În inima Transilvaniei, satul Dăișoara se distinge nu doar prin peisajul său pitoresc, ci și printr-o tradiție culturală și folclorică de o valoare inestimabilă: jocul fecioresc. Așezarea, încărcată de istorie și povești ale haiducilor, a devenit un bastion al păstrării tradițiilor populare, iar dansul fecioresc este un element esențial al acestei moșteniri. Încă din vremuri demult apuse, dăișorenii au privit dansul nu doar ca pe o formă de divertisment, ci ca pe o autentică expresie culturală, care a evoluat, dar care și-a păstrat esența în cadrul comunității.

Dacă stăm să ascultăm povestea bătrânului, unuia dintre aceia care au trăit vremurile de, demult, cum am spune, am înțelege cum haiducii dăișoreni au reușit să creeze o artă din tradiția locului. Începuturile viitoarei formații de dansuri au debutat cu scurte reprezentații în fața prietenilor, sau persoanelor străine de aceste locuri. Era o bucurie și o delectare coregrafică pentru privitori.

Aceste elemente sacre s-au păstrat și astăzi în executarea jocului fecioresc datorită mediului de conservare al folclorului în această localitate cu o dezvoltare relativ izolată. Cum spuneam mai sus, ctitorii acestei așezări au fost țărani care au luat drumul pribegiei și al haiduciei, alegând un loc ferit de patrule ale jandarmilor și de oamenii grofilor care căutau iobagii fugiți de pe moșii. Așezarea era și este și astăzi la zece-cincisprezece kilometri de alte sate, total lipsită în trecut de drumuri de legătură și totodată bine ocrotită de perdeaua deasă a codrului care de-a lungul istoriei și-a îndeplinit funcția de ocrotitor al refugiului.

Fiecare dăișorean este un dansator iar sub acest aspect întreaga populație a satului poate fi împărțită în formații de egală valoare, scopul nefiind spectacolul coregrafic. Fondul nealterat al acestui dans și-a păstrat autenticul în perimetrul satului, fiind preluat de diverse ansambluri sau grupuri din localitățile vecine, dar asupra căruia au intervenit. Acest vechi dans al dăișorenilor a fost lipsit de intenția de a deveni spectacol. Dăișorenii nu executau jocul pentru a se distra sau pentru a-i distra pe alții, ei dansau sub impulsul nevoii de a se exprima, așa cum ciobanii încrustează țesături în nuiele sau cum aceiași ciobani cântă din fluier doar propriei singurătăți, așa și dăișorenii jucau pentru a se exprima pe ei. Dăișorenii executau și execută și astăzi jocul fecioresc cu seriozitate, iar jocul mare sau jocul din Doscior se scotea doar în duminicile sau în sărbătorile calendaristice, reflectând o tradiție a respectului primordialității condițiilor de viață, al necesităților practice cum este de exemplu interdicția de a se organiza joc în sat în perioada dintre prășit până la aducerea bucatelor în sat.

Jocul era scos de feciorii cei mari care chiuind și strigând de joc se îndreptau spre locul unde urma să fie jocul mare la care participa întreg satul. Până la sosirea fetelor se jucau numai jocuri bărbătești ca fecioreasca, sârba și brâul de Dăișoara care este diferit de brâul de Făgăraș. În acest scurt timp puteau intra în joc și începătorii. Fetele veneau spre locul de joc însoțite de mamele lor. Jocul se desfășura într-un cerc mare și începea întotdeauna cu fecioreasca. Tinerii intrau în joc pe rând în ordinea vârstei, începând cu cei mai în vârstă. Prima mișcare este o plimbare rară, lentă, în cerc. Ritmul se întețește treptat și câteva strigături au parcă menirea de a-l biciui. Dansul se iuțește și dansatorii execută pe rând, în centrul cercului, figuri individuale, ca și cum ar avea de dat o probă care să le legitimeze participarea la joc. Cea mai eclatantă dovadă a vigorii dansului este momentul în care feciorii scuipă în palme cu gestul familiar al modului în care încep orice muncă grea. Acest gest trădează multe subînțelesuri. Mai întâi este intenția dansatorului de a depăși acest moment dificil din punct de vedere execuțional, fiindcă se va spune și o strigătură –

,,Decât să nu știi juca

Mai bin să nu ști lucra

Că la joc te vede toți

Iar la lucru faci ce poți”

Izvoarele istorice ne spun că dansul avea un caracter de inițiere, ritualic fiind astfel descris de lexicograful bizantin Hesychios din Alexandria. Dansul se numea Salmoxis și era executat în cinstea marelui zeu. Xenophon, care în anul 399 î.e.n. după eșecul expediției lui Cyrus împotriva grecilor, rămâne două luni în Tracia, în slujba regelui Seuthes, descrie un dans războinic executat de tracii din oastea grecească și care se presupune că era prezentat la ospețele regale. Putem bănui că aceste dansuri care aveau inițial un caracter ritualic erau deosebit de expresive. Aristotel ne spune că ,,dansatorii prin ritmurile pe care le exprimă figurile de dans, imită caractere, pasiuni și acțiuni.” În ,,Dialogul despre dans ”, scris de Lucian din Samosata în secolul al II-lea e.n. se vorbește despre dansatorul-mim și se precizează că ,,dansatorul se cuvine să rămână lipit de realitate și să se identifice cu ceea ce interpretează”. Dina ceste rânduri pot deduce faptul că în Dăișoara, localitate înființată de haiduci, aceștia ca metodă de relaxare, de distragere, fiind mulți bărbați inițial (până ce așezarea a prin constur și s-au dezvoltat familii) au conceput acest dans poate ritualic, poate vindecător, poate doar ca motiv de bucurie sau de mișcare, jocul fecioresc. Joc în care fiecare în funcție de ocupația pe care o avea, striga în versuri diverse expresii care făceau parte din viața omului.

Spre exemplu

,,Șinc-o dată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată.

Că astăzi la noi în sat

Multe, multe s-au schimbat.

Am făcut gospodărie

Și-am scăpat de sărăcie

Viața mi-e îmbelșugată,

Că suntem stăpâni pe soartă”

,,Cât e țara și Ardealul

Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel

Parcă-i tras printr-un inel

Că se-mbracă românește

Și dansează feciorește”

,,Si-nc-odată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată

Și-nc-odată tot așa

Să nu ne râză lumea”

,,Mă uitai din deal în luncă

Să văz mândra unde lucră

La amiazi unde mănâncă

Să mă duc să-i fac o umbră

Să n-o arză soarele

Că-i albă ca laptele

Să n-o arză sfântul Soare

Că-i frumoasă ca și-o floare. ”

,,Întoarce-te mândro-ntoarce

De trei ori cu fața-ncoace.

Întoacete mândo bine

Cu fața tot către mine. ”

,,Drag mi-i jocul românesc

Dar nu știu cum să-l pornesc

Că l-aș porni cât de bine

Dar râde lumea de mine

Râde lumea, râde țara

Râde mândrulița sara”

,,Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

,,Fost-am puiu pădurii

Și nu m-o mâncat lupii

Lupii mâncă oi și boi

Nu mâncă feciori ca noi

Lupii mâncă oi și vaci

Nu mâncă feciori săraci. ”

Gesturile din timpul jocului sugerează începutul unei sobre și importante ceremonii, gesturi care evident s-au pierdut prin veacuri și substanța a fost substituită de o nouă încărcătură de participare spirituală a dansatorilor, dar din ale căror mișcări s-au mai păstrat trăsături care sunt executate inconștient în virtutea forței de conservare a tradiției. Forma circulară de altfel este o trăsătură care ne duce cu gândul la schema roții solare care se află într-o continuă mișcare în sensul rotației pământului. În acest semn solar rotitor generațiile pătrund pe rând începând cu cele mai pline de vigoare. Pomponius Mela îi considera pe daci ,,partissimi ad mortem” – care credeau că existența se împlinește sub semnul solar ce îl sculptau pe pietrele altarelor și care nu își acopereau templele spre a putea privi spre lumină  și care trăgeau cu săgeți în norii ce acopereau fața zeului soare.  Dacă insula folclorică dăișoreană a conservat în dansul ei vestigiile unui rit îndepărtat, atunci acest rit este al vieții, al existenței concepute în continuă curgere prin succesiunea generațiilor, sub mărturia aceluiași soare care marchează neîntrerupta trecere a timpului. Învățarea jocului fecioresc în sat arată autenticul transmis generației de astăzi, față de cel învățat la ansamblu unde este stilizat pentru a putea fi pus în scenă.

În anul 2022, noiembrie, alături de Cristian Mușa, cercetator Dr. la Institutul de Etnografie si Folclor ,,C. Brăiloiu” București si membru al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial și Andrada Iordache, am efectuat o cercetare de teren în localitățile Dăișoara, Dacia, Rupea și Crihalma, pentru monitorizarea și actualizarea localităților în care acest element de patrimoniu imaterial este viu și jucat în cadru natural.

Când Dumnezeu lucrează prin oameni, trebuie doar să observam. Să ascultam. Să primim. Recunoscător si împlinit că am reușit să vă arătăm o bucata din ceea ce este Dăisoara astăzi, si nu numai. Rupea. Dacia. Crihalma. Țara Cohalmului si oamenii ei care mișcă lucruri. Care joacă feciorește. Care strigă. Și care nu lasă jocul să moară.

Din 2024 – Prin Ordinul Ministrului Culturii privind constituirea grupurilor de monitorizare a elementelor înscrise în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO ale României sunt onorat să fac parte din grupul de monitorizare multianuală a ,,Jocului Fecioresc”, iar pentru asta de fiecare dată când am ocazia înregistrez materialele care vor deveni arhivă. Sunt accesibilie pe pagina de facebook – „Dăișoara – tradiții locale” dar și pe canalul de YouTube, Florin Bucuțea.

„Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

În acest sat, dansul nu era un spectacol, ci o formă de manifestare a identității și apartenenței la un loc și o tradiție. Dansul fecioresc nu se desfășura pentru a impresiona privitorii, ci pentru a exprima sentimente, respect și mândrie locală. Jocurile de duminică sau șezătorile, prilejuri în care tinerii se adunau pentru a dansa și a învăța noile mișcări, erau ocazii de bucurie, dar și de învățătura neîntreruptă a tradiției din generație în generație. Astfel, jocul fecioresc a devenit o formă de artizanat spiritual, un legământ între trecut și viitor.

Acest dans are rădăcini adânci în istoria regiunii, fiind un simbol al celor care au ales să trăiască în izolare pentru a se proteja de autoritățile vremii. Fondatorii așezării de la Dăișoara au fost țărani care, în căutarea libertății, s-au adăpostit în pădurile ce înconjurau satul, în locuri departe de patrulele jandarmilor și de grofi. Astfel, tradițiile lor au rămas nealterate și s-au transmis, de-a lungul decadelor, fără influențe externe. În ciuda izolării, dansul fecioresc de la Dăișoara a rămas autentic, purtând în mișcările sale ritmuri și semnificații care se pierd în negura vremii.

Jocul fecioresc din Dăișoara este, în mod special, remarcabil datorită ritmurilor sale unice. Trecerea de la un ritm lent la unul accelerat, caracteristică acestui dans, nu este doar o trăsătură coregrafică, ci și o reflectare a unui timp istoric plin de schimbări și de ritmuri contrastante. Această schimbare de viteză simbolizează, în esență, evoluția vieții însăși: o existență plină de contraste, unde fiecare generație aduce cu ea o nouă viziune asupra lumii și a tradițiilor. În plus, un alt element distinctiv al dansului de la Dăișoara îl reprezintă gestul bărbătesc de a scuipa în palme înainte de a începe o figură de dans, un semn al pregătirii fizice și mentale pentru provocările viitoare.

Dansul, deși inițial bărbătesc, a evoluat și a înglobat și fetele în cadrul său. Feciorii din Dăișoara le-au introdus treptat pe fete în joc, adăugând noi mișcări și ritmuri specifice, precum purtata și învârtita. Acest ritual a evoluat, iar astăzi, în comunitate, fiecare tânăr este considerat un dansator, iar jocul nu mai este doar o activitate de divertisment, ci un mod de a transmite moștenirea culturală.

Tradiția strigăturilor locale este o altă caracteristică esențială a dansului fecioresc dăișorean. Aceste versuri, care sunt strigate pe parcursul dansului, sunt mai mult decât simple cuvinte. Ele sunt o formă de exprimare a gândurilor și sentimentelor tinerilor din sat și o metodă prin care se dezvăluie preferințele și aspirațiile lor.

Dansul din Dăișoara este, așadar, o formă de ritual social și cultural, care a evoluat de-a lungul secolelor, păstrându-și însă semnificațiile adânci. Fiecare figură de dans are o încărcătură simbolică ce reflectă respectul pentru tradițiile locale, dar și pentru natura umană. Chiar și astăzi, dansul fecioresc este un simbol al mândriei și al apartenenței la comunitatea dăișoreană. Este un mod prin care tineretul din sat continuă să-și exprime respectul pentru trecut și pentru învățăturile strămoșilor lor.

Astăzi, în ciuda globalizării și a schimbărilor rapide, jocul fecioresc din Dăișoara continuă să fie un simbol al continuității și al legăturii între generații. La fiecare eveniment cultural sau festivitate, acesta este primul dans care deschide programul, aducând cu el un val de energie și vitalitate care pune în valoare spiritul comunității. Este o tradiție vie, care se transmite de la o generație la alta, fiind păstrată cu mândrie de dăișoreni și apreciată de toți cei care au ocazia să o descopere.

În peisajul bogat al tradițiilor românești, puține ritualuri păstrează, cu atâta forță, legătura dintre om, comunitate și timp precum colindatul de ceată bărbătească. Practicat astăzi în numeroase sate din România, acest obicei de Crăciun este un liant între generații, un spectacol al solidarității comunitare și o mărturie vie a unei culturi care continuă să pulseze și să inspire.

„Ritualul colindatul de ceată bărbătească rămâne, în prezent, una dintre cele mai vii şi reprezentative expresii ale tradiției românești de Crăciun. Statutul său este recunoscut şi oficial — din 2013 este înscris de UNESCO pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.”

 

Ritual la granița dintre sacru și precreștin

Colindatul de ceată bărbătească este atestat documentar în secolul al XVII-lea, dar originile sale sunt cu mult mai vechi, răsfrângându-se până în straturile precreștine ale culturii europene. Antropologii remarcă faptul că structura cetei – cu alegerea unui conducător și simbolica sa „sacrificare” la finalul ritualului – amintește de vechile Saturnalii romane și de rituri solstițiale. Odată cu creștinarea spațiului românesc, colindatul s-a suprapus firesc peste sărbătoarea Nașterii Domnului, păstrând însă fascinația duală a unui ceremonial în care sacrul și profanul conviețuiesc armonios.

Harta unei tradiții vii

Deși colindatul bărbătesc se regăsește în toate regiunile țării, el este deosebit de puternic în zonele subcarpatice, transcarpatice și în arealul sud-estic marcat de transhumanță. De la Almașu Mare (Alba) până la Bixad (Satu Mare), de la Monor (Bistrița-Năsăud) la Șicula (Arad), de la Dăișoara (Brașov) la Tufești (Brăila), numeroase comunități păstrează cu sfințenie structura tradițională a cetei și repertoriul colindelor.

În Ajunul Crăciunului, sau în zorii zilei de 25 decembrie, ceata, formată exclusiv din bărbați tineri necăsătoriți, pornește prin sat cu colindele pregătite la repetițiile din săptămânile anterioare. Fiecare casă primește vizita colindătorilor, iar gazdele oferă ritualic colaci, vin și, mai nou, bani.

Ritualul este minuțios structurat:

• Fereastra și pragul casei devin spații sacralizate;
• Intrarea și ieșirea cetei sunt momente ceremoniale;
• Zorile anunță încheierea colindatului, marcate prin interpretarea „Colindei de Zori” pe ulița satului sau în mijlocul comunității, după caz la biserica din sat unde ciclul se înceheie, pornirea fiind tot de la biserică primind binecuvântarea preotului.

În unele regiuni, colindatul este completat cu dansuri ceremoniale.

Colindele – poeme arhaice care păstrează memoria lumii

Textele colindelor bărbătești sunt adevărate relicve poetice. Aici regăsim cosmogonii, vânători mitice, metamorfoze, mese rituale cu sfinții sau confruntări cu monștri – toate articulate într-o narațiune cu rol augural. Refrene precum „Lerui Ler”, „Flori dalbe” sau „Seara lui Crăciun” sunt ecouri ale unor formule străvechi, transmise oral din generație în generație.

Colindele sunt cântate fie la unison, fie antifonic, iar în unele zone sunt însoțite de instrumente: fluier, cimpoi, clarinet, taragot, vioară sau tobe mici.

De la colind la cântec de Crăciun: privirea doamnei Sabinei Ispas asupra transformării unui ritual

Studiile doamnei Sabina Ispas, folcloristă și membră titulară a Academiei Române, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, reprezintă una dintre cele mai solide contribuții la înțelegerea colindului ca act ritualic în cultura tradițională românească. În lucrări precum Flori dalbe de măr. Din poezia obiceiurilor de iarnă (1987) și Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol (2007), doamna Ispas argumentează că colindele nu constituie simple producții poetice sau muzicale, ci forme sacre de comunicare simbolică, integrate în structura calendarului creștin tradițional.

Pentru autoare, colindatul este un ritual complet, cu un timp sacru bine delimitat — intervalul 23 decembrie–7 ianuarie — și cu o structură socială stabilă, articulată prin cete, roluri și trasee precise. În această logică, colindul nu poate fi disociat de contextul comunitar în care este practicat, întrucât funcția sa principală este sacralizarea spațiului domestic și restaurarea ordinii simbolice a comunității.

Transformările socio-culturale din ultimele decenii — urbanizarea, mobilitatea populației, mediatizarea intensă a sărbătorilor — au modificat însă funcțiile colindelor, conducând la ceea ce doamna Ispas numește „de-ritualizarea” lor. În acest proces, colindele sunt tot mai des reinterpretate în forme artistice sau comerciale, fiind convertite în „cântece de Crăciun” moderne, decuplate de structura ritualică originară. Citez – „Acum, mai ales, televiziunile, filmele și marile magazine prin tot jocul comercial au făcut ca tradiția Crăciunului să devină imaginea unei pseudobucurii. Lumea vrea să se simtă bine, să se distreze, să primească daruri, fără să se gândească de ce se întâmplă aceasta și care este semnificația. În plus, pentru că s-a pierdut sensul de adâncime al colindatului, s-au dezvoltat ceea ce numim cântecele de Crăciun, inclusiv concertele pe care ni le oferă cântăreții de muzică populară și pop. Dar acestea nu sunt colinde, ci cântece de Crăciun.”

„Adaug, spunând eu, că este o manifestare firească a dinamicii culturale moderne — cu riscul, totuși, ca sensurile sacre și identitare ale colindatului tradițional să devină opace pentru noile generații.”

Totodată un aspect esențial în studiile lui Ioan Bocșa și Grigore Sanda este analiza transferului colindelor din spațiul ritual în cel al spectacolului. Odată cu interpretarea scenică, înregistrările profesionale, aranjamentele corale sau orchestrale, colindul se transformă dintr-un act comunitar cu funcție sacră într-un produs cultural destinat consumului urban și mediatic. Bocșa descrie această transformare drept o formă de „popularizare formală”, întrucât menține structura muzicală, dar pierde contextul socio-ritual care făcea colindatul un moment de comunicare comunitară și sacralizare a spațiului domestic.  Totodată, cei doi autori evidențiază că acest proces are și efecte pozitive: crește vizibilitatea repertoriului tradițional, favorizează conservarea unor variante rare și stimulează interesul public pentru patrimoniul imaterial. Cu toate acestea, Bocșa și Sanda insistă că înțelegerea colindului în sensul său autentic presupune cunoașterea cadrului originar — structura cetelor, regulile colindatului, temporalitatea sacră și rolul comunității în reînnoirea simbolică a lumii. Analizele lor oferă astfel un cadru teoretic solid pentru distincția necesară dintre colindul ritual și colindul artistic standardizat, subliniind relevanța ambelor forme în dinamica contemporană a patrimoniului cultural românesc.

Funcțiile colindatului – mai mult decât un simplu obicei de sărbători

Dincolo de frumusețea lui, ritualul îndeplinește funcții profunde:

• vestirea sărbătorii,
• urarea și transmiterea binelui,
• consolidarea identității comunitare,
• inițierea tinerilor în structuri sociale tradiționale,
• spectacolul și celebrarea apartenenței,
• funcția patrimonială, prin continuitatea pe care o asigură.

În prezent, însă, tradiția se confruntă cu provocări majore care pun în pericol caracterul său ritualic și autentic. Una dintre acestea este uniformizarea repertoriului sub influența mass-media și a culturii de consum. După cum notează un raport de la Institutul Național al Patrimoniului, „pe măsură ce colindatul devine mediatizat și spectaculizat, repertoriul tinde să se standardizeze, iar variantele locale riscă să se piardă” . Această uniformizare diminuează diversitatea culturală care caracteriza odinioară colindatul tradițional. O altă problemă o reprezintă înlocuirea colindelor autentice cu variante moderne. Conform unui articol de analiză din Doxologia, „în multe comunități urbane sau semi-urbane, colindele tradiționale sunt adaptate pentru spectacole sau înregistrări, ceea ce reduce accentul pe dimensiunea ritualică și comunitară”. Un risc asociat acestor transformări este pierderea semnificației ritualice. Într-un reportaj de teren realizat de Ziarul Lumina, se subliniază că „dacă cetele nu mai respectă traseul tradițional și regulile de colindat, iar colindele devin simple momente de spectacol, se pierde legătura profundă cu comunitatea și valorile sărbătorii”.

În ciuda acestor provocări, există factori care asigură supraviețuirea colindatului autentic. Recunoașterea internațională prin UNESCO și eforturile comunităților locale au dus la menținerea tradiției în multe sate, unde cetele continuă să se formeze și să meargă din casă în casă, păstrând repertoriul și structura ritualică. Totodată, articole recente evidențiază că reinterpretările sau modernizările pot fi pozitive dacă respectă rădăcinile tradiționale și semnificațiile originale, oferind o punte între vechi și nou.

Tipurile de cete / variante tradiționale: bâta/bățul, turca, steagul etc.

Documentarea locală — mai ales din Ţara Făgărașului și zone în Transilvania — menționează diverse tipuri de cete, identificate după accesoriile sau semnele lor distinctive:

• Ceata cu bâtă sau băț: un tip de ceată care folosește ca element simbolic o bâtă sau bețe împodobite — recuzită care poate avea un caracter arhaic‑ritua, semn al tăriei și al protecției

• 

• Ceata cu turca (sau de „turcaşi”): aici element central e o mască, adesea reprezentând o capră sau altă formă zoomorfă, care joacă rolul unei fiinţe mitice, venerabile sau sacrificabile. Turca este „îmbrăcată/împodobită” de feciori, iar ceata merge cu ea pe la case unde prinde viață și adună în jurul ei veselie, teamă, farmec și poveste.

• 

• Ceata cu steag: un alt tip — ceata are un steag ca semn identitar/ritual, pe care îl poartă sau îl arborează la poarta gazdei. Steagul are o valoare simbolică — de identitate, de apartenenţă la ceată, de reprezentare a grupului.

• 

Unele surse spun explicit că, în zona Făgărașului, există aceste trei tipuri de cete — „în funcție de accesoriile pe care le folosesc în timpul colindului: cu bâtă, cu turcă (mască) și cu steag”.

Colindatul de ceată bărbătească la Dăișoara: între tradiție și continuitate

În satul Dăișoara, județul Brașov, colindatul de ceată bărbătească este un ritual viu, transmis din strămoși și păstrat cu mare grijă până în prezent. Obiceiul se desfășoară anual, începând cu 6 decembrie, când cetele de feciori se adună pentru a-și desemna funcțiile, a stabili detaliile organizatorice și a pregăti repertoriul muzical. Fiecare ceată își alege conducători precum „primar” sau  „casier”, iar tinerii stabilesc împreună detaliile organizatorice, aleg muzicanții de stradă, data în care vor aduce lemne pentru încălzirea Căminului Cultural, unde se va organiza balul feciorilor pe 26 decembrie, ce și la ce feciori se mănâncă acasă în noaptea de colindat, etc.

Tinerețea în ritual

În trecut, la Dăișoara o ceată număra doar cinci feciori, dintre care doar unul fără armată făcută. Astăzi, când tinerii sunt mai puțini și mai răsfirați prin orașele țării, intrarea în ceată se face de la 16-17 ani și în funcție de disponibilitate tinerii rămân în ceată până la căsătorie, uneori până la 32 de ani. Dincolo de reguli și funcții, ceata este un dans al vieții, o legătură între generații, între trecut și prezent.

Înainte de Crăciun, fiecare fecior își alege simbolic o fată care îi împodobește/gătește bățul și vrâsta cu iederă verde și flori (în trecut erau folosite florile care se puneau în piept la nunți) — un gest care odinioară însemna alegerea viitoarei mirese. Astăzi, gestul continuă să fie simbolic, dar încă poartă emoția și frumusețea unei tradiții care leagă tinerii și comunitate. În dimineața zilei de 25 decembrie, când feciorii și fetele se adună la Căminul Cultural din sat, fetele aduc căciulile cu vrâste și bețele împodobite, iar băieții oferă, la rândul lor, o ciocolată, în sen de prețuire pentru munca depusă, iar schimbul acesta simplu aduce continuitate unei bucăți de tradiție.

Colindatul: o lume întreagă într-o noapte

Pe 25 decembrie, prima zi de Crăciun, ceata pornește de la Căminul Cultural, însoțită de muzicanți — toba, saxofonul și acordeonul transformă pașii într-o melodie care răsună prin ulițele satului. Strigăturile tradiționale umplu aerul rece al dimineții:

„Pe ulița mândrii-n sus toate lămpile s-au stins, / Numai la mândruța mea arde lampa ca o stea.”

„Cât îi țara și Ardealul / Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel / Parcă-i tras printr-un inel!”

Prima oprire este la biserică, unde feciorii primesc binecuvântarea preotului, apoi urmează jocul din fața școlii unde în fața părinților, a bunicilor și a sătenilor, ceata joacă o sârbă, o învârtită și o hațegană. Prima casă colindată este casa parohială, apoi la autoritățile locale, primarul și vice-primarul. După aceste momente se pornește din „grui” din capul satului din casă în casă, oriunde poarta este descuiată și sătenii își doresc să fie colindați. Fiecare casă devine un mic univers de sărbătoare, iar întreaga comunitate se reunește în jurul muzicii și jocului, într-un dans al tradiției și al timpului care se reînnoiește. Fata din casă este jucată de către primarul cetei, alături de ceilalți feciori și fete care se încing la joc în curțile și casele oamenilor. De obicei, colindatul întregului sat se întinde până în zorii dimineții de 26 decembrie.

Ritualul purificării și al înnoirii

Dimineața, după ce colindul ajunge și la ultima casă din sat, feciorii se adună și-și spală fața cu apă rece la izvorul de la Oarda — un ritual de purificare, simbol al curățirii sufletului și al începutului unui nou ciclu, după o noapte în care s-a mâncat, jucat și cântat. Aici fetele îi așteaptă pe feciori cu „ștergare” (reg. pentru prosoape). Apoi urmează ultima colindare în biserică, înainte ca seara să înceapă balul feciorilor, un moment de bucurie, muzică și socializare, care adună satul întreg.

Semnificația adâncă

Colindatul de ceată bărbătească nu este doar un obicei — este un cântec al vieții și al timpului, o ceremonie prin care satul întreg respiră împreună, renunțând la grijile zilei și primind energia noului an. Prin băț, turcă, steag, vrâsta împodobită și muzica ce răsună în zăpadă, feciorii dau viață renovării simbolice a lumii, așa cum a făcut-o generație după generație.

Chiar și astăzi, în acest colț de lume, la Dăișoara, tradiția supraviețuiește. Ea este mai mult decât un obicei — este pulsul comunității, emoția tinereții și magia Crăciunului, care se împletesc într-un ritual ce leagă trecutul de prezent și aduce speranță în sufletele celor care îl trăiesc.

VĂ AȘTEPTĂM LA BALUL FECIORILOR!

Emanoil Bucuța: Memoria vie a culturii, reîntoarsă acasă

Pe 19 iulie, în satul transilvănean Dăișoara, va avea loc un eveniment de o simbolistică rar întâlnită: lansarea volumului „Emanoil Bucuța în memorii” de Lucia Borș-Bucuța, chiar în localitatea natală a mamei scriitorului și în biblioteca ce-i poartă numele. Acest moment cultural nu este doar o lansare de carte, ci o celebrare a memoriei, a rădăcinilor și a unei contribuții intelectuale care a traversat decenii. „Biblioteca este ținerea de minte a omenirii” – afirma Bucuța, definind într-o singură frază forța tăcută, dar transformatoare, a cărților. Și a înțeles să o materializeze, dăruindu-și contribuția nu doar prin scris, ci și prin fapte, atât Emanoil cât și succesorul acestuia, Florin Bucuțea, care a reînființat această bibliotecă în anul 2019 în semn de omagiu pentru acela care a fost Emanoil Bucuța și în semn de prețuire a locurilor natale.

,,căutați și veți găsi” spune într-un verset. Când vorbesc despre Dăișoara, implicit amintesc de Emanoil Bucuța, despre care spun că i-am călcat pe urme fără ca măcar să știu.

Am căutat, am întrebat și am aflat. Administrația Cimitirelor si Crematoriilor Umane București m-a îndrumat să găsesc locul de veci al celui care a fost EMANOIL BUCUȚA, dăișorean de-al meu, sau mai bine zis, eu dăișorean de-al lui.
,,domnu’ acela învățat de la București” mi-l numeau bătrânii satului când întrebam de el, a fost scriitor, poet și membru corespondent la Academia Română, fondator și director al revistei de epocă ,,Boabe de grâu”, Emanoil a adoptat numele de Bucuța (numele mamei lui înainte de căsătorie) ca semnătură literară și, din 1927, ca nume oficial. Am adus cu mine o lumânare de la biserica din sat – Parohia Ortodoxă Dăișoara și o mână de pământ din locul din care a fost plămădit cu mulți ani în urmă, pământ pe care i-am așezat un portret.

Odihnă veșnică!”

Un destin literar născut din rădăcini adânci

Emanoil Bucuța s-a născut în 1887 și, deși viața sa a fost legată în mare parte de București, el și-a purtat mereu satul mamei sale – Dăișoara, județul Brașov – în suflet și în conștiință. Nu este deloc întâmplător faptul că, în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1944, Emanoil Bucuța finalizează, din proprie inițiativă și cu sprijinul comunității, construcția Căminului Cultural din Dăișoara. Tot atunci, pune bazele unei biblioteci publice – semn al convingerii sale profunde că educația și cultura sunt elementele esențiale ale emancipării unei comunități. „Inițiativa înființării unui Cămin Cultural în localitatea Dăișoara se conturează în anul 1936 și aparține lui Emanoil Bucuța, dăișoreanul care ajunsese în funcția de director al Casei Școalelor din București, precum și lui Pumnea Gheorghe, învățătorul satului […] entuziasmul dăișorenilor face ca Emanoil Bucuța să se reîntoarcă în comună și să doneze 100.000 lei pentru Căminul Cultural.” spuneau  Ioan Pumnea și Emil Poenaru în „Dansul dăișorean”.

Scriitor, editor, promotor al culturii naționale

Emanoil Bucuța a fost membru al Academiei Române, scriitor, poet, eseist, jurnalist și editor. A condus revista „Boabe de grâu”, una dintre cele mai influente publicații culturale interbelice, în paginile căreia a promovat literatura română autentică și vocile importante ale epocii. Opera sa cuprinde poezie, eseuri și scrieri despre identitate, spiritualitate și istorie. A fost un spirit profund ancorat în valorile naționale, dar deschis modernității și dialogului cultural.

Biblioteca „Emanoil Bucuța” din Dăișoara – o renaștere a memoriei

În 2019, la inițiativa lui Florin Bucuța, un alt fiu al satului, biblioteca din Dăișoara a fost reînființată și redenumită în onoarea marelui cărturar. Este mai mult decât o instituție: este un act de continuitate culturală. Biblioteca „Emanoil Bucuța” are ca scop promovarea lecturii, păstrarea identității locale și oferirea unui spațiu viu pentru dialog intergenerațional și evenimente culturale.

Într-o epocă în care satul românesc se luptă cu uitarea și depopularea, astfel de inițiative sunt nu doar binevenite, ci esențiale. Biblioteca devine, astfel, un loc al aducerii-aminte, dar și al construirii viitorului.

19 iulie 2025 – o zi cu rezonanță în istoria locală și numai

Evenimentul din 19 iulie aduce împreună oameni ai cărții și ai locului. Vor participa Florin Bucuțea (inițiatorul bibliotecii), Corina-Mihaela Apostoleanu și Luminița Stelian (Biblioteca Județeană Constanța), precum și Ruxandra Nazare (Biblioteca Județeană Brașov), toți contribuind la omagierea vie a celui care a crezut în puterea cuvântului.

Volumul „Emanoil Bucuța în memorii”, semnat de Lucia Borș-Bucuța, reconstituie prin documente, amintiri și mărturii portretul unui intelectual de marcă, întorcându-l simbolic în locul unde, cu decenii în urmă, el însuși a zidit cărămizile cunoașterii.

Vă așteptăm așadar la evenimentul de lansare, începând cu orele 11.00, în Biblioteca Rurală „Emanoil Bucuța” din Căminul Cultural din localitatea Dăișoara, județul Brașov.

Un omagiu și o promisiune

Prin acest eveniment, Dăișoara nu doar că își onorează trecutul, ci îl integrează în prezent, reafirmând că memoria culturală nu este o povară, ci o resursă. Biblioteca „Emanoil Bucuța” este, așa cum ar fi spus fondatorul său, o formă de „ținere de minte a omenirii” — și, în același timp, o formă de iubire pentru loc, oameni și spiritul lor creator.

Este absolvent al Facultății de Științe Socio-Umane, are un master în management cultural, iar într-o bună zi a spus stop agitației urbane și a decis să se întoarcă la origini pentru o nouă provocare. Ușor, ușor, a început să colinde ulițele Dăișoarei în căutarea poveștilor de demult. Trecutul cultural al satului este unul fascinant. Pe lângă celebrul ansamblu de dansuri, în anul 1944 a fost ridicat un cămin cultural care adăpostea o bibliotecă de toată frumusețea. Întâmplarea face ca la un an după deschidere, un incendiu devastator să facă totul scrum. După 74 de ani, Florin a reînviat acest loc, iar copiii dăișorenilor au din nou acces la cultură. Și de parcă nu era suficient, tânărul a mai deschis alte trei biblioteci și un muzeu al costumelor și tradițiilor populare. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Florin Bucuțea și stăm de vorbă despre viața culturală a satelor din România, proiecte de suflet și cum pot schimba tinerii viitorul țării.     

Interviul pe scurt:

• Cum renaște o bibliotecă din propria cenușă: “Nu am mai găsit cărțile așa că am întrebat unde sunt. Mi s-a spus că au fost mutate într-o pivniță și când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos. Nu mi se părea normal ca într-o școală să depozitezi cărțile astfel. I-am povestit mamei cele întâmplate și la o discuție cu un prieten din localitate am zis să refacem biblioteca.”
• Muzeul din inima Dăișoarei: “Am mers din casă în casă și le spuneam oamenilor că vrem să facem un muzeu, apoi îi întrebam dacă ar vrea să doneze un obiect. Unii erau sceptici, că poate mai bine le vând, deci se gândeau tot la bani. Le-am spus că în loc de 10 lei cât iau pe ele, mai bine le donează și o să rămână o amintire pentru nepoți, strănepoți. Oamenilor le-a surâs ideea și acum avem peste 300 de obiecte.”
• Întâlnirile care ne rămân în suflet: “Nu am câștigat niciun ban din tot ce am făcut, și nici nu-mi doresc. M-am îmbogățit spiritual, am învățat cum să rămân om într-o mare de lume. Toate pornesc de la o simțire interioară (…) Cred că tinerii de azi pun prea mult accent pe dezvoltarea materială și nu pe cea morală.”

Întoarcerea la origini

Florin a văzut lumina zilei la Dăișoara, un sat de poveste din județul Brașov. A părăsit de timpuriu locurile natale pentru a face școala la oraș. S-a integrat rapid în vâltoarea urbană, dar la un moment dat a spus stop. “Am încercat să mă bucur de ceea ce îmi oferă orașul, după care mi-am dat seama că viața la sat este altceva. E mai multă libertate, mai mult spațiu de a crea și de a face lucruri noi. Viața la oraș mă agita mai mult. Când stăteam la oraș făceam diferite lucruri care mă oboseau, dar întorcându-mă la sat, am intrat în alt ritm. La Dăișoara făcusem deja câteva proiecte culturale, iar după ce am terminat masteratul am zis să mă întorc la firul ierbii ca să văd cum merg lucrurile”, povestește Florin Bucuțea pentru Matricea Românească.

,,Întorcându-mă la sat, am intrat în alt ritm”

Reîntors acasă printre ai lui, Florin nu a stat cu mâinile în sân. Înarmat cu aparatul de fotografiat, a început să colinde ulițele în căutarea oamenilor de poveste. Tezaurul fotografic, mărturiile și vorbele de duh, au fost urcate în mediul online pe pagina “Dăișoara-tradiții locale”. Scormonind în lada trecutului, tânărul a descoperit că între anii 1940-1944, în Dăișoara s-a ridicat un cămin cultural ce adăpostea o bibliotecă de toată frumusețea. Din nefericire, la un an după deschidere, căminul a fost cuprins de flăcări și mare parte din cărți au dispărut. Trecuseră 74 de ani de când Dăișoara nu mai avea o bibliotecă, până când într-o zi, în mintea lui Florin a încolțit următoarea întrebare: Ce ar fi dacă am reface biblioteca?

Când lucrurile încep să prindă contur

Și pune-te pe treabă. Cărțile salvate din incendiu zăceau acum la școala din sat, depozitate pe unde se putea. Mama lui Florin este învățătoare în Dăișoara, așa că l-a încurajat să ducă până la capăt demersul. Într-o zi, când s-a dus să verifice starea cărțile, a rămas surprins. “Nu am mai găsit cărțile așa că am întrebat unde sunt. Mi s-a spus că au fost mutate într-o pivniță  și când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos. Nu mi se părea normal ca într-o școală să depozitezi cărțile astfel. I-am povestit mamei cele întâmplate și la o discuție cu un prieten din localitate am zis să refacem biblioteca. Spațiul în care era biblioteca de odinioară era gol. Așa că am făcut un afiș prin care îi rugam pe oameni să doneze cărți și l-am încărcat pe pagina Dăișoara-tradiții locale”, își amintește Florin.

,,Când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos”

Impactul postării a fost de-a dreptul surprinzător. În doar două luni s-au strâns trei mii de volume, iar numărul lor continua să crească. Văzând că lucrurile prind contur, autoritățile locale au oferit un spațiu în incinta căminului, dar mai erau multe de pus la punct. “Aveam nevoie de rafturi. Am apelat din nou la autorități, însă lucrurile nu s-au putut rezolva. Trecuseră trei luni și strânsesem cinci mii de volume pe care le așezam pe jos. Trebuia să facem urgent ceva, așa că am mai făcut o campanie pe Facebook în care am zis că avem nevoie de rafturi. În maxim patru zile, cineva de la Brașov care își schimba mobilierul ni l-a donat pe cel vechi. În total am avut peste treizeci de familii care au dat o mână de ajutor, fie cu un raft, o perdea, un calculator, etc.”

O rețea de biblioteci rurale

Pachetele cu cărți veneau fără oprire. Odată la trei zile, Florin transporta mormane de cărți cu roaba, iar localnicii priveau acest tablou cu stupoare. “Sătenii nu știau ce fac și își tot puneau întrebări. La un moment dat le-am zis că vreau să refac biblioteca. Atunci am văzut două categorii de oameni: unii mă încurajau să merg mai departe, iar alții îmi ziceau că îmi pierd timpul, că mai bine mă duc să-mi caut un job, etc. Mi-am văzut de treabă, iar în octombrie 2019 am făcut evenimentul de deschidere.”

,,Unii mă încurajau să merg mai departe, iar alții îmi ziceau că îmi pierd timpul”

Efortul și ambiția lui Florin au dat naștere unui spațiu plin de candoare în care copiii se împreitenesc cu lectura. Aici au loc proiecții de film în urma cărora sunt recomandate cărți spre dezbatere, iar elevii care nu au calculatoare acasă vin și lucrează pe cele de la bibliotecă. Prezent la inaugurare, preotul din satul Jibert a fost fascinat de cele realizate, așa că a dorit să ducă mai departe modelul. “Primăria din Jibert a pus la dispoziție o casă întreagă pe care au renovat-o, iar noi am venit cu cărțile. Pur și simplu am pornit cea de-a doua campanie pe Facebook unde am spus că vrem să dezvoltăm bibliotecile rurale. Ulterior au venit și alți oameni care au dorit să refacă bibliotecile din satele lor. O profesoara de română din Crihalma a văzut cum merg lucrurile și mi-a cerut ajutorul la refacerea bibliotecii. Am strâns amândoi cărți si am făcut un spațiu cu cinci mii de volume. Așa s-a întâmplat și la Dacia, tot în colaborare cu profesoara de română de acolo am pus pe picioare biblioteca.”

Muzeul din Dăișoara și întâlniri cu tâlc

Înainte de a inaugura cele patru biblioteci, Florin a organizat proiecții de film și a găzduit o piesă de teatru într-o șură din casa străbunicii. Zelos din fire, ardeleanul nostru nu s-a oprit aici. În 2019, a început să pună la cale un Muzeu al costumelor și tradițiilor populare, pe care l-a conturat în timpul pandemiei. “Vedeam cum vin tot felul de colecționari în Dăișoara care mergeau la bătrâni acasă și cumpărau obiecte vechi pe sume derizorii. În momentul ală am zis că trebuie să fac ceva. M-am dus la preotul din localitate și am zis să-i motivăm pe oameni să nu le mai vândă. Am mers din casă în casă și le spuneam oamenilor că vrem să facem un muzeu, apoi îi întrebam dacă ar vrea să doneze un obiect. Unii erau sceptici, că poate mai bine le vând, deci se gândeau tot la bani. Le-am spus că în loc de 10 lei cât iau pe ele, mai bine le donează și o să rămână o amintire pentru nepoți, strănepoți. Oamenilor le-a surâs ideea și acum avem peste 300 de obiecte.”

,,De la ei am învățat să-mi bucur sufletul, cu asta vom trece prin viață”

Colindă din casă în casă, stă de vorbă cu bătrânii satului și face tot ce îi stă în putere ca memoria lor să nu fie dată uitării. După atâtea întâlniri, îl întreb pe Florin cu ce învățături a rămas. “Multe din poveștile bătrânilor par banale la prima vedere, dar dacă asculți cu atenție vei descoperi o esență acolo. Acești oameni munceau toată ziua, iar seara participau la toate evenimentele culturale din sat, fie cântau, jucau, scriau, etc. De la ei am învățat să-mi bucur sufletul, cu asta vom trece prin viață. Nu am câștigat niciun ban din tot ce am făcut, și nici nu-mi doresc. M-am îmbogățit spiritual, am învățat cum să rămân om într-o mare de lume. Toate pornesc de la o simțire interioară. Vorbeam cu preotul din sat și-mi spunea că vom găsi echilibrul doar atunci când mintea o să ne coboare în suflet și inima o să se urce la creier. Cred că tinerii de azi pun prea mult accent pe dezvoltarea materială și nu pe cea morală.”

Planuri de viitor

Florin își ghidează viața după următoarea zicală: Lasă o urmă, în urma ta! Spune că nu vrea să se opresă aici și muncește de zor la noi proiecte culturale. Pe final de interviu îl rog să ne împărtășească o parte dintre acestea. “Vreau să continui proiectul cu bibliotecile, să deschid alte spații de acest gen în mediul rural. Voi continua campania de Crăciun prin care oferim copiilor cadouri și îmi doresc ca bibliotecile să găzduiască evenimente, să aduc oameni care să le vorbească tinerilor despre lucruri esențiale. Anul asta am în plan inaugurarea muzeului și vreau să refacem un moment din anii 1970. Mi-aș dori ca într-o zi să las în locul meu un copil care să ducă mai departe ce am făcu eu”, conchide Florin Bucuțea.