Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a
Dacă, de la acest Dumnezeu smerit, ne aducem privirea spre a căuta în toată întinderea lumii, în care și pentru care se smerești, această hidoasă smerenie se prezintă prin cu noi aspecte, nu mai puțin surprinzătoare. Aici îmi vine în minte imaginea Cuvântului lui Dumnezeu coborât din cer în pământul Egiptului, cea pe care autorul cărții Înțelepciunii o înfățișează astfel: „Căci, pe când lina tăcere stăpânea peste toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 14-15). Însă, și la coborârea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu în pământul lui Israel, nu a stăpânit noaptea, căci, în momentul nașterii Sale, „erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2,8)? Nu a fost oare o adâncă liniște pe pământ, din moment ce s-a auzit doar glasul unui păstor, pe care l-au auzit ceilalți păstori, în pustie? Ce surpriză îngrozitoare a Cuvântului răzbunător al lui Dumnezeu, coborând pe tragicul pământ al Egiptului pentru a plăti „pe toate de moarte” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 16), lovind pe toți întâii născuți ai Egiptului! Totuși, această lovitură neașteptată nu a diminuat, ci mai degrabă a mărit slava Dumnezeului răzbunător, care, fără vreun mijloc sesizabil, fără vreun act capturat în simțiri, ci prin simpla putere a unei singure porunci discrete, și chiar, am putea spune, numai prin întreruperea cuvântului său ce dă viață fiecărei făpturi, se împlinește pedeapsa nelegiuirii. Diferit, dar nu mai puțin cutremurător, este bruscătatea cu care Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, prin nașterea Sa cea după trup, vine să viziteze întregul pământ, un pământ putred, pernicios, fiindcă „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). Nu mai vine însă ca un temut războinic, amenințând cu moartea orice ființă vie, ci ca un nou-născut, aducând la întreaga împărăție a morții speranța unei vieți renăscute. El vine, însă acest pământ nu merge în întâmpinarea Sa, nu îl înconjoară, nu îi aduce cinstiri, nu îl percepe ca al său Mântuitor, nu aude vorba tăcută a lui Dumnezeu înlăuntrul ieslei. Aproape deșartă toată slava pe care o avea „înaintea Tatălui, mai înainte de a fi lumea,” (Ioan 17,5), îl însoțește prin gura îngerilor, la intrarea Sa în lume, și ajunge cu El – chiar până pe pământ: pe acest pământ pernicios, unde aproape nu există urechi care să nu fie surde de grijile vieții, neputincioase în a-l auzi. Aproape la fel de zadarnică a fost și cea mai de Dumnezeu insuflată și luminată stea care a făcut o călătorie neobișnuită pentru a marca răsăritul, în mijlocul nopții adânci, a Soarelui Adevărului. Și abia s-au găsit doi-trei oameni capabili să înțeleagă acest semn și să îl urmeze, iar aceasta s-a întâmplat, desigur, între popoarele ce stăteau în întuneric și în umbra morții păgânismului, și între cei ce adorau stelele. Iar Iudeea, unde „cunoscut este Dumnezeu” (Ps. 75, 2)? Nici nu bănuie că „Dumnezeu s-a arătat în trup” (1 Timotei 3, 16). Și Ierusalimul, „orașul lui Dumnezeu” (Ps. 86, 3)? Nu se bucură împreună cu Hristos, cel ce vine spre a-l mântui, ci se necăjește împreună cu Irod, cel ce pregătește vărsarea de sânge. Și arhiereii, învățătorii, căci se cuvine mai ales ca ei să fie mai aproape de Dumnezeu și de tainele Sale, prin rugăciune și tâlcuirea legii? Ei răspund minunat la întrebarea filosofică: „Unde este să Se nască Hristos?” (Matei 2,4). Și cu privire la întrebarea aceasta îi mulțumește faptul că nu judecă drept necesară cercetarea posibilității nașterii în plan real.
Astfel, nu numai în întunericul nopții fizice, dar și în întunericul, la fel de adânc, al neștiinței și al uitării, în care trăiesc oamenii, pentru tine și alegerile tale, „Cuvântul cel atotputernic din cer și de pe scaunele împărătești, în mijlocul pământului secătuit” și fără a da importanță faptului că aproape nimeni nu L-a cinstit, nimeni nu Îl recunoștea, nici nu căuta să Îl recunoască, în loc să dezlănțuie a Sa judecată cumplită, tace întru îndelungă-răbdare, întru care cei pierduți își găsesc mântuirea. În acest fel, nu S-a smerit pe Sine numai fiind după chipul lui Dumnezeu și asemenea cu Acesta, și fiind Dumnezeu, dar a adăugat încă o măsură a smereniei prin ignoranța și nepăsarea celor pentru care a primit să Se smerească!
Să admirăm, (iubiți) creștini, smerenia voluntară pe care a primit-o pentru noi marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru. Și aceasta ar fi puțin lucru. Să îngenunchiem înaintea acestei smerenii, și nici aceasta nu ar fi îndeajuns. „Gândul acesta să fi în voi, care a fost și în Hristos Iisus”, zice Apostolul. Să aveți aceleași simțăminte ca cele pe care le-a avut Hristos, aceeași atitudine către Acela. Ce înseamnă aceasta? Însuși Apostolul ne explică într-un cuvânt anterior celui de mai sus: „nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuși” (Filipeni 2,3). Este întru totul evident că ne învață aici, după paradigma lui Iisus Hristos, să nu ne ridicăm statura, să nu ne mândrim cu privilegiile noastre, oricare ar fi ele, ci să ne smerim pe noi, atât în noi înșine, cât și înaintea celorlalți.
Cel ce are robi, să își aducă aminte de Cela ce a luat chipul robului, și să nu se mai smerească cei ce au fost smeriți deja de a lor soartă, și după cum Acela a fost înălțat de Dumnezeu deasupra celorlalți, nici acesta să nu caute să se înalțe cu a sa aroganță. Cel ce locuiește într-o casă frumoasă, care doarme pe pene, care este îmbrăcat în mătase, să le compare pe acelea cu ieslea și grajdul și scutecele prost făcute, și să nu mai disprețuiască pe cei ce locuiesc în cabane, care dorm pe paie, care se îmbracă în cârpe, care, probabil, nu numai ca înfățișare exterioară, dar și din punctul de vedere al celei interioare, se aseamănă mai mult cu Hristos decât el însuși. Bogatul să se laude, zice apostolul Iacov, „întru a sa smerenie, pentru că va trece ca floarea ierbii” (Iacov 1, 10).
Cât despre tine care, după cuvântul Apostolului, „care te sprijini pe cuvântul legii și te lauzi cu Dumnezeu, și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bine, fiind învățat din lege” (Romani 2, 17-18), tu, „cel ce te lauzi în Domnul să te lauzi” (Corinteni I 1, 31)! Însă, „acela căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12)! Mai presus de toate, să nu condamne pe cei ignoranți, să nu ia în derâdere pe de cei ce cad. Hristos este lumina „cel ce luminează pe tot omul, venind în lume” (Ioan 1,9): poate că cei pe care îi vedeți șezând în întuneric și în umbra morții, repede se vor lumina mult mai repede ca voi, sau, poate, deja strălucesc în interiorul lor, în sufletul lor. Și, poate, și magii răsăritului păgân s-au grăbit mai mult ca voi în căutarea lor de Hristos, și mai repede s-au apropiat de El, ca voi. Poate „vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).
Dulceața, simplitatea, smerenia, îngăduința sunt asemenea a celui din urmă dintre cei slabi, iar calmul smereniei, o răbdare ce se probează de fiecare insultă, „gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Iisus”. Amin!
Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea I
Ultimele postari ale lui Bădilă Andrei Alexandru (vezi toate)
- Dumnezeu și știința - 26-07-2023
- Cuvânt al Sfântului Ioan de Kronstadt la Fericiri - 18-07-2023
- Cuvânt la Sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul - 14-07-2023
