Catedrala Națională din București, cunoscută și sub denumirea de Catedrala Mântuirii Neamului, este un proiect ambițios ce își propune să fie un simbol al unității naționale și al tradiției ortodoxe românești. Situată în centrul capitalei, această catedrală monumentală este destinată să devină locul principal de cult al Bisericii Ortodoxe Române și un punct de referință religios și cultural pentru întreaga națiune.

Construirea Catedralei Naționale a început în 2010, sub conducerea Patriarhiei Române și cu sprijinul autorităților naționale. Ideea construirii unei astfel de catedrale nu este recentă, ea fiind exprimată încă din perioada interbelică, în contextul dorinței de a ridica un monument religios care să reflecte importanța Bisericii Ortodoxe Române în viața spirituală și cultura țării. Totuși, proiectul nu a fost realizat decât după multe decenii, având în vedere constrângerile economice și politice de-a lungul timpului.

Catedrala Națională a fost concepută pentru a fi cea mai mare biserică din România și una dintre cele mai mari catedrale ortodoxe din lume, având o capacitate de aproximativ 5000 de locuri în interior și un număr impresionant de locuri în jurul lăcașului de cult. Unul dintre obiectivele sale esențiale este să servească drept loc de rugăciune pentru toți românii, indiferent de apartenența religioasă sau etnică.

Arhitectura Catedralei Naționale este un amestec de stiluri tradiționale românești și influențe bizantine, fiind realizată cu scopul de a reflecta identitatea culturală și religioasă a poporului român. Clădirea este dominată de elemente ale stilului arhitectural bizantin, dar și de influențe ale arhitecturii moldovenești și muntenești din secolele XVI-XVII, ceea ce îi oferă un caracter distinctiv și autentic.

Unul dintre cele mai impresionante aspecte al catedralei este cupola sa uriașă, care se înalță la o înălțime de 120 de metri și care poate fi văzută din aproape orice colț al capitalei. În interior, catedrala este decorată cu mozaicuri și fresce ce ilustrează scene din viața Mântuitorului Iisus Hristos, dar și imagini ale sfinților români și ale marilor personalități din istoria țării.

De asemenea, Catedrala este dotată cu un altar impunător și cu o serie de elemente liturgice menite să creeze o atmosferă de rugăciune profundă și respect față de divinitate.

Catedrala va găzdui evenimente religioase de mare însemnătate, cum ar fi slujbe solemne, canonizări ale unor sfinți români și alte evenimente liturgice majore. Un alt aspect important este că aici vor fi adăpostite moaște ale unor sfinți români, ceea ce va atrage pelerini din întreaga lume ortodoxă. În plus, Catedrala va deveni și un loc de educație religioasă, fiind deschisă vizitatorilor care doresc să învețe mai multe despre istoria și tradițiile Bisericii Ortodoxe Române.

În 26 octombrie 2025, Catedrala Națională urmează să fie sfințită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române. Conform Agenției Basilica a Patriarhiei Române, evenimentul marchează 140 de ani de când Bisericii Ortodoxe Române i-a fost recunoscut statutul de Biserică Autocefală și 100 de ani de când a fost ridicată la rangul de Patriarhie.

Lucrările de construcție sunt aproape finalizate, anul acesta urmând să fie instală crucea pe turla mare, să fie terminate instalațiile interioare, montarea vitraliilor exterioare și structura de rezistență a porticurilor de la intrarea principală. 220 de pictori lucrează la mozaic în ritm alert, depunând un efort uriaș, sub coordonarea pictorului bisericesc Daniel Codrescu. Lucrările de pictură continuă și ele, sub supravegherea atentă a Părintelui Patriarh Daniel, urmând un plan iconografic care respectă tradiția bizantină și se desfășoară pe o suprafață totală de 25.000 de metri pătrați. Catapeteasma pictată în mozaic, de peste 400 de metri pătrați, este cea mai mare de acest fel din lumea ortodoxă.

Sursă foto: catedrala-nationala.ro

Pe 15 noiembrie a început Postul Crăciunului, unul dintre cele patru posturi importante din calendarul creștin ortodox. Acest post are o semnificație profundă pentru credincioșii din România, fiind o perioadă de pregătire spirituală pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. În cele 40 de zile de post, până pe 24 decembrie, credincioșii sunt chemați la rugăciune și smerenie.

Postul Crăciunului simbolizează timpul de așteptare și pregătire pentru venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Este o perioadă de curățare sufletească și trupească, menită să apropie credincioșii de Dumnezeu și să îi ajute să întâmpine nașterea Domnului cu bucurie și liniște interioară. Prin cele 40 de zile ale sale, Postul Crăciunului ne amintește de postul ținut de Moise pe Muntele Sinai, în așteptarea cuvintelor lui Dumnezeu gravate pe tablele de piatră ale Legii. Astfel, prin post și rugăciune, creștinii se pregătesc să primească în sufletele lor Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat și născut din Fecioara Maria.

Un post mai blând

În comparație cu Postul Paștelui, Postul Crăciunului este blând – oferă credincioșilor mai multe zile de dezlegare la pește, vin și untdelemn. În perioada postului, credincioșii trebuie să se abțină de la consumul de produse de origine animală, precum carne, ouă și brânză. În anumite zile, peștele poate fi consumat. Anul acesta, în 2024, principalele zile de dezlegare la pește sunt: 21 noiembrie (Intrarea Maicii Domnului în Biserică), sâmbetele și duminicile din post (cu excepția perioadelor de post aspru), 30 noiembrie (Sf. Andrei) sau 6 decembrie (Sf. Nicolae).

În această perioadă, cei care țin post sunt încurajați să participe la Liturghie și să folosească timpul pentru introspecție, ajutorarea celor în nevoie și împăcarea cu aproapele.

Părintele Vasile Ioana, parohul Bisericii “Sfântul Nicolae Dintr-o Zi” din București, a descris, pentru Digi24, postul astfel: “Fiecare mare sărbătoare este precedată de o perioadă de așteptare. Postul Crăciunului este o perioadă de curățare sufletească și trupească, prin participarea la slujbe, spovedanie și împărtășanie.” În general, preoții spun despre postul Crăciunului că este o perioadă de așteptare și împăcare, similar cu așteptarea poporului din Vechime a venirii Mântuitorului.

Tradiții și obiceiuri

În perioada Postului Crăciunului, credincioșii români respectă o serie de tradiții și obiceiuri străvechi. Una dintre tradiții este colindatul, care, deși începe oficial pe 24 decembrie, pregătirea colindelor este o activitate importantă pe parcursul postului. În multe regiuni, în timpul postului, se face curățenie generală în casă, aceasta fiind asociată cu curățenie sufletului. În această perioadă se evită certurile, în timp ce se intră într-o atmosferă plină de liniște, specifică Crăciunului.

Pentru un post reușit, este recomandat pentru credincioși să-și planifice mesele, adoptând o alimentație echilibrată pe bază de legume, fructe, nuci și cereale. Citirea Bibliei și rugăciunea pot întări legătura spirituală. Cel mai important, însă, este ca postul să fie privit cu bucurie – în loc să fie considerat o obligație dificilă, postul poate fi privit drept o ocazie de creștere spirituală, ce aduce liniște.

“Omul nu este chemat doar în perioada postului să fie blând și bun, ci permanent. Îndemnul meu pentru toți credincioșii este să vină la biserică, să participe la slujbe, să se spovedească, să se împărtășească și să fie buni cu toți cei din jurul lor în fiecare zi”, a adăugat Părintele Vasile Ioana în cadrul interviului acordat celor de la Digi24.

Sursă foto: radiorenasterea.ro

Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare.

„Capela Sixtină a Estului” pentru fresca Judecății de Apoi, după cum este supranumită, Mănăstirea Voroneț este apreciată la nivel național și internațional pentru aerul special oferit de celebrul pigment albastru de Voroneț.

Doar trei luni și trei săptămâni

Într-un sat la poalele Carpaților, înconjurată de brazi, se poate admira o biserică simplă, cu pereți exteriori ornați cu fresce prin care pictorii anonimi și-au dorit să aștearnă sub ochii privitorilor învățătura Scripturii. Construită în 1488 în doar trei luni și trei săptămână, în perioada 26 mai – 14 septembrie, Biserica Mănăstirii Voroneț a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt.

Realizată în stil arhitectural moldovenesc, corabie de piatră, plină de grație, simplitate și farmec, impune prin verticalitate, prin proporții armonioase, prin soliditatea structurii – astfel este descrisă Biserica Mănăstirii Voroneț de către prof. univ. dr. și istoric de artă Corina Popa.

Legenda Mănăstirii Voroneț

Despre Ștefan cel Mare se cunoaște faptul că a construit și renovat 48 de biserici și mănăstiri. În ceea ce privește povestea ctitoririi Voronețului, legenda originii Sfintei Mănăstiri Voroneț unește, pe vecie, pe voievod și pe Cuviosul Părinte Daniil, sihastru și duhovnic vestit al Moldovei.

„Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”, povestea cronicarul Ion NECULCE.

Cel dintâi sfetnic duhovnic și rugător către Dumnezeu al lui Ștefan cel Mare, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost înmormântat în pro naosul bisericii Mănăstirea Voroneț, urmând ca la 47 de zile de la trecerea în neființă să fie pictat ca sfânt pe fațada de miazăzi și în Calendarul Ortodox din pridvor. Vizitatorii pot admira chiar și în prezent pictura celui ce veghează în continuare buna lucrare ce schimbă cele vremelnice cu cele stătătoare și cele pieritoare cu cele ce rămân, conform spuselor arhimandritului Ioanichie Bălan.

Realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareș, frescele de pe pereții exteriori aparțin epocii acestui domnitor, fiind cele care dau, în mare măsură, strălucirea artistică și faima Voronețului și fac ca Mitropolitul Grigorie Roșca să fie considerat cel de-al treilea ctitor al Sfântului lăcaș.

Spectaculosul albastru de Voroneț, ce se remarcă printr-o intensă strălucire, este așternut pe fațade formând un mare covor de culori ce transpun privitorii într-o poveste.

Pe lângă arhitectura și pictura speciale, Mănăstirea Voroneț adăpostește la loc de seamă o bogăție de artă medievală – lespezi funerare ale mormintelor din pronaos și din privdor cu motive decorative deosebite, jilțul și stanele aduc ornamente din diferite stiluri armonios îmbinate, ce impresionează prin discreția cu care întregesc interiorul de arhitectură fără să tulbure spațiul. Adevăratele capodopere ale sculpturii în lemn sunt, însă, în tâmpla Altarului.

Până la finalul secolului al XVIII-lea, pentru mai bine de trei veacuri, Mănăstirea Voroneț și-a asumat o dublă misiune – culturală și educativă. Numeroși preoți, egumeni, monahi și dregători de țară au învățat carte și au deprins nevoința duhovnicească. O adevărată școală de caligrafi, miniaturiști și traducători de limbile greacă și slavonă, Mănăstirea Voroneț a fost locul unde s-a lucrat la formarea limbii naționale și la introducerea ei în cultul ortodox. Paginile a două dintre cele mai vechi manuscrise românești au fost așternute chiar între pereții sfântului lăcaș.

Monument istoric

În 1785, pe lista celor 23 de mănăstiri desființate după anexarea părții de nord a Moldovei Imperiului Austriac s-a regăsit și Mănăstirea Voroneț – călugării au fost obligați să plece, chiliile ajungând ruine. Foștii lucrători pe pământurile Mănăstirii sunt cei care au format satul Voroneț.

După Marea Unire, la început de secol XX, valoarea istorică și artistică a vechii Mănăstiri este readusă în atenția publică, sfântul lăcaș fiind declarat monument istoric.

Considerat muzeu al arhitecturii și picturii din vremurile lui Ștefan cel Mare, lăcașul trebuie ferit de degradare, astfel că lumânările și slujbele au fost complet interzise în Biserică, în perioada comunismului. S-au făcut, de-a lungul timpului, intervenții de restaurare pentru înlăturarea umezelii care punea în pericol anumite fresce, întărirea pardoselii sau consolidarea unor porțiuni de zidărie ce se degradau.

În 1991, după 206 ani, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât reînființarea Mănăstirii de Voroneț, ca mănăstire de călugărițe, moment ce marchează numirea Stravoforei Irina Pântescu în calitate de primă Stareță a Mănăstirii Voroneț.

Blândul și tăcutul Sihastru Daniil, făcătorul de minuni, unul din marii sfinți ai Moldovei și ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne așteaptă la Sfânta Mănăstire Voroneț pentru a ne învăța să urcăm spiralele interiorității în lumina de un albastru orbitor a vieții trăite întru Duh și Adevăr. Albastru întemeietor. Albastru călăuzitor. Albastru răstignitor. Albastru purificator. Albastru iubitor – extras din Voroneț, Monahia Gabriela Platon, Mănăstirea Voroneț, Editura Thausib, 2007.

Sursă bibliografică: manastireavoronet.ro

Sursă foto: romaniamama.ro, wikipedia

Iarăși, astăzi primim veștile cele bune, vestea libertății, o rechemare de la cădere spre viața reînnoită, o promisiune a bucuriei și a slobozirii din robie. Un înger vorbește cu Preacurata, pentru a nu mai vorbi din nou diavolul cu femeia. Spune Sfânta Scriptură: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat”.

A fost trimis Gavriil pentru a descoperi mântuirea universală a oamenilor, pentru a-i aduce lui Adam restaurarea sa sigură, pentru a preschimba necinstea cinului femeiesc în cinste, pentru a pregăti cămara mirelui, pentru a fi vrednică de Mirele cel neîntinat și pentru a uni creația cu al ei Creator, în palatul însuflețit al împărăției îngerilor. A fost trimis Gavriil, încă, la fecioara cea care era promisă (logodită) lui Iosif, dar menită lui Iisus, Fiului lui Dumnezeu. Cel fără de păcat a fost trimis la aceasta care nu a cunoscut stricăciunea. A fost trimis luminătorul, pentru a vesti pe soarele dreptății. A fost trimis Gavriil, pentru a vesti pe cel ce este din sânul Tatălui și în brațele mamei. A fost trimis Gavriil, pentru a-l arăta pe cel ce stă pe tron, dar și în peșteră. Eu o numesc pe aceasta taină, ceea ce prin credință se înțelege, și ceea ce nu poate fi cercetat prin erudiție. În a șasea lună, Gavriil a fost trimis la Fecioara și a primit aceste porunci de la Însuși Dumnezeu.

„Vino, așadar, arhanghele, fii slujitor al înfricoșătoarei și ascunse taine. Mă grăbesc datorită milei mele să cobor din cer și să îl cercetez pe Adam cel înșelat. Păcatul a stricat lucrarea mâinilor mele și a încețoșat frumusețea pe care am creat-o. Lupul îmi înghite creația mea, pustiu este locul ei în ceruri […] Îmi doresc să miluiesc pe omul cel necăjit și să-l încătușez pe diavolul-vrăjmaș. Îmi doresc ca această taină să nu fie cunoscută de toate puterile cerești, numai în tine mă încred. Mergi, așadar, la fecioara Maria, la cerurile cele cuvântate, la poarta răsăritului, în lăcașul cel vrednic al Cuvântului meu, la cel de-al doilea cer ce se găsește deasupra pământului, la norul cel iute și ușor. Spune-i ei de ploaia arătării mele, mergi în cămara Mirelui celui întrupat, în lăcașul cel fără de întinăciune al nașterii mele celei după trup. Vorbește urechilor chivotului cuvântător, pregătește-l ca să mă asculte fără să se sperie, și nici să se tulbure sufletul Fecioarei. Arată-te lumește înaintea templului meu însuflețit, spune acesteia mai întâi vestea cea îmbucurătoare. Tu să spui Mariei „Bucură-te, cea plină de har”, ca eu să miluiesc pe Eva cea istovită.”

Toate acestea le-a auzit arhanghelul, și după cum era firesc, a mărturisit: „Neauzită este această facere, care întrece orice gând ce s-ar fi spus. Cel de temut între Heruvimi, cel nevăzut de Serafimi, cel neînțeles între toate puterile cele cerești, promite o cuvântare separată fiicei, prevestind prezența sa personală […] Însă este cu putință ca pântecul omenesc să poată încăpea pe cel de necuprins? Cu adevărat, înfricoșătoare este taina aceasta!”.

Deși pe toate acestea le avea îngerul în a sa minte, Stăpânul său îi zice : „De ce te tulburi și te nedumerești, Gavriile? Nu te-am trimis mai înainte la preotul Zaharia? Nu i-ai trimis tu vestea cea îmbucurătoare a nașterii lui Ioan, nu i-ai impus preotului care nu ți-a dat crezare pedeapsa tăcerii, nu l-ai condamnat pe bătrân la nevorbire? Nu ai fost tu cel ce ai comunicat, iar eu, cel ce a confirmat? Nu a urmat oare veștii tale fapta? Nu a luat în pântec femeia cea stearpă? Nu a dispărut boala nenașterii de prunci? Nu s-a domolit inerția firii? Acum nu va purta în pântec cea care mai înainte era stearpă? Poate exista ceva imposibil pentru mine, Creatorul? Cum, așadar, te-a cuprins îndoiala?”

„Bucură-te, cea plină de dar, nu te rușina ca să nu fii motiv al pedepsei. Te vei face maică a celui ce a pedepsit și mântuit pe om. Bucură-te, maică neclintită a Mirelui Hristos în umanitatea orfană. Bucură-te, tu cea care ai înghițit în mitrasul tău moartea maicii omenirii, pe Eva. Bucură-te, biserică vie a lui Dumnezeu. Bucură-te, tu, cea care ești deopotrivă sălaș al cerului și al pământului. Bucură-te, loc întins al tainei firii. Datorită ție a venit vindecătorul oamenilor, soarele dreptății, pentru a lumina pe cei ce trăiau întru întuneric, ancora tuturor celor suferinzi și limanul cel sigur. S-a născut Domnul robilor, legătura păcii, mântuitorul celor în obezi, pacea celor aflați în război!”

Aceasta este pacea, bucuria și fericirea noastră. Cu toții să căutăm să ne bucurăm de aceste bunătăți, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a căruia este slava, cinstea și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Tradus

Să nu ne lăsăm posedați de acea teamă care are legătură cu lucrurile și situațiile acestei lumi deșarte. Să nu ne temem, adică, acolo unde frică nu există (I Ioan 4, 18). Fiindcă, ce frică omenească poate ajunge la asemănarea fricii dumnezeiești? Și care slavă omenească pieritoare poate să se asemenea cu măreția, puterea inexprimabilă și cu slava nepieritoare a lui Dumnezeu?

Dar, pentru că suntem copleșiți de lucruri pământești, nu putem, cu puterea credinței și cu luminarea cunoștinței, să îndreptăm mintea spre cele nevăzute. Dacă, deci, chiar și numai prin contemplarea lucrurilor celor văzute ne îndreptăm spre înțelegerea puterii negrăite a Dumnezeului celui nepieritor, să ședem înaintea lui cu frică și nemăsurată cinste.

De va vrea cineva să mute o stâncă, el însuși rege fiind, nu o va putea face în alt mod, decât folosind diverse pârghii și frânghii. Dumnezeu, însă, poate face pământul să tremure numai căutând cu a Sa privire (Ps. 103, 32). Nu rămâne a ta minte fără de cugetare? Numai cu a Sa privire Dumnezeu face ca munții să tremure și alte lucruri grele să se cutremure!

Acela vrea și binevoiește și sprijină toate cu al Său cuvânt! Nu te impresionează mai presus de toate lumina fulgerului și sunetul trăsnetului? Acestea, atât de surprinzătoare sunt, încât nu numai oamenii tresar de frică, dar, împreună cu ei, fiarele, vulturii și păsările. Cu toate acestea, oricâte am spune, nu putem prezenta măreția acestei teme de discuție.

Să îngenunchem, așadar, înaintea Lui și să strigăm (Ps. 94, 6) înaintea bunătății Sale, grăind din adâncul inimii și zicând: „Tu, Doamne, ești al nostru Dumnezeu și nimeni altul. Înaintea Ta am păcătuit și înaintea Ta acum cădem. De Tu vei vrea să ne mântuiești, Doamne, nimeni nu va putea împiedica a Ta decizie și nici nu Te va îngreuna.

Domnul este milostiv și bun. Și chiar de vom fi duși la rătăcire și vom fi păcătuit din nepăsare, să avem grijă să ne vindecăm prin pocăință. De iarăși, ca oameni, vom fi fost ademeniți de vreo anume patimă, să nu deznădăjduim întru totul, ci, știind care Dumnezeu ne-a chemat și având în minte a noastră chemare, să auzim cuvintele Celui ce spune: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mat. 4, 17).

El nu a definit pocăința ca un medicament, numai pentru unele păcate, excluzându-le pe altele. Pentru fiecare fel de rană, pentru orice păcat duhovnicesc, Vindecătorul cel Mare al sufletelor noastre, ne-a dat nouă leac spre vindecare.

Așadar, să dezrădăcinăm obiceiurile rele din sufletele noastre. Iar în locul gheenei, să ne folosim de frica de Dumnezeu, cu care putem să luptăm împotriva tuturor dorințelor greșite ce poartă înlăuntrul lor spinii păcatului. Să ne opunem cu cuget curat, tuturor celor dictate de cugetele cele lacome, fiindcă scris este: „fiți sfinți, căci eu sfânt sunt” (1 Petru 1, 16).

În așa fel, cu harul Mântuitorului nostru Dumnezeu, vom birui viața cea pieritoare.

Domnul pentru a noastră întoarcerea și a noastră pocăință sinceră ne va ierta și va șterge păcatele noastre, fiindcă El este milostiv și milosârd.

Iar dacă cineva dintre aceea care au impresia că s-au îndeletnicit mai mult în asceză și virtute, va murmura, din a Sa multă îndurare, Stăpânul Hristos, fiindcă am intrat foarte târziu în lucrarea cea bună și ne va da răsplată asemenea celor dintâi, va da răspuns Însuși Domnul și Făcătorul și va zice: „Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia care mai pe urmă a venit la lucrare, întocmai ce ți-am dat și ție, celui dintâi” (Mat. 20, 13-14).

Dumnezeu este cel ce judecă și răsplătește. Cine va putea să iasă înaintea Lui și ne va osândi? (Rom. 8,34)

Aceluia se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin!

Din cartea Cea dintâi Înviere, Ed. ETOIMASIA, Sf. Mân. a Cinstitului Înainte-Mergător, Karea, Grecia, 2004.

„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”

Dacă în Proverbele lui Solomon se spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” nu este astăzi timpul potrivit să cercetăm cu Sfântul Apostol chenoza dumnezeiască a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce Îl vedem smerindu-Se pe Sine până la mărimea unui prunc, să se deșerteze până la a ședea în iesle?

Oamenii, atrași de patimile lor spre realizările omenești, sunt adesea nedumeriți de smerenia lui Hristos. Însă, atunci când experiența atâtor veacuri a demonstrat că „Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10), fiindcă din ziua Învierii Sale și a Înălțării Sale, nenumărați martori au văzut puterile cerurilor împlinindu-I fără pregetare orice voință, în timp ce cei ce stau împotrivă, în Numele Său, să fie trimiși întru adâncurile prăpastiei, iar mii de oameni și-au găsit fericirea, închinându-I-se tocmai acestui Nume.

Prin urmare, când vorbim oamenilor adunați să îngenuncheze înaintea numelui lui Hristos, putem fi liberați de grija de a apăra și a justifica smerenia Sa. Nimic nu ne împiedică să evaluăm această smerenia cu aceeași măsură a evlaviei pe care o datorăm măreției Sale.

Cu adevărat, cât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa! Iar această smerenie ne miră cu atât mai mult cu cât ea este insuflată de un fel de conformare contradictorie cu măreția originară a omului. Într-adevăr, nu fără scop, limbajul cultic folosește, pentru a descrie aceste poziții contradictorii, aceeași unică expresie: chip și asemănare. „Să facem om”, spune Dumnezeu-Creatorul, „după chipul și asemănarea Noastră”. Și Apostolul spune, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om”.

Un om însemnat pe pământ, oricare ar fi fost acela, nu ar fi trebuit să se smerească prea mult pentru a se asemăna unui rob. Când, însă, marele și puternicul Dumnezeu, care face încă și pe robii Săi oameni importanți, se metamorfozează El Însuși după chipul și asemănarea robului, văzând înălțimea mărimii să sufere o asemenea nemăsurată smerenie și umilință, este cu neputință să nu ne încerce un sentiment de deosebită admirație care să ajungă până la emoție, sau groază. Într-o asemenea măsură s-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin a Sa întrupare.

Dar cu cât mai mult S-a smerit prin prisma circumstanțelor nașterii Sale pământești. A trebuit să aleagă un popor din care avea să se nască și a ales cel mai de jos popor al pământului, un popor ce nu a izbutit să aibă propria sa guvernare, care deseori a fost subjugat, sau s-a apropiat foarte mult de aceasta, care oarecând a fost binecuvântat, dar care sunt foarte aproape de a fi respinși. A trebuit să aleagă un oraș, și a ales Vitleemul, atât de mic încât un prooroc, dorind a-l lăuda, nu poate trece cu vederea categoria de care este vrednic,  și nu găsește a exprima această laudă decât prin  numele lui Iisus, a Dumnezeului celui ce S-a smerit, care avea să se nască acolo: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5,1).

A trebuit să aleagă o mamă și să ascundă încă o vreme de cei necredincioși taina întrupării, a trebuit să o alăture pe aceasta prin legături de ordin legal, iar nu trupești, unui pretins tată, și a ales să se nască, e adevărat, din neam împărătesc, pentru a se împlini toate promisiunile și profețiile, un tâmplar și o fecioară sărmană rămasă orfană. Dar toate acestea nu au fost îndeajuns. Dacă Domnul lumii s-ar fi născut într-o casă săracă deținută de Iosif, sau cel puțin închiriată lui. Sau dacă Maria l-ar fi născut într-un pătuț sărac, chipul robului, ce l-a luat, nu ar fi avut, probabil, aceleași caracteristici pe care le-a și avut, fiindcă ar fi putut să se găsească un rob și mai nefericit, inferior lui Iosif, precum și un legănel mai smerit decât cel al Mariei.

Ce a hotărât, așadar, mintea Celui Preamăreț în căutarea unei smerenii nesfârșite? Un decret imperial ce ordona „să se înscrie lumea întreagă” (Luca 2,1), care a mobilizat întreaga populație a Iudeii, astfel încât Iosif să nu poată rămâne în casa din Nazaret, și nici să găsească o casă de închiriat în Betleem, pentru ziua în care avea să se nască adevăratul Împărat al pământului. Astfel, smerit până la mărimea unui prunc, Domnul se smerește încă și mai mult până la punctul de a avea o iesle în loc de leagăn. „Și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a

Traducere

Părintele Acsente rememorează cu bucurie momentele când mama îi pregătea de cu seară hainele pentru slujba de duminică sau când clopotul bisericii din centrul satului îi chema pe săteni la slujbă. Cu timpul, a urmat cursurile seminarului și ale facultății de teologie. În 1996 a devenit câștigător la celebra loterie a vizelor, iar destinul avea să-l poarte departe de locurile natale. A poposit la Washington, D.C., unde a fost cantor la biserica părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa. A petrecut doisprezece ani lângă marele duhovnic, iar înainte de a trece la cele veșnice, părintele Calciu l-a propus pe tânărul teolog spre hirotonie. Din anul 2013 părintele George slujește în parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena, prima biserică românească din Atlanta. Am stat de vorbă cu sfinția sa și am rememorat drumul către SUA, cum a fost întâlnirea cu părintele Calciu și care este atmosfera din comunitatea pe care o păstorește.

Interviul pe scurt:

• America, păzea că vin!: “Am fost desemnat unul din câștigătorii loteriei vizelor în anul 1996 și am plecat în Washington, D.C. Acest program cerea să cunoști pe cineva în America, asta pentru a nu cădea povară autorităților locale sau federale. Am ajuns printr-o cunoștință la o familie de români.”
• Cantor la biserica părintelui Gheorghe Calciu: “Am intrat cu familia Ionescu în biserică și am întâlnit un preot cu un zâmbet de la o ureche la alta, o privire blândă, o barbă ca de monah și un suflet cald. M-au prezentat părintelui, iar acesta a zis: «Slavă Domnului că mi-a ascultat din nou rugăciunea. Chiar aveam nevoie de ajutor la strana bisericii»”
• Istoria primei biserici românești din Atlanta: “În cele din urmă, au găsit o casă pe care au cumpărat-o mai multe familii, după care au achiziționat și terenul viran de lângă. Au început să vadă unde este episcopia română și să întrebe cine este episcop. După un timp au primit binecuvântarea Înaltpreasfințitului Nathaniel, care le-a trimis un preot și au transformat garajul casei într-o capelă.”

Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Atlanta

Nebănuitele cărări ale Domnului

S-a născut în proximitatea Dunării, mai exact în comuna Suhurlui din județul Galați. Valorile creștin ortodoxe erau la loc de cinste în casa familiei Acsente. Duminical, părinții și cei nouă copii erau nelipsiți de la Sfânta Liturghie, iar când anumite pricini împiedicau participarea la slujbă, timpul până la următoarea liturghie părea o eternitate. “Mama și tata m-au dus de mic la biserică. Nu conta că nu exista aer condiționat în anii ’70 sau că biserica era arhiplină, nu. Biserica fiind în centrul satului, oamenii nu avea nicio scuză să nu vină la slujbă. Astăzi lumea modernă este chemată la biserică prin Facebook sau prin alte mijloace, însă Facebook-ul acelor timpuri era clopotul”, povestește părintele George Acsente pentru Matricea Românească.

,,Facebook-ul acelor timpuri era clopotul”

Cu timpul, a urmat cursurile seminarului și ale facultății de teologie. Dar, cine ar fi crezut că destinul avea să-i surâdă peste câțiva ani? “Am fost desemnat unul din câștigătorii loteriei vizelor în anul 1996 și am plecat în Washington, D.C. Acest program cerea să cunoști pe cineva în America, asta pentru a nu cădea povară autorităților locale sau federale. Am ajuns printr-o cunoștință la o familie de români, familia Ionescu, care locuia în Washington, D.C. Nu ne cunoșteam personal. Am vorbit la telefon și m-au găzduit câteva săptămâni până m-am integrat în comunitatea de acolo.”

În satul natal la vârsta de opt ani

Povești cu părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Familia Ionescu era implicată în Biserica Sfânta Cruce din Virginia, unde slujea părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Duhovnicul îndurase douăzeci și unu de ani de închisoare sub regimul comunist, iar din anul 1985 se stabilise definitiv în SUA. “Erau vremuri mult mai dure pentru bisericile românești din America, asta pentru că oamenii erau preponderent bătrâni, iar corul bisericii avea nevoie de ajutor. Când au auzit că sunt absolvent de teologie, familia Ionescu a zis că părintele Calciu se va bucura tare mult. Eu am întrebat dacă este vorba de părintele Calciu Dumitreasa, și ei au zis că da. Nu știam că părintele este în Washington, D.C., știam că e în America, atât. Atunci în sufletul meu s-a produs ceva fiindcă auzisem de părintele Calciu și nu îmi venea să cred că o să-l cunosc.”

,,Am întâlnit un preot cu un zâmbet de la o ureche la alta”

Într-o zi de joi ajunsese la biserică. Tocmai la țanc, pentru că vineri se oficia vecernia mare, deoarece în weekend biserica era închiriată de comunitatea ortodoxă etiopiană. Prin urmare vecernia de sâmbătă seara, se muta vineri. “Am intrat cu familia Ionescu în biserică și am întâlnit un preot cu un zâmbet de la o ureche la alta, o privire blândă, o barbă ca de monah și un suflet cald. M-au prezentat părintelui, iar acesta a zis: «Slavă Domnului că mi-a ascultat din nou rugăciunea. Chiar aveam nevoie de ajutor la strana bisericii» Și din acel moment am devenit cantor pro bono vreme de doisprezece ani. Biserica părintelui era la câteva mile de Pentagon. Înainte să treacă la cer, părintele făcuse demersul de a fi hirotonit de către arhiepiscopul nostru Înaltpresfințitul Nathaniel. Părintele Calciu a murit în 2006, iar la ceva timp după am fost chemat la taina hirotoniei.”

Alături de obștea părintelui Gheorghe Calciu

Metamorfoza primei parohii românești din Atlanta

În prezent, părintele Acsente slujește la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Atlanta. Istoria acestei parohii este una foarte interesantă dacă avem în vedere faptul că este prima biserică românească din Atlanta și că a pornit dintr-un garaj. “Biserica a fost înființată în anul 1993 deoarece comunitatea de români a început să i-a amploare după Olimpiada din 1996 care s-a ținut aici. Neavând biserică, românii mergeau la biserica americană ortodoxă, dar acolo se slujea în engleză. Ulterior, au început să se organizeze, însă nu aveau nici preot, nu știau unde este episcopia, deci erau complet dezorientați. Majoritatea erau oameni în vârstă și au început să caute o proprietate în zona unde erau concentrați mai mulți români. În cele din urmă, au găsit o casă pe care au cumpărat-o mai multe familii, după care au achiziționat și terenul viran de lângă. Au început să vadă unde este episcopia română și să întrebe cine este episcop. După un timp au primit binecuvântarea Înaltpreasfințitului Nathaniel, care le-a trimis un preot și au transformat garajul casei într-o capelă. Au trecut mai mulți preoți pe acolo până când comunitate s-a mai stabilizat și au început să se gândească la construirea unei biserici în toată regula”, spune părintele Geroge.

,,Au transformat garajul casei într-o capelă”

Biserica cea nouă a fost sfințită la 18 octombrie 2008. Casa și garajul au fost remodelate și transformate în casă parohială, iar în zona unde a fost capela s-a ridicat o sală ce găzduiește felurite evenimente din viața comunității. Privind în timp, de la primele Sfinte Liturghii și până în prezent, îl întreb pe părintele Acsente cum a evoluat comunitatea pe care o păstorește. “Astăzi foarte rar mai vin familii de români aici pentru că acum sunt mai multe oportunități de a merge în Europa. Economic vorbind, România a mai crescut față de ce era în anii ’90. Oamenii au cât de cât un nivel de trai mai bun, așa că nu mai emigrează masiv în America. Acum, noi avem în jur de 150-200 de familii. Înainte de pandemie biserica era plină, după am fost închiși o perioadă, acum iar săvârșim slujbe cu public, dar mulți oameni au rezerve în a participa în persoană la Sfânta Liturghie.”

Fărâma de Românie din Atlanta

America este un mozaic religios. Chiar dacă statul nu finanțează cultele, totuși încurajează practicarea oricărei forme de credință. Părintele îmi spune că Ortodoxia nu e atât de necunoscută în America și îmi povestește despre Sfinții Gherman de Alaska, Ioan Maximovici sau Rafael de Brooklyn. Pe lângă acestea, părintele a botezat americani furați de bogăția credinței Ortodoxe. În continuarea dialogului, îl întreb pe părintele Acsente cum reușește să supraviețuiască parohia din punct de vedere financiar. “Țin minte că biserica părintelui Calciu se autofinanța, iar când am aflat că fiecare membru trebuia să dea câte un bănuț la biserică am învățat că asta trebuie să fac și eu duminical. Biserica nu ar exista fără acest ajutor. Datoria noastră de preoți este să spunem că biserica se bazează pe fiecare dinte membri ei. Oamenii din comunitate suportă utilitățile bisericii, toate se plătesc din bugetul parohiei care este alimentat de comunitate. Este destul de greu să supraviețuiești doar din slujbe pentru că viața de aici e mai scumpă decât cea din România”, lămurește părintele.

,,Aici în America întâlnim un segment de credincioși care vin la biserică efectiv din dorința de a se întâlni cu alți români”

Anual, parohia organizează două festivaluri, unul de primăvară și altul de toamnă, în care artiști români încântă publicul cu melodii tradiționale, doamnele din comunitate gătesc, iar preț de câteva zile pământul devine eminamente românesc. Sala parohiei este transformată în muzeu și americanii îi trec pragul cu mare interes. “Aici în America întâlnim un segment de credincioși care vin la biserică efectiv din dorința de a se întâlni cu alți români, de a vorbi românește și nu neapărat mânați de sentimentul religios. În România vin la biserică doar oamenii care vor să spună o rugăciune, să aprindă o lumânare, să planifice un serviciu religios, etc. Pe lângă festival, la noi în parohie mai poposesc duhovnici care țin conferințe, avem și o școală duminicală, iar pe viitor vrem să implicăm consiliul parohial într-un plan de Health Assessment și să vedem ce se mai poate îmbunătăți în parohia noastră”, conchide părintele George Acsente.