G.B. e un personaj cunoscut în cartierul bucureştean D…, unde conduce o agenţie de “vânat capete”. Şi mai cunoscut e pentru bretelele multicolore, papioanele la fel de diverse, şi asistenta N…, mai tânără cu zeci ani decât el, care e convinsă că “manager” e un cuvânt românesc. G.B. nu face mai exact nimic, însă la nivel înalt: organizează concerte pentru protipendadă şi scrie recenzii de restaurante. Muncă grea! Un bătrânel cu relaţii, e omul la care se recomandă să mergi dacă ai nevoie de notorietate facilă şi de “networking” intermediat.

R.I. e un tânăr român de 27 de ani care s-a întors de ceva timp din Marea Britanie (unde a studiat 7 ani), pentru a pune pe picioare, acasă, un restaurant-concept, închinat României şi valorilor noastre. Alături de iubita sa, C… , şi de părinţii lui, a deschis recent o afacere de familie pe care vrea să o transforme în reper, încercând, greşind şi îmbunătăţind. R.I. nu e vreun înfumurat de D…. . Dimpotrivă. E un băiat cu mult bun-simţ, care şi-a ascultat sufletul, a venit înapoi acasă şi a muncit din greu pentru visul lui. Pleacă de la restaurant (un loc aparte, decorat cu stil) la ora 4, iar la ora 7 se întoarce “în prima linie”.

La două zile după marea deschidere, invitând un prieten la prânz, îl găsesc cu surprindere pe G.B. instalat în restaurantul lui R.I., luând masa alături de un colaborator. Cere totul “to share”, e nemulţumit că nu i se aduc tacâmuri suplimentare deşi n-a cerut, iscodeşte gazdele cu privire la afacere, face nazuri etalându-şi “importanţa”, cam cum făcea Anton Ego în Ratatouille.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi

După ce scapă din corzi, iubita lui R.I., care face oficiile de gazdă, poposeşte şi la noi, asudată şi demoralizată. Îi spun că au cel mai bun parizer “comunist” din Bucureşti (numit, atât de potrivit, 1989) şi îi mai spun să nu se îngrijoreze: criticile lui G.B. sunt irelevante.

Nu încerc să acopăr aici potenţialele scăpări ale tinerelor mele cunoştinţe – începuturile sunt cele mai grele şi supuse erorii, în orice domeniu. Însă ceva mă irită enorm: doi tineri millennials (componenţi ai generaţiei blamate pentru că “nu face nimic cu viaţa ei”) se întorc Acasă. Încearcă să facă un lucru bun în – şi pentru – România. Răsplata? În loc să-i sprijine, fie şi prin critică constructivă, un om îmbătrânit în intrigile de D…. îi “pune la respect” şi-i face să-şi analizeze greşelile, acolo unde ele nu există. E aidoma filmului lui Silviu Purcărete, “Undeva la Palilula”, în care un personaj spunea: “Copiii nu sunt buni, pentru că ne iau locul la masă”.

Tinerii români au nevoie de încurajări, nu de predici. Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Cine are însă bătrâni detractori, să-i lepede. Este problema generaţiei precedente dacă, în loc să elibereze locul la masă, ţine cu obstinaţie de scaun, cuţit şi furculiţă.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi. Este un şantaj istoric, căruia această generaţie, destinată să schimbe România, nu trebuie să îi cedeze.

Limba noastră aur poartă, dar noi plătim tribut voluntar englezei. Într-un material amintind de Ambrose Bierce şi al său dicţionar satiric, Matricea Românească elogiază limba română, lovind nemilos în ceea ce se cheamă romgleză: o modă lingvistică dintre cele mai nefaste, ce ne sapă identitatea prin abuzul de englezisme.

CEO, Manager şamd = Ispravnic

Numit aşa pentru că poate isprăvi cu tine înainte să apuci să spui “bine, boss!”, ispravnicul e – uneori – băiat (sau fată) de ispravă, dovadă că româna are, prin conversiune, şi un adjectiv ispravnic, care înseamnă “de ispravă, harnic”. Mai aşteptaţi însă mult şi bine până ce veţi urma ateliere de Isprăvnicie 3.0 – pentru moment, toată lumea vrea să ajungă manager de top, nimeni nu vrea să fie ispravnic. Deşi, isprăvi-s-ar odată cu şefia, toţi CEO-ii mioritici asta sunt, în fapt.

Project Manager = Pierde-vară

Nimeni nu pare să ştie, în România, cu ce se ocupă un project manager, dar există un sentiment unanim acceptat în corporaţii că project manager-ul nu se ocupă, în realitate, cu nimic, rol ce le revine lefegiilor harnici de sub el. Adică, în 4 cazuri din 5, PM-ul e un pierde-vară cu o titulatură care îi maschează nepriceperea. Altfel spus, project manager-ul nu e, cel mai adesea, de nici o ispravă (vezi punctul anterior). E chiar indicat, însă, să ai câţiva project manageri în echipă, altfel afacerea nu pare serioasă.

Catering = Fripturism

Fripturismul neaoş („la plăcinte, înainte!”) nu şi-a ieşit niciodată din drepturi, dar e ruşinos să spui că ţi-e foame şi vrei să mănânci gratis, pe banii altora. Aşa că nu e nici o ruşine să te înfrupţi din catering, cât timp salvezi aparenţele. The best of both worlds – nu ştim cum se traduce în limba română. IOHO.

Makes sense! ≠ face sens, dar = are noimă!

În limba română, o limbă bogată în multe înţelesuri, lucrurile nu “fac sens”, cum ne e dat adesea să auzim, ci au noimă. OMG. Să auzi şi să nu crezi!

Fee = Tarif

Pentru a nu confunda artele cu cea mai veche meserie din lume, deşi cele două domenii au avut şi au în continuare, din păcate, interferenţe, pseudo-artiştii noştri, anglo-americanizaţi, nu mai au tarife, ci fee-uri. Românii, însă, au fii şi fiice, iar familia e nepreţuită.

Networking = P.C.R. (Pile – Cunoştinţe – Relaţii)

Vorba lui Păstorel Teodoreanu:

“Căpitane,

Nu fi trist!

Garda merge înainte,

Prin Partidul Comunist!”

Sistemul comunist a murit, capitalismul să trăiască! Pentru a fi politically correct şi a părea profesionişti, nu mai avem pile-cunoştinţe-relaţii, ci acum facem networking. Alexei Mateevici se răsuceşte în mormânt.

Mă “focusez” (eventual, pe accederea în carieră) = Mă concentrez

E tot mai dificil să rămâi concentrat, într-o ţară cu atâţia oameni focusaţi. De regulă, să calce pe cadavre pentru bani şi poziţie socială, vezi modus operandi-ul lui Dinu Păturică în 2018.

A targeta = A ţinti, a urmări

Nu mai avem idealuri, avem însă target-uri anuale şi “targetăm” obsesiv succese efemere, pe care la începutul anului le însemnăm în bucket list. Ferească Dumnezeu. Sau God forbid, cum se zice mai nou în romgleză.

Know-how = Pricepere, expertiză

Ai know-how, ai parte! Ai carte, rămâi cu visele deşarte! Dacă ai numai pricepere, dar nu foloseşti cuvintele potrivite, ca alţii, rişti să rămâi jobless şi, în cazurile extreme, homeless. Dovadă că, azi, e mai puţin important ce ştii, cât ce dai iluzia că ştii. Lingvistica e prietena voastră, bossulicilor!

Ilustraţie deschidere: montaj după sevilla.abc.es

Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse „mişcări” tip „Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.

Unde vor fi fost aceşti „patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?

Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.

Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.

Patriotismul „cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de „patriotism” şi „moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?

Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.

Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: „Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: „Sus cu dânsa!”

Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.

Dinicule dragă,

Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească.

Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi. Suporți cu stoicism înghesuielile din carele publice ale condamnaților, fie ele metrouri, autobuze sau tramvaie. Ești silitor, Dinule: primul la birou și ultimul plecat, pentru că știi importanța aparențelor. Știi că e mai puțin important ce faci, ci ce se crede că faci. Achită-te cu slugărnicie de sarcinile înjositoare care ți se dau, fă temenele peste temenele, și într-o fereastră rezonabilă de timp vei avansa. Asta nu înseamnă că vei depăși vreodată poziția de slugă sub-remunerată, ci că vei urca suficient de mult în ierarhia favorurilor, încât să primești la rându-ți privilegiul de a-i umili pe alții. E singurul lucru care te ține în viață, Dinule: anticiparea plăcerii sadice de a comanda peste damnații cu care, ieri, te înghesuiai în metrou.

Te mai iubesc pentru ceva, Dinule: investești în educație. Știi că pentru tine, copil simplu născut la Bucov și în alte localități provinciale necartografiate de Google Maps, june trimis de părinți, cu mari sacrificii, în București, singura șansă de a deveni un nouveau riche e educația, dublată de intrigă. Intrigantul fără educație e doar un găinar mărunt. Educatul care nu-și face doctoratul în Ipocrizie e destinat să ajungă o fosilă didactică, evident cu pensie de bugetar. Tu ești ambițios, Dinule: tu știi că ai nevoie de studii înalte la școlile vieții pentru a-ți satisface “marea sete de bani și mărire” ce te muncește. Așa că profiți de toate training-urile pe care Boierul ți le plătește: nu ratezi nici o conferință să-ți diversifici cunoștințele, dar și să-ți extinzi rețeaua de „contacte” ce te vor ajuta să accezi în carieră. Mai ești de admirat pentru ceva, Dinule: când alte slugi boierești își folosesc timpul și banii pentru vacanțe și aidoma lucruri superflue, hrănindu-și iluzia că sunt “libere”, tu ești clinic ca un chirurg: îți cizelezi limbile străine și citești pe nerăsuflate marii clasici ai umanității, de la Plutarh și Cezar, la Daniel Goleman, conștient că ai nevoie de “cărți care să-ți subțieze mintea, să te învețe mijlocul de a te ridica la mărire”.

De aici până ca Boierul, impresionat de zelul și de credința ta ardentă în serviciu-i, să ți-o dea pe Duduca în primire, spre pază și îngrijire, e doar un pas, Dinicule, și tu știi asta. E mai puțin important dacă, în 2018 și mai încolo, Duduca e o femeie, o firmă sau un secret neștiut de alții. Oricum ar fi, tu îl vei folosi în scopurile proprii, de la care nu te abați c-un pas, ca habotnicii de la o religie. Știu, Dinule, știu că Dumnezeul tău nu e banul: Dumnezeul tău e puterea.

Trădarea, așadar, e doar o chestiune de timp. Una care se va termina cu Boierul falit, în pușcărie sau la casa de nebuni, și cu tine în poziția de nou potentat al societății românești. E cert că lumea va șușoti: las-o să șușotească! Nu contează ce se spune despre tine, ci ce se șușotește. Zvonurile te fac mare, și “tot ce e mare e pizmuit”, vorba lui Ipsilant. Tu vei face ceea ce face orice om cuminte: îți vei proteja propriile interese, și te vei înconjura de noi prieteni, unii potriviți proaspetei tale condiții.

De-acum, ești un om nou, Dinule, un om care s-a creat singur! De aceea, tu nu mai ai părinți. Când fostul tău tată te va căuta, îl vei izgoni cu sudălmi și bătăi pe spinare, ca pe-un cerșetor și un necunoscut. Când mama ta, fie că vorbim de mama biologică sau de Patrie, va întinde mâna să te cuprindă, o vei respinge fără sentimente, uitând sânul care te-a hrănit. Un miliardar care câștigă mai bine decât un fotbalist e cetățean al lumii, Dinule, versatilitatea lui transcende granițele: de ce să te rezumi la România, când ai prieteni din Dubai și până-n Washington DC?

Un singur lucru îți mai trebuie, bei-mu, o singură dorință ne-mplinită stă în calea fericirii tale: s-ajungi autoritate publică, om al puterii, să vorbim fără ocolișuri: om politic. Fi-vei, în timp record, Sluger, Mare Pitar, Sameș, Stolnic – pe scurt, boier cu caftan, aflat în husmetul țării, pe cât de inexpugnabil se poate fi. Fi-vei, cum scrie la carte, „om deștept și cu pricepere în treburile țării”.

O singură piesă a mai rămas de așezat în puzzle-ul măririi tale: o revoluție e ceea ce îți trebuie să te ridice la culmea onorurilor, Dinicule dragă. Dacă revoluția nu se întâmplă, ea va trebui inventată. Iar tu cu asta te hrănești, tu asta respiri: intrigi. Întețită de tine, Revoluția se va întâmpla, și tu vei fi în primele ei rânduri, fluturând de fațadă steagul patriotismului, în timp ce în sinea-ți râzi cu poftă, anticipându-i decesul convenabil:

Voi părăsi pe acești calici ce cântă toată ziua: «Ah! Sabia lui Traian într-o mână de român» și le chiorăie mațele de foame.

Aici, drumurile noastre se despart de literatură, Dinule dragă. Ocnele au dispărut demult, până și cea mai proastă pușcărie pentru miliardari are Wi-Fi. Dar eu nu cred că vei termina în pușcărie, bei-mu. Sunt șanse mai mari să ajungi să ne conduci. Să ne conduci pe noi la ocnă, coborându-ne în Infernul lui Dante.

Îmi ești tare drag, Dinicule, din mai multe motive: primul e că ești unul dintre cei mai muncitori români pe care îi cunosc. Al doilea e că ești un exemplu de tenacitate: puțini oameni sunt atât de dispuși la sacrificiu ca tine, pentru a-și îndeplini visele, chiar imorale. Ai stăpânit arta înțelepciunii lumești: de aceea, lumea ți se așterne la picioare. Și îmi mai ești simpatic, pentru că ești un filosof între nelegiuiți. Ceea ce nu-i puțin lucru.

Atât de drag îmi ești, cocoane Dinule, încât, dacă Providența îmi va dărui un băiețel, sunt hotărât să-i dau numele tău. Doar că, alte valori.

Voi continua să îți urmăresc momentele de cădere și momentele de glorie. Sunt sigur că vei avea multe, în următorii ani.

Al tău prea credincios prieten,

T.

Imagine deschidere: litografie a lui Louis Dupré, intitulată Prinţul Moldovei, Mihail Şuţu