ce reprezintă locul în care, potrivit Apocalipsei, se va desfășura lupta dintre Dumnezeu și diavol este, în plan metaforic, acel acasă marcat de bătălia religiilor dintre mamă și tată sau tată și fiică (Tabita), pe fundalul unor rupturi relaționale ce nu vor fi niciodată vindecate.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un tablou al satului ardelean la cumpăna dintre regalitate și comunism, o frescă a unei societăți rurale în plină schimbare. De la venirea Martorilor lui Iehova în 1911 și instalarea regimului stalinist cu raziile aferente, colectivizarea, sau devastarea vechilor proprietăți chiabure, la percepția distorsionată pe care o au copiii asupra istoriei de după 23 august, întreg romanul respiră istorie cu fiecare pagină.

 

Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Iași, 2011, 328 pagini

Dana Dumitru

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro
Dana Dumitru

Paul Goma – istoria unui exilat în uitare

27 Octombrie 2017 |
Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România. Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale...

Taraful ţărănesc din Vlaşca

4 Septembrie 2017 |
Muzicianul Bogdan Simion revine "pe scena" Matricea Românească, propunându-ne o nouă filă de istorie muzicală: azi, despre taraful ţărănesc din Vlaşca, cu o filiaţie către celebrul Taraf de Haidouks,  cel care a făcut cunoscut în întreaga lume genul...