Într-o perioadă în care despre adolescenți se vorbește adesea prin prisma stereotipurilor, există tineri care demonstrează că implicarea, educația și dorința de a produce schimbări reale sunt valori cât se poate de actuale. Alex Sima este unul dintre ei. Elev implicat în proiecte educaționale, voluntar în comunitatea MERITO și viitor profesor de matematică, Alex vorbește cu maturitate despre rolul mentorilor, provocările generației sale și nevoia unei școli mai apropiate de realitatea elevilor. În acest interviu, descoperim povestea unui tânăr care crede în puterea educației de a transforma destine și care își propune, la rândul său, să inspire generațiile care vor urma. Să îi dăm cuvântul!

Care a fost momentul care te-a făcut să te implici activ în proiecte educaționale?

Cred că momentul care m-a făcut să mă implic activ în proiecte educaționale a fost atunci când am înțeles că educația nu se rezumă la note, manuale și examene. În anii de liceu am avut șansa să particip la toate activitățile organizate de comunitatea MERITO, iar fiecare experiență mi-a arătat cât de mult poate influența un profesor viața unui elev. Am văzut profesori care nu veneau doar să predea, ci să inspire, să construiască și să schimbe destine. Un rol esențial l-a avut profesoara mea de limba și literatura română. Pentru mine, ea nu a fost doar un profesor. Mi-a fost mentor, sprijin în momentele dificile și omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă. De multe ori spun că a fost a doua mea mamă, pentru că m-a format nu doar ca elev, ci și ca om. Alături de ea am facilitat activități și proiecte educaționale, iar atunci am realizat că vreau să mă implic mai mult și să contribui și eu la dezvoltarea altor tineri. Acolo s-a născut dorința mea de a deveni profesor și de a avea, la rândul meu, un impact pozitiv asupra elevilor.

Ce te motivează să investești timp în astfel de inițiative? Sau te-a influențat cineva până acum?

Cea mai mare motivație a mea este sentimentul că ceea ce fac poate conta pentru cineva. De multe ori, un sfat, o încurajare sau o activitate bine organizată pot schimba perspectiva unui elev asupra propriei persoane. Cred că fiecare dintre noi își amintește măcar un profesor care a avut un impact major asupra vieții sale. Eu am avut norocul să întâlnesc un astfel de om. Profesoara mea de română a fost persoana care m-a influențat cel mai mult în această direcție. A fost omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă încredere în mine. Mi-a oferit oportunități, m-a învățat să îmi asum responsabilități și mi-a arătat prin propriul exemplu ce înseamnă să pui suflet în ceea ce faci. De aceea spun deseori că este mentorul meu și a doua mea mamă. Alături de ea și de comunitatea MERITO am învățat că educația adevărată nu se rezumă la informații, ci înseamnă relații umane, empatie și dorința de a contribui la binele celor din jur.

Care este cea mai importantă lecție învățată în liceu?

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în liceu este că oamenii sunt mai importanți decât notele. Evident că rezultatele contează și că trebuie să muncești pentru ele, însă, la final, ceea ce rămâne sunt relațiile pe care le construiești și experiențele pe care le trăiești. Liceul m-a învățat să am curaj să încerc lucruri noi, să accept că uneori voi greși și să înțeleg că eșecul nu este sfârșitul lumii. Tot aici am învățat că succesul nu înseamnă să fii cel mai bun dintre toți, ci să fii mai bun decât ai fost ieri. Cred că această lecție mă va ajuta mult mai mult în viață decât orice formulă sau definiție pe care am memorat-o pentru un examen.

Dacă ai fi ministrul Educației pentru o zi, ce ai schimba prima dată?

Aș încerca să aduc școala mai aproape de realitate. De multe ori elevii se întreabă de ce învață anumite lucruri și cum îi vor ajuta acestea în viitor. Cred că avem nevoie de mai multe activități practice, proiecte interdisciplinare și contexte în care elevii să își dezvolte competențe utile pentru viață. Aș introduce mai multă educație financiară, orientare în carieră, dezvoltare personală și gândire critică. Într-o lume care se schimbă atât de rapid, informația poate fi găsită foarte ușor. Mult mai important este să știm cum să o folosim, cum să colaborăm cu ceilalți și cum să luăm decizii responsabile.

Ce crezi că lipsește cel mai mult școlii românești?

Cred că lipsește încrederea. Încrederea dintre profesori și elevi, dintre școală și familie, dintre sistem și cei care fac parte din el. Avem profesori extraordinari și elevi foarte capabili, însă de multe ori energia lor este consumată de probleme administrative, programe încărcate și lipsa unor mecanisme reale de dialog. De asemenea, cred că avem nevoie de mai multe exemple de bune practici și de profesori care să fie susținuți și valorizați. Comunități precum MERITO demonstrează că există oameni care fac educație la cel mai înalt nivel și care merită să fie cunoscuți și apreciați.

Cum arată profesorul ideal pentru generația ta?

Profesorul ideal nu este neapărat cel care știe cele mai multe lucruri, ci cel care reușește să îi inspire pe elevi să își dorească să învețe. Este omul care știe să asculte, care respectă elevii și care îi tratează ca pe niște parteneri în procesul educațional. Dar profesorul ideal ar trebui să pregătească elevii și pentru examenele pe care le vor susține, dar si pentru viitor și viața care îi așteaptă, ceea ce școala nu o face în ziua de azi. Pentru generația mea contează foarte mult autenticitatea, dar și empatia. Vrem profesori care să fie sinceri, implicați și care să ne înțeleagă provocările. Profesorul ideal este cel care îți rămâne în minte și după ce ai uitat lecția predată.

Ce greșeli fac adulții când încearcă să înțeleagă adolescenții?

Cred că cea mai mare greșeală este că pornesc de la ideea că experiențele lor din adolescență sunt identice cu ale noastre. Lumea în care trăim noi este foarte diferită. Suntem conectați permanent, avem acces la foarte multă informație și ne confruntăm cu presiuni pe care generațiile anterioare nu le-au cunoscut în aceeași măsură. De multe ori adolescenții nu au nevoie imediat de sfaturi, ci de cineva care să-i asculte fără să îi judece. Cred că dialogul începe atunci când renunțăm să presupunem și alegem să întrebăm.

Cum vezi rolul inteligenței artificiale în educație?

Inteligența artificială este una dintre cele mai mari oportunități pe care le are educația în prezent. Folosită responsabil, poate transforma modul în care învățăm. Poate oferi explicații personalizate, poate ajuta elevii să își organizeze mai bine informațiile și poate face procesul de învățare mai accesibil. Totuși, cred că inteligența artificială trebuie privită ca un instrument, nu ca un înlocuitor pentru profesori. Nicio tehnologie nu poate înlocui empatia, inspirația și relația umană pe care un profesor adevărat le oferă elevilor săi.

Care sunt cele mai mari preocupări ale tinerilor de azi?

Cred că principala preocupare este viitorul. Mulți tineri se întreabă dacă vor reuși să își construiască o carieră stabilă, dacă vor avea oportunități suficiente și dacă vor putea face față schimbărilor rapide din societate. Pe lângă acest aspect, sănătatea mintală, presiunea socială și nevoia de validare reprezintă provocări importante pentru generația noastră.

Crezi că generația voastră este mai implicată civic decât cele anterioare?

Da, cred că generația noastră este mai implicată și mai informată decât se spune adesea. Avem acces rapid la informații și suntem mult mai conectați la problemele societății. Desigur, există și provocări, însă observ din ce în ce mai mulți tineri implicați în voluntariat, proiecte comunitare și inițiative civice. Experiența mea în cadrul comunității MERITO mi-a demonstrat că există foarte mulți tineri care își doresc să contribuie activ la schimbare.

Ce stereotip despre adolescenți te deranjează cel mai mult?

Mă deranjează ideea că adolescenții sunt nepăsători și dezinteresați. Mă deranjează ideea că adolescenții nu sunt interesați de educație și că singurele lor preocupări sunt telefonul, rețelele sociale sau distracția. Cred că acest stereotip este nedrept și nu reflectă realitatea. Mulți tineri își doresc să învețe, să se dezvolte și să își construiască un viitor mai bun. Problema nu este lipsa interesului pentru educație, ci faptul că uneori școala nu reușește să se conecteze suficient la nevoile și aspirațiile generației noastre. Dacă li se oferă oportunități și inspirație, adolescenții pot demonstra că sunt mult mai implicați și mai capabili decât cred mulți adulți.

Ce îi împiedică pe tineri să se implice mai mult în comunitate?

De multe ori, lipsa informațiilor și lipsa încrederii în propriile forțe. Mulți tineri nu știu unde să înceapă sau consideră că vocea lor nu contează suficient. Cred că atunci când li se oferă oportunități reale și sunt încurajați să participe, tinerii demonstrează că pot avea un impact semnificativ în comunitățile lor.

Cum ar trebui să arate dialogul dintre elevi și profesori?

Dialogul ideal ar trebui să fie bazat pe respect reciproc, sinceritate și încredere. Elevii trebuie să se simtă ascultați, iar profesorii să fie priviți ca parteneri în procesul educațional. Cred că cea mai eficientă comunicare este cea apropiată, de la om la om, uneori chiar de la prieten la prieten, fără ca acest lucru să afecteze respectul dintre profesor și elev. O astfel de relație contribuie la construirea încrederii de sine și îi face pe elevi să se simtă în siguranță să își exprime ideile și problemele. Atunci când există o comunicare autentică, apar și soluțiile la multe dintre provocările cu care se confruntă școala.

Ce faci când îți pierzi motivația?

Încerc să-mi reamintesc de ce am început. Mă gândesc la oamenii care au avut încredere în mine și la obiectivele pe care mi le-am propus. De asemenea, îmi acord timp să mă odihnesc și să mă reconectez cu lucrurile care îmi plac. Am învățat că motivația nu este permanentă și că disciplina este cea care te ajută să mergi mai departe în momentele dificile.

Ce carte, film sau persoană ți-a schimbat perspectiva asupra vieții?

Dacă ar fi să aleg o persoană, aș spune fără ezitare că profesoara mea de limba și literatura română a avut cea mai mare influență asupra modului în care privesc lumea. Prin exemplul ei am învățat că adevărata valoare a unui profesor nu constă doar în informațiile pe care le transmite, ci și în capacitatea de a forma caractere și de a inspira oameni.

Crezi că tinerii din Maramureș au suficiente oportunități?

Există oportunități, însă cred că ele pot fi dezvoltate și promovate mai bine. Maramureșul are foarte mulți tineri talentați și implicați, însă uneori accesul la anumite proiecte sau programe este mai limitat comparativ cu marile centre universitare. Cu toate acestea, experiențele pe care le-am avut prin MERITO și prin alte proiecte mi-au demonstrat că atunci când există oameni dedicați, oportunitățile pot fi create.

Ce ai vrea să rămână în urma activității tale?

Mi-aș dori să rămână oameni care au prins mai mult curaj datorită unei conversații, unui proiect sau unei experiențe pe care am construit-o împreună. Nu îmi doresc neapărat să fiu ținut minte pentru realizări, ci pentru impactul pozitiv pe care l-am avut asupra celor din jur.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj tuturor elevilor din România, care ar fi acela?

Le-aș spune să nu își subestimeze niciodată potențialul. De multe ori avem impresia că trebuie să așteptăm momentul perfect sau aprobarea altcuiva pentru a începe să facem lucruri importante. Adevărul este că schimbarea începe atunci când ai curajul să faci primul pas. Nu trebuie să fii perfect pentru a începe, dar trebuie să începi pentru a deveni mai bun.

În același timp, le-aș spune să nu se judece niciodată doar după note, aparențe sau părerile celorlalți. Valoarea unui om nu se măsoară într-un catalog, ci în caracterul său, în bunătatea pe care o arată și în impactul pe care îl are asupra celor din jur. Așa cum spune Micul Prinț: „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.” Cred că acesta este un mesaj pe care fiecare elev ar trebui să îl poarte cu el, indiferent de vârstă.

Peste 20 de ani, ce ai vrea să spună oamenii despre Alex Sima?

Peste 20 de ani, mi-ar plăcea ca oamenii să spună despre Alex Sima că este un profesor care continuă să creadă în puterea educației și în potențialul fiecărui elev. Îmi doresc să devin profesor de matematică, iar cea mai mare realizare pentru mine nu ar fi un titlu sau o funcție, ci faptul că elevii mei vin la școală cu încredere și pleacă din clasă crezând mai mult în ei înșiși. Aș vrea să spună că sunt un profesor care nu predă doar formule și teoreme, ci care îi ajută pe elevi să-și dezvolte gândirea, caracterul și curajul de a-și urma visurile. Mi-ar plăcea să fiu recunoscut ca un om implicat în comunitate, care continuă să susțină proiectele educaționale și care oferă mai departe ceea ce a primit de la mentorii săi.Mai presus de toate, mi-ar plăcea ca oamenii să spună că sunt un om autentic, care nu și-a uitat niciodată rădăcinile și profesorii care l-au format. Sper ca peste 20 de ani să pot privi în urmă și să văd generații de elevi care și-au găsit drumul, iar dacă o mică parte din succesul lor se datorează și sprijinului pe care l-am oferit eu, atunci voi ști că sunt exact omul și profesorul care mi-am dorit să devin.

Sistemul educațional este mult mai bogat odată cu implicarea nefragmentată a educatoarei Florentina Romanescu. Dascăl premiat Merito în acest an școlar, formează caractere frumoase și își asumă responsabilitatea cu inima deschisă față de cele mai nobile suflete, copiii.

De peste trei decenii se află printre ei. În mijlocul lor, crede că tărie că se simte cel mai bine. Se menține vie datorită profesiei alese. Ceea ce face reprezintă motorul unei vieți încărcate doar cu gânduri senine și pozitive. Găsește zilnic resurse pentru a contribui la o viață cât mai calitativă a copiilor. Se îngrijește cu dragoste de ei, îi educă cu blândețe și-i învață să transforme bucuriile mici în bucurii mari pentru sufletul lor. Să o cunoaștem!

Să facem un exercițiu: cum e Florentina-omul? Cum e Florentina-omul de la catedră?

Florentina – omul este sensibilă, emotivă, uneori anxioasă, energică, dornică de perfecționare, punctuală, repezită, protectoare, generoasă, sinceră și cu  o mare încredere în oameni.

Florentina – omul de la catedră (în Step nu există catedră, totul este de la egal la egal), educatoarea este curioasă, neliniștită, este tot timpul în căutare de idei de a face lucrurile  interesante pentru copii, nu aleargă după  hârtii, diplome, lucrează în echipă, tratează cu respect copiii și părinții și pe fiecare membru al grădiniței, se frământă pentru fiecare copil, spune îmi pare rău, își ține promisiunile făcute.\

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs.?

Eu am crescut într-o familie de oameni simpli care cumpărau cărți (cele bune care se obțineau greu) și nu mi-a lipsit nicio carte în toți anii de școală. Adormeam, mică fiind, pe poezia lui  George Coșbuc, ,,Mama” pe care mi-o recita tata și pe care nu am uitat-o nici astăzi. (Care Floruța să ți-o spun, zicea tata! Și George nu mai vine, răspundeam eu!)

Am plecat cu respectul pentru muncă și profesie, m-au educat să fiu un om responsabil și corect, mi-au zis că totul se obține prin muncă și eu am văzut pe pielea mea acest lucru;  tot ceea ce am obținut a fost cu efort, nopți nedormite și muncit peste program.

De unde pasiunea și dragostea sinceră pentru copii?

Sunt copil unic și toată copilăria mea am tânjit după un frate sau o soră, îmi plăcea să am grijă de verișorii mai mici, finii și copiii de pe stradă, am suferit chiar dacă am fost înconjurată de dragostea și atenția tuturor, îmi lipsea  cu cine să vorbesc, să  mă consult,  să fac șotii, nu că n-aș fi făcut, dar cred că au alt farmec în doi. Și acum îmi este greu…

La școală, în vacanțe, îmi făceam cataloage și ascultam și puneam note. Eram fascinată de doamna mea învățătoare, Valentina Buzoi, eram prima  ei generație și știam că a fost șefă de promoție. Mi-am iubit dascălii, doamna mea educatoare cu care am avut ocazia să fim colege, nu de grădiniță, a venit în grupa mea și le povestea copiilor mei cum am fost eu, stăteau toți cu ochii mari și atenți fascinați de ceea ce povestea despre doamna lor când a fost la grădiniță.

Ce se visa să devină micuța Florentina? Cât de des vă închipuiați că sunteți în fața copiilor și le predați, ori le citeați povești?

Am frânturi de amintiri din copilăria timpurie, dar știu sigur că îmi doream tare mult o profesie legată de copii și cărți. De citit, exersam în fața păpușilor și cu cei mai mici cu care mă jucam.

Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familie care a ales meseria aceasta?

Am avut o copilărie  senină și lipsită de grijă cu părinți implicați care aveau încredere în mine. Părinții mei proveneau din familii numeroase, șase, respectiv opt frați, poate, și de aceea au ales să fiu doar eu. Și-au ajutat frații să își termine școlile, în casă eram mereu cu o mătușă sau un unchi care trebuiau să mă ia de la creșă, cămin,  atunci când nu puteau ai mei și eram tare răsfățată, dar ascultătoare de altfel. Am o singură mătușă, sora mamei care a fost educatoare și cu care, la începutul carierei mele, mă consultam și o fac și acum, când vorbim la telefon,  o vedeam cum își  pregătea  materialele, cum învăța pentru examene. Mi se părea fascinantă munca ei, era educatoare într-un sat și îmi plăcea atmosfera unei grădinițe cu toate lucrurile în miniatură.

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?  

Primul meu de învățâmânt a fost la o casă de copii, Casa de Copii cu Deficiențe, unde plângeam în fiecare zi când vedeam copiii aceea neajutorați, ai nimănui, veșnic flămânzi cu nasul murdar, tunși zero și pictați cu albastru de metil peste tot. M-am îndrăgostit iremediabil de un pici blond cu ochi albaștri, ca un înger, Cristian, căruia i-am oferit toată grija și iubirea mea. Îl aduceam acasă, îl vizitam la spital, căci în urma unei neglijențe, a fost opărit de o infirmieră. Îi spuneau ,,Mototolul lui d-na Flori.” Acolo am înțeles că nu poți face această profesie dacă nu iubești copiii, era atâta nevoie de iubire acolo și  personalului nedidactic îi lipsea acest lucru. Am avut sentimentul acela de  durere și neputință, la vremea aceea, că nu am putut schimba mentalitatea celor care lucrau acolo. Eu și colege mele educatoare, cât am lucrat acolo, le-am oferit toată  dragostea .

Din ce an vă aflați printre copii?

Din anul 1990.

Ce înseamnă a fi educator? Ce înseamnă să fii educator Stepy By Step?

Pentru mine, a fi educatoare, este o bucurie, este cea mai nobilă profesie din lume. Nu cred că te poți încărca cu energie, tinerețe, frumusețe decât în mijlocul copiilor. Chiar dacă te simți stors de energie, dar nu din cauza lor, ci a comisiilor, hârtiilor care, după umila mea părere, au fost introduse pentru a ne bloca creativitatea.  Eu așa simt.  Copiii sunt cei care te împing să înveți zi de zi. Pentru că ei au o mulțime de întrebări care așteaptă răspuns. Ce înseamnă…. ? mi se pune întrebarea aceasta zilnic.

Să fiu educatoare Step by Step a fost o alegere. Mi-a plăcut tare când am vizitat această grădiniță. Veneam după ani și ani de învățământ tradițional, unde nu m-aș mai întoarce niciodată. O educatoare step by step respectă diversitatea, face  individualizare și promovează principiile democratice în educația copiilor. Copiii nu sunt puși în situația de a concura, jocurile sunt de cooperare, evaluarea  este continuă, copilul învață prin descoperire și interacționează mult cu mediul, iar familia și comunitatea sunt încurajate să fie parte din acest proces. Consider că relația cu părintele este cea mai importantă și ne diferențiază de tradițional. Părintele este partenerul nostru egal în educație și participă la activități ca voluntar, în sala de grupă, este prezent la venirea și plecarea copilului. Întâlnirile cu părinții sunt interactive și au tematici diverse.

Care este povestea Step by Step? Cum ați ajuns să fiți unul dintre pedagogii care implementează această metodă? Povestiți-mi în câteva idei despre perfecționarea dvs. pe această alternativă educațională.

Totul a început în anul 2004, pe când lucram la Grădinița Armatei din Tulcea, ca educatoare, apoi ca director și care în urma reorganizării, a restructurării armatei s-a  considerat că trebuie desființate niște funcții și au ales grădinița care avea foarte mulți copii pentru două grupe. Probabil, a fost inspectoratul  școlar  care nu a dorit să ne preia și așa s-a distrus o unitate de învățământ. A fost o suferință pentru mine, dar și un pas înainte în activitatea mea.

M-am trezit pe 4 octombrie, după începerea anului școlar, în aer. Sigur că loc liber era la o creșă ce aparținea atunci de Grădinița cu PP nr. 3 Step by Step. Așa am început călătoria cunoașterii acestei alternative educaționale. Eram fascinată de grădiniță, de mediul educațional, de cadrele didactice, de atmosfera caldă și primitoare, de munca de echipă.  Am urmat  toate module de formare cu oameni de excepție ai Centrului Step by Step: doamna director executiv – Carmen Lică, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu, Cristiana Boca, dar și colege formatoare din grădinița model de training din vremea aceea: doamna director Ana Pantea, Marilena Peiciu, Ghenciu Agafia, Caramilea Elisabeta, Porfiriu Daniela.

După ce am urmat modulele de step, am participat la concursul de titularizare și din anul 2007 sunt profesor  titular în această grădiniță.

Preșcolarii cresc armonios și în echilibru alături de dvs. sub îndrumarea Step by Step. De ce să se îndrepte părinții către această alternativă?

Așa înclin să cred, mă onorează și mă obligă acest lucru. Mi s-a confirmat încă o dată că mă iubesc copiii, părinții mă respectă și că facem o echipă bună împreună. Părinții caută omul din instituție, nu instituția în sine, pe de o parte.

Pe de altă parte, suntem o grădiniță cu tradiție, cu valori cu rezultate deosebite, în centrul orașului, cu o curte generoasă cu clase frumoase, cu o echipă de oameni care sunt într-o formare profesională continuă și care tratează părinții ca parteneri egali în educație. Părinții vorbesc în parc despre ceea ce se întâmplă la grădiniță și compară. Dacă au avut un copil, îl aduc aduc și pe al doilea, al treilea, chiar vin cu prieteni, rude. Am impresia că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Rezultatele copiilor din grădinița noastră, la ciclul primar și gimnazial, ne situează pe primele locuri.

Pe ce principii se bazează această alternativă? Cu ce este diferit sistemul acesta față de cel tradițional?

Educația individualizată.  În alternativa Step by Step cadrele didactice caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică.

Cooperarea și colaborarea au drept scop verificarea demersurilor și experiențelor individuale de descoperire a lumii și valorizarea lor. Predarea este orientată în funcție de necesitățile copilului. Învățărea se produce prin descoperire, acceptându-se și încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor și în cunoaștere (exemple: scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare și cunoaștere, încurajarea experimentelor de descoperire, etc)

În alternativa Step by Step, învățarea se face în ritmul propriu al copilului. Când e vorba de ritmul de dezvoltare al copiilor, este esențială respectarea stadiului individual al dezvoltării fiecărui copil, al atenției de care e capabil fiecare copil pentru achiziția corectă, și înțelegerea completă a sarcinilor și a modalităților de rezolvare a lor.

Individualizarea este facilitată și de organizarea clasei în centre de activitate. Step by Step îl încurajează pe copil a învăța și a înțelege.

Centrele de activitate

Organizarea sălii de grupă sau clasă Step by Step este un element esențial în individualizarea educației. Copiii învață în Centre de activitate – zone delimitate ale sălii, dotate cu material didactic specific fiecărei activități, în care un număr mic de copii rezolvă, individual sau în grup, sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. Într-o clasă, există un centru de Alfabetizare / de Știință, de Matematică, de Artă (și centru de Audiții) de Construcții, Nisip și apă. Există aici un ,,Scaun al Autorului” pe care fiecare copil devine personajul principal, locul de unde își prezintă ideile și rezultatele și, apoi, le discută cu ceilalți, primind observațiile și sugestiile acestora.

Participarea părinților

Alternativa Step by Step consideră părinții ca primii educatori  ai copilului, parte din procesul de învățare. Părinții sunt invitați să participe efectiv la grupă, la procesul de educație în colaborare cu cadrul didactic. Prezența unui părinte un fapt firesc, nici festiv, nici perturbator. Proiectele tematice în care un părinte aduce elemente din sfera lui de activitate îl transformă în personaj principal în educație.  Învâțământul tradițional desparte principial educația școlară de cea din familie, părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor și se comunică doar rezultatele unor evaluări – adesea din perspectivă unilaterală.

Formarea continuă

Centrul Step by Step oferă periodic sesiuni de formare și perfecționare pentru cei implicați în acest proces: în primul rând, cadrelor didactice, dar și directorilor, inspectorilor și părinților. Centrul Step by Step acordă asistență tehnică permanentă școlilor, cadrelor didactice și părinților din alternativa Step by Step.

Învață altceva copilul față decât ar învăța într-o clasă obișnuită?

Urmăm  aceeași programă, doar că diferența constă în metoda de formare a acestora care derivă din principiile Step by Step. Cu toate că stilul de lucru într-o clasă Step by Step pare mai tolerant, democratic  având în centru motivarea copilului pentru descoperire, cultivarea responsabilității personale și a capacității de-a decide, insuflăm valori copiilor ca: încrederea în sine și încrederea în propriul talent, curiozitatea, ascultarea, gândirea critică, expresia de sine, creativitatea, respectarea diversității, bucuria și responsabilitatea.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut și copiilor?

Fiecărei generații în parte, le-am transmis cu sufletul, ochii și brațele, cât sunt de importanți pentru mine, la momentul respectiv. I-am iubit ca pe copilul meu, mai mult timp am petrecut cu ei, decât cu fiul meu, chiar și numele – l-am ales după unul dintre copii. Fiecare are loc lui în inima mea și chiar dacă m-au uitat, (primele generații, poate,  dar nu contează, eu îmi aduc aminte de fiecare, le mai țin minte și numele în proporție de 80%, și anul. Știu că au crescut frumos, sunt mândră de ei, sper să fi contribuit și eu la formarea lor ca oameni și le mulțumesc pentru toți acești ani. Ei m-au ales să le fiu educatoare, am crescut și am învățat împreună, m-au provocat să fiu mai bună ca ieri și să mă schimb eu cu fiecare generație.

,,Aș vrea să nu uite să viseze, să nu renunțe de la primul obstacol, să își  asculte inima și să își  facă  părinții, mândri de ei… Dar cel mai important este ca ei să fie mândri de realizările lor, convinși că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a reuși, că au fost și sunt corecți, inimoși și buni pentru a aduce o schimbare în bine în lume.

Mulțumesc, copiii mei, pentru momentele speciale petrecute împreună, pentru surprizele făcute, pentru că m-ați lăsat să intru în mintea și în sufletul vostru, pentru că am copilărit alături de voi, am râs, am plâns, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am jucat, am descoperit, am învățat, am evoluat!”

Secolul al XIX-lea reprezintă perioada marilor prefaceri ale societății românești, când aceasta se îndreaptă cu pași mari către civilizația occidentală și își stabilește fundamentele propriei culturi. Între cei care au contribuit la aceste realizări se numără numeroase personalități politice și culturale, dar și unii reprezentanți ai mediului ecleziastic, a căror memorie este astăzi din păcate lăsată în uitare: frații Neofit (1803/1808-1884) și Filaret Scriban (1811-1873).

Născuți în familia unui preot din satul Burdujeni, în județul Suceava, cei doi au rămas orfani de tineri, fiind nevoiți să-și câștige traiul prin propria muncă. Autodidacți convinși, au folosit orele rămase pentru a se dedica studiului, în condiții mai mult decât dificile, așa cum arăta unul dintre biografii lui Filaret Scriban, Constantin Erbiceanu: „învăța lecțiile nu ziua, căci era slugă, ci noaptea, şi nu la lumânare, căci nimeni nu îi da, ci suindu-se în spatele caselor mănăstirii pe niște stânjeni de lemn, la lumina lunii”.

Au primit numele Scriban datorită erudiției lor

Efortul și talentul lor pentru studiu nu au rămas nerăsplătite, cei doi fiind remarcați de către mitropolitul moldovean Veniamin Costachi (1803-1842), care i-a trimis să studieze, ca bursieri, la Gimnaziul Vasilian din Iași, devenit ulterior, din 1835, Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova. Aici își vor primi cei doi numele de Scriban, dat de un profesor impresionat de dragostea lor pentru carte, transpusă în vastele cunoștințe dobândite: amândoi vorbeau limbile franceză și rusă, cel mai mare cunoștea limba elină, mezinul latina, și niciuna dintre disciplinele umaniste și teologice nu le era străină.

Drumurile fraților s-au despărțit pentru o vreme la anul 1839, când Filaret a fost trimis de către mitropolitul Veniamin la Kiev, ca bursier al Academiei Duhovnicești înființate de ierarhul de origine română Petru Movilă, cea mai prestigioasă instituție de învățământ teologic superior a epocii. A absolvit cursurile acesteia în doar doi ani, devenind primul român care a obținut titlul de „magistru în teologie”. Tot aici a ales să intre în viața monahală, fiind călugărit chiar de către mitropolitul Kievului, Filaret Amfiteatrovici – a cărui apreciere pentru tânărul teolog român se oglindește în faptul că i-a dat numele său de călugărie. În această perioadă, Neofit Scriban, care se călugărise mai înainte, lua calea Bucureștilor, la îndemnul profesorului său, Eftimie Murgu, urmând cursuri la școala de la Sfântul Sava și revenind apoi la Iași, unde a fost numit predicator și catehet la Mitropolie.

„Educația este cauza progresului sau eşecului unui nații”

După întoarcerea în țară a lui Filaret, frații Scriban s-au implicat activ în reorganizarea învățământului din Moldova, fiind conștienți, așa cum spunea Neofit, că educația reprezintă principala cauză a „propășirii sau căderii unei nații”. Amândoi au activat ca profesori pentru mai multe discipline, directori de școli și rectori ai Seminarului înființat de către mitropolitul Veniamin la mănăstirea Socola. De asemenea, ei au elaborat noi regulamente, au editat manuale și traduceri, promovând la rându-le tineri merituoși, precum viitorul episcop de Roman, Melchisedec Ștefănescu, și punând astfel bazele învățământului teologic superior în Moldova, ce s-a concretizat, la anul 1860, prin înființarea Facultății de Teologie din Iași, prima din Principate, unde Filaret a fost profesor.

Spiritul constructiv și reformator al celor doi frați, deveniți arhierei-titulari de Stavropoleos, respectiv Edessa, le-a adus și numeroase neplăceri, aceștia fiind persecutați sub acuzațiile false de rusofilie – în cazul lui Filaret, iar în cazul lui Neofit de idei progresiste [precum citirea lui Voltaire sau (sic!) cântatul la vioară] – și obligați pentru o perioadă să părăsească Iașiul. Însă caracterul lor demn, constant, datorită căruia își câștigaseră numeroși prieteni printre personalitățile vremii, precum mitropolitul Sofronie Miclescu, domnitorul Grigore al V-lea Ghica, principele Alexandru Scarlat Sturdza sau Gheorghe Asachi, le-a permis să treacă și peste această perioadă de exil, cei doi revenind în viața publică ieșeană la momentul potrivit pentru a sprijini înfăptuirea celei mai importante realizări românești din secolul al XIX-lea: Unirea Principatelor.

Cum înțelegeau Scribanii sa fie patrioți

Din proprie inițiativă, frații Scriban au cerut să fie aleși deputați din partea clerului moldovean în Divanul ad-hoc (1857), unde au pledat constant pentru unire și independență. De asemenea, mica lor proprietate de lângă mănăstirea Socola a devenit locul întrunirilor secrete ale membrilor comitetului unionist, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri ori Costache Negri. Pe lângă acestea, cei doi au sprijinit cauza Unirii prin mai multe articole și publicații, atât în țară cât și în străinătate, iar Neofit a fost cel care a înmânat protestul unioniștilor moldoveni membrilor Comisiei europene aflați la București. Tot lui i se datorează unul dintre primele articole dedicate Unirii: „Salutare României la 1859, ianuarie 24”, apărut în ziarul Steaua Dunării.

Patriotismul incontestabil al fraților Scriban s-a regăsit și în atașamentul lor neclintit față de Biserică, cei doi având o viziune clară a rolului acesteia în societatea românească și apărând-o, cu prețul propriei situații, în fața amestecurilor nejustificate ale puterii de stat, care dorea să se impună în alegerea episcopilor, în cadrul „luptei pentru canonicitate”, anticipând corect efectele nefaste ale secularizării.

Cei doi episcopi, care își dorm somnul de veci în biserica pe care au ctitorit-o în satul lor natal, Burdujeni, merită să fie amintiți ca modele de educație, de conștiință a datoriei și atașament față de propriile crezuri, ei reprezentând un aspect important al contribuției mediului ecleziastic la formarea națiunii române moderne.