Născut în aceeași zi cu celebrul Steve Jobs, nu-i de mirare că succesul îl paște la colț de stradă. În 2008, după o serie de afaceri în domeniul auto și al imobiliarelor, Alexandru pune bazele primei platforme educaționale din România. După 12 ani, Adservio adună cea mai mare comunitate de profesori, elevi și părinți din țară, mai exact un milion și jumătate. Am stat de vorbă cu Alexandru Holicov despre începuturi, educația digitală și soluții pe timp de pandemie.   

Articolul pe scurt:

• În vreme de pandemie, Adservio rămâne în slujba educației smart: “De când a început pandemia, am oferit acces gratuit la platforma noastră. Partenerul nostru Telekom a oferit gratuit cartele sim cu internet tuturor profesorilor și elevilor care nu aveau“
• Când rezultatele vorbesc de la sine: “Acolo unde există Adservio, absentismul a scăzut cu peste 60%, media pe școală a crescut cu peste un punct, iar rezultatele la testările naționale s-au îmbunătățit“
• Despre importanța educației smart: “O țară educată este mai greu de manipulat. Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebuie să ai un sistem de educație smart. Nu poți folosi metodele de acum o sută de ani și să te aștepți la rezultate“

Când o ușă se închide, alta se deschide

Înainte să se arunce în iureșul antreprenorial, Alexandru Holicov a excelat pe câmpul de tenis și a doborât regate pe tabla de șah. Totul mergea strună, era cum se spune în sport, pe val, dar la 16 ani a intervenit ceva. “Atunci am avut o accidentare și nu am mai putut juca. Trebuia să-mi schimb direcția. La 18 ani și jumătate, am început să fac afaceri în domeniul leasingurilor auto, apoi am investit ceva bani în imobiliare“, a spus Alexandru Holicov pentru Matricea Românească.

La 18 ani și jumătate, am început să fac afaceri în domeniul leasingurilor auto, apoi am investit ceva bani în imobiliare

Ajuns la 22 de ani, a decis să schimbe ceva și s-a oprit la educație. Alături de vărul său și încă doi prieteni s-au pus pe treabă. S-au întrecut pe ei înșiși, iar în 2009 Liceul Vasile Alecsandri din Iași, devenea primul beneficiar. “La începutul platformei, profesorul putea să acorde note, să pună absențe, să trimită mesaje, avea acces la orar. Acum, Adservio a devenit o școală digitală“, povestește Alexandru.

Adservio, inovație în educație

Pe parcursul celor 12 ani de la înființare, echipa s-a schimbat. Au apărut noi module, iar asta le-a adus notorietatea pe piață. L-am rugat pe Alexandru să ne spună cum ajută Adservio la managementul școlar. “Spre exemplu, directorul poate avea o imagine de ansamblu asupra școlii pe care o conduce. Mai mult, el poate vedea activitatea, poate comunica cu toți părinții, profesorii și elevii. Modulul pentru profesori le permite acestora să facă lecții online cu elevii, să le trimită teme. Punem la dispoziție o bibliotecă cu peste 1200 de cărți din care profesorii pot recomanda elevilor“, a zis Alexandru Holicov.

Modulul pentru profesori le permite acestora să facă lecții online cu elevii, să le trimită teme

În continuare, Alexandru ne-a vorbit despre cele două pachete pe care Adservio le pune la dispoziție. “Primul se numește Perfect Simplu, prin care oferim traininguri, asistență pe email și pe telefon tuturor profesorilor. Apoi avem partea de manuale video, însoțite de tutoriale online. Prin cel de-a doilea pachet, Mai Mult ca Perfect, dotăm școala cu tablete și internet 4G. Acest lucru se datorează unui parteneriat încheiat în 2016 cu Telekom România“, spune Alexandru Holicov.

Lupta se duce pe mai multe flancuri

Adservio a ajuns rapid unul din concurenții de top în domeniul educației, însă autoritățile închid ochii. ”Școlile care utilizează platforma noastră sunt silite să folosească cataloagele clasice. În momentul în care un profesor a introdus o notă pe platformă, ea se actualizează în timp real. Școlile care utilizează platforma au eliminat toate comisiile, rapoartele, ele se fac în mod automat. Acolo unde există Adservio, absentismul a scăzut cu peste 60%, media pe școală a crescut cu peste un punct, iar rezultatele la testările naționale s-au îmbunătățit”, lămurește Alexandru.

În 12 ani am ajuns în 200 de școli din România, iar de când a început pandemia  numărul  a depășit 1000

Echipa este mereu în căutarea celor mai moderne metode în sfera educațională. “Acum avem webinarii video, mai exact traininguri online pentru directorii și profesorii din România. Un alt proiect este Cafeneaua Educațională, desfășurat în parteneriat cu ARL România, unde oamenii implicați în educație abordează teme de specialitate. Adservio elimină birocrația, aduce digitalizarea, automatizează toate procesele și aduce tehnologia în educație”, specifică Alexandru Holicov.

Adservio sprijină educația și în vremuri de restriște

Pandemia a prins școala românească în offside. Cum să faci educație smart când elevii străbat kilometri până la școală, iar acolo sunt cufundați în penumbra unei cămăruțe. Alexandru și echipa nu au uitat de acești copii și le-au sărit în ajutor. “De când a început pandemia, am oferit acces gratuit la platformă. Partenerul nostru, Telekom, a oferit gratuit cartele sim cu internet tuturor profesorilor și elevilor. Împreună cu mai multe ONG-uri și companii încercăm să adunăm fonduri și echipamente pentru copiii care nu au acces la device-uri“, a precizat Alexandru.

Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebui să ai un sistem de educație smart

Acum, Adservio este prezent în România și Republica Moldova, dar curând va fi disponibil și în Finlanda, Austria, Ungaria şi Germania. Pe final de dialog, Alexandru Holicov subliniază încă odată importanța educației smart. ”O țară educată este mai greu de manipulat. Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebuie să ai un sistem de educație smart. Nu poți folosi metodele de acum o sută de ani și să te aștepți la rezultate. Trebuie să înțelegem că lipsa de digitalizare, îi trimite pe copii înapoi în timp.”

Motto:

„Dacă pedagogul n‑a reușit să‑și facă din copil un prieten, atunci pedagogia lui a dat greș”

Avea o simplitate demnă de apoftegmele patericale și un mod formidabil de a preda religia. Șicanele regimului comunist au alungat-o de la de catedră pentru un timp, dar nu i-au stins dorința de a reveni. A format generații de elevi în duhul iubirii de țară și biserică, iar pentru asta lumea nu a uitat-o. Astăzi, metodele pedagogice ale ,,Mamei Sica” sunt duse mai departe de doamna profesoară Monica Șerbănescu, fondatoarea Liceul Pedagogic ce poartă numele „Anastasia Popescu”.

Debutul unei vieți afierosite pedagogiei religioase

Anastasia Popescu vede lumina zilei pe 14 iunie 1911, în comuna Costești, județul Argeș. Mama ei era fiică de preot, așa că a avut parte de o educație în duh creștinesc. Râvna pentru carte dublată de agerimea minții, o fac rapid remarcată, iar învățătorul sugerează părinților ca Anastasia să fie dată la o școală cât mai bună. Absolvă cu brio cursurile liceale, apoi pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Bagajul de cunoștințe pe care îl acumulase a putut fi împărtășit doar 14 ani, pentru că, din 1948,  Anastasia Popescu este scoasă de la catedra de Religie și, după o vreme, pensionată forțat. Cu toate acestea nu și-a pierdut speranța și a știut că într-o bună zi va reveni la catedră. Surghiunită, se implică în ajutorarea semenilor săi, mai tineri sau mai vârstnici.

Urmărită de securitate, scapă ca prin minune

În martie 1951, autoritățile comuniste îi fac dosar și încep să o urmărească. Supravegherea și interogatoriile au durat 38 de ani, până în 24 noiembrie 1989, când revoluția bătea la ușă. Există chiar o legendă atașată de numele Sicăi Popescu. Se spune că, după ce se refugiase, la un moment dat, la o mănăstire, probabil, Mănăstirea Cheia, ar fi scăpat de urmăritori coborând de la fereastra sa pe cearșafurile împletite.

Fuge cât o țin picioarele într-un ascunziș din inima pădurii, acolo unde nu o puteau găsi. Dezamăgiți că nu au descoperit nereguli în mănăstire, securiștii încep să scormonească prin împrejurimi. Unul dintre ei era câte pe-aici să o prindă. În timp ce cotrobăia meticulos prin ascunzișul de frunze, o calcă puternic pe mână. Sica strânge din dinți, îndură, iar în cele din urmă scapă.

Readuce religia în școli, predă și urcă la amvon

Inevitabil, a venit și momentul prăbușirii dictaturii comuniste în 1989. Anastasia Popescu avea 78 de ani, dar vârsta nu o oprește și nu precupețește niciun efort pentru reintroducerea religiei în școli. Redactează „Abecedarul micului creștin” și își reia munca la catedră. Predă la Școala „Elena Văcărescu” din București, apoi la Grădinița Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”, unde a lucrat cu micuții care aveau să devină, cu un an mai târziu, elevii  Școlii și, apoi, după ani, ai Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Neobosită, ține serii de conferințe la București, Cluj, Sibiu și Brașov, participă la emisiunile televiziunii pe teme religioase și este nelipsită din comisiile pentru redactarea programei analitice ce viza predarea religiei în școli.

Mama Sica strânge  o parte din experiența sa didactică în paginile  volumului care apare în anul 1995, sub forma unui interviu-confesiune „Cum să-i învăţăm pe copii religia”, adevărat compendiu de pedagogie și didactică, valabil astăzi, mai mult poate ca oricând, sclipitor prin ideile despre educație atât de moderne care așază gândirea Anastasiei Popescu alături de cea a altor mari pedagogi ai lumii. Patriarhul Teoctist îi acordă cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală. Pe lângă aceasta, primește dreptul de a predica în lăcașul sfânt, onoare pe care, între Doamnele Bisericii, numai Olga Greceanu o mai avusese.

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București

După o viață închinată școlii și credinței ortodoxe, în 1995, cu o zi înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Anastasia Popescu purcede pe drumul veșniciei. Avea să fie prohodită de elevii și profesorii pe care îi formase. Acum, după un sfert de veac, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, prin copiii pe care îi formează, prin accentul pe care îl pune pe construirea caracterelor, dorește să aducă în prezent comoara pedagogiei românești întruchipată de Mama Sica, profesoara Anastasia Popescu.

Surse: 1) marturisitorii.ro; 2) ziarulnatiunea.ro

Pe fiecare dintre noi această criză macină, irită, ține în gardă. Din păcate nici copiii noștri nu sunt scutiți de acest proces coroziv. Ne-ar prinde bine un manual pe care să îl deschidem la Capitolul 7: „Copiii în timp de criză și/sau pandemie. Ce e de făcut.”

Tot nu există un manual pentru asta (așa cum nu există pentru un milion de alte lucruri). Așa că asistăm la frământările copiilor noștri, frământări mai mult sau mai puțin verbalizate, ușor de observat însă în stări de anxietate, izbucniri, stări de nervozitate sau de retragere în sine. Ca și adulții, copiii simt plenar că pierd ceva, că le lipsește ceva, că sunt privați de nevoi elementare prin distanțarea socială.

La ce ne așteptăm?

Regres

Cu toții vom regresa. Puțin sau mult. O vom face. Copiii au tendința de a regresa mai mult decât adulții. Cei mici, aflați până acum 2 luni într-un „boom” al dezvoltării vor stagna sau se vor întoarce la pași din trecut. Copiii pot avea nevoie din nou de scutec, pot cere din nou biberonul sau suzeta, pot avea nevoie de o jucărie care să ofere confort. Este bine de știut că regresia este normală în perioade pline de stres și incertitudine.

Schimbări ale apetitului și probleme ale somnului

Felul în care mănâncă și felul în care doarme este un indicator clar ce spune că lucrurile sunt sau nu sunt în regulă pentru micuțul nostru. Fie copilul va mânca mai mult, hulpav, fie va renunța la porția obișnuită de mâncare; fie va dormi mult și lung, căutând refugiul în somn, fie va avea somnul „porționat”, scurtat de treziri „cu sudori reci” sau vise neplăcute. Aceste lucruri le putem descoperi deopotrivă la copilul mic dar și la adolescent.

Tulburările de somn sunt des întâlnite în perioade dificile. Insomnia, coșmarul, plimbările în stare de semitrezire pot apărea și trebuie privite cu atenție și înțelegere de adult.

Schimbări de stare

Copiii anxioși vor fi și mai anxioși. Copiii cu tendințe agresive, nu își vor putea ține lesne agresivitatea în frâu. Vor exista discuții repetitive, cu nevoie de asigurare și reasigurare că totul va fi bine. Părinții vor observa și experimenta conversații pe aceeși temă, zile în șir. Anxietatea îi va determina pe copiii noștri să caute validare pentru aproape orice, să simtă frici de intensități ridicate la culcare și să refuze să rămână singuri în cameră. Calmul părinților va echilibra starea și vulcanul emoțiilor copiilor. Iritabilitatea va domni peste camere mai multe zile.

Lipiți de părinți

Experimentăm în această perioadă și senzația de „lipsă de spațiu”. Copiii „se țin scai” de adult, nu îl slăbesc deloc, nici pe balcon, nici în bucătărie, nici la baie și evident, nici seara, în dormitor. Par că refuză separarea. Unii copii preferă doar un părinte/ adult și îl refuză pe celălalt. Mai mult ca oricând copiii cer atenție și dragoste. Au nevoie de reasigurare în planul afectelor.

Adulții verifică dacă cei apropiați sunt ok. Aceasta este o formă prin care își arată lor înșile că ei sunt ok. Copiii fac același lucru, în încercarea de a se stabiliza.

Departe de părinți

La polul opus comportamentului descris anterior stă decizia unor copii de a se depărta de membrii familiei. Își creează un cocon propriu de izolare: de vești, de sentimente, de trăiri, de emoții ce la fac rău. Evadează într-o lume (virtuală) în care simt protecție sau amuzament.

Somatizări

În contextual în care micuții aud discutându-se despre simptomele virozei COVID-19, pot dezvolta aceste stări pe care „le-au văzut cu ochii minții”: dureri de cap, dureri musculare, dureri de burtă sau stare de greață. Este important să îi încurajăm și să îi ajutăm să vadă situația reală: nu sunt bolnavi, vor alunga cu calm și liniștire simptome fantomatice.

Procrastinare

Adolescenții ar trebui să fie fericiți: li s-a dăruit timp! Și ei mereu se plâng de timp, nu e așa? Totuși, îi vom vedea acum procrastinând. Vor realiza mai puține proiecte și teme decât atunci când nu aveau timp. Vor „începe de mâine” sau „de luni” orice. Nu au forță, nu se pot mobiliza, nu își pot concentra deloc atenția, nu vor putea învăța. Există cazuri în care le spunem să facă un lucru și peste un minut se vor întoarce pentru că nu își pot aminti ceea ce le-am cerut. Izolarea și depărtarea pot face aceste lucruri în adolescenții noștri.

Căutăm să oglindim comportamentul copiilor noștri: venim lângă ei, îi ascultăm, îi liniștim. Comportamentul adultului e plin de bune intenții. Copilul are nevoie să vadă siguranță în ochii părintelui, în limbajul său non-verbal, în postura sa, în felul în care își poartă capul, umerii, spatele. Copilul simte energia părintelui și înțelege vorbe „goale” sau vorbe în care părintele crede. Copilul are nevoie să înțeleagă că vom ieși din furtuna ce afectează sănătatea, finanțele, viața de zi cu zi.

Vă îndrum să arătați disponibilitate emoțională față de trăirile copiilor și să traduceți corect sintagma în sine: părintele este stâlpul de încredere, vibrația pozitivă ce îmbrățișează, repară, pune plasturi peste răni mai mult sau mai puțin metaforice. Părintele rămâne far puternic și nicidecum o pastă moale modelată de izbucniri ale copilului.

Părinții au azi cel mai important rol: după ce se vor liniști pe ei înșiși vor putea apoi să își liniștească fiii și fiicele.

Noua stare de normalitate ne vrea adaptați pentru a intra din nou într-un trend ascendent.

Florina a susținut dintotdeauna că rutina pentru fiica ei este minunată. A ales să fie blândă, non-critică, să pună accent mereu pe ce face copila bine. S-a ferit să facă nedorite comparații și a petrecut un timp bun și de calitate cu ea. Karina este acum preadolescentă și echilibrată și veselă. Lucru chiar rar! „Și nu a fost așa greu”, spune Florina în gând. Chiar nu înțeleg de ce prietenele mele nu m-au ascultat și nu au făcut ca mine. Hai, că nu e chiar așa de istovitor…

Există rețete perfecte pentru creșterea copiilor?

Prietenele Florinei au fete și băieți, și soți prezenți sau mai puțin prezenți, și bunici și mătuși și program încărcat și un bagaj emoțional diferit. Fiecare are o poveste și fiecare s-a străduit să facă totul în educația copiilor cât de bine a putut.

O admiră pe Florina și relația mama-fiică. Și totuși este destul de complicat să o audă mereu vorbind despre „calea-cea-bună”, unicul drum propice prin care se poate clădi o relație „ca la carte” cu copilul tău: calea ei.

Trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță

Marea majoritate a părinților și-ar dori să aibă la îndemână manuale de creștere a copiilor. Ce să faci când copilul plânge din senin. Ce să faci când copilul vrea să plece cu 5 mașini/4 păpuși din magazin. Ce să faci când adolescentul îți trântește ușa în nas și își dă, superior, ochii peste cap. Răspunsul să fie acolo, tu să faci exact ce scrie în carte, copilul să înțeleagă imediat, să se echilibreze imediat, să cedeze imediat, să empatizeze imediat cu tine, adultul, și TOTUL să fie bine. Exemplar.

Nu există acea carte.

Așa că trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță într-un drum sinuos și nesigur precum creșterea copiilor.

Siguranța și îndoiala din inima părinților

Rețetele prezentate ca sigure au în ele și semințe ale adjectivului „periculos”. Siguranța de 100% poate trezi chiar și în cele mai tolerante persoane tendințe spre intoleranță, inflexibilitate în gândire, atitudini critice.

Părinții sunt inflexibili unii cu alții. Celor ce le reușește ceva (în proporție mai mică sau mai mare) devin siguri că abordarea lor este cea mai bună dintre toate.

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți. Răsuflăm ușurați azi că am făcut bine doar pentru ca situația de mâine să ne pună în dificultate și să o luăm de la capăt: Am făcut destul? Am dăruit destul? Am reacționat suficient? Am putut? Am fost?

Când nesiguranța pare că ne înhață complet, ne agățăm de gândul că măcar suntem mai buni ca alții, mai buni decât cei pe care tindem să îi judecăm în haina lor de părinți cu petice sau găuri sau cu fir de aur sau cu țesătură invizibilă de permanentă protecție sau cu capul de leoaică, de urs sau de vultur brodat cu roșu pe buzunarul de la piept.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim

Când mă întâlnesc cu părinții, îi simt fie cum încearcă să mă convingă că au ales până acum ,,cele mai bune metode de care au aflat” (nu neapărat cu cele mai bune urmări, totuși), fie că încearcă să afle rețeta de aur pentru a se regla lucrurile în copii. De mâine. Cu totul.

Cine ești TU, părintele, contează cel mai mult: ești azi adultul care ți-ai dori să fie copilul tău când va fi mare?

Ceea ce suntem îl învață cu adevărat pe fiul nostru. Ceea ce facem modelează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Cum privim. Cum zâmbim. Cum ne luminăm la față. Cum admirăm. Cum dăruim.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim.

Să știm că nu putem da fetelor și băieților noștri ceea ce nu avem. Vor crește, se vor schimba, vor învăța alături de noi. Să le arătăm copiilor noștri cât de mult înseamnă pentru noi. Oricând. Chiar și când sunt jos și vulnerabili. Să ne căutăm noi valorile noastre și să ne bucurăm de ele pentru a-i ajuta să învețe să le caute pe ale lor și să se bucure cu ele.

Să fim fericiți că nu suntem perfecți pentru ca ei să poată fi fericiți și când nu sunt perfecți.

Meda se uită spre mama ei. Are mâinile încă pline de acuarele și guașe.

„Mama, te rog, mai pot picta puțin, te rooog?”

Georgiana este obosită. În plus, trebuie să scrie rezumatul ședinței cu părinții de ieri. Acum chiar era timpul de strâns pensule, culori și picături de apă. „Hai să ne propunem pentru săptămâna viitoare, Meda, da?” spuse ea și începu să dea startul pentru ordonarea lucrurilor. Ochii triști ai Medei și umerii căzuți o făcură să revizuiască propunerea: „Sau poate avem timp chiar mâine…”

Frământări pentru soluții de compromis

Georgianei îi este foarte greu să dea piept cu supărarea copiilor, cu tendința lor de a negocia în sus orice, cu supărarea vădită și exprimată atunci când dorințele nu se împlinesc imediat.

Noi toți încercăm să țesem soluții de compromis neputând rămâne fermi până la capăt în hotărâri convenite. Ceea ce propunem sună de fapt cam așa: „dacă nu te superi acum, voi găsi o soluție pentru mai târziu, vom vedea cum facem…”. Acesta este punctul în care mulți copii prind aripi în zona negocierilor; ei nu se opresc ci plusează: „Ce zici, mama, mai stăm 5 minute acum și pictăm și mâine, cum ai spus?”

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU? Probabil ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela dur și lipsit de empatie. Era NU pentru ce ceream și NU-să nu îndrăznești să comentezi ceva sau să curgă vreo lacrimă „…că vezi tu!” Era un NU ce zvonea amenințare.

Sau nu spunem NU pentru că suntem obosiți și fără chef de a începe o discuție în contradictoriu. Sau nu spunem NU pentru că nu știm să îl spunem și nici nu știm însemnătatea lui.

Adevărul este că „NU” își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și rascoliri înțelese și susținute de adulți, copiii se înseninează și apreciază grija din fermitatea părintelui.

Cum îl spunem pe NU?

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi „țipat”; cu grijă și considerație. Spus cu căldură și grijă, jucăuș și încrezător fără a-și pierde deloc din fermitate, NU-ul devine un bun conector. Nu-ul nu trebuie să sune răutăcios, superior, lipsit de empatie.

Stilul de a pune NU are până la urmă cea mai mare valoare: cu privirea în privirea copilului, repetând dorința lui pentru a-i arăta că ești conștient de cerință, cu blândețe fermă, cu folosirea sensului pozitiv atunci când poate fi ales în formulare, cu pronunțarea a ceea ce urmează să se întâmple, eliminându-se interzicerea sau oprirea de fond:

Să repetăm împreună cu Georgiana:

„NU”

„Acum nu”

„Dragule, oh, nu”

„E timpul să te întorci”

„E timpul să mergem”

„Este al prietenului tău”

„Acum este timpul să ne întoarcem”

„Nu, nu poți avea asta”

„Nu, nu acum”

„Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți mușca”

„Nu. Nu poți avea ciocolată chiar acum”

„Știu că îți dorești asta însă nu o poți avea chiar acum”

„Nu, nu te pot lua acum ci la ora stabilită”

„Nu, nu poți lua o altă jucărie din raft”

„Nu, vom lua o gustare mai târziu. Nu poți avea covrigi acum”

„Nu, nu poți sta pe mine acum. Ești bine, ești în fața mea, în siguranță”

„Nu putem face asta acum. Eu sunt aici pentru tine”

„Nu poți să ai penarul surorii tale. Este al ei.”

Este un „NU” prin care îți pasă? Atunci este cuvântul potrivit!

Vin Sărbătorile! Miroase a cozonac și pâine și a portocală înțepată cu cuișoare. E foșnet de pachet pitit în sertarul de sus și din când în când răsună un crâmpei de colind. Ai ciocolată caldă lângă tine și un pui de răgaz.

”Puiul de răgaz” cred că nu se aliniază în vis. Pentru că sunt lângă tine și copiii; ei cer acum mai mult ca niciodată, pentru că au cupa emoțiilor cam goală de ceva timp. Și a venit momentul să ceară să fie văzuți și ogoiți sau aplaudați.

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an?

Oricât de tare te-ai strădui, pare că nu e de ajuns. Dar cum ar fi ca în acest an să nu ne mai lăsam purtați de colo-colo de vânturi neprietenoase și să ne facem mai bine temele, să închidem ochii și să mergem spre zările în care suntem duși?

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an? Cel mai tare? Să strălucească întreaga casă de curățenie? Să gătiți mult și sănătos? Să îi răsfățați pe toți cu daruri? Să vă înțelegeți, să fie armonie cât mai multă?

Copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici

Cu cât vă doriți mai multe și la un standard înaaalt, cu atât va fi mai greu. Dezamăgirile vor prăvăli fiecare gând în care ați imaginat momente perfecte. Ceea ce știu este așa: copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici. Și nici noi nu le putem pune ”filtre”, ca cele de pe Instagram. Poate că exact acum vor exploda și vor cere lucruri din bagajul emoțiilor pe care nu le-au putut accesa timp de o întreagă toamnă. Coborâți ștacheta așteptărilor. Și luați fiecare zi așa cum vine, uneori cu fundă strălucitoare, alteori învelită în hârtie mototolită. Este tot un dar.

Vorbiți cu cei apropiați. Spuneți-le tuturor gândurile voastre. Este important ca ambii părinți să simtă la fel. Bunicii. Mătușa. Observațiile usturătoare și morala fără margini pot veni într-un alt moment. Nu chiar acum. Crăciunul este cu povești cu pildă ce te înălță, cu bunătate și mai ales cu răbdare.

Le spun părinților că în aceste zile de împreună să îmbrățiseze mai mult! Să petreacă un timp special chiar dimineață. Să umple copiii de dragoste de la primele ceasuri pentru a le ajunge până ce iarăși veți fi reuniți, în cursul zilei.

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere. Niciodată nu își vor aminti câte feluri de salată se lăfăiau pe masă și nici dacă au mâncat și pui și vită și sarmale. Amintirile nu vor fi despre curățenia făcută în casă de două ori înainte de Crăciun, ci despre cum ați alergat prin pădurea înghețată și despre zăpada în care ați făcut îngeri.

Fiți flexibili! Rutina este bună și o susțin, însă dacă a fi împreună într-un loc, într-un moment este ceva neprețuit, dătător de bine, lăsați programul pentru o altă zi sau pe săptămâna viitoare.

Găsiți timp…

Spuneți povești de acest Crăciun. Povești cu voi mici, voi puternici, înfricoșați, fericiți, cu voi prinzând aripi și cu voi în situații pe care le-ați depășit. Crăciunul este despre învățare caldă precum cozonacul.

Implicați copiii și nu îi alungați din bucătărie. Nici din jocul de-a curățenia. Le veți găsi sarcini mai mici sau mai mari. Vor adora să taie legumele și vor consuma tot lichidul de spălat geamuri. Însă vor fi fericiți și dornici să o facă din nou. Iar voi veți găsi alt motiv să îi lăudați și să îi ridicați în ochii lor. Găsiți timp de ghirlande din floricele explodate, lanțuri din hârtie glasată și felicitări cu sclipici și lipici din belșug.

Găsiți timp de bucurie. Timp de rugă. Timp de mulțumire. Timp de voi. Timp de ei. Timp de suflet. Timp de credință. Timp de iertare. Timp de bine.

Împreună. 

Crăciun fericit!

Constantin Ferșeta a fost în viața lui comis voiajor, descărcător de camioane de cartofi, muncitor la preparat betoane și la făcut pavele pentru trotuare, până la antreprenor în serie și filantrop. Toate locurile de muncă prin care a trecut și toate meseriile pe care a trebuit să le facă i-au format caracterul pe care prietenii, clienții și colegii îl apreciază azi. El este cel care stă în spatele uneia din cele mai cunoscute platforme educaționale, Kidibot.

Modele fiabile pentru tinerii de azi

Constantin Ferșeta este un om care de-a lungul timpului și-a dat seama că nu este satisfacție mai mare decât ajutorul necondiționat oferit celor din jur. Cuprins de frustrarea că adesea sunt prezentate ca modele o mulțime de persoane certate cu cartea, Constantin și-a zis că e momentul să facă ceva. “Am început să rup timp din preocupările de business, ca să-l aloc spre zona ONG. Voiam să schimb ceva. Aici un rol foarte important l-a avut soția mea, ea s-a implicat în multe acțiuni de ajutorare a copiilor cu probleme. Mi-am dat seama că cea mai bună modalitate prin care îi pot ajuta pe copii nu este să le dau lucruri, ci să-i învăț să pescuiască”.

Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel

În 2006 a făcut un site și fusese invitat să-l prezinte într-un mediu în care existau oameni cu multe resurse financiare. Impresionat de atmosferă, Constantin Ferșeta a exclamat: “Dacă acești oameni s-au adunat ca să le prezint un site, atunci aș putea să-i adun pentru a ne ajuta să facem multe lucruri frumoase pe partea educațională!”. Așa au început să facă videoclipuri cu VIP-uri și să le prezinte poveștile prin care acestea au izbândit în viață. Au organizat apoi evenimente în școli generale, licee, facultăți, orfelinate, toate acestea pentru a-i inspira pe tineri să facă ceva cu viața lor. “Noi făceam tot felul de lucruri faine de prin 2007. Însă din 2011, am zis să facem Asociația StartEvo. Suntem trei fondatori: soția mea, eu și Iulian Crăciun“, a precizat Constantin Ferșeta.

Kidibot, roboțelul care îi face pe copii să citească 

Din 2007 până în 2016 au desfășurat numeroase întâlniri cu tinerii, dar la un moment dat a intervenit, firesc, oboseala. Nu era ușor să mobilizezi atâția oameni, și să-i ții permanent capacitați. Atunci au zis că e nevoie de un upgrade. “În acel moment, băiatul meu era în clasa I. Am avut un moment de revelație când am văzut că el, în clasa I, citise 20 de cărți. Am fost foarte curios să văd ce l-a motivat să facă lucrul acesta. Era vorba de presiune social pozitivă. La școală doamna educatoare îi angrenase pe copii într-o competiție de citit cărți, deci presiune social pozitivă”, a zis Constantin Ferșeta.

Când am pornit Kidibot am dorit să oferim copiilor șansa la o educație chiar mai bună decât cea pe care ar fi căpătat-o în străinătate

Inspirat de acest episod, a făcut un proiect și a aplicat pentru o sponsorizare la o companie din domeniul energiei. A obținut o finanțare de zece mii de euro. Cu acești bani Constantin și echipa au făcut un site și au construit o aplicație de IOS  și Android. “Ne-am propus să-i facem pe copii să citească mai mult. Scopul platformei este să-i facă pe copii să citească, să învețe mai mult, și să facă mai multe fapte bune“, a spus Constantin Ferșeta pentru Matricea Românească. Așa s-a născut platforma educațională Kidibot. Interesul crescut ce apăruse pe parcurs a făcut ca echipa din spate să treacă la un alt nivel, și anume introducerea unor noi domenii. “Până atunci erau doar cărți, ca să dovedești că ai citit o carte trebuie să răspunzi la un chestionar. Dacă aduni minim 70% răspunsuri corecte, considerăm că ai citit cartea. Dacă ai sub 70%, înseamnă că mai trebuie să citești. Pe urmă am început să adăugăm mai multe domenii, precum matematică, fizică, chimie, istorie, geografie, etc.“, a precizat Constantin Ferșeta.

Cum să ne facem copiii să uite de plictiseală?

Inițial au plecat pe acest drum cu trei profesori. Aceștia ofereau echipei datele plauzibile și expertiză în domeniul educației. Priza la public a fost neașteptat de mare. Acum Kidibot adună 2-3 mii de profesori la nivel național și a ajuns la copii din America, Canada, Italia și Republica Moldova. “Obiectivul nostru era să le creăm copiilor obiceiuri bune. Știm că cel mai mare adversar al obiceiurilor bune este plictiseala. Așa că am zis să implementăm o metodă prin care copii să învețe fără să se plictisească. Singura modalitate prin care îi puteam ține pe copii suficient de interesați era crearea unei liste de motivații. Am început cu presiune social pozitivă, apoi am continuat cu patriotismul local, disonanța cognitivă, am acordat diverse premii, și tot așa“, a precizat Constantin Ferșeta

Singurul lucru care mă face să merg mai departe este satisfacția că am făcut un bine. Pe parcurs întâmpini foarte multe greutăți, dar per total trebuie să ai un psihic foarte puternic

Noro și Kidibot au încă multe lupte de dat. Cea mai dificilă este cu nepăsarea părinților. În urma unor statistici, au descoperit că 35% dintre părinții din România sunt total nemulțumiți de cât citesc și învață copiii lor. Paradoxal, dacă avem în vedere faptul că mulți dintre părinții care compun acest 35% nu fac nimic pentru a-i ajuta pe copii, ci preferă să dea vina pe școală și profesori. “Așa că am decis să vorbim cu părinții din cealaltă parte a spectrului, care sunt undeva pe la 10%. Noi i-am denumit părinți fanatici. Cine sunt acești părinți fanatici? Sunt aceia care luptă din răsputeri pentru ca odraslei lor să nu le lipsească nimic, și care îi sprijină în procesul de educație”.

L-am întrebat la final de interviu pe Constantin ce sfaturi i-ar da unui tânăr, fie antreprenor, fie pasionat de zona ONG. “Întâi de toate trebuie să fie disciplinat. Pentru că cel mai important pentru a avea succes este disciplina. A doua calitate este curajul. Să nu ezite să vorbească cu oamenii și să pună întrebări. Iar în al treilea rând nu ar trebui să-i fie frică să vorbească despre eșecuri. Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel“, a concluzionat Constantin Ferșeta.

Doamna Profesoară Mariana Dogaru și-a început cariera ca învățătoare la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Toată teoria dobândită în timpul liceului pedagogic a aplicat-o seriilor  de elevi pe care le-a format timp de aproape 11 ani. În această perioadă, a ajuns să fie metodista Inspectoratului și membră în Consiliul Consultativ al Învățământului Primar, organismul care ia decizii la nivel de județ. Apoi  a simțit că trebuie să facă față unei noi provocări. În 2006, a dat concurs pentru un post la  A.R.A.C.I.P., a mers în foarte multe școli, a derulat activități de formare a adulților în toată țara, a fost șeful Departamentului de evaluare externă a calității timp de 7 ani. Astăzi, Mariana Dogaru predă  discipline pedagogice la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală.

În vizitele de la A.R.A.C.I.P., a avut ocazia să vadă   grădinița Arc-en-Ciel. Cu un ochi atent format în decursul numeroaselor inspecții la care participase, primul sentiment a fost cel de bucurie. „Așa am cunoscut-o pe inițiatoarea Școlii Gimnaziale Anastasia Popescu. Am simțit că rezonez cu valorile pe care le promovează grădinița și, mai târziu,  școala ”, a spus Mariana Dogaru.

Referitor la pedagogie, din păcate, aproape am aruncat la coș toate ideile grozave pe care le-am primit de la pedagogii noștri și încercăm să ne uităm mereu în altă parte. Resimt acut faptul că nu se pune suficient accentul pe formarea valorilor morale, pe formarea caracterului. Ca OM, acestea sunt cele care te definesc.

Educația se realizează într-o mare măsură prin sprijinul afectiv al elevului în învățare. La Anastasia Popescu, școala se întemeiază pe bucuria de învăța, o bucurie sinceră, aproape molipsitoare. „Și celelalte școli particulare își propun o apropiere, o relație aparte cu elevii lor, însă aici am găsit o relație autentică, un zâmbet care vine din interior, nu e zâmbetul forțat de la ghișeu. Este un firesc al lucrurilor, nu e ceva simulat. Alt plus ar fi valorile pe care le promovează. Sunt valorile pe care tinerii le caută în tumultul acestei lumi care devine din ce în ce mai agitată”, a spus profesoara Dogaru pentru Matricea Românească.

Cum să transformi elevul din consumator de informație  în procesator de informație

Neglijată de cele mai multe ori de oamenii sistemului, pedagogia are o latură mai puțin cunoscută. Iar această latură nu poate ieși la iveală decât accesibilizând-o foarte mult. Prezentarea acestei discipline într-o maniera corectă și onestă aduce plus valoare, creează mecanismele prin care se utilizează corect informația. „Un obiectiv personal în raport cu disciplina pe care o predau este acela de a transforma elevii în utilizatori, procesatori de informație, nu simpli consumatori. Trebuie dezvoltată această competență de a putea utiliza informația exact cum trebuie și unde trebuie, de a-i da sens, sau de a găsi noi sensuri, totul sub umbrela unor valori asumate, la care ei sunt conectați și prin intermediul familiilor lor”, a spus Mariana Dogaru.

Una din lecturile esențiale pentru un viitor pedagog ar trebui să fie cartea lui Simion Mehedinți, „Altă creștere – Școala muncii” pentru că susține responsabilizarea copiilor și formarea caracterului.

Prinși în cursa câștigului material, părinții uită adesea să ia pulsul situației școlare și află numai  în cadrul ședințelor cu părinții că fiul sau fiica lor se află pe o pantă ascendentă sau, dimpotrivă, pe una coborâtoare. Adeseori, vina pentru rezultatele slabe este pasată ca un cartof fierbinte între școală și părinți. Mariana Dogaru crede că educația este un proces care începe în familie și este continuat de școală. „Este dovedit științific –  factorii cei mai importanți care influențează rezultatele învățăturii sunt legați de familie, de nivelul ei economic, de nivelul de educație, de perspectiva ce i se dă copilului. Școala trebuie să stabilească un calendar în care să-și propună să comunice cu părinții. În privința acestui aspect, drumul ar fi de la școală la părinte, nu invers. Dacă această legătură se întrerupe, școala trebuie să fie vigilentă și să o mențină. E o datorie morală, pentru că părintele trebuie să știe în orice clipă la ce nivel e copilul, ce dificultăți întâmpină și cum le poate depăși. Tocmai pentru ca împreună cu școala, să îi fie alături”.

Școala nu e un sistem ideal, ci un puzzle educațional

Întrebată despre modelul finlandez, admirat pentru grija față de copil, Mariana Dogaru a dat un răspuns neașteptat: „Sistemele din străinătate se bazează mai mult pe fascinația pedagogiei constructiviste. Apreciez câte ceva de la fiecare, nu mă pot opri numai la unul.  Aș împrumuta de la finlandezi starea de bine în ideea de a te simți bine în pielea ta atunci când înveți, grija pentru fiecare elev. De la sistemul coreean – conștiinciozitatea: au o capacitate de muncă foarte dezvoltată; iar de la sistemul japonez aș împrumuta grija și respectul față de celălalt. De asemenea, aș accentua importanța investiției în educație,  corelată și dovedită științific  drept cauză a creșterii  nivelului de trai”, a mai subliniat Mariana Dogaru.

Profesorul ideal este cel care inspiră, care te ajută să depășești fiecare obstacol atunci când înveți și care pune ceva din sufletul lui în fiecare copil. Este profesorul care sprijină, care creează premisele și produce învățarea cu sens.

În final, am rugat-o pe Doamna M. Dogaru să comenteze multele reproșuri care se aduc profesorilor. Ea ne-a spus că  în general suntem orientați să vedem părțile negative și mai puțin să accentuăm ceea ce facem bine. Fiecare sistem educațional are provocările lui cu care se confruntă.  De exemplu, pentru sistemul nostru, aș alege temele pentru acasă.  Problema nu e una lipsită de importanță, dimpotrivă, are o proiecție  și efecte pe termen lung, mai ales dacă nu e  gestionată așa cum trebuie. „Japonezii nu dau teme pentru că ceea ce aduc ele bun este foarte puțin și poate fi dezvoltat în sala de clasă. Însă,  este dovedit  că în perioada liceului,  aduc valoare adăugată mai mare, creând o disciplină a muncii, cu condiția de a fi verificate și apreciate. Ignorarea unei munci făcute care pentru un copil poate să însemne multă energie depusă, poate cauza pe viitor  sustragere de la muncă, deoarece copilul a cărui temă nu este verificată și apreciată se va demotiva încet și sigur să mai depună efort pentru realizarea sarcinilor și, de ce nu, să învețe cu sens”.

Deducem așadar că există o rază de speranța fiindcă, atâta vreme cât elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” sunt formați în acest spirit, ei, la rândul lor, vor deveni lumină pentru copiii care le vor fi elevi. Este important ca viitorul școlii să ne preocupe pe toți, pentru că de dinamismul și viziunea acesteia depind, fără îndoială, anii ce vin și generațiile următoare. Gândul pentru o carieră didactică poate fi așadar o sămânță care, aruncată pe pământ bun, are să rodească însutit!

Rodica-Aida Popa este judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală. A făcut din profesia ei un crez pe care și-a construit toată viața. Am invitat-o să ne vorbească despre cum se formează un judecător și despre cum vede el greșeala, pedeapsa și iertarea. Am vorbit și despre lecturile magistratului, despre pasiunile și credința lui, ca și despre cât loc este pentru subiectivism în actul împărțirii dreptății. Rodica Aida Popa este și reprezentantul României la Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni de pe lângă Consiliul Europei, și este și cadru didactic la Universitatea Nicolae Titulescu.

Aveți acces la interviul audio printr-un clic în fereastra Soundcloud de mai jos. Textul care urmează este o sinteză a interviului audio.

Judecătorul este omul care împarte dreptatea. Înseamnă că un judecător, etic vorbind, trebuie să fie ireproşabil în viața de zi cu zi?

Da, profesia de a fi judecător implică această componentă a integrităţii: respectul faţă de lege şi apoi asumarea responsabilităţii în aplicarea legii.

Când se enervează în trafic, un judecător ce face?

Eu nu ştiu ce fac alţii, eu încerc să mă autoeduc şi să-mi exersez răbdarea. Fiindcă un judecător trebuie să asculte, și trebuie să-ți educi răbdarea pentru a putea fi în serviciul public, în slujba cetăţeanului care îşi expune solicitările sau apărarea. Deci ca judecător trebuie să ai răbdare.

În România cam câți judecători sunt?

În jur de 4000-4500 de judecători. La o populaţie de 19 milioane, este o cifră mică. Iar ca număr de cauze, în 2018 potrivit statisticilor au fost 2.900.000 de cauze şi 2.199.000 au fost soluţionate. Acestea sunt cifrele din raportul pe starea Justiţiei din 2018 furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Iar la Înalta Curte?

Şi acolo a crescut numărul de cauze, au fost în jur de vreo 32.000 anul trecut pe toate secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Media pe judecător la secţia penală a fost de circa 344 de dosare rulate şi 206 soluţionate, nu este puţin deloc, pentru că sunt cauze complexe. Complexitatea este conferită de numărul de părţi, de probatoriu, de complexitatea şi specificul infracţiunii. La nivelul Înaltei Curţi, la secţia penală este cel mai ridicat grad de complexitate.

Faptul că mereu în mass-media ultimilor ani se vorbeşte despre justiţie, creează un anumit efect asupra mentalul judecătorului?

Îmi e greu să răspund în general. La nivelul Înaltei Curţi pot să spun, colegii mei judecători nu resimt această presiune în mod deosebit. Ceea ce facem este cotidian. Nu ne sunt  indiferente părerile mass-media şi nici ale societăţii cu privire la hotărârile noastre, dar nu ca un factor de presiune, ci ca un factor conştient de asumare a răspunderilor pe care le avem.

Judecătorul are şi sentimente în sala de judecată? Îşi permite în actul de judecată să-şi lase şi partea emoţională să vorbească?

Există şi o componentă sigur subiectivă, intrinsecă, pentru că nu poţi fi robot. Dar în modul în care se pronunţă o hotărâre prevalează cauzele obiective. Există şi cele subiective, în funcţie de probele care sunt administrate de partea civilă,  în ceea ce privește persoana inculpatului, aspectele legate de familie, de starea sănătăţii inculpatului, de rolul său în societate.

Imaginea celebră cu zeiţa justiţiei care ţine balanţa şi este legată la ochi nu spune tocmai că judecătorul nu trebuie să fie altfel decât imparțial?

Judecătorul este un om. Un om care are şi o componentă de subiectivitate, dar nu în sensul de blândeţe la care oamenii se aşteaptă, nu.

Activitatea judecătorului este una care creează efecte imediate în viaţa celor asupra celor care se exercită. Asta are un efect asupra activităţii dumneavoastră de judecător?

Da, sigur că da, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi judecăm, eu cel puţin îmi pun problema dacă am evaluat suficient de bine, cum să fac să apreciez toate nuanţele din probele care sunt administrate. Pentru că, să ştiţi, fiecare gest contează, fiecare mimică a feţei.

Pronunţaţi şi condamnări la închisoare. Știţi cum arată penitenciarele romaneşti?

Am fost să vizitez penitenciarele, orice judecător trebuie să o facă. Nu este o obligaţie, dar cred că face parte din etica profesiei noastre și din componenta de profesionalizare să vezi locurile de detenţie. Există o componentă educaţională semnificativă în locurile de detenţie. Sigur, este loc de mai bine, iar România a fost şi este în atenţia Consiliului Europei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul locurilor de detenţie.

Penitenciarul, așa cum arată el în România, îşi îndeplineşte scopul principal, anume acela de a-l face pe omul care este trimis acolo o perioadă să înţeleagă că a făcut un lucru rău şi să se hotărască să nu îl mai facă?

Sigur că da, dar există şi loc de mai bine.

Dar există și concepţia că puşcăria e un loc de academie a infractorilor, este loc de specializare pentru comiterea de ilegalități.

Din păcate nu vă pot contrazice 100% sub acest aspect, pentru că sunt şi persoane care nu au înţeles rolul pedepsei aplicate şi perpetuează acest comportament şi după executarea unor pedepse. După o perioadă scurtă de timp comit alte fapte şi revin în locul de detenţie. Dar există şi persoane care conştientizează consecinţele pedepsei şi nu o să îi mai vedem acolo. Restrângerea dreptului la libertate are consecinţe, ea îşi pune amprenta asupra comportamentului şi atitudinii persoanei care a fost privată de libertate.

De cât studiu este nevoie pentru a ajunge judecător?

Pentru a ajunge judecător sunt studiile de patru ani la facultatea de drept, după care sunt şi cursuri de specialitate. Pentru cine doreşte să fie judecător este Institutul Naţional al Magistraturii, o școală la standarde europene. Și după aceea în activitatea curentă trebuie să fie un studiu permanent. Judecătorul trebuie să fie conectat în timp real cu modificările legislative care nu sunt puţine, cu prevederile legilor justiţiei, cu deciziile Curţii Constituţionale şi cu deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ce citeşte un judecător în afară de legi şi hotărâri şi decizii ale Curţii şi ale Parlamentului?

Citeşte şi beletristică, citeşte şi cărţi de memorialistică, eseistică.

Ne spuneţi trei titluri de pe biroul dumneavoastră?

Am acum o carte despre Regina Maria. Tot acum citesc volumul ”Cum se distrau românii odinioară” a lui Adrian Majuru. Este o lucrare amplă de statistică, de antropologie urbană. Iar în plus ceea ce pe mine mă preocupă foarte mult este arta, am pe birou câteva albume de pictură impresionistă.

Aveţi mult timp liber?

Nu, dar un judecător trebuie să îşi facă şi un timp pentru partea sa de educaţie permanentă şi complementară aspectelor profesionale. Este absolut necesar pentru un judecător să simtă şi pulsul străzii, al societăţii. Fără a cunoaşte realitatea nu cred că ar putea fi un judecător bun, pentru că el judecă oameni.

Ce l-ați întreba pe un licean ca să știți dacă are ce-i trebuie pentru a putea deveni judecător?

Întotdeauna îl voi întreba cum se raportează la lege. Dacă înţelege ce înseamnă să fii integru. Trebuie să ai un comportament strict în raport cu dispoziţia legală şi să fii în acelaşi timp un om al cetăţii, al comunităţii. Să fii judecător este o chestiune de vocaţie, nu ești potrivit pentru ea dacă nu simţi respect faţă de lege și față de asumarea responsabilităţii. Trebuie să înţelegi atât litera legii cât şi spiritul ei.

În viaţa unui judecător religia are un loc, are un rol?

Aş putea să vorbesc doar pentru mine: eu răspund da, dat fiind faptul că justiţia este de origine divină. Componenta credinţei este intrinsecă umanităţii, inclusiv mie. Componenta spirituală există atâta timp cât crezi în liber arbitru şi crezi în Dumnezeu.

Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță”. A fondat aici MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. Cum arată speranțele unui antreprenor în domeniul educației, puteți asculta în interviul audio sau puteți citi în sinteza de text de aici.

Atunci când am văzut MyKoolio, m-am întrebat când a încetat oare școala să mai fie de ajuns.

Nu cred că școala a fost vreodată de ajuns. În fond, la școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale.

Ai trecut prin foarte multe școli, mai ales universitate și post-universitate.

Așa este, mi-am început traseul în învățământul superior la University College Utrecht, în Olanda.

Deci nu ai făcut nici o facultate în România.  Liceul unde a fost?

La Galați, liceul Alexandru Ioan Cuza. Și am plecat la 18 ani la un colegiu de ceea ce americani numesc Liberal Arts, ceea ce înseamnă că nu iți dedici cei trei ani de facultate unei singure discipline. În cazul meu era vorba despre filozofie, istorie și istoria religiilor. Ești obligat să faci cursuri și în celelalte domenii, de exemplu am făcut un curs de antropologie, am făcut un curs de științe cognitive, obiectivul fiind nu să-ți îngusteze orizontul spre o singură materie, ci să îl deschidă.

Acesta a fost primul tău contact cu Occidentul non-turistic.

Da. A urmat un master în Anglia, la Warwick, acolo am hotărât să merg pe drumul filozofiei, mai exact filozofie modernă, așa numita filozofie continentală. Am hotărât apoi că am nevoie de mai mult timp, am obținut o bursa Erasmus pentru al doilea master care m-a dus la Praga în Cehia, în Franța la Toulouse și în Brazilia.

În Brazilia?

Am fost surprins să aflu că brazilienii au o școală filozofică respectabilă și că au contacte importante cu Europa. A fost o perioadă foarte benefică în formarea mea.

Au fost o mulțime de culturi în care te-ai înșurubat pentru o perioadă, apoi te-ai mutat în altă parte. În ce fel asta a fost important pentru formarea ta personală integrală?

Nici nu pot să îmi imaginez acum cum ar fi să stai într-o singură cultură, într-o singură țară. Cred că e vorba și de un mic exercițiu nu numai al deschiderii minții, ci și al generozității, al faptului că poți să accepți și altceva decât lucrurile cu care ești obișnuit.

Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea

Noi, acum, dacă vrem să fim buni europeni, nu putem face asta decât încercând să facem o sinteză a culturilor care s-au luptat între ele sute de ani și acum își doresc un viitor comun.

Elementele comune ale identității europene există? Adică trebuie inventate, sau sunt acolo și trebuie doar descoperite?

Dacă ar trebui doar să le inventăm, atunci cred că acest proiect nu ar avea succes, cred că avantajul  nostru este că putem nu doar să inventăm ci și să descoperim elemente comune. Trebuie să fim asemenea zeului Ianus, cu două fețe, o față spre viitor și o față spre trecut. Vreau să mai ridic o problemă: educația este fundamentală, dar am văzut în ultimul clasament al universităților, care a apărut acum câteva săptămâni, că Universitatea din București a ieșit din top 1000. Nu a stat niciodată grozav, dar acum că a ieșit din top 1000 este un prag simbolic catastrofal. Cum avem șanse mai mari să urcăm în top? Separat de Europa, de cei care au knowhow-ul potrivit, sau împreună cu ei, cu cei care au tradiție de sute de ani în educație?

Dacă ai fi ministrul învățământului, ce ai schimba pentru a favoriza performanța academică?

Bineînțeles, finanțarea este o problemă. Mai e o problemă faptul că nu ne concentrăm destul de mult pe resursa umană și faptul că în mediul universitar nu avem competiții care sunt evaluate și din exterior, ci doar intern. Ar trebui ca toată lumea să lucreze și în engleză, și sunt din păcate cadre universitare care nu stăpânesc engleza.

Răzvan, ai cercetat toată viața ta filozofie, istorie, adică domeniile care țin de universul ideilor, al principiilor de viată, căutarea binelui, adevărului, idealuri vechi. N-ai avut niciodată dorința de a merge către un domeniu practic?

Ba să știi că am făcut liceul de mate-info, mă gândeam la un moment dat să merg pe drumul informaticii, dar asta e, m-a cucerit Platon între timp. El e de vină!

Pe Platon l-ai descoperit exclusiv din cărți, din lecturi, sau a fost un intermediar care ți l-a tradus?

Am avut norocul să întâlnesc de-a lungul vieții niște oameni remarcabili. Mai ales profesorii de la facultate sunt foarte importanți, ei iți setează drumul. Îmi aduc și acum aminte de primul meu curs de filozofie antică, filozofie greacă, în care profesorul Ian ne-a spus, exasperat de întrebările noastre nepotrivite, că atunci când citim un mare gânditor, întotdeauna să ne gândim că a fost cel puțin la fel de inteligent că noi!

Studierea istoriei ideilor ne clarifică întrebarea fundamentală de unde venim și ce-i cu noi?

Ne ajută să formulăm mai bine întrebarea. Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea, pentru că asta iți descoperă perspective nebănuite.

La școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale

John Locke, un filozof britanic, spunea că unii oameni aduc mai multă lumină asupra unei probleme punând bine o întrebare decât fac alții vorbind zile în șir despre subiectul respectiv. Educația se face pentru a fi un om întreg, un bun cetățean, o persoană care poate să gândească pe cont propriu, o persoană care nu se lasă păcălită, manipulată. Cred că educația în sens larg ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică. De altfel, în facultate absolut toți studenții erau obligați să facă cursuri de argumentare, de analiză și un curs de statistică. Și un curs de engleză, de prezentare în limba engleză. Sunt aptitudini de care ai nevoie întotdeauna, indiferent de parcursul profesional. Un curs de statistică, să poți să înțelegi un sondaj de opinie, un alt curs, Argumentation and the Analyșis, un curs în care erai învățat să gândești critic, să argumentezi critic, să îți impui punctul de vedere, și un al treilea curs de engleză academică.

Totul în numele acestui scop, de a gândi pe cont propriu, ceea ce unora li se pare greu, iar altora li se pare nepreferabil.

Dacă nu ai fost învățat cât de bine e să gândești pe cont propriu și cum miza gândirii este libertatea, atunci poate nu iți dorești. Dar dacă elevii prind gustul pentru gândire liberă, atunci cred că vom suferi ceva mai puțin.

Copiii nu învață despre prietenie din niște manuale și nici după scheme clar trasate. De obicei nu fac ”cursuri de prietenie”. Își urmează instinctele sociale, analizează atitudinea copiilor ce îi înconjoară, acționează așa cum îi văd pe adulți că o fac, imită comportamentul celor mai mari. În general se vor copia tiparele de prietenie ale părinților.

Cu toate acestea observăm deseori că nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat prietenia și nu îi pun în practică două caracteristici extrem de importante: devotamentul și loialitatea.

Poveste cu final fericit

Amica mea are o fiică ce practică baletul. Prietena ei este baschetbalistă înflăcărată, energică. Fetele sunt în clasa a VII-a și sunt prietene bune de 3 ani. Ana a ales să meargă la spectacolele de balet ale Mirunei: și de Crăciun, și la final de an și la spectacolul de Ziua Mamei. În tot acest timp, Ana a avut mai multe meciuri de baschet. Iar Miruna nu a fost niciodată în tribună. Într-o sâmbătă, mama Mirunei i-a spus: ”La 5 mergem să o susținem pe Ana” Miruna s-a îmbufnat: ”De ce? Voiam să merg la film. Și, în plus, nu știu ce să fac la un meci de baschet.” ”Nu-i nimic”, i-a spus mama”, mergem pur și simplu să o încurajăm pe Ana. ”Dar Ana nu m-a chemat niciodată…” Mama a rămas neclintită. 

În tribună s-au simțit foarte bine. Ana a marcat mai multe coșuri. Miruna a țipat și a bătut din picioare. Nu s-a sfiit, la sfârșit, să o laude pe Ana cu toată puterea și să îi spună că a fost cea mai bună. Fetele au ajuns la cofetărie vorbind cu încântare despre ceea ce trăise fiecare.

Seara, Miruna i-a mulțumit mamei pentru că a insistat să meargă. Nu știuse că pasiunea Anei pentru baschet este la fel de mare ca pasiunea ei pentru balet. A realizat că interesul pentru pasiunile celorlați este un aspect clar al cimentării unei prietenii.

Povestea aceasta este un exercițiu admirabil de susținere reciprocă. Este un model de prietenie ce va crește și se va dezvolta frumos. Vor crește ramuri mari și lăstari. La bază a stat un mic impuls dăruit de un părinte echilibrat ce prețuiește valorile prieteniei.

Prieteniile părinților

Sfătuiesc părinții să se împrietenească atât cu părinții prietenilor copiilor, cât și cu părinții inamicilor sau rivalilor.

Când suntem răniți sau furioși pentru ceea ce simte fiul sau fiica noastră este puțin cam târziu să discutăm cu părinții celuilalt sau celorlalți. Durerea copilului se va reflecta la o putere și mai mare în noi; de obicei este o durere strânsă, acumulată. Este bine să discutăm de la primele semne de disconfort; este bine să aplanăm și să încheiem din fașă un lucru ce poate escalada. Conversațiile scurte, prietenoase, ce vin pe un fond calm au cele mai mari șanse să pună bazele unei bune relaționări între părinți, iar asta se va răsfrânge pozitiv asupra legăturii dintre copii.

Trăirile copiilor și trăirile părinților: ecuația emoțiilor nerezolvate

De fiecare data când un copil trece printr-o întâmplare grea, prin empatie părintele simte aproape tot ce simte acesta. Durerea fizică și durerea socială este purtată de părinte. Uneori chiar cu efecte ușor exacerbate. Este bine să fim lângă copil și totodată să respectăm nivelul trăirilor acestuia. Ei se vor reface emoțional mai repede după șicane și insulte, exact așa cum se refac mai repede după o fractură sau după o tăietură.

Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție, chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor

Ei sunt dornici și motivați să repare lucrurile și să se împace pentru că tovărășia și prietenia și joaca este acolo și nu vor să piardă nimic. Apoi le este ușor să spună greutatea astfel încât aceasta să fie puțin preluată de adult (exact ca atunci când ne dau gentuța și hanoracul în parc, când sunt mici). Noi scoatem la lumină situații similare poate nerezolvate din copilăria noastră și totul se duce pe o treaptă mult mai înaltă: situație nerezolvată + situația copilului = o sumă mai mare de emoții negative.

Copilul trebuie să primească încredere

De fiecare dată ne vom asculta copiii. Intens, ochi în ochi, lăsând deoparte ceea ce facem; vom analiza bine întregul context și vom asculta în primă fază o soluție pe care chiar fiul nostru sau fiica noastră o scoate la lumină pentru remedierea situației. Tratați copilul cu încredere, însă vă rog să aveți o privire de ansamblu asupra situației. Puneți totul în echilibru, calmați momentul sau mergeți și comunicați școlii sau părinților celorlați copii întâmplările. Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor.

Copiii au o viață socială ce ne amintește de propria noastră viață socială, de când eram copii, preadolescenți, adolescenți. Este foarte bine să fim atenți pentru a nu confunda prezentul cu trecutul.

Finalul fericit

Modelele pe care le dăruim fiilor și fiicelor noastre, în orice palier, au înrâuriri domoale sau tumultuoase asupra acestora. Viața lor este viața lor, cu totul diferită de a noastră, în alte timpuri, cu alt mediu și altă structură genetică.

Să nu uităm că și copiii vin în viața noastră pentru a ne provoca și pentru a ne ajuta să creștem!

În noua mea casă din Bremen totul trepidează. Tot timpul meu aici s-a transformat într-un studiu continuu, așa cum nu știam că este posibil înainte: de dimineață până când adorm, citesc, caut, iau notițe sau discut. Parteneri de la care să pot învăța sunt peste tot. Cel mai tare învăț oameni.

Un indian genial care mai are încă de învățat

R. este din India și are 18 ani. Încă de când era mic a vrut să lupte cu cel mai mare ucigaș din lume: bolile infecțioase. După ce a studiat tot ce a putut despre ele în școală, la biblioteci și pe internet, a abordat un grup de profesori universitari și i-a întrebat ce ar putea face pentru a contribui la eliminarea acestui inamic al omenirii, însă nu a fost luat în serios. Cum să iei în serios un puști de 17 ani? Așa că de unul singur, neluat în seamă, a reușit să creeze un algoritm prin care poate identifica persoanele cele mai predispuse la a fi infectate de o astfel de boală și a ajuta autoritățile atât să izoleze cazurile cât și să le prevină. Iar tot acest sistem se poate aplica pe grupuri largi de oameni cu o precizie fantastică. Pentru această descoperire a primit un premiu științific internațional la 17 ani. De asemenea, în timpul liber, R. construiește mini sateliți pe care NASA îi lansează în spațiu. L-am cunoscut pentru că într-o seară, în timp ce vorbeam cu un grup de prieteni despre nevoia de educație filosofică azi, R. m-a întrebat timid ce înseamnă asta mai exact. ”Știu sigur că m-ar putea ajuta, însă nimeni nu m-a putut face să înțeleg la ce este bună filosofia”.

După câteva ore petrecute împreună, mi-am dat seama că îmi plăceau  nu doar poveștile sale, ci atitudinea și mentalitatea sa. Și mă uimea: R., o persoană cu reușite validate, cu un plan de carieră extrem de bine stabilit, poate afirma senin în fața unui alt coleg că există lucruri la care nu se pricepe și este deschis să învețe. Important nu este neapărat că explicația mea l-ar fi lămurit, ci că am înțeles și mai adânc cât de important este să fiu curios, să caut mereu, în toate planurile. R. a realizat, cu mult înaintea majorității, că excelența într-un singur domeniu nu asigură imunitate împotriva haosului lumii. În seara aceea am adormit la birou făcând o listă interminabilă cu toate subiectele pe care vreau să le învăț.

Iranienii care au crescut în sărăcie, iar acum studiază științele creierului

A. și H. sunt un cuplu de studenți doctoranzi din Iran. I-am cunoscut pentru că sunt asistenții ce se ocupă de etajul căminului în care locuiesc eu și am devenit foarte repede prieteni buni. A. studiază și lucrează îmbinarea dintre psihologie și neuroștiință. A realizat numeroase studii despre funcțiile regenerative ale creierului și neuroplastie (modelabilitatea creierului). Studiile lui sunt folosite în mediul educațional și medical. H. lucrează de asemenea în neuroștiințe și cercetează efectele mediului asupra patologiilor fizice și psihice. În ziua în care am fost un subiect de test pentru unul din experimentele comune ale celor doi, am aflat câteva dintre lucrurile care i-au marcat. Pasiunea lor pentru știință este imensă. Viața însă nu le-a fost deloc ușoară până acum. Copilăria și adolescența le-a fost plină de limitări, așa că momentul de față, în care fac ce le place și o fac la superlativ, este cel mai mare dar pe care îl au în viață. Le este dor de familie și muncesc cu dor răscolitor. Sunt smeriți și recunoscători pentru tot.

Război și pace în campus

În campus sunt oameni care provin din locuri cu provocări foarte diferite de cele obișnuite mie. Observ deseori relațiile dintre persoane ale căror țări sunt în conflict una cu cealaltă. Unii discută liber, alții păstrează liniștea, unii își apără ideile cu tărie, alții nu se preocupă de astfel de probleme. Unii sunt pur și simplu prieteni, anulând cu un zâmbet războaie vechi.

Toate clipele de aici capătă o însemnătate aparte. Zilele sunt foarte scurte, așa că trebuie să-mi dozez fiecare minut mai eficient. Cât timp învăț? Cât timp citesc, cât timp discut și mai ales, cât timp petrec reflectând? În fiecare zi mi se relevă lucruri noi: generația mea nu mai studiază pentru o carieră sau un loc de muncă stabil. Cu toții încercăm să ne aproximăm cât mai bine viitorul, deși intuim că va rămâne incert. Nu cum va arăta, ci mai ales ce va trebui noi să facem atunci. Care vor fi rolurile noastre? Ce factori ne vor influența cel mai mult? Cine vor fi conducătorii noștri și câtă importanță le va mai da lumea? Cât de valoros este un lider bun? Pentru ce ne pregătim noi de fapt?

Să nu mă căutați în cameră

Nu știu nimic. Lăsați-mă să-nvăț și să mă mai învăț. Și iar mă trezesc dimineața știind când plec dar neștiind când vin. Și iar îmi arunc sacul în spate și merg să cunosc oamenii și viețile și gândurile.

Dacă mă căutați în cameră, să știți că nu-s. Am plecat la învățat.

Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și când e potrivit să intervină (sau nu) în relațiile lor. Aplică multe sfaturi memorate și așteaptă cu sufletul la gură, cu frustrare și mereu cu nerăbdare ca lucrurile să se întâmple rapid. Peste noapte, dacă este posibil. Așteaptă să își vadă copiii mai buni: mai buni la școală, mai buni in interrelaționare, mai buni în activitățile sportive. Performanți. Lideri. Pe culmi.

Inteligența emoțională, sora cea săracă a inteligenței cognitive?

Sfătuiesc părinții să ridice în copiii lor inteligența emoțională. Să-i dea acesteia puterea și locul cuvenit după un secol în care a fost privită doar ca sora cea săracă a inteligenței cognitive. Inteligența emoțională este cea de care depinde succesul și fericirea copiilor; părinții sunt primii ce au în mâini ustensilele ce ridică acest tip de inteligență. Să ne ajutăm fetele și băieții să își identifice sentimentele și emoțiile și să empatizeze cu ceea ce simt alții.

Multignorata și multsubestimata inteligență emoțională a fost mereu pusă în umbră de inteligența cognitivă, de felul în care aceasta din urmă răspundea la teste, la punctaje și ierarhii. A ridica într-un plan luminat ceea ce înseamnă inteligență emoțională înseamnă a îmbunătăți sănătatea mentală și fizică, memoria, puterea de a lua decizii, relaționarea, creativitatea, performanța din activitățile zilnice.

Uneltele inteligenței emoționale

În viața de zi cu zi părinții presupun că toate instrumentele ce țin de inteligența emoțională sunt învățate la școală, ”în lume”, în grupurile cu care copiii interacționează. Sfatul meu este să ne asigurăm acasă că toate aceste noțiuni sunt interiorizate: dacă noi îi validăm și le lăudăm comportamentul, vor învăța să o facă la rându-le cu alții: dacă noi mulțumim chelnerului și doamnei ce are în grijă curățenia, copilul se va comporta aidoma, dacă noi ne oferim să dăm o mână de ajutor gazdei la care suntem cazați, copilul își va ajuta tovarășul de joacă să pună jucăriile în ordine, dacă noi vom vorbi frumos despre oamenii de care tocmai ne-am despărțit, copiii vor spune cuvinte bune despre tovarășii de joacă și îi vor vedea prin ceea ce aceștia sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Lucrurile nu se vor întâmpla ”peste noapte”, însă se vor întâmpla cu siguranță.

Pentru a îi ajuta să își șlefuiască componentele inteligenței emoționale, este bine ca părinții să își observe copiii și să le spună, cu delicatețe, unde ar fi bine să mai lucreze. Un copil poate percepe o situație mult mai inflamată decât este ea în realitate. Sau poate interpreta greșit un gest și se poate mâhni, tocmai pentru că nu înțelege contextul. Un altul poate că nu-și poate controla furia sau neputința. Un altul poate reacționa nepotrivit în fața unei persoane sau în fața unei abordări.

Odată ce vom explica foarte clar copilului ce este de făcut, care este experiența noastră față de diverse situații similare, atunci când îi vom spune că totul are rezolvare și că orice greșeală poate fi reparată, că oricine poate avea o altă părere decât părerea noastră sau că există mereu o data viitoare în care putem face mai bine, ei bine, atunci copilul se va liniști și va învăța.

Poveștile din cărți, pildele, sunt mijloace la îndemână prin care să le arătăm copiilor întâmplări similare cu întâmplările trăite de ei sau cu cele pe care le pot întâlni: ”Am aflat despre o fetiță care…”, ”Tocmai mi s-a povestit despre un băiețel …”. Este important ca fiii și fiicele noastre să știe că și alții ”au fost acolo” și au reușit să iasă la lumină. Este important să-i ajutăm să vadă dincolo de etichete negative și situații ce par fără ieșire și să îi ducem pe ei înșiși în ipostaza de a descoperi soluții pline de pozitivism și liniștitoare.

Copiii cu inteligență emoțională înaltă dețin controlul

Copiii cu o inteligență emoțională dezvoltată vor comunica clar, adecvat, vor ceda și vor împărți, se vor focusa pe rezolvarea situațiilor înțelegând la rându-le ce simt cei cu care vin în contact. Acești copii sunt cei ce dețin controlul comportamentelor inadecvate pe care le întâlnesc sau care sunt îndreptate spre ei, știu când e cazul să ceară ajutor pentru o situație dificilă, știu când sunt copleșiți și când să vorbească despre ceea ce greu îi apasă, și știu cum să lucreze cu ei înșiși pentru a depăși situațiile neplăcute.

Vârsta de 9 ani aduce copiii pe o mare a influenței sociale. Este momentul în care preadolescenții devin puternic influențați de emoții. Pentru ei, a deține abilități din sfera inteligenței emoționale este un lucru de căpătâi, e o plută sigură ce îți dă puterea de a naviga în fiecare zi cu calm, cu flexibilitate, cu toleranță și, desigur, cu empatie. În anii ce urmează, tinerii vor deveni încrezători și maturi emoțional.

Copiii sunt oglinda părinților lor

Una dintre pildele mele preferate este un dialog între un tată și fiul său: ”Fii atent pe unde calci, fiule!” ”Tată, fii tu atent pe unde calci. Eu oricum voi călca pe urmele tale!”

Copiii fac ceea ce văd că fac părinții, și nu ceea ce părinții le spun să facă.

Dacă le veți spune copiilor: ”Trage aer adânc în piept și gândește de două ori înainte să dai o replica tăioasă”, însă tu nu tragi niciodată aer în piept și dai mereu o replică tăioasă, fii sigur că el va face la fel.

Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, copiii vor judeca dacă sunt judecați, copiii vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși, copiii vor susține dacă sunt susținuți, copiii vor fi negativiști dacă sunt lângă adulți prăpăstioși, copiii vor vedea doar oportunități în familii cu ferestre larg deschise.

Experiențele părinților sunt valoroase pentru copii

De cele mai multe ori, părinții evită să vorbească despre cum s-au simțit ei într-o situație delicată în copilărie, atunci când au fost persecutați la școală, de exemplu. Au impresia că ar arăta slăbiciune. Totuși este exact ceea ce își doresc să audă copiii: cineva apropiat și puternic azi, a fost cândva în locul meu și s-a descurcat, a supraviețuit.

Transparența și încrederea va da aripi atunci când toate ușile par ferecate și va picura încredere dragilor noștri copii.

Ana și Adrian au început de la o vreme să fie pentru copiii lor mai mult sprijin decât povețe și directive. S-au uitat mai mult la ei, la comportamentul lor și au făcut schimbări în ei înșiși. Cuvinte și comportamente vechi au fost eliminate. Și și-au văzut copiii înălțându-se exact atunci când pășeau în urmele lăsate de ei pe cărarea devenirii.

Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de angajați? Monica Daniela Găitănaru, psihoterapeut analist jungian, dezvăluie concluzii din experiențele de la cabinetul de terapie și din experiența ei de soție și mamă. Un prim articol dintr-o lungă serie pe această temă.

Cum face o persoană cu o activitate profesională foarte solicitantă să aibă în același timp și o familie stabilă și împlinită?

Este necesar să existe prioritizări, un sistem de valori setat, stabilit, ca să putem să ne împărțim timpul pentru toate activitățile, inclusiv cele cu familia. Dar fără a neglija timpul personal, adică cel alocat pentru noi înșine. Pentru că, dacă ne dorim să oferim timp de calitate familiei, trebuie să vedem cu ce venim acasă, în familie. Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe. 

Dar eu cu mine sunt toată ziua, și la birou și acasă. De ce-ar trebui să aloc un timp suplimentar pentru asta?

Când sunt eu cu mine la job, nu e același lucru cu a fi eu cu mine în intimitatea mea, în care mă pot descărca de acumulările de energie reziduală, pe care nu vreau să le duc acasă. Poate fi chiar timpul pe care-l petrec în trafic, pe drumul spre casă.

Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe.

Dacă tot îl am la dispoziție, îl folosesc să-mi acord atenția de care am nevoie: îmi pot face atunci bilanțul zilei, atunci pot să-mi dau seama care au fost lucrurile care m-au stresat, care m-au frustrat cel mai tare și să mă descarc de aceste lucruri. Sunt persoane care îmi spun la terapie că ascultă în mașină muzică dată la maxim și își dau voie atunci să se exteriorizeze, pentru că la birou n-au avut cum.

De ce e necesar să facem asta?

Pentru că după serviciu ajungem acasă, iar în familie ne simțim în siguranță, și în intimitatea căminului putem simți că ne este la îndemână să descărcăm ceea ce am acumulat în anumite situații presante la locul de muncă. Și se întâmplă adesea să ne descărcăm în mod regretabil această acumulare inconștientă negativă pe partenerul de viață sau pe copiii noștri, care sunt cei mai la-ndemână.

Dacă sunt un antreprenor  care vrea să pună o afacere pe picioare, e nevoie de prezența mea fizică acolo, la locul unde se desfășoară activitatea. Ce voi face atunci cu cei de acasă? Pot să mizez pe înțelegerea familiei?

Da, putem face asta, dar mai devreme sau mai târziu vom avea de plătit niște costuri. Ele se vor regăsi în dezechilibrele pe care le vom găsi acasă.

Chiar dacă soția/soțul spune că mă susține?

Da, chiar dacă. E ușor pe termen scurt. Dar când aceste lucruri se prelungesc… Cu timpul, o familie care ar trebui să fie una completă și funcțională, se poate transforma treptat și subtil într-o familie monoparentală. Este foarte dificil pentru o femeie să crească singură copiii și să se ocupe singură de casă, atâta vreme cât ea se știe parte a unui cuplu, a unei familii.

Ce înseamnă pe termen scurt? O afacere aflată la început poate avea nevoie de 2-3-5 ani ca să se maturizeze.

E important să existe un acord de ambele părți: uite, o să facem acest efort, pentru o anumită perioadă de timp bine determinată, o să punem pe picioare afacerea, după care ne va fi tuturor bine. Însă nu cred că patru ani de zile e o perioadă indicată.

Copilul ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo, să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea

Mi se pare mult și doi ani. Între 6 luni și un an mi se pare că e o perioadă care să evite niște consecințe foarte puternice. Dar deja în doi ani în care copiii nu prea ne văd pe acasă, s-ar putea ca ei să înceapă să caute involuntar alte figuri parentale, poate în profesorii de la școală, poate în părinții altor colegi. Copiii, la fiecare stadiu de vârstă în parte, au nevoie de ambii poli: de cel masculin al tatălui și de cel feminin al mamei. Iar lucrurile nu sunt reversibile: dacă într-o etapă cheie a dezvoltării psihologice și emoționale a copilului noi n-am fost acolo, asta poate avea efecte pe termen lung, în viața lui de adult. Dacă în acea etapă copilul a avut momente de vulnerabilitate, de exemplu a avut conflicte sau au fost situații de bullying, el ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo și să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea. Dar el s-a simțit vulnerabil și descoperit în acele situații. Și probabil și mai târziu în viață el s-ar putea regăsi vulnerabil în situații de conflict.

Să luăm un exemplu: ești o antreprenoare la început de drum, ești de meserie arhitect de interior și vrei să-ți faci un birou de arhitectură propriu. N-ai încotro, clienții te așteaptă la prospecție la ora 8 seara, atunci au ei timp. Iar soțul și copiii te așteaptă acasă. Îți vei spune, evident, că ”mă vor înțelege, pentru că ceea ce fac, fac pentru noi toți”.

Asta funcționează doar dacă este o situație excepțională. Noi nu ne putem permite să pierdem acele ritualuri care sunt mai mult sau mai puțin sacre în fiecare familie, așa cum ar fi ca măcar o masă pe zi să o mâncăm împreună, în familie. Acela este un moment foarte important, de comuniune a familiei, în care ne adunăm cu toții în jurul unei mese. Dar dacă noi nu avem din șapte cine din săptămână decât două împreună, lucrul acesta s-ar putea să aibă repercusiuni.

Dar putem avea două cine și cinci mic-dejunuri?

Se poate și așa. Important este să găsim o variantă în care totuși să fim împreună. În matricea acestei familii se va fixa ideea că suntem flexibili, dar suntem totuși împreună, măcar în anumite momente-cheie ale zilei sau ale săptămânii.

La asta se reduce deci subiectul acesta? Să aloc timp familiei, să fiu fizic acasă?

Nu doar fizic. Sunt de exemplu unii antreprenori care lucrează de acasă și sunt toată ziua în preajma copiilor. Dar dacă vorbesc la telefon sau stau în fața unui ecran, asta nu înseamnă că sunt și emoțional sau afectiv prezenți alături de familia lor.

Dar numai tu știi că nu ești acolo din punct de vedere afectiv.

Ceilalți cu siguranță simt asta. Chiar și copilul bebeluș simte asta. De la cele mai mici vârste simt când mama mă privește. Când mă privește și mă vede pe mine, nu se uită la mine și se gândește la altceva.

Când abia împlinise doi ani, mama lui Daniel a hotărât să-l ducă la un spectacol de teatru de păpuși. Copilul căruia cu greu îi puteai ține atenția trează a fost fascinat de ceea ce se întâmpla pe scenă. La ieșirea din sală, mama a fost uimită că, preț de jumătate de oră, fiul ei năzdrăvan rămăsese fascinat de ceea ce văzuse. Douăzeci de ani mai târziu, Daniel este în școli și face spectacole cu marionete, iar astfel îi leagă afectiv pe copii de școala pe care ei sunt predispuși să o abandoneze.

Daniel nu a dorit să devină de mic păpușar. Visa să devină jurnalist. Fără să-și fi propus, tânărul a continuat să urmărească spectacole cu marionete. Câțiva actori l-au cooptat în diferite proiecte pentru amatori și a început să învețe de la ei tot ce înseamnă o producție de teatru de păpuși. A văzut cu câtă bucurie lucrau cei din jur. În acele momente a renăscut ceva în sufletul său, era o pasiune pe care spune chiar el ”o cam uitasem”. Cunoștințele dobândite până în acel moment nu erau satisfăcătoare. Daniel voia să învețe mai multe despre această artă. A fost pregătit de colegii lui și a dat examen la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, și a intrat la secția păpuși și marionete.

”Copiii cred că l-au sfătuit pe Pinocchio, dar în realitate se sfătuiesc pe ei înșiși”

Când era anul doi de facultate, și-a propus să producă propriile spectacole de teatru. A văzut că teatrele independente nu dau suficientă importanță spectacolelor cu păpuși. Atunci ambiționat a zis: ”Pot să fac mai bine!”. Ce mai trebuia? O echipă cu care să lucreze. Primul membru al trupei a fost mama. De profesie artist plastic, ea a creat primele marionete.

În 2011 a apărut Asociația Centrul Român pentru Educația Artistică și Socială (CREAS), care dorea să obțină finanțare pentru diferite proiecte educaționale. Ambițiile lui Daniel și ale asociației s-au întâlnit. Începutul a fost foarte greu. Fără niciun ban, au apelat la prietenii din breaslă care i-au ajutat fără să le ceară nimic. Nu după mult timp au reușit să câștige două finanțări pentru proiectul ”Pinocchio merge la școală”. Cu banii primiți au cumpărat materiale pentru păpuși, lumini profesioniste, au angajat un scenograf, manager de proiect, contabil. De atunci echipa a crescut. Au început să producă spectacole profesioniste și teatru educațional. Proiectul pentru care au obținut finanțarea este destinat copiilor din mediile defavorizate de la clasa I pana la clasa a IV-a, care nu au acces la cultură. Au început în București, dar au mers cu marionetele și prin satele Banatului sau ale Bărăganului. Au venit la spectacolele lor nu mai puțin de 1500 de elevi cu vârste între 6 și 12 ani.

În paralel au organizat ateliere de educație prin teatru. Ele erau susținute de actrița Dana Rotaru, care îi învăța pe profesori să aplice tehnici actoricești la clasă cu scopul de a-i face pe elevi să fie atrași de școală. Fie că juca într-un cămin cultural sau o sală de sport, Daniel împreună cu actorii Victor Bucur și Andra Mirescu, continua să meargă cu spectacolul ”Pinocchio” prin satele României.

”În primul rând îi învățam cum să urmărească o piesă de teatru, cum să se comporte”

După fiecare reprezentație are loc o sesiune de teatru forum. ”Încercăm să-i facem să ia parte la spectacol și să ne spună dacă sunt de acord cu protagonistul, Pinocchio. Dacă a luat deciziile bune, și dacă nu, cum trebuia să procedeze. Începem să reluăm povestea astfel și procedăm exact cum spun copiii. Ei îl sfătuiesc pe Pinocchio să nu mai asculte de vulpe, de motan, și să meargă direct la școală. În acel moment ei cred că l-au sfătuit pe Pinocchio, dar în realitate se sfătuiesc pe ei înșiși.”

Daniel spune clar și răspicat: ”Poveștile nu au vârstă”. De acest lucru s-a convins când a văzut multe persoane în vârstă care doreau să asiste la spectacolele pe care le susțineau în mediile defavorizate. ”Vedeam cum bătrânii din sate se bucurau că se întâmplă ceva la ei în sat. Vedeau o păpușă care prinde viață.”

”Arta are calitatea de a te face să te simți bine”

L-am întrebat pe Daniel ce crede despre o eventuală oră de teatru predată copiilor la școală. A răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: ”Da, ar fi potrivită. Copiii ar învăța să-și exprime ideile fără să simtă că sunt judecați de cei din jur. Există uneori o teamă în relația elev- profesor. Zicem lecția cu teama de a nu fi notați necorespunzător. Nu trebuie să devii mare actor, dar exercițiile pe care le propune teatrul sunt benefice pentru dezvoltarea persoanei.”

Pentru că directorii de școli nu au fost prea entuziasmați de propunerea asociației, managerul de proiect al echipei a apelat la ONG-ul Teach for Romania și de acolo au venit primele școli. După câteva spectacole au început să vină propunerile de colaborare din partea directorilor. Ei au fost cei care i-au îndrumat către acele școli în care riscul de abandon școlar este ridicat. În acest moment programul este în deplină desfășurare până la începutul lunii noiembrie. ” Acum avem șase școli care urmează să fie programate. Deja am programat trei!” spune Daniel gândindu-se la bucuria de pe fețele copiilor atunci când vor vedea spectacolul.

În ultimii trei ani Asociația CREAS a scos trei premiere: Frumoasa și Bestia, Aladin și Pinocchio.  L-am întrebat pe Daniel ce proiecte au pentru viitor și mi-a spus: ”În școli există bullying-ul și ne gândim la un viitor proiect pentru combaterea lui. Să adaptăm povestea Cenușăresei. De multe ori ne place să ne luăm de aspectul fizic și să nu vedem ce este în interiorul colegului.” Timpul se scurge foarte repede. Ceasul din teatru bate ora 16:00. Încep repetițiile. Actorii sunt chemați în scenă.

 Când Andreea a aflat că va fi mama a fost inundată de un val de bucurie! Era un copil mult-așteptat iar ea și-a propus să fie pregătită pentru noul rol pe care și-l asumase. A citit mult, a mers la cursuri de specialitate, a fost susținută de soț și familie. Rolul de mamă a luat-o totuși prin surprindere. Ceea ce se ivea în viața ei și a bebelușului minunat nu își avea soluția în cărți.  Nu exista o rețetă. Nu existau formule magice. Și a început să întrebe. Să dorească să discute cu alte mame care fuseseră acolo sau erau acolo. Ele ce simțeau? Lor cum li se întâmpla?

Foarte multe dintre lucrurile pe care le afla o făceau să  simtă că nu este mamă îndeajuns, că nu poate mereu, că se dăruiește puțin, că face lucrurile greșit. Și a început să se îndoiască de puterea ei de mamă.

Atunci când ești o MAMĂ NOUĂ, socializarea cu persoane cu aceleaşi interese şi preocupări, care trec prin experienţe similare, are multe aspecte benefice. Există însă şi multe dezavantaje în acest tip de interrelaționare.

Atunci când socializezi cu alte mame este bine să fii atentă la câteva lucruri şi să încerci să eviţi câteva reacţii la discuţiile pe care le ai cu ele. În permanență trebuie să pui totul în echilibru și să acționezi având maximă încredere în instinctele tale de mamă!

1. Evită să ceri sfaturi persoanelor cu păreri foarte puternice, rigide

Pentru ele există doar o singură variantă bună (cea pe care o practică ele) şi oricine face lucrurile puţin diferit este evident că nu face bine. Dacă discuţi cu astfel de persoane, care sunt sigure ca dețin adevărul absolut, rişti să crezi că tu nu faci bine, că nu eşti o mamă bună şi riști să devii nesigură, permanent nemulțumită de tine.

2. Evită să fii tu însăți rigidă!

Nu exista formule clasice, sau soluții universal valabile pentru situațiile ce apar în viața copilului tau. Un lucru se poate soluționa în mai multe feluri. Orice comportament al copilului se poate desfăşura puțin diferit, de la un copil la altul. Nu căuta soluţia clară şi ideală pentru orice. Uneori ea nu exista, iar soluţia potrivită pentru tine şi copilul tău poate fi un mixaj între mai multe soluţii ale mai multor mame. Sau o adaptare proprie, apărută din pură inspiraţie a ceva ce face o altă mamă!

3. Nu compara copilul tău cu pruncul altei mame

Nu toţi copiii dorm la fel, mănâncă la fel sau cresc la fel. Astfel de discuţii mereu comparative „Al meu face „aşa”. Al tău nu face?” reprezintă o sursă importantă de stres pentru proaspetele mămici şi unul din factorii care contribuie la nesiguranţa de sine a unei mame. Bucurați-vă de orice moment din viața micuțului, cu dinți sau fără, cu scutec sau fără, cu vorbe rostite sau doar cu zambete. Fiecare etapă este extrem de importantă! Nu vă doriți ca aceste etape să fie arse prea curand!

4. Evită discuţiile cu „mame-eroine”

Foarte multe mame, din dorinţa de a se prezenta într-o lumină pozitivă, de a fi percepute de ceilalţi ca  mame impecabile, împărtăşesc trunchiat experienţa lor, povestind doar părţile bune. Astfel de mame discută doar despre nopţile în care puiuţii lor dorm toată noaptea (şi nu menţionează nopţile în care se trezesc de 5 ori), povestesc doar întâmplările în care copilul a mâncat tot, devansează puţin vârsta la care copilul s-a întors, a stat în fund, s-a ridicat în picioare, a mers, a vorbit.

Tot ele susțin că totul este pur și simplu perfect în viața lor și că a fi proaspătă mămică este „floare la ureche”. Astfel de discuţii te pot face să te gândeşti că faci tu ceva greşit sau că e ceva în neregulă cu copilul tău.

5. Evită discuţiile cu mamele care se plâng mereu de cât de greu este

Aceste mame reprezintă cealaltă extremă faţă de cele descrise mai sus. Discuţiile cu ele te vor demoraliza şi te vor face să ai aşteptări catastrofale cu privire la evoluţia copilului tău. Dacă pruncii lor nu dorm toată noaptea la vârsta de doi ani, nu înseamnă că al tău copil care are acum câteva luni şi e normal să se trezească toată noaptea va face la fel până la doi ani. Nu uita că unor persoane le place să se victimizeze și exacerbează unele lucruri din dorința de a fi luate în considerare sau de a primi mai multa atenție și sprijin.

Andreea a reusit să înțeleagă că instinctul ei de mamă este cel mai important. S-a străduit să îl valideze în ea și să îl pună la treabă. De acum știe: nimeni și nimic nu poate interveni între ea și copilul său!