Imediat după vacanța de iarna, chiar în prima zi de școală, Clara a ieșit de la ore cu colțurile gurii lăsate, șoptind cu lacrimi în glas:

-Azi nu a fost bine, mama…nu a fost bine deloc. Adina a zis că nu mai vrea să fie prietena mea, așa a spus.

Clara are 6 ani și este în clasa pregătitoare. Clara și Adina au fost cele mai bune prietene tot semestrul întâi. Însă prietenia pare că este acum sfârșită.

Mama Clarei s-a prăbușit în interiorul ei. Știa cât de importantă este o prietenie, mai ales acum. Pentru ea era foarte greu să asiste la durerea fiicei ei. Știa cât de important este să fii văzut, plăcut, acceptat, dorit.

Este foarte greu să vedem cum copiii noștri au probleme cu prieteniile. Acesta lucru este însă un aspect normal, care face parte din viața oricui; va fi nevoie de adaptare emoțională, de conștientizare a conflictelor, de rezolvare a acestora, de învățarea unor abilități anume în comunicare.

Când mă gândesc la mama Clarei (și la toate mamele din lume) îmi vine să le spun așa:

Prima și prima dată ASCULTĂ. Doar ascultă.

Nu este deloc ușor, deși pare ușor. Noi, părinții, avem toți un bagaj emoțional ce ne irită și ne macină.

Când vezi copilul tău experimentând durere socială, se ițesc situații și provocări din propriul tău trecut. Când zona ce are grijă de emoții în  creierul nostru este activată, suntem predispuși să ne conectăm în  comportamente inutile, poate prematur, întrerupând (exact așa cum nouă nu ne place să ni se întâmple), oferind sfaturi nesolicitate și încercând să controlăm finalul situației.

Fii conștient de emoțiile care apar în tine și caută să pui stavilă atunci când apare dorința de a repara, remedia, face ceva în stilul tău. Permite-i copilului tău să povestească tot, până la capăt, în ritmul lui, rememorând, revăzând, înțelegând, luminând. Când suntem conștienți de emoțiile noastre, vom ști când vine momentul potrivit pentru a rosti.

Ați ASCULTAT cu atenție? Da? Foarte bine.

E un moment bun să empatizați.

E un moment foarte important. De ce? Empatie întărește relația cu fiul și fiica ta și, în plus, mută focusul de pe zona emoțiilor pe zona rațiunii, pe zona care rezolva efectiv situațiile. Se sparge blocajul emoțional și se ajunge în zona în care ni se permite, doar pentru că ne-am simțit auziți și înțeleși să trecem ușor ușor mai departe.

Prin empatie pusă în funcțiune putem vedea lucrurile din punctul de vedere al copilului nostru și îi putem oferi un spațiu sigur acolo unde nu ajunge judecata sau critica.

E timpul apoi să pui întrebări!

Cele mai bune întrebări se vor afla în începutul unor discuții grozave.

Veniți spre copii cu o minte deschisă și curioasă, puneți întrebări care vă vor ajuta să înțelegeți ce se află sub ,,foile de ceapă” și aveți răbdare până ajungeți la miezul situației.

Ce te-a deranjat cel mai mult în ceea ce s-a întâmplat? Cum te-ai simțit când s-a întâmplat asta? Cum crezi că s-a simțit prietenul tău?

Dacă ai putea să te întorci și să faci ceva diferit, ce ai face?

Răspunsuri apar acum și sunt un portal bun ce ne poartă în planul de rezolvare activă a situațiilor.

Ce vrei să faci acum?

Prin inițierea unei conversații despre modul în care copilul tău vrea să meargă mai departe, îl vom face să se gândească puternic la ceea ce ar putea face lucrurile mai puțin neplăcute data viitoare când prietenul te lasă deoparte.

Așa că e un moment bun să oferi perspective, să spui povești, să arăți cum ai procedat tu când ți s-a întâmplat ție.

Faceți echipă pentru a rezolva situații. E important!

Ai încredere în copilul tău!

În ciuda oricăror sentimente neplăcute pe care le poți avea tu, ca părinte,  este esențial să faci un pas înapoi și să îi oferi copilului timp și spațiu pentru a proceda așa cum dorește în relațiile sale cu semenii.

Clara a discutat mult despre ce se petrecuse cu Adina. Mama ei a ascultat-o, a oftat, a ajutat-o să își pună întrebări corecte.

Apoi, într-o zi, de nicăieri, Clara i-a sărit mamei în brațe și i-a spus:

-Să știi că eu și Adina suntem iar prietene. Azi am vorbit și…și pur și simplu suntem prietene din nou!

Prietenia? Ce cuvânt minunat!

Începând din luna februarie, articolele rubricii ,,Cum ne creștem copiii” vor primi în dar ilustrații realizate de tânărul David-Ioan Bulboacă. David este un băiat extrem de curios și talentat, fascinat de oameni, emoții, învățătură și nou. Îi urăm Bun Venit!

O seară în familie

Într-una din serile de la începutul unui Decembrie, în casa Elenei se organiza o seară în familie. Toți se adunau în jurul unui mese joase, se aprindea o lumânare mică, biscuiții dulci și sărați erau la îndemână. Copii și adulți se așezau încet-încet și se destăinuiau cu lucruri de peste zi.

– Azi am aflat la școală o poveste grozavă, spuse Elena. O poveste care m-a impresionat tare!

-AAAAA! Te ascultăm!

– Povestea se pare că îi aparține unui vorbitor de succes, Dan Clarck. Cel mai mult contează mesajul acestei povești…

O întâmplare

,,Odată, demult, un fiu stătea la rând cu tatăl său să cumpere bilete pentru Circ. După o așteptare grea, rămăsese doar o familie până să se ajungă în fața ghișeului. Această familie era deosebită. Erau opt copii, toți probabil sub vârsta de 12 ani. După felul în care erau îmbrăcați puteai spune că nu erau foarte bogați, din contră; hainele lor erau însă îngrijite și curate. Copiii erau bine crescuți, și așteptau în liniște la rând. Vorbeau emoționați despre clovni, animale și spectacolul pe care aveau să îl vadă în acea seară. Era clar că erau pentru prima dată la Circ și bucuria asta în viața lor era fără margini. Tatăl și mama erau în fruntea grupului, încântați. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l ca și cum i-ar fi spus „Ești cavalerul meu, ești cel ce ne aduce fericirea!”. El zâmbea și se bucura să-și vadă familia încântată.

Doamna de la ghișeu l-a întrebat pe bărbat câte bilete dorește. El a răspuns cu mândrie: „Aș dori să cumpăr opt bilete pentru copii și două bilete pentru adulți”. Doamna de la bilete i-a spus prețul. În acel moment, soția bărbatului îi dădu drumul mâinii, lăsă capul în piept, iar ochii tatălui se făcură mari. S-a aplecat apoi puțin mai aproape de geamul ghișeului și a întrebat: „Cât ați spus?” Vânzătoarea a repetat prețul. Omul nu avea destui bani. Cum să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are suficienți bani pentru a-i duce la Circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl tânărului ce aștepta nerăbdător și el, a băgat mâna în buzunar, a scos o bancnotă de 20 de dolari și apoi a lăsat-o să cadă pe jos.

Apoi s-a aplecat repede, a ridicat bancnota de 20 de dolari, l-a bătut pe umăr pe omul ce nu găsea pe moment o soluție și i-a spus: „Domnule, hârtia asta v-a căzut din buzunar”. Omul a înțeles ce se întâmpla. A apreciat gestul în situația disperată. S-a uitat direct în ochii tatălui tânărului, i-a luat mâna cu amândouă mâinile și, cu voce tremurată, a răspuns: ,,Mulțumesc, mulțumesc, domnule. Acest lucru înseamnă imens pentru familia mea.”

Tânărul și tatăl lui s-au întors pe călcâie și au mers acasă. Cei 20 de dolari erau banii pe care i-ar fi plătit pentru propriile biletele de Circ. Nu au apucat să vadă spectacolul atunci, însă au simțit o bucurie mult mai mare decât ar fi putut-o da vreodată orice Circ din lume.

În acea zi fiul a învățat valoarea gestului de a da.”

În jurul unei mese mici

În jurul mesei mici se așternu liniștea. Povestea în sine și felul în care Elena povestise îi înfiorase pe toți.

-Ce ai înțeles tu din această poveste frumoasă?

-Am învățat despre cât de important este ajutorul dat la timp, exact așa cum are nevoie de el celălalt! Am învățat că uneori a te pune pe tine deoparte este cel mai mare dar pe care ți-l poți face. Am învățat cum compasiunea îți poate dărui aripi, te poate umple de stare de bine nețărmurită.

Părinții Elenei au simțit în acea seară o stare de liniște.

Fiica lor creștea și devenea înțeleaptă și bună.

Până la urmă, într-o lună a DARULUI, ce își pot dori mai mult doi părinți?

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Nu ai nevoie de comportamentul bun al copilului tău

Nu simți și nu arăta că ai nevoie de cooperarea, validarea sau comportamentul bun al adolescentului tău. De îndată ce ai nevoie de ceva de la copilul tău ca să te simți mai bine, te-ai pus într-o poziție vulnerabilă pentru că el nu trebuie să ți-l dea.

Când ai nevoie de ceva și nu îl primești, vei încerca în mod natural mai mult controlând și manipulând mai mult. Iar adolescentul tău va deveni din ce în ce mai sfidător sau pasiv conformator – niciunul dintre acestea nu este bun.

Adevărul este că nu ai nevoie de nimeni altcineva care să te sprijine. Puteți să vă validați și să vă rezolvați propriile probleme. Deci, dacă copilul tău se comportă, aceasta este problema lui. Problema ta este să decizi cum vei alege să te comporți față de el. Asta e în mâinile tale, nu ale lui.

Întreabă-te: „Cum vreau să mă comport, indiferent cum se comportă el? Ce pot suporta și ce nu pot suporta?”

Recuperează-ți puterea și spune-ți: „Dacă copilul meu țipă la mine, în loc să am nevoie de el să se oprească, pot să mă întorc și să plec și să nu mă angajez în conflict”.

Spune-i copilului tău că nu vei vorbi cu el până când nu te va aborda civilizat. Iată adevărul: atunci când nu încerci să-ți faci copilul să se schimbe sau să se formeze, te vei putea gândi la alegeri mai bune pentru tine. Și copilul tău va fi mai puțin sfidător pentru că nu va avea cui să reziste. Când nu încerci să-l controlezi și nu reacționezi la el, va trebui să se lupte mai degrabă cu el însuși decât cu tine.

Cunoaște-i prietenii, cunoaște-ți inamicii!

Sună dramatic, replica pare desprinsă dintr-un film. Este vital să știm cercul de prieteni al adolescentului nostru.

De-ndată ce au ieșit pe poarta casei, adolescenții se depărtează de noi și se apropie de visul urât ce cuprinde un număr mare de părinți: gașca, prietenii care devin extrem de importanți. Apartenența la un grup nou e  firească și oferă validare, siguranță, asemuire pozitivă; gașca de amici începe să aibă mai multă greutate din punct de vedere emoțional. Nivelul de influență al părintelui către copilul său adolescent este de aproximativ 30%. Cumva, până în adolescență este timp de pus bun și bine la rădăcină. Dacă ai dat când a trebuit valori și coloană vertebrală, rar se va mai întâmpla ceva nepotrivit în adolescență.

Ai grijă la cuvinte, la tonul folosit: criticile aruncate asupra copilului vor deveni vocea lui interioară care îi va spune, la maturitate, că nu este bun, că nu este în stare, că nu merită. Rolul unui părinte este însă să-i cultive stima de sine și să îl ajute să se vadă într-o oglindă care să-i dea încredere. Vocea ta este bine să fie auzită, mai mult decât vocea grupului, voce neformată, fără experiență de viață. Fără verticalitate.

Adu-i pe toți acasă. Toată gașca! Vorbește cu prietenii lui. Ce îți poți dori mai mult decât să îi ai aproape pe oamenii care au cea mai mare influență asupra copilului tău? Aproximativ 70% putere de influență?

În plus, când o să te comenteze în fața prietenilor, cineva va avea puterea să spună: ,,Uite, eu am cunoscut-o atunci pe maică-ta și e cool, nu știu de ce te plângi atât…”

Nu faceți nimic până când sunteți amândoi calmi

O regulă generală este să eviți să faci ceva până când calmul nu te cuprinde și pe tine și pe copil tău. Adevărul este că nu trebuie să-i răspunzi copilului tău când ești supărat sau când copilul tău este supărat și în fața ta. Nu poți spune nimic. Puteți dura câteva minute sau mai multe dacă aveți nevoie.

Când emoțiile s-au temperat, poți să stai și să vorbești cu el. Nu este niciodată bine să încerci să aduci în discuție un subiect dificil sau să rezolvi un conflict când e uragan între voi. Deci, dacă fie tu, fie copilul tău sunteți supărați, faceți o pauză și reveniți când puteți aborda lucrurile într-un mod mai calm.

Dacă încercați o conversație cu adolescentul și el este nepoliticos sau iritat și iritant atunci trebuie să deveniți atenți și să vă asigurați că nu vă lăsați târât într-o ceartă.

Repetă o propoziție care să îți fie scut: „Nu merg acolo indiferent ce se spune sau face…” Fă asta constant pentru a te calma și a căpăta putere.

Și nu te simți rău dacă ești atras din nou într-o luptă ocazional – a rămâne puternic nu este ușor. Cu cât refuzi mai mult să te implici, cu atât va fi mai ușor să rămâi calm.

Cristia este lângă copiii ei adolescenți. Uneori e greu. Uneori e mai ușor.

La sfârșitul zilei, dragostea este cea mai puternică.

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea I

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Porniți cu înțelegere, chiar și atunci când nu înțelegeți nimic!

Iată un secret simplu care te va ajuta în tot ceea ce faci cu adolescentul tău. Indiferent cât de greu ar fi, încearcă să începi toate interacțiunile cu copilul tău cu înțelegere, chiar dacă nu ești pe deplin de acord sau chiar nu înțelegi destul de clar despre ceea ce vorbește cu tine.

Iată un exemplu des întâlnit: îți găsești fiul online, pe chat, cu prietenii ei când ar trebui să-și facă temele. Te înnebunește acest lucru pentru că te gândești: „Abia se descurcă la școală, mâine are test la fizică și un proiect de predat la geografie și nu pare să-i pese sau să înțeleagă că trebuie să-și facă temele”.

Adolescentul tău, pe de altă parte, se gândește: „Trebuie să intru online și să vorbesc cu Dan. Dacă nu ne împăcăm după cearta pe care am avut-o astăzi pe hol, toate clasa va fi mâine împotriva mea.”

Tu ai dreptate. Și fiul tău are dreptate.

Tu și copilul tău trăiți în două realități diferite. Întrebați-vă copilul, sincer, de ce vorbește. Încercați să înțelegeți realitatea lui, chiar dacă nu o înțelegeți complet. După ce știi ce se întâmplă, încearcă să spui:

„Înțeleg cât de greu este pentru tine când te cerți cu unul dintre prietenii tăi. De asemenea, știu că trebuie să treci acest test mâine. Temele școlare sunt treaba ta și este responsabilitatea ta să le faci cât mai bine posibil. Să ne așezăm și să ne gândim la o modalitate bună de a-ți gestiona timpul în seara asta. Sunt aici dacă vrei să vorbim sau să te ajut cumva.”

Încercați să nu spuneți „înțeleg, dar…”, ceea ce pur și simplu va descalifica ceea ce tocmai ați spus. Să nu uităm că acest cuvânt mic, ,,dar” este o gumă de șters perfectă ce anulează ceea ce am dăruit mai devreme. Începeți prin a arăta înțelegere și încercați să vă puneți mai întâi în papucii copilului înainte de a-i spune ce ar fi bine să schimbe.

Cumva, acest lucru tinde să deschidă urechile preadolescenților și adolescenților. În loc să simtă că trebuie să se apere de tine, ei de fapt ascultă.

Nu vă emoționați prea tare și nu o luați personal

Emoția este inamicul tău atunci când încerci să faci legătura cu adolescentul tău. Amintește-ți că ceea ce spune și face el nu este o reflecție asupra ta. S-ar putea să nu-ți placă cum se comportă – sau chiar cum gândește – dar ține-ți emoțiile departe de asta, chiar dacă comportamentul lui te afectează.

Nu spun că este un lucru ușor de făcut. Este greu, dar este foarte, foarte eficient și este o abilitate pe care o poți învăța la fel ca oricare alta. Ce ar fi dacă ai repeta: „Aceasta este doar meseria de a fi părinte. Nu este personal.”

Când putem să ne gândim așa, nu există niciun motiv să fii supărat pe copilul tău pentru că este el însuși. Poate că face o alegere proastă, dar poate că nu este capabil, acum și aici, pentru a face una mai bună. Poate îi lipsesc încă instrumentele. Sau poate le are și nu știe să le folosească. Așadar, treaba ta este să-l ajuți și să-l ghidezi spre alegeri mai bune, astfel încât să poată, la rândul său, să dezvolte abilități mai bune de rezolvare a situațiilor.

Încercarea de a te concentra doar pe meseria ta ca părinte, te va ajuta să fii mai puțin emoțional. Când te simți frustrat, amintește-ți, nu o lua personal. Inițial, copilul tău nu te va plăcea când stabilești limite. Cui îi plac limitele și îngrădirile? Spuneți-vă că aceasta este pur și simplu o situație de rezolvat și face parte din treaba ta de părinte.

Pune întrebări sincere… Întrebări care nu urmăresc nimic ascuns

Cere-i adolescentului tău ideile lui și colaborează.. Lasă-l să vadă că tu crezi în el și că nu ești supărat pe el. Când îl lași să vadă că ai încredere în abilitățile lui și că are spațiu să rezolve singur lucrurile, vei începe să-ți dezvolți adevărata încredere în el.

Nu puneți întrebări anume care vă pun copilul în defensivă. Întrebări precum „De ce nu te poți trezi la timp? Iar nu o faci deși ai promis? Iar??? Ce e în neregulă cu tine?” , duc doar la conflict, nu la rezolvare. În schimb, încercați să deschideți o conversație cu: ,,Malvina, ai vreo idee despre cum te-ai putea trezi la timp?”

Dacă spune că nu știe, oferă câteva alternative și întreabă care dintre ele i s-ar potrivi. Spune-i adolescentului tău că toate aceste situații e musai să fie rezolvate. Oferă-i ocazia, oferă-i oportunitatea de a-și rezolva propriile probleme.

Asigurați-vă că îi spuneți că sunteți acolo pentru a-l ajuta să găsească soluții, pentru a se consulta cu el.

O! Și, desigur, lăsați-l să se ocupe de consecințele naturale ale comportamentelor sale. A fi stăpânul situației date înseamnă a fi stăpânul consecințelor.

Scopul tău final este să-ți ajuți copilul să gândească singur. Gândirea pentru sine îl va ajuta, la rândul său, să simtă că are un anumit control asupra lumii lui.

Ascultă deschis ceea ce spune și roagă-l să se gândească critic la fiecare alegere. Care ar fi consecințele firești ale fiecărei alegeri și cum s-ar simți în a face față acestei alegeri?

Fii lângă fiul tău, fii lângă fiica ta. Ei nu cer asta sau chiar dau de înțeles contrariul. Totuși, au mare nevoie de tine!

(va urma)

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea II-a

Clădirea restaurată va deveni drept școală pentru comunitatea parohială, aparținând parohiei Târgu Mureș I, sub coordonarea și supravegherea părintelui Claudiu Nicoară.

Prima școală românească din municipiul Târgu-Mureș a funcționat între anii 1765-1907. Prima documentație o putem găsi în Ordinul Guvernului din 24 aprilie 1768 unde se menționează existența acestei clădiri modeste, în care copiii învățau să scrie în limba română. Este de menționat faptul că Gheorghe Maior, tatăl celebrului cărturar Petru Maior, a fost unul dintre profesorii ce au activat în această școală. În anul 1912, clădirea a avut alte întrebuințări: casă de locuit pentru cântăreții bisericii și urmând a fi casa pentru oamenii de serviciu.

Între anii 1988-1990 clădirea veche a avut parte de reparații capitale, fiind practice reconstruită, păstrându-și doar dimensiunile originale și elementele arhitecturale.

Între anii 1994-2001, clădirea școlii este întrebuințată drept sediu pentru Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români din Târgu-Mureș, după care rămâne neutilizată.

În urma renovării efectuate recent, aici vor avea loc activitățile școlii parohiale ce are în jur de 20 de copii din parohie. Aceștia au fost împărțiți în două grupe: una cu copii cu vârste între 3 si 5 ani și una cu copii cu vârsta până la 12 ani.

Livia este în brațele bunicilor. Vacanțele cu ei sunt doar lapte și miere. Și vorbe bune și povețe. Nepoata stă pe prispă. Admiră zborul rândunelelor.

-Bunică, tu îmi spui că mai este puțin și rândunelele pleacă în țările calde?

-Așa este!

-Uf, dar de ce? Aș vrea să fie așa, vară, pentru totdeauna!

Bunica râde.

-Anotimpurile vin și pleacă, draga bunicii! Iar și iar.

– Și sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile. Ai observat? întreabă, hâtru, bunicul.

Așa este viața: o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin exact ca anotimpurile din natură. Nu. E altfel cu anotimpurile vieții.

-Și cum vine asta? întreabă Livia curioasă.

-Sunt zilele de primăvară în care înflorești. Înflorești pur și simplu: verdele dă atâta forță încât te simți invincibil. Nimic nu e de netrecut. Nimic nu e de neurcat. Ai putere cât pentru șapte.

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină și împlinire în ele. Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă față de tine și față de ceilalți. Verile au energia să te determine să întemeiezi, să prinzi rădăcini; verile te așează, verile te împuternicesc.

-Și într-o zi de visare din vară, poate veni brusc toamna, pronunță răspicat bunica. Și când e toamnă îți plouă în suflet, când e toamnă e veșted totul în jur; când e toamnă nu-i veselie, e retragere în sine și poate e suspin. Când e toamnă parcă te împotmolești în noroi și când e toamnă parcă ai aștepta să fii mereu îngrijit. Aștepți un semn de la soare.

-Și soarele vine, bunică?

-Soarele vine și poate fi primăvară deodată: ieși din cocon și umpli spațiul de culoare și de idei noi și de un nou tu. Și aștepți să înflorești.

-Știi, chiar atunci poate veni iarna. O iarnă cu troiene și dureri de neimaginat.

Bunicul oftează.

Rănile ți le fac vânturile și înghețurile. Mâna îți rămâne prinsă în copca de gheață. Rămâi fără lemne pentru foc și nu găsești lopata să faci un drum până la cel mai apropiat prieten. Te pui în cojocul platoșă și stai în tine în rugăciune. Claritatea verii parcă se disipează.

Un gând rămâne acolo să-ți țină de cald: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească motoare adormite, gata să îți dea cheia drumului spre tine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară cu și mai mult spor și cu rădăcini și mai puternice. Vei învăța iar, vei crește, vei izbucni și vei izbândi. Vei fi din nou în vârf.

Livia zâmbește. Poveștile bunicilor o liniștesc. Livia învață, Livia înțelege.

– Eu înțeleg așa, acum: e bine să întâmpini iarna cu înțelegere, e bine să îți faci planuri primăvara, e bine să agonisești vara, e bine să stai cu tine toamna.

E bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

Viața nu vine doar cu vară sau doar cu iarnă. Niciun anotimp nu are exclusivitate. Când vom învăța ideea de rotație, când vom găsi binele din fiecare etapă vom avea siguranța că tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

Bunica scoate plăcinta din cuptor. În fiecare suflet e un anotimp. Și în fiecare anotimp e o bucată de cer cu zbor de rândunele.

-Mamă dragă, spune Bianca, lângă tine vine mereu atâta lume! Mereu știi să asculți! Cum? Cum știi să o faci?

-Ei bine, lucrurile stau așa: ne place să ne simțim ascultați. Când suntem ascultați cu adevărat, pare că ni se naște sufletul! Este foarte greu să găsim un partener de ascultare cu putere și cu dorință de a o face plenar. A asculta nu e un lucru simplu.

Ce înseamnă a asculta:

A asculta înseamnă a-ți privi cu mare atenție interlocutorul: te conectezi la acesta, te întorci cu tot corpul spre el, îl privești în ochi, îi dai de înțeles că asculți tot ce spune, aprobându-l prin elemente ale non-verbalului sau prin interjecții rostite, în răstimpuri. Privirea ta, ațintită asupra lui, transmite dorință de comunicare, interes, respect, transmite o atenție umplută-ochi cu bunăvoință. ,,Sunt aici pentru tine” -este un gând transmis prin postura corpului: ușor aplecat în față, cu o gestică reținută, cu o mimică în concordanță cu trăirile celui ce povestește. Aprobă ocazional spusele celui ce își pune sufletul pe tavă și lasă-l să simtă prin asta că ești deschis dialogului, că te interesează șirul poveștii și că sentimentele și frământările lui nu te lasă rece.

Dăruiește empatie atunci când asculți

Caută să îi arăți interlocutorului că te identifici cu sentimentele lui, că încerci să vezi motivația, durerea, punctul lui de vedere, bucuria și tot ceea ce aduce lumea asta mare prin bucata lui de sticlă colorată. Caută să dăruiești o atitudine înțelegătoare: nu judeca, nu interpreta, nu critica, nu bagateliza, nu devaloriza, nu acuza și nici nu da sfaturi dacă ele nu au fost cerute; nu folosi contra-argumente, nu aduce în prim plan propriile trăiri și experiențe chiar dacă în povestiri tocmai recunoști similitudini cu situații în care te-ai aflat. Fii blând în răspunsuri, sincer, respectuos.

A asculta? O dovadă de dragoste pentru semeni!

Încearcă doar să înțelegi. Încearcă să simți semnificația profundă a cuvintelor, gesturilor, privirilor. Calitatea de bun ascultător este un atribut special al unui om. Este o însușire pe care poți să ți-o cizelezi în timp, fiind o dovadă de dragoste pentru semeni. Relaționarea cu ceilalți își primește valoarea din valul ce o cuprinde și care își ia izvorul din puterea noastră de a ne dovedi buni ascultători.

Ascultarea activă are valențe de adevărată minune atunci când este dăruită așa cum trebuie. Fii prezent în discuțiile cu ceilalți; lasă-ți interlocutorii să își ducă ideile până la capăt, nu interveni cu propriile tale păreri, abține-te să pui pe masă sfaturi nesolicitate. Ascultarea plină de superficialitate este ceea ce vedem, din păcate, tot mai des, în jurul nostru: vorbim unii peste alții, ne pierdem rapid răbdarea în actul de ascultare, înțelegem lucrurile prin prisma felului nostru de a fi și de a trăi și evităm să simțim totul prin ceea ce simte cel ce îi suntem tovarăș.

Bianca a înțeles așa: Ascultarea activă (cu A mare), prin atitudinea pe care o cere de la orice bun și dedicat ascultător, permite dezamorsări în posibile conflicte, depășirea unor bariere ce păreau de netrecut, stabilirea unor relații pozitive, puternice cu ceilalți.

Merită să ne străduim să devenim buni ascultători, nu-i așa?

Mihai a auzit o discuție ciudată dintre părinții lui. Parcă li se citea îngrijorarea în voce. Și parcă nu se mai opreau din calcule. Și parcă mama a oftat. Banii sunt o problemă în familia noastră? Nu mai sunt bani pentru…? Ce a spus tata acum? Nu înțeleg bine.

Mihai e îngrijorat, de-acum. A văzut un film în care o familie și-a pierdut casa. Oare vom dormi în mașină? Inima lui Mihai de strânge, pipernicită.

Atunci când nu înțeleg bine anumite lucruri, fetele și băieții noștri sunt înclinați să își facă nenumărate griji. Trag des cu urechea pentru a afla de la cei mari cam cum mai merg lucrurile, ce surpriză li se pregătește, ce gânduri au adulții, cum se înfăptuiesc lucrurile de oameni mari. Din păcate, unele aspecte nu sunt înțelese prea bine sau complet și atunci îngrijorarea le dă târcoale.

Îngrijorarea le dă târcoale

Tendința lor este să nu împărtășească ceea ce au aflat; fie se simt rău că au aflat ceva furișându-se și nu ,,pe calea cea dreaptă”, fie se tem de adevărul complet și de ce ar mai putea auzi. Și atunci evită să ceară clarificări, consolare, îmbărbătare.

De ce au nevoie copiii?

Copiii au nevoie de adulți care să le poată oferi o senzația de încredere puternică. Pot întreba lucruri de care se tem și pot dezvălui fără frică modul în care au aflat ceea ce au aflat. Doar așa se vor desțeleni închistări lăuntrice, blocaje, doar așa se vor preîntâmpina nopți nedormite, tresăriri la cuvinte ce amintesc de posibile situații de limită ce aparțin doar scenariilor create de copii.

Când un copil nu găsește calea de a se conecta emoțional cu un adult, atunci el capătă poveri pe umeri.

Când copiii descoperă neliniștea, sfârșesc prin a-și asuma roluri de adult. Ei își pierd abilitatea de a fi lipsiți de griji, inocenți. Se înconjoară de o pelerină încărcată cu o povară a emoțiilor care îi copleșește. Devin tulburații, anxios, derutați, fără un echilibru ce îl poate înălța și dezvolta propice.

Ce este de făcut?

Să discutăm deschis cu copiii noștri situațiile de viață. Să căutăm să prezentăm situațiile clar, cu consecințe și direcții de rezolvare. Să arătăm micuților că suntem pregătiți pentru ceea ce știm și ceea ce știm mai puțin, să îi îndemnăm să aibă încredere în noi, să le transmitem că le admirăm spiritul empatic și totodată îi rugăm să lase lucrurile de adulți în lumea adulților.

Mihai și-a făcut curaj și a aflat despre ce era vorba: părinții discutau despre bugete de vacanță și despre economisirea responsabilă. A fost tare ușurat când a aflat și și-a promis că niciodată nu va mai aștepta câteva zile până să afle un răspuns clar!

Este timpul să ne asigurăm că și copiii noștri au toate lucrurile lămurite. Să fim acolo pentru ei!

Laura așteaptă cu nerăbdare ziua de 1 Iunie! Ziua asta este puțin și despre ea, de fiecare dată.

Le face surprize copiilor săi și prețuiește etapa aceasta minunată din viața lor.

Azi însă ar vrea mai mult ca orice, pentru ea, o zi, doar o zi din copilărie.

I-ar trebui musai o zi de vară, cu parfum de soc și bujori dolofani și răsfățați.

Ar zburda prin ușile anilor prin care a pășit și s-ar lăsa să alunece în zilele acelea de vis în care doar s-a bucurat și a cântat și s-a lăsat îndrăgită de familie și prieteni.

Nu s-ar da în lături să râdă iar cu toată gura și să plângă și în hohote și să uite într-o clipită durerea, în timp ce urmărește zborul unei libelule străvezii.

Ar vrea iar să își pună în cap să fie oricine, oricine din lumea asta mare și să se și transforme într-o clipită în zâna cea bună cu baghetă fermecată.

Ar putea iar să poată să aline lumi cu un cântecel și să poată alunga lacrimile prietenelor cu o bucată de ciocolată cu lapte, alune și stafide.

Ar urma iar jocurile din jurul nucilor bătrâni și umbroși cu bâzâit de albină harnică și viers de privighetoare măiastră.

Și ar vrea iar bolta deasupra ochilor ei, cu stele mii grămadă, ce așteaptă doar să întindă ea mâna pentru a zâmbi pământenilor.

Laura surâde copilei din inima ei.

Dar tu? Tu ce știi de copilul din inima ta? E bine, azi? Ai găsit oare timp să-l dezmierzi și să îi spui că îl iubești și că nu o să îl părăsești nicicând? Tu ghicești ce își mai amintește? I-ai mai zâmbit cu înțelegere? I-ai mai șters lacrimile atunci când nu mai poate fi puternic, i-ai mai pus un bandaj pe genunchi și poate și pe tăietura din suflet?

Azi e ziua potrivită să o faci iar!

Ca Laura suntem noi: de ni s-ar da ziua aceea de copilărie, am zbughi-o fără frică, fără gând șovăitor că ne vom poticni de vreo rădăcină năzdrăvană și am spune celor ce suntem azi să roage pe cei care vom fi peste un deceniu, să nu ne dea uitării; să ne țină în minte și în suflet, să aducă un tort de înghețată într-o zi caniculară, să privească plini de uimire dunga albă lăsată de avion pe cerul azuriu, să mângâie mămăruțele delicate…

E 1 Iunie! La mulți ani, copii!

-Mami, mă iubești?
-Oh, da! Până la Soare și înapoi!
-Mami, mă iubești orice aș face?
-Da, draga mamei, te iubesc!

Copilul tău știe cât de mult îl iubești?

Necondiționat? Indiferent de ceea ce a făcut, indiferent de cum s-a purtat și ceea ce a rostit? Lasă-l să știe asta!

Validează-l după ceea ce a recunoscut o greșeală: ,,Ai recunoscut că tu ai rupt rochia surorii tale. Oau! Îți trebuie mult curaj ca să faci acest lucru! Acum hai să vorbim despre fapta ta și despre cum ar fi bine să îndrepți ceea ce ai făcut!”

Fii supărat pentru el, nu pe el: ,,Nu ai obținut scorul dorit! Știu că ți-ai dorit mult un punctaj mare! Îmi pare rău! Oare ce ai putea face pentru a nu te mai afla în situația asta data viitoare?”

Ajută-l să înțeleagă că el trebuie să fie mândru de el! Da, și tu ești mândru, însă e important ca lucrurile pe care le face să fie pentru el, nu pentru tine! ,,Ai primit medalia! Fii mândru de tine! Efortul tău este răsplătit din plin de acum!”

Când sunt mici, copiii vor învăța prin imitație

Vor absorbi și vor interioriza ceea ce văd, ceea ce observă, mult mai mult decât ceea ce le spunem noi efectiv să facă.

Vor imita modul nostru de adresare, de taxare, de laudă, îl vor oferi celor din jur, cercului de prieteni, celor cu care vor interacționa în timp.

Nu le putem cere ceea ce noi nu facem: nu le putem cere să citească dacă noi nu o facem cu plăcere, nu le putem cere să își țină camera ordonată dacă noi nu avem o cameră ordonată, nu le putem cere să spună ..îmi pare rău” dacă noi nu o facem niciodată, nu le putem spune ,,nu mai fii agitat” dacă noi chiar suntem agitați.

Lasă-ți copilul să știe cât de mult îl iubești!

Când e fericit și în special când e mâhnit, când e puternic și cu medalia la gât și mai ales când a ratat podiumul, când e înconjurat de prieteni și mereu când e lăsat la urmă, când e aproape de perfecțiune și întotdeauna când s-a abătut de la drumul cel bun! Lasă-l în orice situație să știe cât de mult îl iubești!

Un copil ce se simte iubit doar dacă este pe placul părintelui, va interioriza acest tip de afecțiune condiționată, se va raporta la ceilalți exact la fel: dorind să le facă pe plac, anulând dorințe proprii, simțindu-se inferior.

Lumea copilului

Lumea copilului este potrivit să fie sigură și impregnată cu previzibil pentru că doar așa el se va umple de încredere și se va putea adapta ușor la lumea ce îl înconjoară! Părintele este dator mereu să traducă emoții și să ofere în dar acceptare și siguranță chiar și atunci când emoții negative îl copleșesc.

Este bine să reținem că emoțiile ce se rotesc în jurul copiilor noștri ajung să fie la un moment dat emoțiile lor, emoții ce într-o bună zi chiar îi vor defini.

-Tata, mă iubești?
-Oh, da! Până la Lună și înapoi!
-Tata, mă iubești orice aș face?
-Da, dragul meu, te iubesc!

-Știi, dacă ai venit cu fetița ta în parc, trebuie să o înveți să împartă lucrurile! Toți copiii de aici împart! Altfel nu se poate. Dacă fiica mea vrea ceva, fiica ta trebuie să împartă. Și, desigur, fiica mea- la fel!

Adriana a rămas puțin nedumerită. Oh, da, își dorea să aibă o fiică dornică să dăruiască și generoasă. Își dorea pace și armonie în jocul copiilor. Însă acum părea că e musai să își oblige fiica să se alinieze. Oare era corect?

Acum…este clar că noi toți vom dăinui într-o lume plină de grijă, dragoste, empatie, generozitate. Simțim un ghimpe în inimă când fiii și fiicele noastre sunt egoiști. Ce se crede atunci despre ei? Dar despre noi, cei ce îi creștem?

De ce ar fi potrivit ca fiica ta să își împartă păpușa pe care a dorit-o atât și abia a primit-o (poate) cu un alt copil pe care (poate) nici măcar nu îl cunoaște?

Copiii aflați la vârsta de 1, 2, 3 chiar și 4 ani doresc lucrurile pe care le văd și pe care le simt captivante: vreau să ating mingea, să o simt, vreau să o folosesc, să o arunc, să o văd cum sare. ACUM. Copilul mic nu are habar de ce înseamnă ,,este obiectul altcuiva”, ,,nu îți aparține”, ,,nu este al nostru”.

Adultul este cel care arată empatia acum

Adultul este cel care arată empatia acum. Și foarte rar copilul mic. Adultul va propune un schimb: ,,Poți să împrumuți păpușa și vei primi elefantul în schimb”. Să ne bazăm pe curiozitatea copilului. Va dori mai mult ca sigur să exploreze la rându-i ceva nou. Iar dacă nu va dori să împartă ,,acum”, vom înțelege și vom avea răbdare. Puțină răbdare ajută mereu.

Să spunem ceea ce observăm

Este potrivit să verbalizăm mereu ce vedem: ,,uite, acum tu ai găletușa roșie iar lopățica este puțin la tovarășul tău de joacă”. Sau: ,,este adevărat, amândoi doriți jucăria aceasta, să vedem cum e bine să facem”.

Pentru copilul mic, socializarea aduce beneficiul de a-i pune pe antepreșcolari în situația de a experimenta mereu comportamente noi: ce se întâmplă când smulg? Dar când cer? Ce se întâmplă dacă fac un schimb? Ce se întâmplă când trag de jucărie? Dacă țin jucăria strâns, mai poate fi luată? Dacă dau când mi se cere, ce primesc?

La orice vârstă, ceea ce învățăm noi singuri va dăinui și va prinde contur corect

Adultul este potrivit să intervină atunci când negocierea devine poate prea brutală sau copiii se pot răni. Altfel, probabil, este bine să rămână un observator ce coordonează din umbră, cu blândețe, înțelegere și mai ales răbdare.

Noi, adulții

Dacă dorim să avem copii generoși atunci noi este potrivit să avem un comportament generos.

Noi împărțim biscuiții și îi lăsăm pe copii să ne observe. Noi validăm fiecare gest plin de dăruire al copiilor noștri; îi lăudăm, îl numim: ,,asta numesc eu copil generos”. Ne ferim să grăbim procesul și ne bucurăm de fiecare pas ce ne înflorește fiul sau fiica.

Nu este ușor, pentru că nu ne simțim bine sub privirile critice ale celor din jur: ,,l-a crescut zgârcit”, ,,unde va ajunge dacă nici acum nu știe să împartă?”, ,,probabil așa sunt și părinții lui…”

Este greu să nu dăm totul de-a gata pentru a ne conforma rapid. Este delicat momentul în care ne simțim obligați să intervenim. Și totuși este atât de important să oferim posibilitatea actului de învățare socială copiilor noștri!

Adriana a înțeles: un copil împarte atunci când efectiv el simte empatie față de ceilalți; ea a decis să fie mereu un model de empatie față de fiica ei și față de ceilalți copii și părinți pe care îi întâlnește. Și este foarte împăcată cu acest lucru!

Sorina căutase tot timpul să fie o mamă foarte informată, să se dezbare de metehne ale trecutului din familia ei, să fie părinte calm, cald, ferm, echilibrat, puternic și vulnerabil, să fie tot ce e bun, pe măsura puterilor ei. Se străduia să facă tot ce îi stătea în fire să formeze și să dezvolte personalitatea copiilor ei. De la o vreme, în discuțiile cu Alec, soțul ei, apărea totuși întrebarea: oare de noi doi, părinții, depinde tot? Iar răspunsul a prins la un moment dat forma: ,,depinde foarte mult totul și de cum se influențează copiii noștri, ei pe ei, ca frați, unii pe alții”.

Cea mai lungă relație din viața cuiva!

Atașamentul este cel care patronează relația dintre frați, poate cea mai lungă relație din viața cuiva, până la urmă!

Frații mai mari rămân figura către care se revarsă atașamentul fraților mai mici, nu-i așa? Ei sunt capsula de siguranță din care cei mici încep să caute și să se ridice, ei sunt cei ce mângâie, cei ce dau exemplu, cei ce dăruiesc confort dar și cei ce arată limite sociale pentru prima dată, poate. Când frații sunt singuri, au prilejul să experimenteze roluri de protectori sau rol de cel ce solicită protecția de la cineva pe care se poate baza! Câtă încredere și câtă validare se poate obține atunci!

Frații împărtășesc experiențe de viață cu totul speciale, experiențe (bune sau discutabile) care le vor întări legătura și o vor cimenta unic.

Complex cu C MARE

Dacă ar fi să întrebăm toți părinții ce au mai mult de un copil, cred că ar răspunde cu toții într-un glas (fără să aștepte o confirmare din partea specialiștilor): relațiile dintre copiii lor sunt deosebit de complexe, un iureș emoțional ce te ia pe sus când nu te aștepți și te coboară într-o poiată pașnică cu soare și fâlfâit de aripi de flutur tot când nu te aștepți.

Când totul pare că o ia razna, rivalitatea pare că devine regina neîncoronată a furtunii despre care vorbeam mai sus; ,,…nu știu ce să mai fac; se ceartă într-una! Cine e mai mare, cine mănăncă mai repede, câte minute au petrecut cu mine la lecții; țin cont de cine a stat în față în mașină ultima dată, țin cont de cine a primit felie de tort cu un milimatru mai mare, țin cont de cine trebuie să apese pe buton în lift! În competiție de dimineață până seara! E stresant și obositor!”

Chiar este.

Să fii părinte și să asiști la astfel de dispute de dimineață până seara e cu adevărat istovitor.

Și chiar când spui că nu mai poți, îi vezi susținându-se unul pe altul, îi vezi oblojindu-și rănile, îi vezi apărându-se, îi vezi întorcându-se senini spre tine și întrebându-te candid: ,,despre ce ceartă, ciupitură, îmbrâncitură, răutate vorbești?” Și chiar când crezi că nu mai poți, îi vezi dansând pe ei, frate și soră, un vals-vals legănat în dragoste și grijă, îi vezi citindu-și povești, îi vezi ținându-se de mână când traversează strada spre parc.

Ce spuneam mai devreme? Ciclonul de speriat din filmul de groază te aduce într-o clipită în luminișul din rai.

Între frați poți descoperi o grămadă de interacțiuni polarizate pozitiv și o grămadă polarizate negativ. Proporția dintre experiențe nu este egală; unii frați vor experimenta mai multe întâmplări bune, alții mai multe mai puțin bune. Acestea nu rămân la fel pe parcursul vieții. Se pot modifica în funcție de întâmplări ce întăresc frații și îi unesc sau îi determină să răcească relații. e

Un lucru este cert, ne arată istoria lumii: sângele apă nu se face! Indiferent cât de tensionată poate deveni uneori o relație frățească, frații și surorile apar mereu în poveștile oricui evocă un dram de copilărie, cu mult drag și nostalgie.

Ce putem face pentru relația dintre fiii și fiicele noastre?

Modul în care se interacționează în familie, atenția, grija împărțită de părinte, regulile casei, felul în care ne susținem credințele și valorile în fața copiilor noștri lasă o pecete pe ceea ce devin aceștia și pe relația ce va evolua o dată cu înălțarea lor: în ani, în centimetri, în experiență. Surorile vor păstra mai mereu secrete, frații vor fi mai mereu în competiție, diferențele mari de vârstă vor veni la pachet cu comportament protector/ cerere de protectorat, diferențele mici de vârstă vor dărui intimitate și tovărășie.

,,Dar nimeni n-are soră ca a mea și nimeni n-are frate ca al meu!”

Frații și surorile sunt un dar. Vin să ne completeze, să ne susțină, să ne pună pastă de dinți pe față (când dormim), vin să ne învețe să ne păzim spatele și vin să ne iubească.

Sorina și Alec fac tot ce știu ei că e bine să facă. Sunt conștienți că nu pot da totul copiilor lor.

Și se bazează chiar pe acești copii să fie sprijin unul altuia, profesori și repere și stâlpi și țărm.

Mulțumiri speciale se îndreaptă spre talentatul tânăr David-Ioan Bulboacă, 8 ani, pentru desenele reprezentative ce însoțesc acest text.

Despre o după-amiază grea:

Anca avusese o după-amiază foarte grea: nimic nu se legase peste zi, proiectul îi fusese amânat, iar coada în intersecție se întindea pe un kilometru. Era musai să ajungă la timp acasă pentru că azi copiii aveau examenul de centură la karate.

Cu chiu cu vai a ajuns doar cu câteva minute întârziere; kimonourile nu erau însă călcate, copiii repetau kata fără să își fi pregătit sacul cu tot echipamentul, pisica se cocoțase pe dulap și mieuna sfâșietor de acolo. În plus, în inbox intraseră două mailuri ce aveau nevoie urgentă de răspuns. Toate lucrurile trebuiau rezolvate și copiii mobilizați.

Într-un final, cu toate rânduite de toți, cu ultimele forțe, Anca strigă:

-Acum se urcă toată lumea în mașină. Întârziem!

În mașină a urmat o teorie lungă și cuprinzătoare susținută de mama despre responsabilitate, lucruri ,,din fișa postului tău”, punctualitate, asumare și grijă față de ceilalți. Anca își ținea tonul în frâu. Și totuși iritarea înconjoară multe cuvinte rostite.

-Vă iubesc tare mult, însă tot ce am spus acum despre voi și pentru voi este adevărat!

-Mamă dragă, ai dreptate și ne pare rău, însă știi, tot ce ai spus este pentru noi toți, nu doar pentru noi-copiii… Nimeni nu a fost cu adevărat gata la timp. Poate că data viitoare ne vom fixa rolurile din timp și poate că vom măsura timpul mai bine și poate vom îndeplini toți ce ne-am asumat din timp…

Anca ascultă tonul cald și înțelegător al fiului ei. Își amintește brusc că le promisese că va călca ea kimonourile pentru ca acestea să fie ,,la linie” și își amintește câtă nevoie au copiii de concentrare înaintea unui examen important.

Puse semnal de dreapta, se opri și, întoarsă, uitându-se în ochii copiiilor ei, spuse:

-Îmi pare rău!

Pentru că îi părea rău cu adevărat

Le spusese că îi iubește și după aceea le reproșase lucruri care ar fi putut fi rezolvate altfel. Îi părea rău că și ea întârziase, îi părea rău că starea ei rea influențase trăirile copiilor, îi părea rău că uitase ce promisese. Îi părea rău pentru presiune și pentru că preferase să arunce vina pe copii. Fusese mai ușor așa, în acea zi grea.

Copiii s-au relaxat. Și au zâmbit și s-au îmbrățișat toți trei stângaci, prinși în centuri și apoi chiar au găsit drumul cel mai scurt și mai neaglomerat și au ajuns la timp și s-au concentrat și au trecut examenul.

Uneori mai buni, uneori mai puțin buni

În viața noastră de părinți, uneori suntem mai buni și uneori suntem mai puțin buni. Important este să nu lăsăm mândria de adult atotcunoscător și atotputernic să dirijeze tot. E important să facem loc smereniei: și noi greșim, și noi putem fi ,,pe lângă” potecă. Și noi spunem ,,îmi pare rău” cu putere și sinceritate.

Despre ce este ,,îmi pare rău”?

,,Îmi pare rău” este despre respectul pe care îl purtăm copiilor noștri; ,,îmi pare rău” este despre smerenie și este despre modestie; ,,îmi pare rău” arată copiilor că pot avea încredere în părinții lor, că aceștia pot ține balanța dreaptă; ,,îmi pare rău” este semn de putere și nu de slăbiciune.

Spunem mai mereu copiilor ,,te iubesc”. ,,Te iubesc” împreună cu ,,îmi pare rău” sunt o pereche ce arată clar că nu e musai să fii perfect ca să fii iubit.

Cuvintele grele ce ni s-au aruncat în copilărie sunt purtate ca niște pietre de moară de memoria noastră; cuvintele grele neușurate de ,,îmi pare rău” (sincer și puternic) și de o explicație clară, ne urmăresc și ne lovesc atunci când coborâm panta amintirilor.

Să dăruim, noi, părinții, ,,îmi pare rău” atunci când e vremea de dăruit: să ne aplecăm, să ne smerim, să uităm de orgoliu și de poziția de atotștiutor și fără pată. Ca urmare, vom avea copii cu conștiință și cu un bagaj moral ce va schimba lumea. Eu chiar simt asta!

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

Eva e în clasa pregătitoare. Tocmai ce a fost invitată la prima petrecere cu copiii aceștia mulți și noi pe care nu îi știe. Și inimioara ei bate tare și taaare nu ar vrea să meargă deși a fost și a ales un cadou frumos împreună cu mami. Îi tremură bărbița și e neliniștită. Se ridică și se așează iar și ar vrea doar să rămână acasă în vârful patului. Mama pare tare încântată și îi calcă rochița cea verde cu fundă la spate. Ce să spună și cum să spună? Mirena simte nesiguranța fiicei ei. Și deși pare că este atentă doar la cutele rochiei, mintea ei se frământă: să o întreb, să nu o întreb? Dacă nu vrea să meargă să accept? Am mai făcut acest lucru și i-a părut rău apoi. Și ei și mie. Ce e de făcut?

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială, ”pe muchie de cuțit”, pentru a-și analiza temerile și pentru a ști că le pot răzbi sau că au nevoie de ajutor. Pentru noi, părinții, este foarte greu. Îi simțim și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul greu în care își înfruntă fricile. Oare dăm dovadă de cruzime cu așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat? ”Nu vei merge azi la bazin, la karate, la școală, la aniversare”. ”E în regulă, te salvez eu, văd că ești în dubiu și te temi”. Aceste exemple ne pun în postura de a-i lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale fricii, ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o dată viitoare. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate și probabil o vom lua de la capăt.

Să nu-i ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să evite? Fiți lângă ei. Acolo. Trup și suflet. Puneți-vă mâna pe umărul lor, țineți-i de mână și spuneți-le: ”o să fim amândoi, amândouă înăuntru. Și eu nu voi pleca până ce tu nu ești gata”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță. Zona de înfruntare este acolo și este fierbinte, dar îi puteți face față împreună.

Copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin?

Sunt și părinți ce își împing copiii, ba cu frustrare, ba cu supărare, dincolo de linia de delimitare. Probabil exact așa s-a procedat cu ei în pruncie: ”copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ”Așa îl faci puternic”.Nu le-a fost deloc bine atunci; și nu le e bine nici acum, părinți de copii anxioși, la rându-le. Eu nu voi putea susține niciodată că un impuls puternic dincolo de limită, ”un brânci”, ne va aduce mai aproape pe noi de copiii noștri. Nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (unii) i-au făcut față. Să ne amintim că după orice revărsare puternică a emoțiilor copiii vor fi mai relaxați, cu putere de conectare, chiar bucuroși si ciripitori, gata să pornească un joc sau să găsească odihna într-un somn adânc, ce le va reda energia consumată.

Fără panică în momentele de cumpănă trăite de copil

Când ei sunt agitați și speriați nu îi copleșiți cu panica voastră ce rezultă din faptul că nu știți ce e de făcut: nu strigați, adormiți tonul disperat ce erupe din toți rărunchii. Alinați și susțineți. Ascultați și oblojiți cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Lăsați-i să suspine și indicați-le umărul vostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei. Mirena a pus rochița pe umeraș. S-a așezat lângă fiica ei și i-a spus pe un ton coborât: ”Pot să îți aud chiar acum inimioara cum bate. Și simt că tremuri. Și știu că te temi. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu gata și, când ești pregătită, pornim amândouă. Eu simt că va fi bine.” Răbdarea, puterea, calmul au dat roade. Eva nu a evitat întâlnirea cu lumea cea nouă; s-a jucat, a mâncat tarte, ba chiar a și dansat. Și, mereu, și-a privit recunoscătoare mama.