În peisajul bogat al tradițiilor românești, puține ritualuri păstrează, cu atâta forță, legătura dintre om, comunitate și timp precum colindatul de ceată bărbătească. Practicat astăzi în numeroase sate din România, acest obicei de Crăciun este un liant între generații, un spectacol al solidarității comunitare și o mărturie vie a unei culturi care continuă să pulseze și să inspire.

„Ritualul colindatul de ceată bărbătească rămâne, în prezent, una dintre cele mai vii şi reprezentative expresii ale tradiției românești de Crăciun. Statutul său este recunoscut şi oficial — din 2013 este înscris de UNESCO pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.”

 

Ritual la granița dintre sacru și precreștin

Colindatul de ceată bărbătească este atestat documentar în secolul al XVII-lea, dar originile sale sunt cu mult mai vechi, răsfrângându-se până în straturile precreștine ale culturii europene. Antropologii remarcă faptul că structura cetei – cu alegerea unui conducător și simbolica sa „sacrificare” la finalul ritualului – amintește de vechile Saturnalii romane și de rituri solstițiale. Odată cu creștinarea spațiului românesc, colindatul s-a suprapus firesc peste sărbătoarea Nașterii Domnului, păstrând însă fascinația duală a unui ceremonial în care sacrul și profanul conviețuiesc armonios.

Harta unei tradiții vii

Deși colindatul bărbătesc se regăsește în toate regiunile țării, el este deosebit de puternic în zonele subcarpatice, transcarpatice și în arealul sud-estic marcat de transhumanță. De la Almașu Mare (Alba) până la Bixad (Satu Mare), de la Monor (Bistrița-Năsăud) la Șicula (Arad), de la Dăișoara (Brașov) la Tufești (Brăila), numeroase comunități păstrează cu sfințenie structura tradițională a cetei și repertoriul colindelor.

În Ajunul Crăciunului, sau în zorii zilei de 25 decembrie, ceata, formată exclusiv din bărbați tineri necăsătoriți, pornește prin sat cu colindele pregătite la repetițiile din săptămânile anterioare. Fiecare casă primește vizita colindătorilor, iar gazdele oferă ritualic colaci, vin și, mai nou, bani.

Ritualul este minuțios structurat:

• Fereastra și pragul casei devin spații sacralizate;
• Intrarea și ieșirea cetei sunt momente ceremoniale;
• Zorile anunță încheierea colindatului, marcate prin interpretarea „Colindei de Zori” pe ulița satului sau în mijlocul comunității, după caz la biserica din sat unde ciclul se înceheie, pornirea fiind tot de la biserică primind binecuvântarea preotului.

În unele regiuni, colindatul este completat cu dansuri ceremoniale.

Colindele – poeme arhaice care păstrează memoria lumii

Textele colindelor bărbătești sunt adevărate relicve poetice. Aici regăsim cosmogonii, vânători mitice, metamorfoze, mese rituale cu sfinții sau confruntări cu monștri – toate articulate într-o narațiune cu rol augural. Refrene precum „Lerui Ler”, „Flori dalbe” sau „Seara lui Crăciun” sunt ecouri ale unor formule străvechi, transmise oral din generație în generație.

Colindele sunt cântate fie la unison, fie antifonic, iar în unele zone sunt însoțite de instrumente: fluier, cimpoi, clarinet, taragot, vioară sau tobe mici.

De la colind la cântec de Crăciun: privirea doamnei Sabinei Ispas asupra transformării unui ritual

Studiile doamnei Sabina Ispas, folcloristă și membră titulară a Academiei Române, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, reprezintă una dintre cele mai solide contribuții la înțelegerea colindului ca act ritualic în cultura tradițională românească. În lucrări precum Flori dalbe de măr. Din poezia obiceiurilor de iarnă (1987) și Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol (2007), doamna Ispas argumentează că colindele nu constituie simple producții poetice sau muzicale, ci forme sacre de comunicare simbolică, integrate în structura calendarului creștin tradițional.

Pentru autoare, colindatul este un ritual complet, cu un timp sacru bine delimitat — intervalul 23 decembrie–7 ianuarie — și cu o structură socială stabilă, articulată prin cete, roluri și trasee precise. În această logică, colindul nu poate fi disociat de contextul comunitar în care este practicat, întrucât funcția sa principală este sacralizarea spațiului domestic și restaurarea ordinii simbolice a comunității.

Transformările socio-culturale din ultimele decenii — urbanizarea, mobilitatea populației, mediatizarea intensă a sărbătorilor — au modificat însă funcțiile colindelor, conducând la ceea ce doamna Ispas numește „de-ritualizarea” lor. În acest proces, colindele sunt tot mai des reinterpretate în forme artistice sau comerciale, fiind convertite în „cântece de Crăciun” moderne, decuplate de structura ritualică originară. Citez – „Acum, mai ales, televiziunile, filmele și marile magazine prin tot jocul comercial au făcut ca tradiția Crăciunului să devină imaginea unei pseudobucurii. Lumea vrea să se simtă bine, să se distreze, să primească daruri, fără să se gândească de ce se întâmplă aceasta și care este semnificația. În plus, pentru că s-a pierdut sensul de adâncime al colindatului, s-au dezvoltat ceea ce numim cântecele de Crăciun, inclusiv concertele pe care ni le oferă cântăreții de muzică populară și pop. Dar acestea nu sunt colinde, ci cântece de Crăciun.”

„Adaug, spunând eu, că este o manifestare firească a dinamicii culturale moderne — cu riscul, totuși, ca sensurile sacre și identitare ale colindatului tradițional să devină opace pentru noile generații.”

Totodată un aspect esențial în studiile lui Ioan Bocșa și Grigore Sanda este analiza transferului colindelor din spațiul ritual în cel al spectacolului. Odată cu interpretarea scenică, înregistrările profesionale, aranjamentele corale sau orchestrale, colindul se transformă dintr-un act comunitar cu funcție sacră într-un produs cultural destinat consumului urban și mediatic. Bocșa descrie această transformare drept o formă de „popularizare formală”, întrucât menține structura muzicală, dar pierde contextul socio-ritual care făcea colindatul un moment de comunicare comunitară și sacralizare a spațiului domestic.  Totodată, cei doi autori evidențiază că acest proces are și efecte pozitive: crește vizibilitatea repertoriului tradițional, favorizează conservarea unor variante rare și stimulează interesul public pentru patrimoniul imaterial. Cu toate acestea, Bocșa și Sanda insistă că înțelegerea colindului în sensul său autentic presupune cunoașterea cadrului originar — structura cetelor, regulile colindatului, temporalitatea sacră și rolul comunității în reînnoirea simbolică a lumii. Analizele lor oferă astfel un cadru teoretic solid pentru distincția necesară dintre colindul ritual și colindul artistic standardizat, subliniind relevanța ambelor forme în dinamica contemporană a patrimoniului cultural românesc.

Funcțiile colindatului – mai mult decât un simplu obicei de sărbători

Dincolo de frumusețea lui, ritualul îndeplinește funcții profunde:

• vestirea sărbătorii,
• urarea și transmiterea binelui,
• consolidarea identității comunitare,
• inițierea tinerilor în structuri sociale tradiționale,
• spectacolul și celebrarea apartenenței,
• funcția patrimonială, prin continuitatea pe care o asigură.

În prezent, însă, tradiția se confruntă cu provocări majore care pun în pericol caracterul său ritualic și autentic. Una dintre acestea este uniformizarea repertoriului sub influența mass-media și a culturii de consum. După cum notează un raport de la Institutul Național al Patrimoniului, „pe măsură ce colindatul devine mediatizat și spectaculizat, repertoriul tinde să se standardizeze, iar variantele locale riscă să se piardă” . Această uniformizare diminuează diversitatea culturală care caracteriza odinioară colindatul tradițional. O altă problemă o reprezintă înlocuirea colindelor autentice cu variante moderne. Conform unui articol de analiză din Doxologia, „în multe comunități urbane sau semi-urbane, colindele tradiționale sunt adaptate pentru spectacole sau înregistrări, ceea ce reduce accentul pe dimensiunea ritualică și comunitară”. Un risc asociat acestor transformări este pierderea semnificației ritualice. Într-un reportaj de teren realizat de Ziarul Lumina, se subliniază că „dacă cetele nu mai respectă traseul tradițional și regulile de colindat, iar colindele devin simple momente de spectacol, se pierde legătura profundă cu comunitatea și valorile sărbătorii”.

În ciuda acestor provocări, există factori care asigură supraviețuirea colindatului autentic. Recunoașterea internațională prin UNESCO și eforturile comunităților locale au dus la menținerea tradiției în multe sate, unde cetele continuă să se formeze și să meargă din casă în casă, păstrând repertoriul și structura ritualică. Totodată, articole recente evidențiază că reinterpretările sau modernizările pot fi pozitive dacă respectă rădăcinile tradiționale și semnificațiile originale, oferind o punte între vechi și nou.

Tipurile de cete / variante tradiționale: bâta/bățul, turca, steagul etc.

Documentarea locală — mai ales din Ţara Făgărașului și zone în Transilvania — menționează diverse tipuri de cete, identificate după accesoriile sau semnele lor distinctive:

• Ceata cu bâtă sau băț: un tip de ceată care folosește ca element simbolic o bâtă sau bețe împodobite — recuzită care poate avea un caracter arhaic‑ritua, semn al tăriei și al protecției

• 

• Ceata cu turca (sau de „turcaşi”): aici element central e o mască, adesea reprezentând o capră sau altă formă zoomorfă, care joacă rolul unei fiinţe mitice, venerabile sau sacrificabile. Turca este „îmbrăcată/împodobită” de feciori, iar ceata merge cu ea pe la case unde prinde viață și adună în jurul ei veselie, teamă, farmec și poveste.

• 

• Ceata cu steag: un alt tip — ceata are un steag ca semn identitar/ritual, pe care îl poartă sau îl arborează la poarta gazdei. Steagul are o valoare simbolică — de identitate, de apartenenţă la ceată, de reprezentare a grupului.

• 

Unele surse spun explicit că, în zona Făgărașului, există aceste trei tipuri de cete — „în funcție de accesoriile pe care le folosesc în timpul colindului: cu bâtă, cu turcă (mască) și cu steag”.

Colindatul de ceată bărbătească la Dăișoara: între tradiție și continuitate

În satul Dăișoara, județul Brașov, colindatul de ceată bărbătească este un ritual viu, transmis din strămoși și păstrat cu mare grijă până în prezent. Obiceiul se desfășoară anual, începând cu 6 decembrie, când cetele de feciori se adună pentru a-și desemna funcțiile, a stabili detaliile organizatorice și a pregăti repertoriul muzical. Fiecare ceată își alege conducători precum „primar” sau  „casier”, iar tinerii stabilesc împreună detaliile organizatorice, aleg muzicanții de stradă, data în care vor aduce lemne pentru încălzirea Căminului Cultural, unde se va organiza balul feciorilor pe 26 decembrie, ce și la ce feciori se mănâncă acasă în noaptea de colindat, etc.

Tinerețea în ritual

În trecut, la Dăișoara o ceată număra doar cinci feciori, dintre care doar unul fără armată făcută. Astăzi, când tinerii sunt mai puțini și mai răsfirați prin orașele țării, intrarea în ceată se face de la 16-17 ani și în funcție de disponibilitate tinerii rămân în ceată până la căsătorie, uneori până la 32 de ani. Dincolo de reguli și funcții, ceata este un dans al vieții, o legătură între generații, între trecut și prezent.

Înainte de Crăciun, fiecare fecior își alege simbolic o fată care îi împodobește/gătește bățul și vrâsta cu iederă verde și flori (în trecut erau folosite florile care se puneau în piept la nunți) — un gest care odinioară însemna alegerea viitoarei mirese. Astăzi, gestul continuă să fie simbolic, dar încă poartă emoția și frumusețea unei tradiții care leagă tinerii și comunitate. În dimineața zilei de 25 decembrie, când feciorii și fetele se adună la Căminul Cultural din sat, fetele aduc căciulile cu vrâste și bețele împodobite, iar băieții oferă, la rândul lor, o ciocolată, în sen de prețuire pentru munca depusă, iar schimbul acesta simplu aduce continuitate unei bucăți de tradiție.

Colindatul: o lume întreagă într-o noapte

Pe 25 decembrie, prima zi de Crăciun, ceata pornește de la Căminul Cultural, însoțită de muzicanți — toba, saxofonul și acordeonul transformă pașii într-o melodie care răsună prin ulițele satului. Strigăturile tradiționale umplu aerul rece al dimineții:

„Pe ulița mândrii-n sus toate lămpile s-au stins, / Numai la mândruța mea arde lampa ca o stea.”

„Cât îi țara și Ardealul / Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel / Parcă-i tras printr-un inel!”

Prima oprire este la biserică, unde feciorii primesc binecuvântarea preotului, apoi urmează jocul din fața școlii unde în fața părinților, a bunicilor și a sătenilor, ceata joacă o sârbă, o învârtită și o hațegană. Prima casă colindată este casa parohială, apoi la autoritățile locale, primarul și vice-primarul. După aceste momente se pornește din „grui” din capul satului din casă în casă, oriunde poarta este descuiată și sătenii își doresc să fie colindați. Fiecare casă devine un mic univers de sărbătoare, iar întreaga comunitate se reunește în jurul muzicii și jocului, într-un dans al tradiției și al timpului care se reînnoiește. Fata din casă este jucată de către primarul cetei, alături de ceilalți feciori și fete care se încing la joc în curțile și casele oamenilor. De obicei, colindatul întregului sat se întinde până în zorii dimineții de 26 decembrie.

Ritualul purificării și al înnoirii

Dimineața, după ce colindul ajunge și la ultima casă din sat, feciorii se adună și-și spală fața cu apă rece la izvorul de la Oarda — un ritual de purificare, simbol al curățirii sufletului și al începutului unui nou ciclu, după o noapte în care s-a mâncat, jucat și cântat. Aici fetele îi așteaptă pe feciori cu „ștergare” (reg. pentru prosoape). Apoi urmează ultima colindare în biserică, înainte ca seara să înceapă balul feciorilor, un moment de bucurie, muzică și socializare, care adună satul întreg.

Semnificația adâncă

Colindatul de ceată bărbătească nu este doar un obicei — este un cântec al vieții și al timpului, o ceremonie prin care satul întreg respiră împreună, renunțând la grijile zilei și primind energia noului an. Prin băț, turcă, steag, vrâsta împodobită și muzica ce răsună în zăpadă, feciorii dau viață renovării simbolice a lumii, așa cum a făcut-o generație după generație.

Chiar și astăzi, în acest colț de lume, la Dăișoara, tradiția supraviețuiește. Ea este mai mult decât un obicei — este pulsul comunității, emoția tinereții și magia Crăciunului, care se împletesc într-un ritual ce leagă trecutul de prezent și aduce speranță în sufletele celor care îl trăiesc.

VĂ AȘTEPTĂM LA BALUL FECIORILOR!

Emanoil Bucuța: Memoria vie a culturii, reîntoarsă acasă

Pe 19 iulie, în satul transilvănean Dăișoara, va avea loc un eveniment de o simbolistică rar întâlnită: lansarea volumului „Emanoil Bucuța în memorii” de Lucia Borș-Bucuța, chiar în localitatea natală a mamei scriitorului și în biblioteca ce-i poartă numele. Acest moment cultural nu este doar o lansare de carte, ci o celebrare a memoriei, a rădăcinilor și a unei contribuții intelectuale care a traversat decenii. „Biblioteca este ținerea de minte a omenirii” – afirma Bucuța, definind într-o singură frază forța tăcută, dar transformatoare, a cărților. Și a înțeles să o materializeze, dăruindu-și contribuția nu doar prin scris, ci și prin fapte, atât Emanoil cât și succesorul acestuia, Florin Bucuțea, care a reînființat această bibliotecă în anul 2019 în semn de omagiu pentru acela care a fost Emanoil Bucuța și în semn de prețuire a locurilor natale.

,,căutați și veți găsi” spune într-un verset. Când vorbesc despre Dăișoara, implicit amintesc de Emanoil Bucuța, despre care spun că i-am călcat pe urme fără ca măcar să știu.

Am căutat, am întrebat și am aflat. Administrația Cimitirelor si Crematoriilor Umane București m-a îndrumat să găsesc locul de veci al celui care a fost EMANOIL BUCUȚA, dăișorean de-al meu, sau mai bine zis, eu dăișorean de-al lui.
,,domnu’ acela învățat de la București” mi-l numeau bătrânii satului când întrebam de el, a fost scriitor, poet și membru corespondent la Academia Română, fondator și director al revistei de epocă ,,Boabe de grâu”, Emanoil a adoptat numele de Bucuța (numele mamei lui înainte de căsătorie) ca semnătură literară și, din 1927, ca nume oficial. Am adus cu mine o lumânare de la biserica din sat – Parohia Ortodoxă Dăișoara și o mână de pământ din locul din care a fost plămădit cu mulți ani în urmă, pământ pe care i-am așezat un portret.

Odihnă veșnică!”

Un destin literar născut din rădăcini adânci

Emanoil Bucuța s-a născut în 1887 și, deși viața sa a fost legată în mare parte de București, el și-a purtat mereu satul mamei sale – Dăișoara, județul Brașov – în suflet și în conștiință. Nu este deloc întâmplător faptul că, în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1944, Emanoil Bucuța finalizează, din proprie inițiativă și cu sprijinul comunității, construcția Căminului Cultural din Dăișoara. Tot atunci, pune bazele unei biblioteci publice – semn al convingerii sale profunde că educația și cultura sunt elementele esențiale ale emancipării unei comunități. „Inițiativa înființării unui Cămin Cultural în localitatea Dăișoara se conturează în anul 1936 și aparține lui Emanoil Bucuța, dăișoreanul care ajunsese în funcția de director al Casei Școalelor din București, precum și lui Pumnea Gheorghe, învățătorul satului […] entuziasmul dăișorenilor face ca Emanoil Bucuța să se reîntoarcă în comună și să doneze 100.000 lei pentru Căminul Cultural.” spuneau  Ioan Pumnea și Emil Poenaru în „Dansul dăișorean”.

Scriitor, editor, promotor al culturii naționale

Emanoil Bucuța a fost membru al Academiei Române, scriitor, poet, eseist, jurnalist și editor. A condus revista „Boabe de grâu”, una dintre cele mai influente publicații culturale interbelice, în paginile căreia a promovat literatura română autentică și vocile importante ale epocii. Opera sa cuprinde poezie, eseuri și scrieri despre identitate, spiritualitate și istorie. A fost un spirit profund ancorat în valorile naționale, dar deschis modernității și dialogului cultural.

Biblioteca „Emanoil Bucuța” din Dăișoara – o renaștere a memoriei

În 2019, la inițiativa lui Florin Bucuța, un alt fiu al satului, biblioteca din Dăișoara a fost reînființată și redenumită în onoarea marelui cărturar. Este mai mult decât o instituție: este un act de continuitate culturală. Biblioteca „Emanoil Bucuța” are ca scop promovarea lecturii, păstrarea identității locale și oferirea unui spațiu viu pentru dialog intergenerațional și evenimente culturale.

Într-o epocă în care satul românesc se luptă cu uitarea și depopularea, astfel de inițiative sunt nu doar binevenite, ci esențiale. Biblioteca devine, astfel, un loc al aducerii-aminte, dar și al construirii viitorului.

19 iulie 2025 – o zi cu rezonanță în istoria locală și numai

Evenimentul din 19 iulie aduce împreună oameni ai cărții și ai locului. Vor participa Florin Bucuțea (inițiatorul bibliotecii), Corina-Mihaela Apostoleanu și Luminița Stelian (Biblioteca Județeană Constanța), precum și Ruxandra Nazare (Biblioteca Județeană Brașov), toți contribuind la omagierea vie a celui care a crezut în puterea cuvântului.

Volumul „Emanoil Bucuța în memorii”, semnat de Lucia Borș-Bucuța, reconstituie prin documente, amintiri și mărturii portretul unui intelectual de marcă, întorcându-l simbolic în locul unde, cu decenii în urmă, el însuși a zidit cărămizile cunoașterii.

Vă așteptăm așadar la evenimentul de lansare, începând cu orele 11.00, în Biblioteca Rurală „Emanoil Bucuța” din Căminul Cultural din localitatea Dăișoara, județul Brașov.

Un omagiu și o promisiune

Prin acest eveniment, Dăișoara nu doar că își onorează trecutul, ci îl integrează în prezent, reafirmând că memoria culturală nu este o povară, ci o resursă. Biblioteca „Emanoil Bucuța” este, așa cum ar fi spus fondatorul său, o formă de „ținere de minte a omenirii” — și, în același timp, o formă de iubire pentru loc, oameni și spiritul lor creator.

Este absolvent al Facultății de Științe Socio-Umane, are un master în management cultural, iar într-o bună zi a spus stop agitației urbane și a decis să se întoarcă la origini pentru o nouă provocare. Ușor, ușor, a început să colinde ulițele Dăișoarei în căutarea poveștilor de demult. Trecutul cultural al satului este unul fascinant. Pe lângă celebrul ansamblu de dansuri, în anul 1944 a fost ridicat un cămin cultural care adăpostea o bibliotecă de toată frumusețea. Întâmplarea face ca la un an după deschidere, un incendiu devastator să facă totul scrum. După 74 de ani, Florin a reînviat acest loc, iar copiii dăișorenilor au din nou acces la cultură. Și de parcă nu era suficient, tânărul a mai deschis alte trei biblioteci și un muzeu al costumelor și tradițiilor populare. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Florin Bucuțea și stăm de vorbă despre viața culturală a satelor din România, proiecte de suflet și cum pot schimba tinerii viitorul țării.     

Interviul pe scurt:

• Cum renaște o bibliotecă din propria cenușă: “Nu am mai găsit cărțile așa că am întrebat unde sunt. Mi s-a spus că au fost mutate într-o pivniță și când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos. Nu mi se părea normal ca într-o școală să depozitezi cărțile astfel. I-am povestit mamei cele întâmplate și la o discuție cu un prieten din localitate am zis să refacem biblioteca.”
• Muzeul din inima Dăișoarei: “Am mers din casă în casă și le spuneam oamenilor că vrem să facem un muzeu, apoi îi întrebam dacă ar vrea să doneze un obiect. Unii erau sceptici, că poate mai bine le vând, deci se gândeau tot la bani. Le-am spus că în loc de 10 lei cât iau pe ele, mai bine le donează și o să rămână o amintire pentru nepoți, strănepoți. Oamenilor le-a surâs ideea și acum avem peste 300 de obiecte.”
• Întâlnirile care ne rămân în suflet: “Nu am câștigat niciun ban din tot ce am făcut, și nici nu-mi doresc. M-am îmbogățit spiritual, am învățat cum să rămân om într-o mare de lume. Toate pornesc de la o simțire interioară (…) Cred că tinerii de azi pun prea mult accent pe dezvoltarea materială și nu pe cea morală.”

Întoarcerea la origini

Florin a văzut lumina zilei la Dăișoara, un sat de poveste din județul Brașov. A părăsit de timpuriu locurile natale pentru a face școala la oraș. S-a integrat rapid în vâltoarea urbană, dar la un moment dat a spus stop. “Am încercat să mă bucur de ceea ce îmi oferă orașul, după care mi-am dat seama că viața la sat este altceva. E mai multă libertate, mai mult spațiu de a crea și de a face lucruri noi. Viața la oraș mă agita mai mult. Când stăteam la oraș făceam diferite lucruri care mă oboseau, dar întorcându-mă la sat, am intrat în alt ritm. La Dăișoara făcusem deja câteva proiecte culturale, iar după ce am terminat masteratul am zis să mă întorc la firul ierbii ca să văd cum merg lucrurile”, povestește Florin Bucuțea pentru Matricea Românească.

,,Întorcându-mă la sat, am intrat în alt ritm”

Reîntors acasă printre ai lui, Florin nu a stat cu mâinile în sân. Înarmat cu aparatul de fotografiat, a început să colinde ulițele în căutarea oamenilor de poveste. Tezaurul fotografic, mărturiile și vorbele de duh, au fost urcate în mediul online pe pagina “Dăișoara-tradiții locale”. Scormonind în lada trecutului, tânărul a descoperit că între anii 1940-1944, în Dăișoara s-a ridicat un cămin cultural ce adăpostea o bibliotecă de toată frumusețea. Din nefericire, la un an după deschidere, căminul a fost cuprins de flăcări și mare parte din cărți au dispărut. Trecuseră 74 de ani de când Dăișoara nu mai avea o bibliotecă, până când într-o zi, în mintea lui Florin a încolțit următoarea întrebare: Ce ar fi dacă am reface biblioteca?

Când lucrurile încep să prindă contur

Și pune-te pe treabă. Cărțile salvate din incendiu zăceau acum la școala din sat, depozitate pe unde se putea. Mama lui Florin este învățătoare în Dăișoara, așa că l-a încurajat să ducă până la capăt demersul. Într-o zi, când s-a dus să verifice starea cărțile, a rămas surprins. “Nu am mai găsit cărțile așa că am întrebat unde sunt. Mi s-a spus că au fost mutate într-o pivniță  și când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos. Nu mi se părea normal ca într-o școală să depozitezi cărțile astfel. I-am povestit mamei cele întâmplate și la o discuție cu un prieten din localitate am zis să refacem biblioteca. Spațiul în care era biblioteca de odinioară era gol. Așa că am făcut un afiș prin care îi rugam pe oameni să doneze cărți și l-am încărcat pe pagina Dăișoara-tradiții locale”, își amintește Florin.

,,Când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos”

Impactul postării a fost de-a dreptul surprinzător. În doar două luni s-au strâns trei mii de volume, iar numărul lor continua să crească. Văzând că lucrurile prind contur, autoritățile locale au oferit un spațiu în incinta căminului, dar mai erau multe de pus la punct. “Aveam nevoie de rafturi. Am apelat din nou la autorități, însă lucrurile nu s-au putut rezolva. Trecuseră trei luni și strânsesem cinci mii de volume pe care le așezam pe jos. Trebuia să facem urgent ceva, așa că am mai făcut o campanie pe Facebook în care am zis că avem nevoie de rafturi. În maxim patru zile, cineva de la Brașov care își schimba mobilierul ni l-a donat pe cel vechi. În total am avut peste treizeci de familii care au dat o mână de ajutor, fie cu un raft, o perdea, un calculator, etc.”

O rețea de biblioteci rurale

Pachetele cu cărți veneau fără oprire. Odată la trei zile, Florin transporta mormane de cărți cu roaba, iar localnicii priveau acest tablou cu stupoare. “Sătenii nu știau ce fac și își tot puneau întrebări. La un moment dat le-am zis că vreau să refac biblioteca. Atunci am văzut două categorii de oameni: unii mă încurajau să merg mai departe, iar alții îmi ziceau că îmi pierd timpul, că mai bine mă duc să-mi caut un job, etc. Mi-am văzut de treabă, iar în octombrie 2019 am făcut evenimentul de deschidere.”

,,Unii mă încurajau să merg mai departe, iar alții îmi ziceau că îmi pierd timpul”

Efortul și ambiția lui Florin au dat naștere unui spațiu plin de candoare în care copiii se împreitenesc cu lectura. Aici au loc proiecții de film în urma cărora sunt recomandate cărți spre dezbatere, iar elevii care nu au calculatoare acasă vin și lucrează pe cele de la bibliotecă. Prezent la inaugurare, preotul din satul Jibert a fost fascinat de cele realizate, așa că a dorit să ducă mai departe modelul. “Primăria din Jibert a pus la dispoziție o casă întreagă pe care au renovat-o, iar noi am venit cu cărțile. Pur și simplu am pornit cea de-a doua campanie pe Facebook unde am spus că vrem să dezvoltăm bibliotecile rurale. Ulterior au venit și alți oameni care au dorit să refacă bibliotecile din satele lor. O profesoara de română din Crihalma a văzut cum merg lucrurile și mi-a cerut ajutorul la refacerea bibliotecii. Am strâns amândoi cărți si am făcut un spațiu cu cinci mii de volume. Așa s-a întâmplat și la Dacia, tot în colaborare cu profesoara de română de acolo am pus pe picioare biblioteca.”

Muzeul din Dăișoara și întâlniri cu tâlc

Înainte de a inaugura cele patru biblioteci, Florin a organizat proiecții de film și a găzduit o piesă de teatru într-o șură din casa străbunicii. Zelos din fire, ardeleanul nostru nu s-a oprit aici. În 2019, a început să pună la cale un Muzeu al costumelor și tradițiilor populare, pe care l-a conturat în timpul pandemiei. “Vedeam cum vin tot felul de colecționari în Dăișoara care mergeau la bătrâni acasă și cumpărau obiecte vechi pe sume derizorii. În momentul ală am zis că trebuie să fac ceva. M-am dus la preotul din localitate și am zis să-i motivăm pe oameni să nu le mai vândă. Am mers din casă în casă și le spuneam oamenilor că vrem să facem un muzeu, apoi îi întrebam dacă ar vrea să doneze un obiect. Unii erau sceptici, că poate mai bine le vând, deci se gândeau tot la bani. Le-am spus că în loc de 10 lei cât iau pe ele, mai bine le donează și o să rămână o amintire pentru nepoți, strănepoți. Oamenilor le-a surâs ideea și acum avem peste 300 de obiecte.”

,,De la ei am învățat să-mi bucur sufletul, cu asta vom trece prin viață”

Colindă din casă în casă, stă de vorbă cu bătrânii satului și face tot ce îi stă în putere ca memoria lor să nu fie dată uitării. După atâtea întâlniri, îl întreb pe Florin cu ce învățături a rămas. “Multe din poveștile bătrânilor par banale la prima vedere, dar dacă asculți cu atenție vei descoperi o esență acolo. Acești oameni munceau toată ziua, iar seara participau la toate evenimentele culturale din sat, fie cântau, jucau, scriau, etc. De la ei am învățat să-mi bucur sufletul, cu asta vom trece prin viață. Nu am câștigat niciun ban din tot ce am făcut, și nici nu-mi doresc. M-am îmbogățit spiritual, am învățat cum să rămân om într-o mare de lume. Toate pornesc de la o simțire interioară. Vorbeam cu preotul din sat și-mi spunea că vom găsi echilibrul doar atunci când mintea o să ne coboare în suflet și inima o să se urce la creier. Cred că tinerii de azi pun prea mult accent pe dezvoltarea materială și nu pe cea morală.”

Planuri de viitor

Florin își ghidează viața după următoarea zicală: Lasă o urmă, în urma ta! Spune că nu vrea să se opresă aici și muncește de zor la noi proiecte culturale. Pe final de interviu îl rog să ne împărtășească o parte dintre acestea. “Vreau să continui proiectul cu bibliotecile, să deschid alte spații de acest gen în mediul rural. Voi continua campania de Crăciun prin care oferim copiilor cadouri și îmi doresc ca bibliotecile să găzduiască evenimente, să aduc oameni care să le vorbească tinerilor despre lucruri esențiale. Anul asta am în plan inaugurarea muzeului și vreau să refacem un moment din anii 1970. Mi-aș dori ca într-o zi să las în locul meu un copil care să ducă mai departe ce am făcu eu”, conchide Florin Bucuțea.