Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

editorial

E târziu în noapte, şi demonstranţii aruncă cu sloiuri de gheaţă în jandarmii masaţi să protejeze conducătorii ţării de mulţimea furioasă. Crainicii televiziunilor speculează despre ultraşi mobilizaţi, cine ştie de cine, să deturneze o manifestare, pe durata primelor zile, paşnice şi eminamente civice. “Tineriada” ediţia 2017 nu are revendicări politice, cât în esenţă morale: se cere bun-simţ, respect faţă de om, apărarea meritocraţiei şi pedepsirea fărădelegii. Dacă Dumnezeu nu există, vorba lui Dostoievski, totul este permis. Chiar şi furtul în limita a 44.000 de euro. Nu trebuie să fii foarte credincios ca să îţi dai seama că sute de mii de români s-au unit, o seară, într-o rugăciune colectivă pentru binele României.

Ca român, regret profund „spectacolul” trist la care asist. E puţin ireal să vezi 150.000 de bucureşteni şi încă 150.000 de conaţionali, ignorând frigul pătrunzător de ianuarie pentru că altceva le “muşcă” oasele: indignarea, saturaţia, jocul pervers cu destinul lor. Ca publicist, însă, mă abţin (cu greu): Matricea Românească nu e o platformă politică, ci una apolitică şi culturală. Totuşi, aici e vorba despre ceva mai mare decât noi, ceva care transcende politicul: e despre o iresponsabilitate care dinamitează o societate, aruncând în aer viitorul generaţiei căreia îi predăm ştafeta.

Adorm încărcat de gânduri, dintre care unul se detaşează categoric: ce-i voi spune copilului meu despre nebunia de afară? Mă voi trezi într-o altă ţară – şi, dacă da, pe ce piloni se va susţine ea? Orice pare posibil când viaţa ţi-e guvernată de ştirile în regim de alertă. Anxietatea mea e împărtăşită de milioane de români, bugetari sau „privaţi”, corporatişti sau pensionari, uniţi de fatalitatea numită identitatea noastră comună, respectiv de nesiguranţa zilei de mâine.

Sute de mii de români s-au unit, o seară, într-o rugăciune colectivă pentru binele României

Nu voi merge la proteste, şi nu din lipsă de civism. Respect opţiunea românilor mei, le admir bravura şi determinarea, şi sufleteşte sunt lângă ei. Voi protesta însă adâncindu-mă şi mai mult în lucrul la Matricea Românească. Pentru că, după mine, revoluţia începe nu în stradă şi nu cu forţa. Ci acasă, în căminele noastre, acolo unde se predau binele şi răul. Dar şi în şcoli şi în biblioteci, unde se predau instrumentele cu care putem construi o Românie mai bună. În firme, care trebuie să fie cuiburi, nu de vipere, ci de profesionalism şi de meritocraţie. Să strivim răul multiplicând binele, iată proiectul nostru de ţară.

Nici un sloi de gheaţă aruncat către jandarmi nu are puterea unei idei, a unui obicei care va schimba România.

Foto deschidere: Dan Mihai Bălănescu

O simplă constatare: în copilăria mea, trăită în majoritate după momentul – de graţie pentru unii, fatidic pentru alţii – decembrie 1989, Alexandru Ioan Cuza era încă un personaj istoric viu, cu relevanţă în cotidian. Îmi aduc aminte cu exactitate că manualele şcolare ale vremii îi dedicau pagini ample, care îmbinau adevărul istoric cu ficţiunea, cu legendele ţesute în jurul figurii marelui domnitor. Cuza era prietenul ţăranului asuprit de boieri, era bărbatul de stat care secularizase averile mănăstireşti sfidând făţiş puterile bisericeşti inexpugnabile, era domnul luminat care încercase – şi, parţial, reuşise – să modernizeze România. Paginile manualelor de limba şi literatura română abundau de poveşti în care Cuza îi demasca pe târgoveţii necinstiţi, prinşi cu “ocaua mică”, sau îşi ajuta cu bani soldaţii, sensibil fiind la greutăţile şi la abnegaţia lor. Cuza cel idealizat era modelul şi reperul moral al nostru, al celor cei mici şi în mare nevoie de ghidaj la început de viaţă.

Pentru mulţi conaţionali, Cuza rămâne ilustrarea eternei poveşti autohtone: un individ excepţional care, vrând ca într-o viaţă de om să schimbe cursul istoriei şi să pulverizeze cutume ancestrale, a stârnit ura viscerală a sistemului, ce l-a învins şi l-a trimis în exil. “La români, cum face cineva ceva bun, cum îl strângem de gât, cum face cineva ceva bun, cum îl strângem de gât”, explicaţia pentru felul în care Brâncuşi a construit Coloana Infinitului, pare să i se aplice perfect lui Cuza, primul domn al Principatelor reunite.

După trei decenii de libertate şi (extra)opţiuni nelimitate, Cuza a fost redus la statutul de exponat de muzeu, scos să fie etalat – ca şi Eminescu – o dată pe an, spre entertainment-ul unui public plictisit, care îl uită la o zi după defilare. Cuza nu e spectaculos, el nu are efecte speciale, şi nici aplicaţii de realitate virtuală – chiar dacă, în superb reabilitatul Palat de la Ruginoasa, o hologramă a domnitorului citeşte, spre surprinderea multora, un discurs plin de patos.

De ce nu ne mai înflăcărează Cuza? Poate pentru că, afectaţi de acest “mal du siècle” al evului nostru care e cinismul faţă de idealuri, nu mai concepem realitatea lui Cuza şi a precursorilor noştri care au făcut Unirea de la 1859

De ce nu ne mai înflăcărează Cuza? Poate pentru că, afectaţi de acest “mal du siècle” al evului nostru care e cinismul faţă de idealuri, nu mai concepem realitatea lui Cuza şi a precursorilor noştri care au făcut Unirea de la 1859. Aşa cum existenţa lui Iisus e contestată de savanţii omniscienţi, care nu cred în minuni, tot astfel e foarte probabil ca nici Cuza să nu fi existat, judecând după discordia care ne “animă” viaţa noastră cea de toate zilele. Se prea poate, vorba lui Fukuyama, să trăim în post-istorie. O post-istorie în care totul s-a scris, totul s-a făcut, în care spiritul lui Cuza e anacronic, oricâte defilări am face şi oricâte bugete am consuma pe 24 ianuarie.

În ce mă priveşte, mi-e dor de acel Cuza luminos din manualele şcolare, de super-eroul copilăriei mele şi a prietenilor mei, de omul care făcea bunătatea şi corectitudinea posibile, care lăsa loc pentru idealism. În pofida aparenţelor, Cuza nu e mort: într-un capitalism sălbatic, în care omul este lup pentru om, vorba strămoşilor noştri romani, avem nevoie de el mai mult ca oricând. Cu luminile şi cu umbrele inerente, Cuza şi sistemul său sunt cei care au scos ţările române din Evul Mediu. Iată de ce ar trebui să învăţăm să îl valorizăm permanent pe acest mare român, mort – şi asta ar trebui să ne dea de gândit – în exil.

Sigur că e greu să-l iubeşti pe Cuza când moldovenii ţi-au luat toate locurile de parcare din Bucureşti. Şi totuşi, încercaţi. Dacă 24 ianuarie 1859 are o lecţie, aceasta este că toţi suntem fraţi. Iar între fraţi trebuie să existe nu vrajbă, ci unire. La mulţi ani, români!

Cultură. Întrucât conceptul a devenit sinonim, în viziunea multor români, cu timpul liber – noțiune percepută drept un soi de glumă seacă în universul workaholic-ilor – este ușor de intuit că vastul domeniu nu mai atrage un grad ridicat de interes, mai ales dacă nu avem nume mari drept cap de afiș.

Ceea ce nu știu sau nu conștientizează oamenii convinși că activitatea desfășurată de către ei la locul de muncă este «treabă serioasă», în comparație cu caracterul boem – în viziunea lor – și aproape fără viitor al celei din cultură, este faptul că oaza de frumos într-o lume de beton și de sticlă le este făurită de către artiști. În multe ore de muncă… Acești artiști nu sunt naivi, ci conștienți că efemeritatea muncii lor nu le va aduce – cu rare excepţii – nici o carieră strălucită și nici conturi cu multe zerouri în bancă. Poate nici măcar pensie. Şi totuşi, ei nu renunță, pentru că asta le e menirea și pentru că flacăra creației le luminează nopţile. Ca niște „inconștienți”, artiștii aleg să trăiască în lumea culturii și să-și întrețină familiile din creativitate.

De-a lungul acestor luni, am avut ocazia să cunosc oameni cu adevărat speciali din mai multe zone ale țării. Generozitatea și credința lor în Dumnezeu – Cel care i-a înzestrat cu darul creației – au ieșit la iveală chiar și în fața unor necunoscuți ca noi, dornici să îi „descoasă” de poveștile lor prețioase. Curios este că aspectul care ne dezvăluia că discutăm cu oameni pasionați de ceea ce făceau nu era rezultatul uimitor al muncii lor, ci chipul lor cald. Cu riscul de a părea o exagerare, mărturisesc că acești oameni radiau de bunătate, iar discuțiile cu ei ne «încărcau bateriile».

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el

În cadrul unui interviu acordat Matricea Românească, un meșter olar sublinia că cei care îi apreciază cu adevărat munca sunt oamenii simpli, cu venituri modeste. Cei bogați, mai puțin pentru că, așa cum opina el, „poate banul te schimbă”. Gusturile nu se discută, dar pot fi educate. Însă, odată cu experiența, dar și cu trecerea anilor, devenim tot mai greu de mulțumit și de impresionat. Pentru a întări această afirmație, voi menționa revelatorul citat din „Micul Prinț”, scris de Antoine de Saint-Exupéry, care spune că „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea întruna explicații”.

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el.

De Ziua Culturii Naţionale, vă rog să apreciați și munca acestor oameni, nu doar esteticul pe care, oricum, îl admiră toți.

“Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră”, i se destăinuia Eminescu lui Slavici, prietenul său de epocă vieneză, “răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte”.

Dacă ne temem de prostie, vom tremura în fiecare secundă a vieţii noastre, pentru că ea ne îngheaţă inimile incomparabil mai puternic decât frigul de afară. Dacă ne temem de răutate, vom paraliza, inhibându-ne pornirile nobile de teama judecăţii generale. Aşa cum zăpada nu este (încă) înlăturată din faţa casei cu o aplicaţie mobilă, nici muntele ignoranţei omeneşti nu poate fi demontat prin gesturi goale cu mâna, ci doar prin lucru activ, 167 de ani de la naşterea lui Eminescu.

Puţin ne mai desparte de 15 ianuarie, ziua în care ni-l amintim, fugar, pe cel pe care imaginarul colectiv îl numeşte “poetul naţional”. Evident, românii au probleme mai mari decât aniversarea lui Eminescu – în fapt, au probleme hibernale cât casa de mari. Că monumentalitatea “Luceafărului poeziei” e o axiomă, iar Eminescu e sacrosanct pentru România, acestea se ştiu prea bine. Că există un mit Eminescu, care l-a făcut un soi de animal totemic al culturii româneşti, egalmente nu încape discuţie.

La fel de adevărat e că, punându-l pe un piedestal, mai marii culturii româneşti l-au îngropat cvasi-definitiv pe Eminescu pentru publicul larg. Cineva făcea o observaţie interesantă: suntem poate singurul popor european care are doar un poet naţional – Germania, de pildă, n-ar putea face diferenţă între Goethe, Hölderlin, Brecht, Rilke sau Schiller. Făcând din Eminescu patriarhul culturii noastre şi banalizându-l prin supra-expunere educaţională, atribuindu-i ideologii şi viziuni de care era cu desăvârşire străin, continuă teoria, l-am îngropat pe Eminescu sub un troian de clişee şi de stereotipuri, de fabulaţii care l-ar amuza şi l-ar oripila pe – tautologie – săracul poet.

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim.

Aşa că vă adresez o mică rugăminte: după ce terminaţi hiper-importantele treburi cu lopata, cu răzuitoarea şi cu peria pentru zăpadă, cu antigelul şi cu lanţurile antiderapante, mai faceţi ceva, diseară. “Deszăpeziţi”-l şi pe Eminescu, spaima de decenii a elevilor români şi subiect obligatoriu al examenelor şcolare, şi citiţi-i o poezie.

Sau, dacă vi se pare o treabă prea „romantică” pentru voi, oamenii mari pentru care perfuzia televizorului e suficientă, citiţi-le Eminescu copiilor voştri. Vă asigur că n-o să iasă nici antisemiţi, nici sifilitici şi nici conservatori, ci oameni frumoşi, sensibili la acele lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, cetăţeni preocupaţi de binele comun.

Pentru că ăsta e Eminescu: omul care te învaţă că o poezie de dragoste e oricând mai valoroasă decât un cadou luat de Black Friday. Omul care te învaţă că România nu e groapa de gunoi a Europei ori a lumii, ci o naţiune mândră între popoare, cu o demnitate legitimă.

Foto: Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, din Bucureşti, la 11 ianuarie 2017

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

În patria adoptivă a şaormeriilor, cultura nu poate fi nici ea exceptată măsurătorii cu toptanul, care pune semnul parităţii între notorietate ori cantitate şi valoare, între centimetri, kilograme, decibeli sau număr de spectatori şi satisfacţie (mereu efemeră, versus una ziditoare, pentru posteritate). Ce e mult, mare şi zgomotos, trebuie că-i bun, nu-i aşa?

Este greu să găseşti, în România, prea mulţi oameni de cultură autentici. Veţi găsi, fără doar şi poate, mulţi diletanţi, mulţi filosofi de cafenea – omniscienţi, mulţi impostori, mulţi pseudo-creatori în perpetua căutare a unui cec gras, mulţi artişti deveniţi entertaineri sau manageri culturali pentru că, vorba poetului, “poezie – sărăcie”. Să nu aruncăm cu piatra: principiile nu au forţă, vorba lui Mark Twain, decât când omul e bine hrănit. În rest, şi în cultură ca aiurea, supravieţuirea înseamnă compromis şi deviaţie (justificabilă, nu justificată) de la “drumul drept”. Sau, cum spunea plastic un apropiat, “întâi stomacul, şi abia apoi” – dacă mai e loc – „Coloana Infinitului.

Recent încheiatul târg de carte Gaudeamus mi-a arătat, dacă mai era nevoie, o situaţie tristă a literaturii româneşti contemporane, cu autorii tineri cvasi-inexistenţi sau condamnaţi să publice la edituri de scară de bloc, în condiţiile unui flagrant şi revoltător dezinteres din partea marilor edituri, mult prea preocupate de “clasicii” cu care colaborează. O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă din perspectiva marketing-ului către publicul cumpărător, de regulă neavizat, decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant. Ale cărui esenţe creatoare, neîntreţinute, se vor mistui invariabil în cazanul junglei în care trăim, cinice şi neiertătoare, puţin după 30 de ani.

Una dintre cărţile prezente în oferta Gaudeamus 2016

Una dintre cărţile prezente în oferta Gaudeamus 2016

Există, în aparenţă, zgândărind suprafaţa şi nimic mai mult, o efervescenţă culturală remarcabilă în spaţiul public (citadin) românesc. Fabrica de spectacole teatrale a intrat în supraproducţie, expoziţiile de “artă” nu mai contenesc, concertele şi seratele muzicale se succed cu o frecvenţă ameţitoare, care te bulversează ca spectator / potenţial interesat, festivalurile (eminamente, târguri) identitare şi de te miri ce altă natură nu mai prididesc, autorii sunt atât de prolifici încât nu lipseşte ziua fără lansare, în fine proiecte culturale dintre cele mai diverse se nasc peste noapte şi au longevitatea fluturilor.

Observând – ca la teatru – tot acest furnicar “cultural”, stai şi te întrebi, legitim: e bine că avem atât de multă cultură, una “cu de toate”? E această agitaţie de a produce cultură cu orice preţ, din ultimii ani, preferabilă penuriei resimţite poate la un moment dat? E maculatura preferabilă vidului şi o etapă necesară către veritabile realizări? Sau, dimpotrivă, nu reuşim să vedem pădurea din cauza uscăturilor care o obturează?

O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant

În ce mă priveşte, consider fundamental greşită tendinţa de a judeca reuşita unui act cultural prin cuantificare şi apel permanent la unitatea de măsură specifică fiecărui mediu: de la asistenţa unui spectacol, la numărul de cititori, la analytics-urile comune internetului. Cultura este tocmai acel ceva care scapă numărătorii, pentru că roadele ei sunt imateriale, sunt primordial sufleteşti. Un singur om salvat de cultură este mugurele unui infinit de lumi mai bune. Şi poate că la cultură, printre altele, se gândea Einstein atunci când, în biroul său de la Princeton, a afişat celebra maximă, nu neapărat proprie: “Nu tot ce merită poate fi numărat, şi nu orice poate fi numărat merită”.

Să ne bucurăm că avem, în aparenţă, o cultură fertilă? Poate. Însă să fim sceptici în faţa hipermarketizării, a şaormizării culturii, în care inflaţia de produse culturale anunţă, ca o premoniţie funestă, falimentul unei culturi. Doar rafinarea gustului publicului românesc va reduce posibilitatea „fraudelor” şi va permite valorii să ia faţa „zgomotului” care, actualmente, îi împiedică expresia.

Foto deschidere: Marius Donici la „Cântăreaţa cheală”, Brăila 2016

editorial

Revoluţia începe în cămine, în şcoli şi în biblioteci

2 februarie 2017 |
E târziu în noapte, şi demonstranţii aruncă cu sloiuri de gheaţă în jandarmii masaţi să protejeze conducătorii ţării de mulţimea furioasă. Crainicii televiziunilor speculează despre ultraşi mobilizaţi, cine ştie de cine, să deturneze o manifestare,...

Cuza şi locurile de parcare

24 ianuarie 2017 |
O simplă constatare: în copilăria mea, trăită în majoritate după momentul - de graţie pentru unii, fatidic pentru alţii - decembrie 1989, Alexandru Ioan Cuza era încă un personaj istoric viu, cu relevanţă în cotidian. Îmi aduc aminte cu exactitate că...

Munca din spatele culturii, un concept străin profanilor

15 ianuarie 2017 |
Cultură. Întrucât conceptul a devenit sinonim, în viziunea multor români, cu timpul liber – noțiune percepută drept un soi de glumă seacă în universul workaholic-ilor – este ușor de intuit că vastul domeniu nu mai atrage un grad ridicat de interes, mai...

Deszăpezirea lui Mihai Eminescu

11 ianuarie 2017 |
“Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră”, i se destăinuia Eminescu lui Slavici, prietenul său de epocă vieneză, “răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte”. Dacă ne temem...

O cultură mare, cu de toate

7 decembrie 2016 |
În patria adoptivă a şaormeriilor, cultura nu poate fi nici ea exceptată măsurătorii cu toptanul, care pune semnul parităţii între notorietate ori cantitate şi valoare, între centimetri, kilograme, decibeli sau număr de spectatori şi satisfacţie (mereu...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează