Într-o lume în care educația timpurie este adesea privită prin prisma programelor și a rezultatelor, există oameni care reușesc să redea esența acestei profesii: conexiunea umană. Pentru ei, grădinița nu este doar un loc al primelor litere și cifre, ci spațiul în care se formează încrederea, emoțiile și primele repere de viață.

Am stat de vorbă cu Anamaria Zelincă, o educatoare  tânără, la început de drum, care își construiește o carieră în sistemul de educație cu răbdare, sensibilitate și multă dedicare, găsindu-și locul printre cei mai sinceri „profesori” – copiii. Dincolo de activități și planificări, ea vorbește despre empatie, limite, bucurie și despre acele „semințe” invizibile pe care le plantează zilnic în sufletele celor mici.

Să o cunoaștem!

Ce v-a atras către lumea copiilor mici și nu către alte niveluri de învățământ?

Cred că sunt două motive la mijloc. În primul rând, îi asociez pe cei mici cu niște îngerași…au un suflet inocent, sincer și pur. Pentru mine est un privilegiu să fiu înconjurată zilnic de ei. Iar în al doilea rând, mă regăsesc în toată ”agitația” și creativitatea de care e nevoie în activitățile de la grupă.

Există un moment din începutul carierei care v-a confirmat că sunteți pe drumul potrivit?

La început eram  destul de neîncrezătoare și temătoare. Trecerea de la  practica din liceu, unde mergeam o zi pe săptămână, la propria mea grupă a fost o schimbare mare. Am început să mă îndoiesc de mine si de ceea ce știu, însă, cu timpul, am prins curaj și m-am înscris la examenul de definitivat. Totul s-a schimbat în momentul în care am susținut prima inspecție la grupă și am primit calificativul ,,foarte bine” , alături de multe aprecieri pentru activitățile desfășurate. Atunci am simțit, cu adevărat, că sunt pe drumul potrivit. A fost momentul în care încrederea a început să înlocuiască teama.

Cum reușiți să creați o legătură autentică cu fiecare copil?

Prin dragostea reală pentru copii și această meserie. Legăturile autentice nu se construiesc forțat, ci se simt. Atunci când copilul se simte văzut, ascultat și acceptat, legătura apare firesc.

Ce v-au învățat copiii, de-a lungul timpului, despre viață?

Sunt multe lecții, însă cea mai importantă pentru mine este să fiu prezentă și să mă bucur, asemenea unui copil, de tot ce mi se oferă.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să „plantați semințe” în sufletul unui copil?

Pentru a planta semințe în sufletul unui copil, este nevoie să pregătesc terenul. Eu aleg să fac acest lucru  printr-un climat educațional cât mai benefic pentru preșcolari. Apoi, semințele pot fi plantate și îngrijite  în fiecare nouă zi pe care o petrecem împreună.

Care sunt cele mai dificile momente în această profesie și cum le gestionați?

Momentele dificile apar atunci când îmi doresc să fac mai mult, dar nu pot. Nu din rea voință, ci pentru că nu dispun mereu de resursele financiare necesare pentru a pune în practică toate ideile mele. Sunt atâtea idei si materiale folositoare, dar și costurile sunt ridicate. Aloc un buget materialelor de care am nevoie, dar nu reușesc să acopăr totul…de aceea uneori mă limitez doar la ce am.

Cum gestionați diferențele dintre copii (emoționale, sociale, familiale)?

Prin diferite povești și dialog constant. Îmi rezerv timp pentru a asculta fiecare copil atunci când are nevoie. Îmi place să le transmit ideea ca a fi diferit nu însemna ”rău”, ”greșit”, ci este perfect normal. Fiecare este special tocmai prin aceste diferențe.

Ce valori considerați esențiale în educația timpurie?

Dragostea pentru cei din jur, răbdarea, iertarea, disponibilitatea de a fi alături de ceilalți.

Credeți că sistemul educațional actual susține suficient rolul educatoarelor?

Din păcate, nu. Din păcate, nu. Așa cum am menționat și mai sus, există, în primul rând, nevoi financiare. Sunt necesare materiale pentru a face activitățile cât mai atractive; nu este suficientă o foaie și câteva creioane colorate. Cele mai multe grădinițe și școli nu dispun de un buget pentru astfel de resurse, astfel că educatoarea ajunge să investească din propriul salariu pentru a crea „magie” la grupă.
Un alt aspect este faptul că educatoarea îndeplinește adesea și roluri suplimentare, apropiate de cele ale unui îngrijitor, depășind atribuțiile prevăzute în fișa postului.

Cum ar trebui, în opinia dumneavoastră, să arate educația ideală pentru copii?

Educația ideala nu înseamnă doar acumulare de informații, ci formare de oameni.  Copilul nu vine la grădiniță doar să știe cifrele, ci și pentru a-și recunoaște emoțiile, pentru a înțelege de ce anumite comportamente sunt nepotrivite și pentru a respecta și impune limite. Consider că dezvoltarea emoțională și socială este la fel de importantă ca cea cognitivă.

Cum v-a schimbat această meserie ca om?

Această meserie m-a schimbat profund. La 19 ani, când am început această carieră, eram la rândul meu, un copil. Am crescut, am învățat și m-am modelat cu fiecare generație pe care am avut-o. În tot acest timp, am înțeles că nu pot da mai departe dintr-un ,,rezervor,, gol”, așa că acum mă asigur prima dată că eu sunt bine, pentru a putea oferi, tot ce e mai bun.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj fiecărui copil pe care l-ați educat, care ar fi acela?

Mă bucur ca am avut ocazia să fac parte, pentru o scurtă perioadă, din viața voastră.

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, „a lăsa o urmă” în viața unui copil?

Cred că, oricât m-aș strădui,   copiii nu își vor aminti peste ani toate activitățile de la grădiniță, poate doar vag. Însă, cu siguranță, își vor aminti cum s-au simțit. Pentru mine, ,,a lăsa o urmă” în viața unui copil, înseamnă să vină cu drag la grădiniță și să se simtă  bine acolo.

Proiectul educațional „Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor” continuă să crească și începând cu anul 2025, își extinde activitățile la nivel național, dorind să ajungă în tot mai multe instituții de învățământ din România. Prin această inițiativă, ne dorim ca elevii să își dezvolte gândirea critică, abilitățile de comunicare și să participe activ la dezbateri pe teme relevante pentru societatea contemporană.

Pe 7 februarie 2025, în incinta Colegiului Economic „Maria Teiuleanu” din Pitești, a avut loc a șaptea ediție a acestui proiect. Elevii de clasa a XI-a au fost invitați să participe la o sesiune interactivă de dezbateri, concepută pentru a le stimula curiozitatea intelectuală și pentru a le oferi un cadru în care să își exprime opiniile într-un mod argumentat și structurat.

Evenimentul a fost organizat sub forma dezbaterilor socratice, o metodă didactică ce promovează dialogul deschis, analiza logică și explorarea ideilor din multiple perspective. Elevii au avut ocazia să își dezvolte abilitățile de argumentare și să învețe să respecte și să înțeleagă punctele de vedere ale colegilor lor. Schimbul activ de idei a creat o atmosferă dinamică, transformând dezbaterea într-o experiență de învățare captivantă.

Coordonarea sesiunii a fost asigurată de Luca Onica și Ispas Andrei Gabriel, reprezentanți ai Asociației Culturale Matricea Românească. Sub îndrumarea lor, elevii au fost provocați să își folosească gândirea critică, să colaboreze eficient și să își exprime ideile într-un mod clar și convingător. Atmosfera deschisă și constructivă a permis fiecărui participant să se implice activ în discuții și să își depășească limitele în exprimare.

Mulțumim Colegiului Economic „Maria Teiuleanu” pentru găzduire și sprijinul acordat organizării acestui eveniment. Extinderea acestui proiect la nivel național reprezintă un pas important în formarea unor tineri pregătiți să facă față provocărilor societății moderne, contribuind astfel la dezvoltarea unui viitor bazat pe educație, dialog și gândire critică.

Aurelia Curelaru este mijlocitorul dintre o limbă oficială a UE și predarea interdisciplinară. Creează punte între elevi și limba franceză, între generațiile de azi și programele de formare continuă pe care le urmează pentru a fi în „trend”, între matematică, geografie și istorie și disciplina ce o predă zilnic.

Nu își are rădăcinile în Vaslui, dar natura vieții, ori un joc hazard al întâmplărilor a condus-o la Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir” din acest oraș, Școala nr. 2, cum o cunosc localnicii. Este din 2021 aici, deși nu-i ajung degetele de la ambele mâini să numere anii de experiență la catedră.

Am povestit despre cum e să modeleze caractere, despre ce își ia frumos pentru suflet din meseria aleasă, dar și despre orașul și școala care sunt bucată din viața sa. Să o cunoaștem pe Aurelia Curelaru, profesoara premiată Merito 2024!

Cum arată portretul unui dascăl excepțional prin ochii dumneavoastră?

Un dascăl excepțional este un profesor care iubește copiii și cu răbdare, perseverență, responsabilitate, multă cercetare și studiu îi motivează să învețe pentru a-și descoperi pasiunile, interesele, cultivându-le, totodată, o disciplină a muncii și gândirea creativă.

Ați ales să construiți caractere, să modelați cele mai pure suflete, să vă aplecați cu dragoste asupra preadolescenților și adolescenților. Ce vă luați frumos pentru suflet din meseria aceasta?

Adolescenții sunt minunați, îmi oferă energie pozitivă și provocări pe măsură. Ei sunt sinceri și îmi dau din bunătatea lor, îmi împărtășesc temerile, aspirațiile lor și trăiesc alături de ei emoții puternice, altfel spus… suflul tinereții.

V-ați cunoscut mereu traseul în viață sau ați jonglat cu mai multe roluri în societate?

În adolescență mi-am dorit să fiu traducător, mi se părea o ocupație extrem de interesantă, să trăiești alături de cel care scrie în limba lui și apoi să găsești cuvintele potrivite pentru a reda mesajul în limba maternă. Astfel, credeam eu, trăiești în două lumi în același timp.

Cum e Aurelia-omul de acasă? Cum e Aurelia-omul de la catedră?

Omul de acasă – modest, poate retras căruia îi place să citească literatură, să meargă la teatru și să se delecteze urmărind filme de aventură, de inspirație istorică și să mai scotocească printre cărți vechi, inscripții și hrisoave… poate înnoadă o poveste, o altă pasiune a copilăriei, istoria.

Omul de la catedră –  un profesor plin de energie, implicat în viața școlii, pasionat de teatru și de materia pe care o predă elevilor.

Sunteți de mai bine de un deceniu bucată din sistemul de învățământ. Vă pregătiți pentru fiecare întâlnire cu elevii?

Eu încerc să transform întâlnirile cu elevii mei în momente speciale, pentru a le menține viu interesul față de cultura francofonă și limba franceză. Astfel, îmi pregătesc secvențele didactice, ținând cont de cunoașterea elevilor, de interesele lor, vârstă și nivelul de studiu al limbii franceze. Lecțiile mele au o poveste, le place copiilor să se simtă parte din poveste și activitățile ludice sunt mult așteptate, atunci când transformăm sala de clasă într-un spațiu de joc sau scenă.

Timpul vă permite să vă dedicați și altor proiecte sau la mijloc e nevoia de a aduce în școală noi și noi activități pentru a crește calitatea și succesul școlar?

Timpul îl împart între activitățile dedicate copiilor și dorința de a ține pasul cu noile provocări din domeniul educației.

Cum arată școala în care predați?

Școala în care predau cele mai multe ore este o școală cu profesori responsabili, elevi sinceri, drăgălași, veseli și cu multe dorințe de a „ajunge cineva în viață”, cum spun ei. Școala ne oferă condiții bune pentru a ne desfășura activitățile, are acreditare Erasmus+ până în 2027 și elevii noștri, prin străduința și implicarea doamnei director, au șansa să participe la diverse schimburi culturale și lingvistice, iar profesorii să participe la cursuri de formare profesională în statele UE.

Despre comunitatea în care predați, ce îmi puteți spune?

Orașul nostru este liniștit, cu oameni foarte serioși care doresc să aibă un trai decent. Tinerii sunt foarte talentați, responsabili și foarte implicați în activitățile de voluntariat și activitățile civice prin care își doresc să ajute familiile vulnerabile.

Dar dacă ar fi să descrieți în câteva rânduri cum sunt copiii de azi, ce cuvinte ați alege?

Copiii de astăzi sunt creativi, inteligenți, dar și sensibili. Ei au nevoie să fie înțeleși pentru a le fi un sprijin real în viața lor.

I-ați câștigat pe elevi în limba franceză și cunoaștem că fiecare profesor are „farmecul” său, ca să nu zic „metodele” mai exact. Ce atuuri ați purtat mereu cu dumneavoastră?

Pregătirea cu responsabilitate a orelor, studiul individual, creativitatea, buna dispoziție, ludicul și feedbackul real din partea elevilor. I-am invitat pe elevi să fie criticii orelor, să pună în lumină punctele tari și punctele slabe ale activităților, iar eu am luat în considerare sugestiile lor în proiectarea didactică.

Aveți o abordare interdisciplinară. Considerați că înțeleg mai bine unele concepte atunci când se îmbină mai multe domenii experiențiale?

Elevii noștri au nevoie de a vedea cum se îmbină cunoștințele din diverse domenii, precum geografia, istoria, limba română, educația civică, muzica, cinematografia în viața de zi cu zi. Conceptele abstracte sunt greu de înțeles uneori, iar elevii au nevoie de experiențe de învățare în care să se folosească de cunoștințele dobândite la celelalte materii. Un simplu proiect de grup, cu o sarcină provocatoare de a crea un filmuleț de promovare a unei rețete dintr-o anumită zonă francofonă suscită interes, solicită cunoștințe de geografie, istorie, TIC, arte plastice, creativitate și cunoașterea rigorilor lingvistice ale limbii franceze. Și copiilor le plac asemenea proiecte, aceste sarcini cu caracter interdisciplinar.

Lucrați diferențiat. De unde toate resursele?

Clasele noastre de elevi nu sunt omogene, elevii au niveluri de înțelegere și ritmuri de învățare diferite. Pedagogia diferențiată ne oferă câteva direcții de urmat pentru a oferi elevilor șansa să atingă standardele cerute de CECRL (Cadrul Comun de Referință pentru Limbile străine) în dobândirea competențelor lingvistice de comunicare într-o limbă străină de circulație internațională. Unii elevi au nevoie de sprijin mai mare din partea profesorului, tocmai de aceea eu creez activitățile didactice în funcție de nevoile elevilor (nevoi descoperite în urma evaluărilor inițiale, de parcurs și sumative). Prin stagiile profesionale CREFECO am descoperit modalități de a construi activități relevante prin care elevii să atingă progresul în ritm propriu, așa se face că în aceeași clasă, elevii capabili de performanță și elevii care au nevoie de ajutor se simt minunat și colaborează, cooperează.

Care sunt indicatorii principali care vă arată că trebuie să lucrați/predați individualizat?

Rezultatele elevilor la evaluările naționale și la testele PISA, admiterea elevilor la licee și, ulterior, integrarea tinerilor pe piața muncii.

De unde ar trebui să plece schimbarea în educație?

Cred că schimbarea în educație stă în mâinile fiecărui profesor, care se pregătește să-și întâlnească elevii și, cu responsabilitate, îi călăuzește pe drumul cunoașterii.

Ce ar trebui să se întâmple la nivel macro pentru a atinge un ideal educațional?

Schimbările din societate influențează puternic educația, astfel încât este afectată uneori relația părinte-elev-profesor. Valorizarea școlii și a principiilor ei ar schimba și percepția asupra necesității școlii în societatea contemporană. Cât despre curriculum, în gimnaziu, acesta este centrat pe competențe, pornind de la Recomandările Comisiei Europene, însă ar fi necesară implementarea unor standarde, cu descriptori de performanță și pentru celelalte materii școlare, ca în cazul limbile străine. Astfel sistemul de evaluare-notare și implicit de progres în învățare al elevului ar beneficia de multiple ameliorări.

Pe 16 decembrie 2024, în incinta Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc” din București, a avut loc a șasea ediție a proiectului „Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor”. Elevii de clasa a IX-a au fost invitați să participe la o sesiune interactivă de dezbateri, menită să le dezvolte abilitățile de comunicare și să le stimuleze gândirea critică încă din primii ani de liceu.

Evenimentul a fost construit în jurul principiilor dezbaterilor socratice, o metodă care încurajează dialogul deschis, întrebările profunde și explorarea ideilor din perspective multiple. Acest format le-a oferit elevilor o oportunitate unică de a-și exprima opiniile, de a argumenta cu logică și de a învăța să respecte punctele de vedere ale colegilor. Atmosfera plină de energie și schimbul liber de idei au transformat activitatea într-un moment educativ memorabil.

Coordonarea sesiunii a fost asigurată de Luca Onica și Ispas Andrei Gabriel, reprezentanți ai Asociației Culturale Matricea Românească. Sub îndrumarea lor atentă, elevii au fost provocați să își dezvolte gândirea analitică, să colaboreze eficient și să își depășească limitele în exprimarea ideilor. Datorită abordării deschise și încurajatoare, fiecare participant s-a simțit implicat și valorificat în cadrul discuțiilor.

Mulțumim Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc” pentru găzduire și sprijinul acordat acestui eveniment. Astfel de inițiative sunt esențiale pentru formarea unor generații capabile să navigheze complexitatea lumii contemporane, pregătindu-i pe tineri să devină lideri ai schimbării pozitive.

Este primul cadru didactic din familia sa și este foarte mândră de rolul pe care l-a îmbrățișat în societate. Pe când unii la 19 ani încă se mai întreabă ce să facă cu viața lor și ce meserie să urmeze, Alina Vlăsceanu împarte din tainele cunoașterii cu copiii preșcolari. Este în al doilea său an de învățământ și este, poate, în ochii unora un copil printre copii, dar simte că este locul ei acolo. Ambiția și pasiunea o țin în mijlocul celor mici, iar dorința o împinge numai spre o evoluție frumoasă, treptată.

Nu stă cu mâinile la spate, nici nu o vezi la catedră de prea multe ori, ci întinde brațele să șteargă lacrimi, să cuprindă suflete,  să fere zâmbete. Are cea mai jucăușă și distractivă meserie și promovează valori sănătoase în rândul copiilor. Să o cunoaștem pe Alina!

Când v-ați împrietenit cu gândul de a avea o carieră în învățământ?

Am îmbrățișat acest gând undeva prin adolescență, deși am primit semne de mică referitoare la faptul că acesta va fi drumul meu. Părinții mei mă porecleau „educatoarea”, deoarece eram singura care nu plângea la grădiniță și o ajutam pe doamna educatoare să-i liniștească pe ceilalți colegi. În clasa I, obișnuiam să îi explic colegei mele de bancă cum să scrie corect anumite litere. Prin clasa a VII-a, după ce o colegă a luat o notă mică, m-am oferit să o ajut, invitând-o la mine acasă pentru a-i explica anumite noțiuni. În scurt timp, și-a dublat notele. În clasa a VIII-a, am avut parte de un moment important de încredere din partea profesoarei mele de română, care mi-a încredințat sarcina de a preda un conținut în absența ei, sub supravegherea unui profesor suplinitor. Acest moment a confirmat că drumul pe care l-am ales este cel corect și a consolidat decizia mea de a urma o carieră în învățământ.

De obicei, când suntem mici prin exercițiul imaginației, îmbrățișăm diverse meserii. Pe rând suntem ba medici, ba polițiști, ba pompieri. Dumneavoastră, în perioada copilăriei, ce doreați să vă faceți când aveați să creșteți mare?

Surprinzător, meseria de educatoare nu se afla pe lista mea. Visam să devin un spion sub acoperire cu atribuții foarte importante. Jocul meu preferat era „de-a spionul” și îmi plăcea la nebunie să-mi spionez bunicii când își făceau treburile prin gospodărie. Nu eram un spion prea bun; bunicii mei știau mereu când eram prin preajmă. Dar, știți cum sunt bunicii… ei ne fac copilăria mai frumoasă, așa că intrau întotdeauna în joc și se prefăceau că nu mă văd sau aud. Acum, îi mai „spionez” doar pe preșcolarii mei din când în când, în momentele când le ofer mai multă libertate. Nici acum nu mă pricep prea bine, căci de fiecare dată sunt observată și implicată în joacă.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? Este una liniară și studiați în domeniul în care activați?

Îmi organizez timpul la facultate în funcție de programul de la grădiniță, unde colegii și profesorii mă cunosc drept „doamna educatoare”. Acest lucru îmi oferă uneori un mic avantaj.

Sunt studentă la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București, la specializarea „Studii de Securitate”. Deși nu urmez un parcurs tipic pentru un educator, această specializare mă ajută să înțeleg mai bine contextul social și politic în care trăim. Politica și educația pot contribui împreună la realizarea unor schimbări pozitive, dacă sunt abordate corect. Dacă voi avea un viitor politic, acesta va fi cu siguranță legat de educație, ceea ce îmi va oferi o înțelegere mai profundă a nevoilor reale din sistemul de învățământ, aflându-mă încă de la  17  ani la firul ierbii, pornind de la școli de vară la care eram voluntar.

În ce școală vă găsim și de când?

Sunt educatoare de un an. Mi-am păstrat postul  de la Grădinița „Steluța” din București și intenționez să rămân aici câțiva ani buni, deoarece această grădiniță este locul meu de suflet, a doua mea casă. De un an de zile sunt nelipsită de aici și îmi doresc să fiu prezentă în continuare cât de mult posibil.

Apropo de școală, cum e unitatea în care predați prin inima și ochii dumneavoastră?

Prin inima mea de 20 de ani și prin ochii mei de educatoare, unitatea în care profesez este un loc plin de aventură. Nu este nici cea mai frumoasă, nici cea mai puțin frumoasă instituție, dar este a mea și o iubesc. Este o instituție vie datorită colectivului  și  a copiilor. Ca în orice colectiv, există tipologii diferite de oameni. Norocul meu este că aici am întâlnit mai mulți oameni care sunt ca mine și care reprezintă un motiv în plus pentru care zâmbesc când sunt la muncă.

Dar copiii? Dacă ar fi să le faceți un portret, cum ar suna acesta în câteva fraze?

Copiii nu sunt doar obiectul muncii, beneficiarii primari,  ei reprezintă totul. Nu știu dacă sunt în măsură să le fac un portret, dar pot spune câteva cuvinte pe care le simt atunci când mă gândesc la ei: IUBIRE, LINIȘTE, PACE, PURITATE, ENERGIE, ADRENALINĂ, SENS, CULOARE și BINECUVÂNTARE.

Un copil este cel mai de preț dar pe care un om îl poate avea, iar noi, cadrele didactice, suntem înconjurate de aceste daruri. Ce poate fi mai frumos de atât?

Sunt diferiți copiii de azi față de copiii de pe vremea dumneavoastră?

Am 20 de ani și mă consider un copil mai mare. Diferența de vârstă dintre mine și copiii cu care lucrez nu este foarte mare. Privind în trecut și comparând cu prezentul, observ câteva diferențe—unele pozitive, altele negative. Este firesc să fie așa; există un echilibru.

Văd la ei un potențial de a face lucruri mărețe, mult mai mult curaj și energie, dar observ și un grad mai mare de încăpățânare și rezistență la sugestii. Generația mea a fost puțin diferită, dar nu foarte departe de cele menționate mai sus. În rest, am fost la fel—copii care s-au bucurat de copilărie. Poate că am fost puțin mai autonomi, datorită faptului că pe atunci părinții ne mai lăsau să sărim prin bălți, să ne mai  jucăm în noroi și să ne mai împiedicăm de șireturile desfăcute pentru că „nu știam” să facem fundițe… vremuri demult apuse 😊.

Sunteți o tânără educatoare care împărtășește din tainele cunoașterii cu copiii mici. Dar au fost, oare, părinții sceptici din pricina vârstei? Cum i-ați simțit?

DA! Scepticismul părinților l-am resimțit încă din primul an școlar în care am profesat (2023-2024). Era suficient să le spun: „Eu sunt Alina Vlăsceanu, absolventă de liceu pedagogic, am 19 ani și anul acesta este debutul meu în învățământ.” Am simțit frica lor și i-am observat cum se priveau între ei, dar acest aspect nu m-a speriat, ci m-a motivat să le dovedesc de ce sunt capabilă. Pe parcursul anului, s-au convins singuri că și un tânăr de 19 ani poate face o treabă bună la catedră. În iunie, când s-a terminat anul școlar și a trebuit să ne luăm adio pentru că preșcolarii terminau grădinița, am simțit recunoștință. Am primit mulțumiri și mi s-a spus că am făcut ca grădinița să aibă sens pentru copiii lor, că am reușit să-i fac să vină cu drag. Anul acesta am preluat grupa mică, cu alți părinți și, sper eu, cu mai puțin scepticism. Să vedem cum reușim să-l eliminăm și de data aceasta!

Ce vă luați frumos pentru suflet de la meseria pe care o aveți?

Sufletul meu s-a educat să asimileze doar ceea ce este bun, frumos și productiv. Meseria aceasta îmi oferă mișcare, zâmbete sincere în fiecare moment, pace, fericire și motivație. Îmi dă un sens pentru care trăiesc și mă motivează să fiu un om bun. Cred că acesta este scopul pe care îl avem pe pământ: să fim oameni buni și să împărtășim binele și frumosul.

Și totuși, cine v-a insuflat plăcerea pentru această meserie ? Poate un membru din familia dvs.?

Poate bunătatea, răbdarea și încelepțiunea bunicii, poate energia și empatia mamei, sau puterea de muncă a tatei. Nu știu! Eu sunt primul cadru didactic din familia mea! Tind să cred că sufletul mi-a inspirat această profesie. Așa am simțit, aveam impresia că doar la acest lucru sunt bună. Pe parcurs am înțeles că sunt pricepută la mai multe lucruri, dar așa pricepută cum sunt la catedra nu sunt nicăieri.

Însă, pot face apel la faptul că școla devine a doua familie, iar aici chiar am avut profesori de la care m-am inspirat. Doamna profesoară Vlăsceanu Nicoleta, profesora de română, este cu siguranță modelul meu. De la dânsa am învățat că un profesor bun nu este doar un profesor, ci și un priten implicat în viața unui elev și după ore. La liceu am fost norocoasă să am două diriginte. Prima dirigintă a fost doamna profesoară Radu Florentina, profesoara de pedagogie, care a crezut în mine când nimeni nu o făcea.De la dânsa am învățat cât de important este să susții un copil în orice situație. Cea de-a doua dirigintă este doamna profesoară Ghiță Tatiana, profesoară de română. Dânsa m-a impresionat prin modul cum a reuțit să ne facă colectivul mai unit, fapt ce m-a motivat să vreau să accentuez acest factor la grupa mea.

Aș vorbi și despre Profesorii MERITO (Liliana Chivulescu, Florentina Tituleac, Tatiana Cauni, Mraișca Morari, Coziana Zaharia, Daniela Ionele, Marian Cârlig și nu numai), care de la un  timp  au un efect pozitiv asupra formării mele profesorale. De la ei am învățat să fiu altfel și să îmi placă să fiu așa.

Ce valori ați primit acasă și doriți să le transmiteți copiilor de la grupe?

De la tatăl meu am învățat că o greșeală recunoscută este pe jumătate iertată. Astfel, aplic la grupă principiul sincerității cât de mult se poate. De la mama mea am înțeles cât de important este să muncești pentru ce-ți dorești. Astfel, nimeni la grădiniță nu primește recompensă dacă nu finalizează sarcina de lucru. Bunica mea m-a învățat că orice lucru stricat se poate repara. Astfel, dacă se întâmplă să rupem o jucărie, nu trebuie să plângem pentru că sigur găsim o soluție să o reparăm.

Provin dintr-o familie modestă, dintr-o familie care m-a învățat să fiu om indiferent de unde mă duce viața. Promovez cu drag valorile ce țin de: bun simț, iertare, omenie și curaj, valori pe care le am de la ei.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

În ultima perioadă, m-am axat pe pagina mea de blog. Recent, la sfârșitul lunii august, am inițiat un proiect de suflet: o mișcare activă prin sesiuni Zoom pentru debutanți. Aceste sesiuni constau în discuții pe subiecte proiectate sau libere, menite să-i ajute să-și gestioneze emoțiile, să se simtă înțeleși și să se dezvolte frumos în primul lor an de muncă și nu numai. Urmează să particip la un curs de formare oferit de Fundația Noi Orizonturi prin Clubul IMPACT-Imbatabilii, după care voi co-facilita ateliere pentru elevi din trei școli din Ploiești. De asemenea, plănuiesc să fac lucruri frumoase cu ForLife, dar deocamdată rămâne secret. Și, dacă mai rămâne timp, sunt deschisă la alte oportunități. Aceasta sunt eu—mereu în mișcare.

Tânărul Adelin Stanciu este bucată din sistemul de învățământ românesc. Predă biologie de câțiva ani. A urmat în paralel și masteratul în criminalistică la Facultatea de Drept. Le povestește azi elevilor pe care îi are în față despre combaterea consumului de droguri și a altor substanțe psihoactive, despre testele ADN utilizate în criminalistică, la locul unei fapte penale, despre tehnici de comportament simulat, legând asta de lecțiile despre sistem nervos. Nu o face cu mâinile la spate. Din contră, la clase nu intră niciodată cu ele goale și nici nu poartă catalog la subraț, ci doar intră cu inima deschisă și zâmbetul larg.

Este tânăr și este foarte îndrăgit de elevi pentru că se îmbracă zilnic cu entuziasm.  Zace în el o dorință mare de a performa în sistemul educațional și reușește. Anul acesta a primit un nou titlu în societate. A fost premiat și aplaudat la scenă deschisă în cadrul Proiectul MERITO anul acesta.

”Când sunt nevoit să mă prezint, spun, de regulă, că sunt un om pasionat de biologie care a devenit între timp profesor. Asta mă definește: pasiunea cu care privesc această disciplină și modul în care încerc să o insuflu celor din fața mea.”

Aveți o licență în biochimie, un masterat în genetică moleculară și unul în criminalistică. Vă perfecționați continuu. De unde această motivație?

Îmi place să cred că sunt într-o ascensiune a carierei. Încă nu a intervenit acea ”plafonare” de care se plâng mulți după un număr x de ani de vechime în muncă. Mereu caut cursuri noi de formare, idei inovatoare pe care să le încerc la lecții, lucruri interesante de aplicat, domenii noi de studiu. Cunoscând atent cât mai multe domenii de activitate, cu atât aș putea și elevilor să le ofer ghidaj în alegerea unei viitoare cariere. În liceu nu m-am putut decide dacă să mă dedic total biologiei sau să o combin cu chimia și de aceea am ales specializarea biochimie, din cadrul Facultății de Biologie. Dintre toate ramurile biologiei am ales apoi să aprofundez genetica moleculară. Pentru mine, nu există ceva mai fascinant decât lumea abstractă, nevăzută ochiului liber și încerc să redau și elevilor din pasiunea mea, într-un mod interactiv și atractiv.

Și totuși, de ce criminalistică? Ce gând porți odată cu această specializare?

Dacă asociem imediat cuvântului ”criminalistică” imagini și știri alarmante de spețe cu persoane răpite sau ucise, da, poate ar părea ciudat ca un profesor să aibă asemenea domeniu de interes. Am urmat masteratul în criminalistică, de la  Facultatea de Drept nu pentru intenția de a lucra efectiv în acest domeniu – laboratoare de control vamal, de exemplu-, ci pentru a ieși puțin din comoditatea termenilor tehnici, specifici biologiei care a domnit peste mine 5 ani. Am vrut să testez dacă domeniul acesta are lucruri interesante de oferit. Astăzi informațiile acumulate îmi permit să prezint elevilor despre prevenția și combaterea consumului de droguri și a altor substanțe psihoactive, despre testele ADN utilizate în criminalistică, la locul unei fapte penale, despre tehnici de comportament simulat, legând asta de lecțiile despre sistem nervos etc.  Am observat interes atunci când povestesc asemenea lucruri și intenționez chiar să concep un opțional prin care să aprofundez cu cei interesați.

1. Haideți să o luăm și cu începutul ca să leg informațiile și să înțeleg de unde vine iubirea pentru această disciplină! V-a insuflat cineva în familie această plăcere pentru biologie?

Am stat de mic printre plante, iar mama mi-a fost cel mai bun profesor. M-a făcut să devin curios, să colecționez insecte sau să presez plante, să caut prin pământ furnici sau mă urmăresc animale dubioase. Tot ce era ”viu” în jurul meu m-a apropiat de această disciplină fantastică: biologia. Îmi mai aduc aminte și cum mama urmărea emisiuni din domeniul medical, iar invitații explicau atât de simplu, încât eu îmi luam notițe pe un caiet, deși aveam maxim 12-13 ani.

2. Când suntem mici, intrăm des prin exercițiul imaginației în diferite roluri și suntem pe rând ba medici, ba dascăli, ba polițiști. Vă visați la catedră de mic?

Nicidecum! Am cochetat mulți ani cu dorința de a deveni medic – citeam termeni medicali complicați din cărțile din casă, deși nu îi înțelegeam, urmăream emisiuni, îmi puneam ”semnătura de doctor” pe orice foaie și mă visam că operez. Nu țin minte să fi avut vreo dorință nebună de a fi profesor, deși acum conștientizez că îmi vine mănușă. Însă îmi plăcea să învăț, explicând cu voce tare ca și când în fața mea mai erau alți oameni.

3. După o copilărie plină de vise, intrăm în câmpul școlii și urmăm anumite specializări. Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? 6. Dar profesionale? Unde ați mai predat?

Am fost ciudatul ăla căruia îi plăcea școala și abia aștepta să treacă vara, să ajung din nou la lecții. De-a lungul timpului mi-am pus în acțiune toate abilitățile și am încercat să absorb informații din cât mai multe domenii. Au fost multe sacrificii făcute, însă au urmat și reușite. Am fost șef de promoție în gimnaziu și apoi în liceu, dar m-am menținut în vârf și în facultate. Mereu mi-am evaluat șansele de la început: dacă știu cu un lucru este realizabil, atunci ofer 100 % pentru a-l îndeplini. Am încercat să fiu cap și nu coadă, model pe care îl insuflu acum și elevilor mei. Gândeam că voi avea un traseu măreț în cercetare, însă după terminarea facultății mi-a venit un gând: să încerc să susțin examenul de titularizare. Nu mă așteptam să iau o notă foarte mare și să încep chiar de atunci cariera de profesor. Totul a urmat ca un bulgăre de zăpadă. Am început să-mi fac materiale interesante, să predau lecțiile cu pasiune, să mă implic în proiectele școlii și văzând că  ceilalți că apreciază, am oferit din ce în ce mai mult. În prezent sunt profesor de biologie în cadrul Liceului Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar pentru impactul dovedit asupra elevilor de-a lungul timpului, pentru pasiunea depusă în predare și entuziasmul oferit în modelarea elevilor, anul acesta am fost unul dintre cei 11 profesori laureați Merito, la Gala Merito, ediția a IX-a.

Cum e să fiți un tânăr profesor?

M-am dezvolvat în cinci ani de activitate, cum nu reușesc alții în zeci de ani. Nu spun că totul a fost perfect de la început și am primit numai lauri. Am experimentat, am adus inovație, am fost pus în fața unor probleme greu de gestionat, am și dat-o în bară, am și avut reușite. De la ”firul ierbii”. Să fii profesor la 21 de ani, fără prea multe metode la purtător, este greu. Am vrut de multe ori să-mi dau demisia fiindcă îmi creasem niște așteptări prea mari. Aveam impresia că totul trebuie să decurgă perfect așa cum îmi plănuiam de acasă. Uitam componenta afectivă și faptul că în fața mea sunt…oameni. În timp, am învățat să fiu flexibil, să mă adaptez în diverse contexte și să ofer lucruri interesante chiar și pentru cel mai dezinteresat elev.

Prin ce ați reușit să învingeți una dintre prejudecățile pe care le are încă societatea cum că cei tineri, fără prea multă experiență, nu pot fi la fel de buni ca cei cu vechime?

A fi un profesor bun nu ține de anii de vechime. Desigur, intrând în contact cu fel de fel de situații, capeți și abilități de gestionare mai bună a problemelor. Un profesor tânăr merge mai mult pe intuiție, pe ce crede el că ar fi bine să facă, însă cu timpul conștientizează că e nevoie de un echilibru: pe de o parte, disciplina predată trebuie să fie dusă la un nivel înalt, pe de altă parte, atitudinea profesorului față de elevi trebuie să fie una de respect și de mentor. Unii profesori tineri compensează mult cu spiritul ”de gașcă”, ”de prieten”, lăsând transmiterea de cunoștințe în plan secund. Profesorii cu vechime tind să fie mai exigenți, fiind detașați de partea aceasta emoțională. E nevoie de un echilibru. Aceasta e cheia.

Despre școala și comunitatea în care predați ce îmi puteți spune? Cum sunt prin ochii dumneavoastră?

Este o școală normală, de stat, dar care pune preț foarte mult pe resursa umană, având cadre didactice dedicate, conectate la ceea ce se întâmplă în alte sisteme educaționale ale lumii, producătoare de excelență. Întrucât școala este sub umbrela Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, dorim să transmitem principii și valori înalte, să insuflăm elevilor un spirit nobil, atent la nevoile celor din jur și să îi direcționăm spre a-și continua studiile tot la UAIC.

Dar un portret al elevilor pe care îi aveți la clase, cum sună în câteva rânduri?

Elevii mei sunt fantastici. Pe gustul meu – curioși, cu  inițiativă, implicați și creativi. Au tipologii și probleme diferite, ca în orice școală de altfel, sfere de interes diverse și planuri mărețe de viitor. Mulți dintre ei, într-adevăr, provin din familii de profesori universitari, unde școala are preț, motiv pentru care există un parteneriat strâns între școală și familie.

Cum erați dumneavoastră?

Am fost un elev normal, dar care a văzut școala ca pe o oportunitate. Nu existau atât de multe resurse, mai ales digitale, motiv pentru care biblioteca era frecventată mult. Nu prea aveam curajul de a întreba atunci când nu înțelegeam, lucru pe care încerc să îl remediez astăzi, menționând elevilor mei că pot oricând cere explicații noi. Mă determină pe mine să găsesc noi variante de prezentare și astfel, ne dezvoltăm împreună.

Cu ce vă deosebiți față de ceilalți dascăli? Întreb asta fără să subestimăm pe nimeni, evident, doar că fiecare are anumite atuuri cu care merge la braț prin viață.

Există loc sub soare pentru fiecare. Există profesori dedicați în fiecare școală, însă poate nu vor să se afirme atât de mult sau nu au descoperit încă la ce sunt foarte buni. Unii au dar oratoric, unii au spontaneitate, unii au competențe digitale foarte bune, unii au abilități de leader, unii sunt ”de gașcă”, unii sunt talentați la scris, iar alții vor performanțe înalte.

Când sunt nevoit să mă prezint, spun, de regulă, că sunt un om pasionat de biologie care a devenit între timp profesor. Asta mă definește: pasiunea cu care privesc această disciplină și modul în care încerc să o insuflu celor din fața mea.

Ce proiecte ticluiți?

Recent am conceput grafic și apoi am implementat tehnic, platforma profudebio.ro, unde orice profesor de biologie din țară poate avea acces la resurse interesante, utilizabile în predare. Sunt zeci de materiale gata de descărcat, prezentări sau fișe de lucru, idei aplicate deja la clasă și explicate pe blog.

Vara aceasta am lucrat și la mai multe jocuri educative, o manieră nouă de evaluare, pe care vreau să o testez anul școlar următor. Inspirat din jocurile clasice de societate, am conceput partea grafică, am realizat cutii personalizate pentru fiecare joc și am gândit regulamente, astfel încât învățarea celulei, a structurii acizilor nucleici, a țesuturilor sau a sistemelor de organe să decurgă într-un mod atractiv. Toate proiectele mele sunt postate pe rețelele de socializare (Facebook, Instagram, Tiktok, Youtube), unde pot fi găsit cu numele ”Profu’ de bio” sau pe site-ul profudebio.ro.

Cu ce gând intrați în septembrie din nou la catedră?

Entuziasm. În fiecare an aduc ceva nou. În primul rând pentru mine: să-mi mențin în priză energia și creativitatea, apoi pentru elevi: să-i apropii mai mult de biologie, determinându-i ca pe viitor să-și aleagă o carieră în domeniul acesta. Fiecare lecție va avea un element de noutate, iar dacă va funcționa, vreau să-l multiplic și să-l ofer tuturor.

Sistemul educațional este unul care, pe alocuri, este și deficitar. Unde credeți că ne mai trebuie îmbunătățiri?

Aș descrie sistemul nostru de educație ca pe o ”cârpeală”. Factorii decizionali din politică s-or fi uitat ei la alte sisteme educaționale din lume, însă au luat doar ceea ce se vede la suprafață. Și au trăit cu impresia că totul va merge și la noi. Într-adevăr, s-au făcut progrese mari în infrastructură, multe școli având dotări de ultimă generație, însă, după părerea mea umilă, cea mai importantă investiție este în resursa umană. Atâta timp cât un profesor foarte bun nu este privit cu respectul cuvenit, acesta nu poate oferi 100% din valoarea sa. Meseria de profesor trebuie recredibilizată, privită cu demnitate, pentru care cei mai buni să se lupte. Sigur, e nevoie de fonduri consistente pentru a ajunge aici, însă trebuie și o schimbare a mentalității colective: profesorul nu este un simplu angajat, ci elementul definitoriu în dezvoltarea societății.

Elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală au continuat o tradiție mai veche și s-au reunit și anul acesta, pentru a depune o ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român. Cum a făcut-o adesea, li s-a alăturat și poeta Ana Blandiana, cea care a povestit în scrierile sale despre această tradiție, instituită de scriitorii români în anii sumbri ai comunismului.

„Faptul că acești copii, faptul că profesorii lor, citind despre această tradiție și inițiativă, au preluat-o și, de 10 ani, vin, în 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, și fac același lucru mi se pare cu adevărat extraordinar. Mi se pare foarte încurajator, în primul rând pentru noi, cei care vedem ideile și iubirile noastre continuându-se”, a declarat poeta pentru Trinitas TV.

„Dar ce mi se pare mai important este faptul că protestul de atunci împotriva nelibertății a devenit acum un protest împotriva formelor în care libertatea are tendința să dea cultura la o parte. Ceea ce trebuie să înțelegem este că nu suntem una din cele mai mari țări de pe pământ, dar suntem o țară care prin cultura ei contează.”

„Liceul Pedagogic «Anastasia Popescu» are, de pe când era încă în școală generală, această tradiție, pentru că am citit împreună cu copiii la clasele a V-a fragmente din «Fals tratat de manipulare» al doamnei Ana Blandiana și am descoperit această tradiție pe care deja scriitorii o instituiseră, ca, în luna ianuarie, să aducă spre statuia de la Ateneu a poetului Mihai Eminescu o ghirlandă de garoafe roșii”, a explicat prof. dr. Monica Șerbănescu, fondatoarea și directoarea liceului.

I-am întrebat pe copii dacă sunt de acord să preluăm ideea acestei ofrande și ei s-au bucurat foarte mult atunci. Am făcut un grup mai mic, fiindcă eram și noi mai mici, iar cu anii am stabilit o tradiție: clasele a V-a să vină an de an la Ateneu.”

Depunerea ghirlandei a fost însoțită de un moment poetic susținut de elevii claselor a V-a, precum și de liceeni. Andrada Anastasiu, elevă în Clasa a IX-a „Prof. Angela Vasiliu” la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a citit Odă (în metru antic) și Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, iar corul a interpretat Imnul liceului, pe versurile poemului „Rugăciune”.

Acțiunea omagială s-a încheiat cu vizitarea Ateneului Român. „Era important pentru ei să cunoască și clădirea Ateneului, fiind ziua Culturii Naționale, legătura aceasta între un poet foarte important cum este Eminescu și Ateneul Român, care este un simbol al culturii noastre”, a spus prof. dr. Monica Șerbănescu.

Gestul depunerii ghirlandei de garoafe roșii la statuia Poetului Național din fața Ateneului Român din Capitală a fost inițiat de un grup de scriitori, printre care Geo Bogza și Ana Blandiana, în anii 1980.

Foto credit: Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”

A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil pedagogic, cert e că de la acel moment până în clipa prezentă sunt patru decenii distanță de când învățătorul Cîrlig Marian se află în mijlocul elevilor. Este al lor cu același entuziasm cu care a început cariera didactică.

Distins cu premiul Merito pentru metodele pe care le-a îmbrățișat la clasă, pentru știința pe care a adus-o mai aproape de elevi și pentru adaptarea de care a dovedit de-a lungul experienței profesionale, nu se vede în alt loc considerând că meseria sa este o menire. Să-l cunoaștem!

Cu ce sentimente sau gânduri intrați în fiecare zi în clasă?

În fiecare zi, clasa îmi oferă lumea mea: o lume a inocenței, a unor suflete ce vin la școală cu drag și așteaptă ca școala să le ofere învățare și să le descopere minunile pe care ei le aduc zi de zi. Profesorii noștri ne spuneau că în momentul în care intri în clasă lași la ușa clasei toate problemele tale. Nu este simplu. Sunt, poate, puțin egoist. Am învățat să las totul la ușa clasei și să mă hrănesc și eu din exuberanța și fericirea lor. Am timp să mă gândesc la ale mele seara când ajung acasă. Am învățat că nu trebuie să-i atragem pe copii în visele și problemele noastre. Dacă ești un dascăl adevărat, încerci să te duci tu în visele lor (parafrazare din profesor universitar Dumitru Borțun).

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici, nu doar invers. Ce v-ați luat frumos pentru suflet de la ei? Pe ce se ghidează relația dumneavoastră cu elevii pe care îi ghidați?

Parafrazez iar, Dacă nu este dragoste și empatie, nu este nimic. Copiii pe care îi avem zi de zi în sala de clasă sunt adulții viitorului. Ce sădim, vom culege. Am învățat că nu sunt un mic „Dumnezeu” în sala de clasă. Copiii mei învață de la mine și eu învăț de la ei. Sunt doar un om ce o perioadă de timp le îndrumă pașii. Fiecare dintre elevii noștri poartă în sufletul lor o parte din noi (bună și constructivă sau o parte întunecată ce nu construiește).

Eu m-am schimbat după fiecare generație de elevi). Fiecare generație m-a făcut mai bun. Când spun mai bun, mă refer la suflet. De aici a venit și partea de update profesional. A fost un gest de respect și de recunoștință față de ei și o parte de construcție umană și profesională pentru mine. Când mă reîntâlnesc cu foștii ei elevi, văd părți frumoase din trecutul meu. Am învățat că un profesor nu predă doar conținuturi. Am învățat că alături de conținuturi se predă pe sine. Am învățat că elevii mei vor fi ceea ce sunt eu.

Ce am învățat? Am învățat inocența și bunătatea lor. Am învățat curiozitatea, creativitatea și gândirea lor critică. Am învățat din spontaneitatea lor. Am învățat să învăț de la copiii mei. Este așa de simplu și de frumos! Numai să ne lăsăm descoperiți puțin și să ne arătăm și noi sufletul așa cum o fac și ei. Copiii noștri ne simt. Simt când mimăm sentimente și profesie.

Dacă ar fi să faceți portretul clasei pe care o aveți în prezent, cum ar fi redat în câteva idei?

Este simplu și aici. Copii fericiți că vin la școală. Copii fericiți că au posibilitatea să întrebe. Copii fericiți că sunt respectați. Copii fericiți că încerc să duc învățarea către ei. 17 băieți și 7 fete. Fiecare cu minunile lui sau ei. Fiecare cu așteptări față de mine. Fiecare cu drag de a veni la școală și a descoperi încet-încet cum este învățarea. Fiecare cu personalitatea lui sau ei. 24 de oameni în devenire, 24 de caractere și un colectiv pe care îl construim. 24 de copii ancorați în gândire critică, în folosirea tehnologiei și resurselor digitale în învățare și în formarea gândirii computaționale (au trecut de la folosirea de resurse digitale la realizarea de resurse digitale).

Esența pentru clasa mea: EI SE PREGĂTESC PENTRU VIITOR.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

La 14 ani, când m-am dus către Liceul Pedagogic (tata mă dorea pădurar), nu știam către ce mă îndrept. A fost un salt în necunoscut pe baza a ceea ce am simțit eu din exemplele pe care mi le dădea familia (impropriu zis exemple; erau discuții despre verișoara mea mult mai mare care era la Liceul Pedagogic).

Liceul Pedagogic mi-a construit temelia. Atunci, pe moment, nu am conștientizat acest aspect. Am descoperit mai târziu când îmi dădeam gradele didactice și eram în fața copiilor mei (elevilor mei). Nu am avut nevoie de mult timp să îmi dau seama că acele minuni ce vin în clasă au așteptări. Atunci mi-am dat seama că eu ajut la formarea lor și ei ajută la formarea mea. Au fost și sunt provocări zi de zi în acești 40 de ani. Au fost momente și sunt momente în care mă uit la ce se întâmplă în învățământul românesc și mă întreb de ce vreau să fiu altfel și nu mă rezum la a semna condica de prezență și atât. În secunda următoare vine instantaneu răspunsul: EI SUN VIITORUL, EI VIN ÎN PRIMA ZI DE ȘCOALĂ CU ATÂTEA AȘTEPTĂRI, EI AȘTEAPTĂ SĂ DUCI ÎNVĂȚAREA CĂTRE EI. EI AȘTEPTĂ DE LA DOMNUL ȚI DE LA DOAMNA (ai mei vorbesc de multe ori cu mine cu TU și îmi place așa de mult!)

Cum vedeți generația de acum prin ochii și inima dumneavoastră?

Fără să vrei (poate uneori chiar în subconștient) faci comparații între generații. Realizez mereu un aspect: fiecare generație este altfel; fiecare generație se formează într-un alt mediu social. Copiii ce vin la școală sunt alții din cinci în cinci ani la ciclul primar. Noi TREBUIE să fim altfel. Aceasta este menirea unui cadru didactic. Reiau ceea ce am mai spus. Nu îi ducem pe copii în visele noastre ci mergem noi în visele lor. Visele noastre nu se intersectează cu visele lor. Ale noastre sunt construcții pe experiențe din trecut și prezent. Visele lor reprezintă viitorul. Hai să mergem și noi către viitor!

Parafrazând din Ken Robinson (O lume ieșită din minți), ar fi o prostie când mergem cu mașina să privim numai în oglinda retrovizoare fără a privi în față prin parbriz și a încerca să ne imaginăm și să ne construim scenarii pentru ceea ce va fi după următoare curbă. Ața și cu demersul didactic și cu învățarea.

Dacă ar fi să mă conduceți spre perioada escapadei academice, cum ar suna povestea?

Escapada mea academică nu a fost o escapadă. A fost o muncă constantă. De fapt, eu mi-am continuat studiile universitare mult după absolvirea Liceului Pedagogic. Am făcut-o în momentul în care am simțit că este nevoie de mai mult decât pregătirea pentru gradele didactice. Am simțit că trebuie să îmi fac un update la tot ceea ce știu pentru că am o mare responsabilitate: copiii din fața mea.

Așa am descoperit când acum 20 de ani a intrat primul calculator în viața mea. Am realizat că acesta poate fi o parte din demersul didactic și din învățare și un element indispensabil în viitor. Rezultatul a fost un masterat didactic în tehnologia informației și comunicațiilor în educație la Universitatea București.

Un cadru didactic adevărat se pregătește mereu. Sunt ferm convins că peste 5 ani elevii mei vor fi altfel și îmi fac update permanent.

Doar în mediul rural ați lucrat?

Am avut posibilitatea de a lucra și în mediul urban, dar am ales să lucrez în școala care am absolvit clasele I-VIII. Nu mi-am dorit niciodată să plec de aici. A fost mereu o provocare și am simțit mereu că trebuie să dau înapoi școlii care m-a format. Știu ca-s patetic aici, dar așa am simțit eu. Având dublă calificare puteam să trec pe ciclul gimnazial pe disciplina Informatică și TIC. Sufletul meu a fost mereu de învățător. Acolo simt că pot oferi din ceea ce știu.

Eu vreau să construiesc temelii. Îi las pe alții să construiască pereții. Și în aceeași ordine de idei: a lucra în mediul rural este o provocare și o onoare pentru mine.

Ce-mi puteți spune despre școala unde aveți catedra? Cum o vedeți prin propriii ochi?

M-am gândit ce ar trebui să răspund aici. Cu proprii ochi o văd ca pe școala unde am absolvit ciclul gimnazial, școala unde am făcut primii pași în cariera didactică, școala unde m-am construit pe mine profesional, școala unde, deși eram coleg cu foștii mei profesori, îi salutam cu sfială, școala unde am fost director timp de opt ani.

Școala DE CARE ÎMI PASĂ.

Cine v-a insuflat dragostea față de copii?

Fiul nostru a venit pe lume în 1988. Am dus-o pe soția mea la spital la Oltenița cu un vecin pe 21 iulie. A doua zi, urcând treptele către salonul ei, m-am întâlnim cu un medic despre care știma că este acolo pe acea secție. I-am spus cine sunt, m-a privit și mi-a spus: ,,Domnul Cîrlig, să vă trăiască! Aveai un băiat”. Am mai urcat două trepte și mi s-au înmuiat picioare. Atunci am simțit cum se naște un sentiment nou în sufletul meu. Un sentiment minunat. Așa este și cu dragostea de copii. Îți dai seama imediat dacă ești pentru ei în clasă din prima. Dacă nu simți nimic și ești acolo în continuare, ești un mercenar. Doar atât.

Cu ce valori ați plecat în viață și doriți să le dați mai departe?

Voi răspunde foarte scurt: cinstea, cultura muncii, consecvența, respectul, empatia, dragostea pentru oameni.

De aproape trei decenii sunteți bucată din sistemul de educație. A fost un drum profesional liniar sau sinuos?

Sunt de patru decenii parte a sistemului de învățământ. A fost un drum profesional liniar. Nu a fost nimic sinuos. De la 18 ani sunt învățător. Asta am făcut mereu și pe această linie mi-am construit toată cariera profesională. Nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva. Totul a venit de la sine și toată formarea mea profesională a fost în acest sens. Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi.

Doriți ca elevii să înțeleagă cât de importantă este educația. Credeți că este cea mai bună armă a lor în viață?

Nu am să fac apologia educației. Nu este cazul. DA. Educația schimbă societăți. Dacă ne dorim o societate mai bună în care să simțim că suntem respectați ca cetățeni, AVEM NEVOIE DE EDUCAȚIE!

Găsirea direcției în viață este o treabă foarte serioasă. Este una atât de serioasă încât te poate pune pe tine, ca om, la extreme. Ori alegi să duci o viață profesională plină de împliniri, ori ai o traiectorie care, din punct de vedere profesional, nu îți oferă nicio satisfacție și te mai lasă și cu o părere „neadecvată” despre capacitățile tale.

Învățătoarea Alina Hoară spune despre meseria pe care a îmbrățișat-o în viață că e o menire. Nu simte că merge la serviciu, chiar dacă uzura psihică, cu siguranță, își pune amprenta peste ea. Când nu e la școală printre elevi, e la Științescu Hub, acolo unde susține ateliere de robotică. Când nu e printre roboței, scrie proiecte pentru asociație, caută sponsori. Să-i dăm cuvântul!

Ce înseamnă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

Meseria mea este de fapt o menire. Nu simt că am un job, un loc de muncă…sunt eu care fac ceea ce pot, cât pot mai bine pentru a îndruma elevii în procesul lor de formare. A fi învățător înseamnă pentru mine a fi eu însămi 😊. Nu aș ști să trag o linie, să separ timpul. Învățător ești tot timpul: dimineața pui în practică tot ceea ce ai gândit, ai pregătit după-masa anterioară. Seara te gândești dacă ai procedat corect, dacă ai atins tot ce ți-ai propus, te frustrezi când nu îți iese ceva, alteori te bucuri de reușitele tale, ale elevilor. Nicio generație nu seamănă cu cealaltă și nici eu nu aplic aceleași metode. Clar am o programă după care mă ghidez, dar am o libertate în predare în a-mi alege metodele, mijloacele de îndrumare a elevilor. Să fii învățător e o mare provocare, este solicitant dar ai și multe satisfacții, ai parte de multă iubire dar și supărări, ca într-o familie.

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Simțeam că mă plafonasem, doream să mă pregătesc și mai bine, aveam nevoie să mă școlesc din nou….Am avut șansa să aprofundez mai bine problemele cu care se confruntă copiii atipici și astfel am ajuns să lucrez cu o mică parte din ei.

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ce vă dă frumos pentru suflet rolul pe care îl aveți lângă copii?

Reușitele elevilor, inițiativele lor mă bucură cel mai mult. Mereu mă întreb eu la ce le mai folosește școala elevilor din ziua de azi. Încerc să le arăt mereu ce impact au gesturile lor, comportamentul lor asupra comunității. Școala nu se termină când sună clopoțelul la ultima oră. Școala reprezintă un model. Fiecare învățător are personalitatea lui, pasiunile lui care, într-o oarecare măsură, au un impact asupra elevilor. Încerc mereu să le arăt cât de mult bine pot face, deși sunt mici și mă bucură disponibilitatea lor în a se implica în proiecte sociale, în a dezvolta proiecte care să vizeze binele celor din jur. Mă bucur enorm când găsesc părinți care rezonează cu ideile mele și facem o echipă bună, când vin și ei cu idei și le punem în aplicare împreună.

Când era fetița Alina acasă? Se juca cu păpușile, intra des în ipostaza unui cadru didactic? Îi plăcea acest joc de rol?

Nu mă jucam cu păpușile prea mult. Stăteam mult pe afară și ne jucam noi copiii între noi. Îmi plăcea să îmi fac păpuși, stăteam la bunici, mergeam cu părinții la lucru. Aveam multe activități și nu îmi amintesc să mă fi jucat de-a învățătoarea. Am descoperit cât de mult îmi place această meserie fiind învățătoare.

Ați ajuns „mare” și vă jucați cu roboții. Care este povestea cu lego? Cum a luat naștere?

Chiar îmi place să mă joc cu roboții, și îmi reproșez că nu am timpul necesar să aprofundez treaba asta. Îți ia mult timp să cauți tutoriale, să înveți să programezi roboții, apoi să cauți metode, cum să le explici elevilor. În 2006 am avut ocazia să particip la un workshop organizat de ESA ( European Space Agency) în Bruxelles și acolo am învățat cum se utilizează roboții în orele de la școală. De atunci am tot urmărit kiturile educaționale de la LEGO. În 2016 am făcut echipă mai mulți profesori și cu ajutorul Fundației Comunitare Sibiu, prin Fondul Științescu a luat naștere Științescu Hub- un spațiu dedicat științelor exacte și astfel am intrat în lumea ONG-iștilor care scriu proiecte, atrag finanțări pentru a dezvolta proiecte educaționale ( în cazul meu) gratuite pentru comunitate.

Ce este Științescu Hub? Atunci când nu dau de dumneavoastră la clasă, vă găsesc la clubul de robotică, să înțeleg?

Dimineața sunt la școală, apoi merg la hub. Aproape în fiecare zi am cursuri de robotică fie în hub, fie în școlile unde sunt chemată sau fac pregătire cu copiii care participă la competiții de robotică. Când nu am cursuri, scriu proiecte pentru asociație, caut sponsori.

Științescu Hub este o asociație non-profit înființată de mai multe cadre didactice și oameni implicați în sfera educațională.

Ce abilități se dezvoltă copiilor prin această activitate?

Robotica este un domeniu de viitor, în plină expansiune, iar copiii nu puteau pierde startul în a învăța să construiască și să programeze roboți. Viitorul devine tot mai tehnologizat, iar școala parcă tot mai ancorată în trecut. Dacă ne uităm la programa actuală la ciclul primar nu există disciplina informatică, TIC sau ceva de genul. Există opționale susținute benevol de unii învățători. Nu s-au alocat fonduri pentru astfel de materiale. Noroc acum cu fondurile PNRAS sau PNRR care permit achiziția de kituri de robotică. Cunosc multe școli din rural care au achiziționat astfel de materiale. Nu știu exact cât se lucrează cu ele, dar este un bun început. Elevii sunt consumatori zilnici de tehnologie, stau pe telefoane și alte device-uri, dar noi prin aceste kituri îi învățăm ceva util. Le dăm ce le place lor, tablete, piese lego apoi îi învățăm programare, limbaje vizuale de programare, mai ales la ciclul primar apoi treptat utilizăm Scratch, Python, C++. Construim roboți utili, îi învățăm să exploreze comunitatea, să caute soluții la problemele cu care se confruntă oamenii. Prin testarea roboților, copiii își dau seama ce greșesc, învață din greșeli, remediază. Inovează și iar testează, colaborează între ei, fac echipă și schimb de idei, își dezvoltă gândirea critică, motricitatea, creativitatea, atenția distributivă, răbdarea, capacitatea de concentrare.

Cu ce set de valori doriți să plece în viață elevii dumneavoastră?

Încerc eu să le fiu un exemplu, să îi învăț să aibă răbdare în primul rând, să fie perseverenți, să nu răspundă cu violență la violență, să fie activi în comunitatea lor, să ia atitudine ori de câte ori consideră că sunt neîndreptățiți, să își ajute semenii, să dea mai departe tot ceea ce ei au învățat. Să fie onești și sufletiști, înțelegători.

Dacă ar fi să faceți portretul clasei de anul acesta, ce cuvinte ați așeza pe foaie?

Elevii mei sunt mici, sunt în formare, acum descoperă ce puteri au, acum își afirmă personalitățile și încerc să le temperez anumite porniri și să le dezvolt alte aspecte care sunt timid reprezentate. Băieții mei vor să își arate forța, de ce sunt capabili ei și eu încerc să îi învăț să își conserve energia, să o utilizeze treptat 😊… facem fapte bune împreună, ne mai certăm, ne împăcăm, râdem și plângem împreună… ne mai cad și dinții, învățăm să scriem și si să citim.. suntem la început de drum.. explorăm tot ce se poate.

Despre școala în care predați, ce ați putea spune?

Este o școală vocațională. Este o școală, un liceu de artă care cuprinde două secții: muzică și artă ( desen, sculptură, grafică), cuprinde toate ciclurile de învățare primar, gimnazial și liceal. Sunt elevi care după ore încep studiul de profil, au 2 ore săptămânal de instrument, ore care se fac unu la unu cu profesorul de specialitate. Au alte 2 ore în plus de teorie muzicală. An de an de Crăciun și de Paște avemun concert al școlii care se ține la Filarmonnica din Sibiu. Cu această ocazie și elevii de la secția plastică își expun lucrările. Este o școală în care orele de matematică au în fundal melodii clasice, zilnic pe holuri se aude muzică clasică, un pian, o vioară care repetă.

În 2016 ați primit titlu de profesor Merito. V-a responsabilizat?

Clar te și responsabilizează, dar este și o confirmare că ceea ce faci este bine și că trebuie să continui. Îmi place Comunitatea Merito căci este una vie, efervescentă, mereu se întâmplă ceva nou, valoros pentru educație, colegi care organizează forumuri, ateliere, suntem mereu pe drumuri și mergem unde suntem chemați să împărtășim experiențele noastre de la clasă.

Ce proiecte ticluiți în perioada aceasta?

Anul acesta am înființat alături de alte colege învățătoare, Asociația Învățătorilor din Sibiu. Prin această asociație organizăm lunar câte o activitate dedicată profesorilor, sau elevilor, ori părinților. Tocmai am aflat că s-a aprobat proiectul propus de mine și colegii mei de la Științescu Hub și Liceul de Artă. Este un proiect care își propune să utilizeze banii primiți de la Fondul Științescu gestionat de Fundația Comunitară Sibiu pentru a le oferi elevilor ateliere despre marile descoperiri ale lumii, despre evoluția motorului și despre inovații ce vor schimba lumea. Îmi pregătesc atelierele pentru forumurile la care vor participa în februarie și martie, prin Comunitatea Merito. Pregătesc copiii atipici și tipici pentru competiția de robotică First Lego League din februarie și împodobesc acasă bradul 😊

Azi se încheie primele două săptămâni de școală.

Se încheie ,,adaptarea”.

Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem:

,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar un pas, însă este o străduință și apreciez lucrul acesta!”

,,Să știi că și anul acesta școlar te vor cuprinde toate emoțiile: și cele plăcute și cele neplăcute! Cu unele e tare bine și cu unele e destul de greu… Însă toate emoțiile sunt bune. Va crește încrederea în tine când vei ști că dincolo de orice trăire, oricum ar fi ea, soarele tot o să răsară!”

,,Uite, eu știu că deși nu toate lucrurile au ieșit ca la carte de când a început școala, (da- te-ai trezit și mai greu, ai și întârziat, ai uitat și desenul acasă) tu poți face toate aceste lucruri-și multe altele- bine, mult mai bine! Suntem aici să te susținem când ai nevoie de noi!

Chiar dacă uneori ai rostit cuvinte nu neapărat plăcute, apreciez că ai dorit să îndrepți greșeala. Este important să dorești să repari. Tuturor li se poate întâmpla să greșească”.

,,Să știi că este foarte important pentru mine să te văd jucându-te, să te văd alături de prietenii tăi, să te văd construind, desenând, alergând și intrând în roluri. Da, este important să înveți, să te pregătești pentru școală și este la fel de important să ai timpul liber pe care îl dorești.”

,,Uite, sunt aici, te ascult: ți-a fost greu, înțeleg. Uneori este greu. Sunt momente vesele și fericite în viață și uneori momente pe care le resimțim grele și apăsătoare. Însă este în regulă, important este că treci mereu peste ele și știi cum să le primești data viitoare.”

,,Vreau să reții că este foarte important să îți asculți corpul. Să îți dai seama când ceva nu este în regulă. Și să ne spui asta. Ascultă-ți simțurile, și gustul, și mirosul și auzul și văzul și senzația de pe piele. Nu te îndoi de ceea ce simți și comunică lucrurile acestea.”

,,Uite, cum ar fi să ai o listă cu lucrurile pentru care ești recunoscător? Într-o zi poți să scrii 3 lucruri, alteori unul singur. Însă este bine să analizăm, la final de zi, lucrurile pentru care suntem recunoscători. Ne vom dărui stare de bine, știi?”

,,Ce gest de prietenie ai dăruit azi, ai primit azi? Prietenii buni sunt unul dintre lucrurile cu adevărat importante în viață. Fii unul! Primește prieteni lângă tine!”

,,Te iubesc! Și nu doar atât; îmi place de tine! Te plac pentru că ești vesel, glumeț, darnic, atent, te cațeri ca nimeni altul pe spaliere, ajuți melcii care traversează poteca, pui grăunțe pentru păsărele și aduni castane cu grijă. Ohhh…și sunt atât de multe alte lucruri pentru care te plac…”

Și câte și mai câte poți spune după primele două săptămâni de școală! Lista e lungă, iar fiica ta și fiul tău așteaptă cu inima laaaarg deschisă să primească vorbele tale calde și pline de încredere. Vă las acum. Știu că vreți să stați de vorbă….

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să o cunoaștem pe doamna Monica Mocanu, profesor de matematică și instructor de debate, cu o pasiune remarcabilă pentru educație și dezbateri publice. Fondatoarea aplicației Teleskop și inițiatoarea proiectului „Romania Publică”, ea își dedică timpul pentru a inspira elevii și studenții să-și dezvolte abilitățile de gândire critică și comunicare. Prin inovație și creativitate, ea a adus schimbări semnificative în procesul educațional, fiind recunoscută pentru contribuția sa prin nominalizarea la Gala Merito.

Cine este Monica Mocanu?

Deși jobul meu de bază este cel de profesor de liceu, aș putea spune că îl împart în lista de importanță cu alte preocupări. Am fost implicată mulți ani în mișcarea de debate, am condus asociația națională de profil și am inițiat cluburi de debate în școlile unde am lucrat. Poate unul din lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult este faptul că am contribuit, alături de colegii mei, la introducerea materiei de dezbateri și argumentare în școli, ca materie opțională. Ca profesor, încerc să țin un ochi deschis la elevii mei și altul la felul în care pot să pun la treabă priceperile acumulate de-a lungul celor aproape 30 de ani de activitate ca profesor. Așa că de câțiva ani am fondat un start-up în zona Edutech (Teleskop) alături de o echipă curajoasă, prin care aducem feedback-ul dar și analizele de date calitative mai aproape de deciziile din școli și din clase. Sunt interesată de mecanismele prin care societatea se poate moderniza sănătos și de ingredientele necesare acestor procese. Având deja o perioadă mai mare în care am observat și am participat la dezbateri publice (educaționale sau din societatea civilă) pot să remarc diverse modificări/creșteri/descreșteri, și pot spune că în această perioadă calitatea dezbaterilor de la noi nu e deloc satisfăcătoare și asta se vede și în slăbirea democrației din ultimii ani. (măsuri legislative luate pentru interese de grup, slabă consultare publică, lipsa dezbaterilor publice din campaniile electorale, lipsa conceptului de asumare politică a unor decizii). Ca să concluzionez, sunt un profesor pasionat de dezbateri și de felul în care putem lua în școli decizii/politici educaționale bazate pe dovezi. Sunt în același timp antreprenor în zona de edutech. Și da, sunt pasionată și de politică.

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimente cum a fost seria de dezbateri de la Cuib ar trebui să reprezinte normalitatea. Din păcate, se întâmplă în societatea noastră din ce în ce mai rar. Îi felicit pe organizatori atât pentru modul în care au propus și organizat această serie referitoare la meserii și provocările asociate, cât și pentru felul în care au strâns în jur această comunitate de prieteni inimoși și deschiși la dialog. Dialogul despre AI este unul absolut necesar, atât datorită felului în care automatizarea/tehnologizarea/AI au în ultimii ani impact puternic asupra mersului societății (simplificând, prin dispariția unor joburi și apariția altora), cât și datorită felului în care previziunile atenționează asupra unor accelerări majore a schimbărilor din societate. Întâlnirea în care am dialogat amical despre AI este un lucru sănătos, așadar, pentru mica noastră comunitate.

Cum credeți că tehnologia AI va influența procesul de predare și învățare în educație și care sunt cele mai importante beneficii și provocări ale acestei schimbări?

În educație, în acest moment, impactul este la început. Mai precis, sunt mulți elevi care încă nu au aflat, însă sunt și elevi și profesori care folosesc sisteme de tip ChatGpt, aceste „motoare” care se antrenează pe date imense și pe tipuri diverse de respondenți pentru a genera răspunsuri precise și a dialoga cu subiecți umani. În toată lumea, universitățile și centrele de cercetare își pun problema despre cum să administreze acest gen de „producție intelectuală” și dacă ea se încadrează sau nu în sistemul clasic de plagiat. Discuțiile sunt în toi și pentru moment sunt universități care au introdus deja reglementări specifice, altele care au schimbat sistemele de examinare pentru a reduce impactul unor denaturări ale unor proiecte scrise cu acest tip de ajutor. În opinia mea, ChatGPT are deja impact, care desigur poate ușura munca profesorilor (dacă aceștia aleg să-și ușureze munca folosind la proiecte), dar poate îngreuna anumite decizii de tip evaluare. Suntem, aș putea zice, chiar în mijlocul taifunului, dar sunt sigură că vom trece cumva peste prin acțiuni de reglementare legală dar și de practică.

Ce impact ar putea avea tehnologia AI asupra carierei și dezvoltării profesionale a educatorilor și cum ar putea aceștia să se pregătească pentru această schimbare?

Aici cred că, pentru început (în România cel puțin), nu văd un impact prea mare, în afară de o pregătire mai ingenioasă pentru examene. Pe de altă parte, eu personal sunt adeptul utilizării cu măsură a tehnologiei/digitalului în procesul de predare/evaluare, măcar pentru faptul că lucrurile importante de la clasă sunt în sistem clasic (și la noi în România încă nu au intrat încă în rutina comună a profesorilor. Mă refer la oferirea de feedback individual fiecărui elev, la evaluările sumative (fără note) care ar merita să fie făcute mai des, la procesul de reflecție care ar merita încurajat în clasă și în afara ei, la întărirea autonomiei în învățare și a metodelor, dar și la renunțarea la diverse practici cum ar fi sancționarea prin notă a indisciplinei, ca să dau un simplu exemplu). Mai precis, cred că au fost de-a lungul ultimilor 10-15 ani tot felul de valuri de introducere a tehnologiei/digitalului în școli, viziunea mea este că, dacă acestea fac viața ușoară profesorilor, atunci merită accesate, fără să se renunțe la lucrurile de bază care țin de felul în care putem face învățarea mai relevantă. În plus, impactul unor anumite schimbări nu se poate măsura decât după o anumită perioadă de timp. Noi nu am măsurat încă ce s-a produs datorită pandemiei și, în general, nu suntem obișnuiți să măsurăm lucrurile importante. Profit de ocazie ca să menționez că Teleskop, la care lucrez alături de colegii mei, începe deja să facă asta, pe indicatori de învățare și analize de date calitative.

Ne puteți da un exemplu când AI v-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Eu folosesc ChatGpt pentru diverse interogări (de pildă, am aflat cum arată sistemul de plată după performanță, denumit și Pay Merit în alte sisteme educaționale, pentru a fi mai bine pregătită pentru un debate cu un coleg). De asemenea, la Teleskop, pilotăm acum un sistem prin care AI poate genera niște pattern-uri ale unor serii de răspunsuri mai ample (sute sau mii de răspunsuri) pe anumite tipuri de formulare. Mai precis, platformele digitale încep să testeze tipul de sprijin pe care AI îl poate oferi tocmai prin administrarea rapidă a unor volume mari de informații/date.

Un sfat pentru cei tineri!

Rutine sănătoase, standarde înalte, prieteni cu care vă puteți contrazice cu inimă deschisă, oameni de încredere în preajma, ajutor pentru cei care nu se pot apăra singuri, umor. Cine muncește, lumea te vede, vorba domnului Hagi, proaspăt campion cu echipa lui.

În general se vorbește foarte bine despre Finlanda. Este renumită pentru sistemul revoluționar din învățământ și este luată drept bun reper. România aderă la un sistem atât de bine închegat, cu o didactică nordică care îi pregătește pe elevi atât din punct de vedere școlar, dar și pentru viață.

Greta Predoi, directoarea Școlii Generale Butea din Iași, a făcut strigare la metodele finlandezilor de când a fost plecată cu o bursă Erasmus. Timpul a demonstrat că și copiii din România pot fi educați în armonie, într-o atmosferă care are scopul de a alunga presiunea pusă pe umerii elevilor și de a-i învăța să se bucure la școală. „Am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îi determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea.” De aici a plecat schimbarea. Să o cunoaștem!

Cine este Greta Predoi atunci când se dezbracă de „hainele școlare”?

Am fost și sunt o persoană cu capul pe umeri, uneori rece și cel mai adesea cerebrală. Am avut dese momente în viață când a trebuit să fiu foarte puternică și să mă încăpățânez să  fac față clipelor neplăcute.

Care sunt coordonatele după care vă ghidați zilnic?

Zilnic fac apel la echilibru, responsabilitate și  creativitate.

În jurul cărei devize vă învârtiți atât în viața personală, cât și profesională?

Trăiește în așa fel încât fiecare zi să conteze.

Haideți să vorbim puțin și despre escapada dumneavoastră academică. Ce ați studiat și de când sunteți parte din sistemul educațional?

Am absolvit Facultatea de Tehmologie Chimică, profilul chimie-fizică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, promoția 1989. De la absolvire și până în prezent am lucrat la Școala Gimnazială Butea din județul Iași. Din martie 1998 sunt și directoarea acestei școli.

A fost o dorință ticluită în minte de când erați copilă să fiți dascăl sau gândul acesta a crescut odată cu înaintarea în ani?

De mic copil mi-am dorit să devin învățătoare. Modelul meu a fost doamna mea din copilărie , pe care o port în suflet mereu.

Ce înseamnă pentru sufletul dumneavoastră să fiți printre copii? Ce vă luați frumos de la ei?

Să ții în palmă sufletul unui copil este un privilegiu. Să fii important în viața unui copil este un dar divin. Zilnic mă încarc cu energie pozitivă, învăț lucruri noi, caut soluții potrivite provocărilor.

Ce doriți să le insuflați la rând?

Îmi doresc ca toți elevii noștri să ajungă oameni responsabili, cetățeni implicați activ în viața comunității din care provin.

Cu ce atribuții vine funcția de director?

Directorul exercită conducerea executivă a unității de învățământ.

Merită să fii dascăl sau director? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere vechimea în învățământ?

Merită să fii dascăl, dar dacă te preocupă soarta tuturor copiilor poți face lucruri importante pentru toți doar din poziția de director. Pentru că eu de 25 de ani sunt director din această funcție mi-am adunat satisfacțiile.

Ce-mi puteți mărturisi despre școala pe care o coordonați? Cum ați găsit-o și la ce nivel ați ridicat-o?

Sunt mândră de școala în care muncesc. E una din mediul rural unde ne străduim ca elevii și angajații să se simtă foarte bine și să dea tot ce au mai bun. Avem aproape toate condițiile existente la nivel european, de noi depinde valorizarea la maxim a acestora. Școala aceasta s-a transformat radical de-a lungul timpului. Îmi aduc aminte prima mea zi de școală, când  le-am văzut pe doamnele profesoare, învățătoare încălțate cu cizme de cauciuc, cu perii de sârmă în mână cum frecau podelele, apoi le tratau cu motorină.

Cu ce provocări v-ați întâlnit pe parcurs?

Provocările școlilor din rural au fost întotdeauna destul de mari, de la lipsă de personal la lipsă de fonduri.

Un om este construit atât din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este mulțumirea dumneavoastră cea mai mare legată de meseria aleasă?

Mă bucur că am reușit, împreună cu reprezentanții comunității, să le oferim copiilor o școală normală.

Dar aveți și gânduri care vă apasă? Sunt obstacole cu care ați dat nas și nu le-ați depășit?

Mereu trebuie să căutăm soluții pentru a asigura resursele materiale, consumabilele necesare desfășurării activităților didactice deoarece finațarea pe elev nu ne poate asigura fondurile necesare. Cu fondurile insuficiente m-am luptat toată cariera.

Ce proiecte ticluiți în prezent în școala pe care o manageriați?

În prezent implementăm proiectul „Stop bullying – Vocea mea contează”, proiect scris cu elevii din bordul elevilor din Teach, căutăm soluții pentru a crește motivația de învățare pentru toți elevii din gimnaziu. Am demarat deja un proiect de meditații online la limba română și matematică cu ajutorul voluntarilor Teach, punem la cale vizite de studiu care să fie oportunități de învățare autentică și altele.

O școală fără clopoțel. O școală cu muzică din timpurile noastre. Cum de? De unde această idee?

Într-un proiect Erasmus am vizitat o școală din Finlanda unde am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îî determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea. Și timpul a demonstrat că se poate și la noi să fie aceeași atmosferă pe care am văzut-o eu în Finlanda.

De unde ar trebui să plece schimbarea, doamna director?

Schimbarea pleacă de la noi toți. Fiecare dintre noi cei din școală și din societate trebuie să conștientizăm că dacă vom dori doar să ne plângem că nu avem, că nu ni se dă  nu vom progresa.

Și familia este un pilon în educarea copiilor. Cum rezumați colaborarea cu acestea?

A fost anevoioasă colaborarea cu familia de-a lungul timpului. Din fericire părinții încep să fie din ce în ce mai deschiși față de școală. Mai este mult de lucru, dar suntem pe drumul  cel bun.

Este educația instrumentul cel mai sigur cu care pot dăinui în viață copiii?

Totdeauna le spun copiilor, mai mari sau mai mici, că educația este pașaportul spre succes.

Cu ce gând plecați de acasă zilnic?

Când mă îndrept spre ușa, deja, în mintea mea se creionează noi strategii prin care să aduc în școală și alte oportunități de dezvoltare pentru copiii noștri.

Nicoleta Gavrilă este dascăl de trei decenii și niciodată nu și-a practicat meseria stând cu mâinile la spate. Mărturisește că merită să fii dascăl dacă ai vocație, dacă intri cu bucurie interioară în sala de clasă. Dacă nu, te îndeamnă să o iei pe alt drum și să te reorientezi profesional. A fost declarată Profesorul Anului din mediul rural în ediția 2023 la categoria prevenirea abandonului școlar și nu se va opri din a-și da toate resursele pentru elevii săi.

Dacă în primii 15 ani ai săi de când este bucată din sistemul educațional, obiectivul era urmarea unei facultăți la școala din Arad, la școala din Valea Mănăstirii luptă ca elevii să nu abandoneze studiile și să aibă o cât mai mare frecvență la ore. Vine și cu stimulente de ordin material, dar nu înainte de a le fi mamă, confidentă, psiholog, prietenă.

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii, spune învățătoarea. Acești copii, din păcate, se confruntă cu lipsuri de toate felurile. Unii sunt din familii monoparentale, ba au părinții plecați în străinătate, ba nu au venituri financiare, dar cu toate acestea Nicoleta a observat că se bucură de fiecare clipă a existenței lor. Pentru ea, asta este o lecție adevărată. A îmbrățișat ideea datorită elevilor că nu contează cât de bogat sau de sărac ești, că lucrurile mici pot deveni mari și că fiecare moment merită prețuit. Mai multe despre învățămintele pe care le primește zilnic în rândurile de mai jos!

Credeți că profesorii sunt cei mai importanți piloni în sistemul de educație? De la ei ar trebui să plece schimbarea?

Sistemul educațional românesc, după părerea mea, nu este pregătit pentru generația actuală, este un sistem bazat pe memorarea unui volum mare de informații. În zilele noastre o informație o găsești foarte ușor printr-o singură căutare pe Google, deci nu reținerea informației este importantă, ci filtrarea și înțelegerea ei. Aici consider că trebuie să intervenim noi profesorii. Cu puținele mijloace tehnice pe care le avem, trebuie să-l facem pe elev să înțeleagă materia predată, nu să-l obligăm să memoreze pagini întregi din manual, transformându-l în analfabet funcțional.

Schimbarea trebuie să plece de la noi toți: profesori, părinți, societate. Dacă dorim să avem o țară puternică și respectată în lume trebuie să avem oameni educați și sănătoși. Pilonii de bază ai unei societăți sunt educația și sănătatea.

Merită să fii dascăl? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere cei peste trei decenii petrecute în învățământ?

Da, merită să fii dascăl dacă ai vocație pentru această meserie, dacă nu, meseria de dascăl devine o corvoadă, devii apatic, dezinteresat, iar toate acestea se răsfrâng asupra copiilor. Meseria de dascăl nu este un job. Un dascăl nu trebuie să lase cartea din mână, tot timpul trebuie să se pregătească, să urmeze cursuri și să fie într-o permanentă transformare, iar toate acestea costă timp și bani.

Dacă atunci când intri la clasă și vezi copiii în bănci și nu simți o bucurie interioară, ar fi bine să renunți și să o iei de la capăt în alt domeniu.

În cei 30 de ani am lucrat în două medii diferite, într-o școală din jud. Arad și școala actuală din Valea Mănăstirii, comuna Țițești, jud. Argeș. Pentru mine copiii sunt la fel, standardele sunt diferite, dacă la Arad obiectivul era urmarea unei facultăți, în Valea Mănăstirii lupt ca acești copii să nu abandoneze școala.

În accepțiunea dumneavoastră educația este arma cu care putem dobândi în viață?

Dacă toți cetățenii unei țări ar reuși în viață prin educație, am fi o societate perfectă. Da, prin perseverență, prin cei cu care ne înconjurăm, prin renunțări, printr-o educație sănătoasă se poate reuși în viață.

Ce a stat la baza motivației dumneavoastră de a fi bucată din sistemul educațional? A fost dorință proprie, joc ticluit al vieții sau o îndrumare venită din partea familiei?

Totul a venit de la sine, de mică am simțit că trebuie să fiu ca doamna educatoare pe care o sorbeam din ochi. Acasă jucam rolul de educatoare, iar păpușile le transformam în elevi.

Fiecare dintre noi ne naștem cu o vocație pentru un anumit domeniu, important este să-l descoperim și să-l dezvoltăm. Foarte important, tinerii trebuie lăsați să-și găsească singuri drumul în viață, noi doar să-i observăm și să-i sfătuim acolo unde credem că greșesc.

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

După finalizarea studiilor, mi-am urmat soțul la Arad, un oraș frumos, dar total necunoscut. Eram doi tineri pierduți în lume. Primul nostru ghid, care ne-a purtat și mult noroc, a fost taximetristul care ne-a luat de  la gară și aflând că nu suntem din oraș, ne-a plimbat peste tot arătându-ne toate obiectivele importante printre care și Inspectoratul Școlar.

Fără să stau prea mult pe gânduri, oricum nu aveam nimic de pierdut, am intrat în clădire și prima persoană cu care m-am întâlnit a fost chiar doamna inspector de la învățământul primar. Practic acela a fost debutul meu în învățământ. Timp de 15 ani am profesat în jud. Arad unde mi-am desăvârșit pregătirea pedagogică.

În acești 15 ani, ultima generație de copii a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă, deoarece printre elevii mei s-a aflat și propriul meu copil.

Când credeam că nimic nu mă va face să plec din Arad, aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă cu doi băieți minunați, Robert și Radu, am primit vestea că soțul trebuie să se mute cu serviciul în Argeș. Așa am ajuns în actuala școală, cu copii total diferiți față de cei de la Arad, dar, TOTUȘI LA FEL.

Dar a traseului profesional? De cât timp vă aflați în școala în care predați în prezent?

De când mă știu, viața mea a fost legată de activitatea didactică, pedagogică. Nu mă văd făcând altceva. Mai mult, de când activez la Valea Mănăstiri am descoperit că pe lângă profesia de dascăl, trebuie să fii și părinte pentru copiii din clasă, să suplinești părintele biologic pentru a putea să intri în sufletul micuților, să le cunoști problemele, să-i faci să aibă încredere în tine, să te iubească, să-i faci să-și dorească să vină la școală.

Școala de la Valea Mănăstirii m-a primit cu multe provocări. Eram obișnuită cu copii din familii din mediu favorizat, care lăsau viitorul copiilor lor în mâinile mele.

La Valea Mânăstirii am găsit copiii în an terminal care nici măcar nu aveau caiete, creioane, manuale. Practic am ajuns într-o altă emisferă a învățământului românesc.

Văzând acea clasă, nu ai cum să nu plângi, dar ajută la ceva? Lacrimile sunt suficiente ca pe băncile clasei să apară caiete, creioane și cărți? Școala pe care am urmat-o, gradele didactice, cursurile pe care le-am urmat sunt oare suficiente să pot face ca acei copii să învețe să citească și să socotească? NU!

Mi-a trebuit multă răbdare, vocație, dar cel mai important a fost să reușesc să-i privesc pe acei copii ca pe propriii mei copii. Să-i apropii, să-i înțeleg și să-i îmbrățișez atunci când au nevoie. Uneori, o bucățică de ciocolată face minuni. Așa a luat ființă dulapul cu bunătăți.

Ce-mi puteți spune despre școala în care predați?

Școala nu este diferită față de școlile din România, pot spune chiar că, pe alocuri, beneficiază de dotări superioare multor școli din mediul rural, din acest punct de vedere pot să spun că mă simt norocoasă.

Mai mult, pe parcursul acestor 15 ani, am reușit, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Pitești să înființăm o mică bibliotecă. Împreună cu Asociația Dăruim Zâmbete – Zâmbete Colorate cu sediul în Pitești am organizat evenimente în urma cărora copii au primit haine, încălțăminte, rechizite, jucării și dulciuri. Foarte mulți oameni cu suflet mare m-au ajutat să achiziționez diferite materiale didactice.

În acest moment, în ultimele o 100 de zile împreună, am inițiat un concurs în urma căruia elevul care nu lipsește nicio zi de la școală până la finalul anului, primește de la o familie din Câmpulung un calculator. Omul sfințește locul.

Care este profilul elevilor de la clasa dumneavoastră?

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii. Cu toate neajunsurile și acești copii au acces la informație, problema este filtrarea ei. Ca orice copil și cel de etnie rromă nu iubește învățarea mecanică, nu suportă să-i torni informația cu polonicul. Dacă folosești metode moderne de predare-învățare, să-i dai informația cu lingurița, dându-i timp pentru sedimentare, atunci ai rezultate.

Dacă pasiunea pentru meseria ta este superioară altor dorințe, creezi un profil al clasei cel puțin egal cu profilul altor clase din medii favorizate.

Ce ați învățat de la copii? Ce v-ați luat frumos pentru suflet?

Este foarte greu sau chiar imposibil să schimbi obiceiurile unei clase de copii 100% rromi într-o clasă așa cum o știam eu, predând la altă școală. Și atunci am încercat să mă schimb eu, deoarece era imperios necesar să-i înțeleg. Acești copii, din păcate, au probleme, unii sunt monoparentali, au părinții plecați în străinătate, nu au venituri financiare etc, dar cu toate acestea trăiesc și se bucură de fiecare clipă a existenței lor.

Pentru mine asta este o lecție, nu contează cât de bogat sau de sărac ești, iubește viața așa cum este ea și bucură-te de fiecare clipă pe care o trăiești. ,,Fă rai din ce ai!,,

Cea mai mare provocare a fost să-i determinați să vină la școală. Cum ați reușit?

Absenteismul este un flagel care s-a așternut destul de mult peste școlile din România, iar în școlile din mediu defavorizat a crescut alarmant. Școala noastră nu face excepție. Ce am făcut? Simplu, le-am aflat nevoile, iar ulterior le-am acoperit. Sunt foarte puțini copii din zone defavorizate care vin la școală din nevoia de a învăța.

Pentru a-i aduce la școală, am încercat să transform clasa într-un mediu plăcut, superior condițiilor lor de trai. Am folosit metode de predare – învățare bazate pe joc, i-am implicat în cât mai multe activități extrașcolare la nivel local cât și județean, iar sala de clasă am transformat-o într-o sală de basm ori de câte ori a fost nevoie.

Toate activitățile de la clasă sunt publice, pe pagina mea de Facebook, prin aceasta încercând să realizez o legătură și mai bună cu părinții în ideea de a-i lăsa să vină la școală.

Elevii au fost implicați în diferite proiecte: „FRDS-Școala face diferența”, POCU „Școala după școală” și „Masă caldă în școli”. Aceste proiecte au contribuit decisiv la prevenirea abandonului școlar. Ei știu că dacă vin la școală au posibilitatea să servească o masă, pot să îmbrace o haină sau să primească o jucărie.

Dar cât de mare a fost bucuria după?

Este greu de exprimat în cuvinte ce simt atunci când intru în clasă și văd toate băncile pline. Mă simt împlinită, practic nu am venit degeaba la școală, parcă și lecțiile sunt mult mai ușoare. Sunt și zile, când vremea nu ne ajută, prezența este mai scăzută, dar este de înțeles, sunt copii care stau departe, pe dealuri, iar drumul până la asfalt este impracticabil.

Ce mesaje primiți zilnic de la copii?

Mesajele copiilor sunt ca un pansament pentru mine. Dragostea pe care o văd în ochii lor îmi confirmă faptul că venirea la școală nu este o corvoadă, din contră, o fac din plăcere, parcă vor să evadeze în lumea poveștilor. Nu este zi în care să nu primesc bilețele cu inimioare și mulțumiri.

Îmbrățișarea colectivă, la plecare, a devenit un ritual zilnic.

Cu ce alte provocări v-ați mai întâlnit de-a lungul anilor?

Cea mai mare provocare, pe lângă dorința de a nu abandona școala, a fost să particip cu copii din clasă la concursuri școlare și olimpiade.

De asemenea, am reușit să-i fac să-și înțeleagă obiceiurile și tradițiile lor înființând un ansamblu de dansuri țigănești cu care particip la diferite evenimente ,,Steluțele rromilor din muscel”, ,,Ziua comunei Țițești” și multe alte concursuri.

Ce signifiantă are pentru dumneavoastră titlul primit în cadrul Galei Profesorilor? Cât de mult v-a onorat?

Titlul primit la GALA PROFESORUL ANULUI DIN MEDIUL RURAL EDIȚIA 2023, CATEGORIA: PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR  a fost pentru mine o încununare a celor 15 ani de activitate și de luptă împotriva abandonului școlar într-o școală dintr-un mediu defavorizat.

Nicio clipă nu am lăsat garda jos, au fost zile când am fost epuizată psihic, dar nu am renunțat. Acest titlu mă onorează, dar mă și obligă în aceeași măsură. Simt că pot să fac mai mult pentru această comunitate. Educația este singura cale ca tinerii din Valea Mănăstirii să reușească în viață, să aibă un loc de muncă și să-și câștige existența.

Nu este ușor să profesezi într-o asemenea școală unde performanța se măsoară prin numărul celor care nu abandonează școala, dar îi încurajez pe colegii care predau în asemenea școli să nu se dea bătuți, să persevereze, iar pe dumneavoastră media, să-i descoperiți, să-i faceți cunoscuți și să-i încurajați în demersul lor.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Deoarece elevii mei sunt la finalul clasei a IV-a, urmează să organizez, cu sprijinul unui om cu suflet mare, o reuniune de absolvire.

De asemenea, cu ajutorul Asociației Dăruim Zâmbete-Zâmbete Colorate, școala noastră va fi dotată cu 6 videoproiectoare și vom organiza diferite activități de  „Ziua Copilului”.

Un alt proiect de suflet va fi reamenajarea clasei și achiziționarea de rechizite pentru o nouă generație de copii. Acest lucru este posibil cu ajutorul financiar oferit de Teach for Romania.

Ziua unui expert în matematică nu este scurtă, ci se termină după 12 h de muncă, dar profesoara care pregătește elevii pentru admitere în străinătate, Georgiana Popovici, nu se plânge. Din contră, este mulțumită căci este bucată din sistemul educațional și aduce contribuție în viața elevilor cu aspirații de a studia peste hotare, lucru pe care și l-a dorit încă din vremea pe când era, la rându-i, elevă.

Profesoara oferă meditații pe baza bonului fiscal, deci legal în propriul centru, Excellence in Education Centre. Nu a fost un scop la început de a face business din orele suplimentare, dar recomandările au curs și astfel are din ce în ce mai mulți elevi care doresc ore de matematică și statistică cu ea ca să fie cât mai pregătiți pentru bacalaureatul internațional. Singura din familie care a străbătut calea profesoratului, sprijinită din toate părțile, de mică a sacrificat timp pentru joacă în detrimentul studiului științei care o fascina.

Țelul de a ieși de pe mâna sa generații de matematicieni foarte buni și l-a atins. Face parte din învățământul privat, deși s-a construit ca dascăl în cel de stat. Crede cu tărie că matematica este utilă zilnic, dăm peste ea chiar și în întâmplările cotidiene ale fiecăruia dintre noi, deci vine cu multe suprapuneri în realitate.

Să o cunoaștem pe profesoara Georgiana Popovici, cea care prezintă această disciplină ca fiind bazată pe gândire critică, nu pe teorie!

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

Am început să predau Matematică & Statistică imediat ce am absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea din București, pe când eram studentă la Master, în 2002. Am fost angajată preparator în perioada 2002 – 2005, apoi, între 2005 – 2016 am fost Asistent la aceeași facultate. Din 2005 am lucrat, în paralel, în sistemul privat, la diverse școli din București. Din 2008, sunt doctor în Matematică.

Când v-ați dat prima întâlnire „oficială” cu disciplina pe care o predați? Din ce an vă aflați la catedră?

Din 2002 predau, deci sunt 21 de ani. Vai, ce mulți sunt!

Și totuși, o iubeați de când erați, poate, elevă și v-ați făcut un obiectiv de a ajunge profesoară de pe vremea respectivă?

Pasiunea mea pentru matematică este una timpurie, din clasa a 5-a îmi doresc să fiu profesoară de matematică, însă dragostea pentru numere rămâne eternă. Încă de la primele probleme rezolvate a izvorât din mine dorința de a decoda și de a aprofunda misterele acestei arte a logicii și a cunoașterii.

Ce vă aduceți aminte din vremurile acelea? Cum erați ca școlăriță?

Perioada copilăriei este, poate, cea mai frumoasă parte din viață noastră. Eu, personal, devin nostalgică când mă gândesc la acea etapă. Am amintiri deosebit de frumoase, cu oameni de suflet, cu zone pitorești, cu mirosuri îmbietoare, cu liniște și pace în suflet, cu bucurie, cu dragoste, cu dorințe și idealuri. Când mă gândesc la copilărie, parcă toate simțurile mi se ascut peste măsură și retrăiesc, atât în suflet, cât și mental, cu duioșie clipe unice din viața mea. Și le simt tactil, vizual, olfactiv, auditiv, emoțional…mă identific cu frumusețea și cu puritatea energetică a locului natal, cu sărbătorile celebrate în armonie și cu fast în familie, cu bucățele aburinde pregătite cu dragoste de mama. Niște vremuri pe care le ador, pur și simplu.

Iar pe școlărița Georgiana Popovici o revăd blândă, bună, cuminte, respectuoasă, poate ușor timidă, harnică și foarte determinată încă de mică să facă performanță. Am fost și pasionată, ce-i drept, de matematică, însă și dorința de a fi cea mai bună a contribuit la atingerea acestui deziderat, motiv pentru care încă de mică am sacrificat tot ca să îmi ating țelul.

V-a insuflat cineva din familie plăcerea și iubirea pentru matematică sau sunteți singura din familie care a îmbrățișat această meserie?

Sunt singura din familie care a îmbrățișat această meserie, dar părinții mei m-au susținut foarte mult în alegerea făcută.

Vorbiți despre matematică zilnic. Știu că aveți un program foarte încărcat. Cum arată o zi din viața unui profesor expert în științele exacte?

Lucrez în prima parte a zilei, de la 8:30 – 15:30, la o școală particulară din București, apoi de la 16:30 – 18:00 la o altă școală particulară și de la 19:00 – 21:00 la Centrul meu de meditații. Practic, muncesc 12 ore pe zi.

Predați și oferiți meditații elevilor care se pregătesc pentru a da bacalaureatul britanic, respectiv american. Simțiți că numărul elevilor care au dorința de a face studiile universitare peste hotarele noastre crește?

Da, tot mai mult. Elevii sunt puși în situația analizării propriei munci, discuțiile între elevi și profesori sunt încurajate, iar feedback-ul este o unealtă de bază în aceste sisteme. Gândirea creativă este și ea încurajată, ideile originale fiind apreciate. Astfel, când vei termina școala, vei fi pregătit (ă) pentru nivelul academic competitiv ce se regăsește în universitățile de top din întreaga lume.

V-ați lăsat amprenta și în sistemul de învățământ de stat? Ce vă dă sistemul privat și nu v-a dat cel de stat?

Am fost preparator din 2002 până în 2005, apoi Asistent în perioada 2005 – 2016 la Catedra de Probabilități, Statistică și Cercetări Operaționale a Facultății de Matematică și Informatică, Universitatea din București. Din 2005, m-am îndreptat, în paralel, spre sistemul privat.

Din punct de vedere al carierei, pentru mine așa a fost parcursul: am început cu sistemul de stat și am continuat în cel privat. De altfel, debutul nu-l poți face decât în cel de stat, unde m-am și format. Adică bazele cunoștințelor sunt fondate în perioada sistemului de stat. Cel privat a venit ca o continuare firească, o altă etapă a vieții mele științifice. Nu aș vrea să critic acum ceva anume, sunt până la urmă două platforme de funcționare educaționale care nici nu se exclud și fiecare are părțile bune.

Cel mai important, cred eu, este să-ți găsești calea care te împlinește în viață, așa cum le spun de fiecare dată și elevilor. Și poate și mai important este că atunci când observi că nu te mai regăsești într-un loc anume, să fii dispus să faci schimbările necesare. Chiar și asta am făcut în carieră atunci când n-am mai vibrat cu mediul în care mă manifestam. Și mă felicit pentru deciziile luate. Așa cum le sunt recunoscătoare și le mulțumesc tuturor acelora care m-au însoțit și mi-au fost alături pe fiecare drum în parte din parcursul meu, și de ce nu, uneori chiar ei m-au ajutat, mi-au deschis ochii și am realizat că, de fapt, îmi doream să abandonez drumul acela pe care mergeam împreună.

Meditații cu chitanță și factură. Se poate spune că v-ați făcut un business din meditații?

Da, este o mare nevoie ca profesorii să facă meditații ”la lumină”, legal și oficial. A face pregătire suplimentară nu este o rușine pentru elev sau pentru profesor, atâta timp cât se realizează într-un cadru demn și corect pentru ambele părți.

A fost o ideea născută din necesitate, din cererile multe venite indirect din partea elevilor sau a fost o dorință ticluită cu mult timp înainte și v-ați promovat?

Nu știu dacă am plănuit ceva de la începutul drumului. Pasiunea a dictat calea și urmând-o, dorești să devii cea mai bună versiune a ta. Apoi, numele meu a ajuns de la elev la elev. Au spus că am o metodă inedită, că explic foarte bine.

Ce vă luați frumos din relația cu elevii dumneavoastră? Pe ce se bazează ea?

Eu sunt un profesor exigent tocmai pentru că am, în primul rând, standarde proprii de a mă autoevalua, acesta fiind un reper în toate evaluările – nu pot să mă dezic de aceste repere. Însă am darul să îmbin această exigență cu faptul că le sunt apropiată elevilor. Am foarte multă empatie și capacitatea de a detecta unde se pierde elevul. De acolo îl iau, mă poziționez la nivelul lui, nu am aere de superioritate în relația elev – profesor. Le sunt apropiată copiilor, glumesc cu ei. Construiesc o relație cu elevii, de aceea mă iubesc și vin cu și de drag la orele mele. Le face plăcere să-mi fie în preajmă deoarece între noi se leagă o conexiune grație căreia transferul de informație se face eficient, atât calitativ, cât și cantitativ. În această relație pornim de la o probabilitate pe care o transformăm în certitudine, cu alte cuvinte, cât investești, atât ai. Aș spune că este o relație deschisă, în care este important să asculți și să fii ascultat.

Ce gând le transmiteți zilnic?

Folosesc un citat al lui Mark Twain din care fiecare va înțelege: „O carte de succes nu-i făcută din ceea ce este în ea, ci din ce-a fost lăsat în afara ei”.

Doamna Popovici, unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră?

La noi, din păcate, matematica este predată ca o colecție de metode de aplicat pentru rezolvarea unor probleme, având ca scop luarea unui examen. Matematica are menirea să dezvolte gândirea critică: ar trebui să se pună mai mult accentul pe raționament decât pe tehnică.

Este dascălul pilonul cel mai important din învățământ?

Apariția și existența unui mentor în viețile noastre este esențială, definitorie, marcantă în sensul pozitiv. Din această perspectivă, dascălul are rolul de mentor în viața elevului. Îl ghidează, nu numai la nivel științific, ci îl poate ajuta să-și dilate mintea, descoperindu-i valențe și capacități nebănuite.

Pe lângă rolul de observator sau evaluator, profesorul are capacitatea să-și îndrume elevul de clasa a 5-a în concordanță cu capacitatea acestuia. Aș spune chiar, cu cât mai mic este elevul, cu atât mai bine să aibă această întâlnire prețioasă cu profesorul.

Aș vrea să dau contraexemplul clasic al oamenilor care, din pricina că nu au parte de acest ghidaj niciodată în viața lor, sfârșesc poate să facă meserii care nu-i inspiră, nu le oferă satisfacție și ajung pe un drum care nu este al lor. Și ca să înlătur perspectiva mercantilă la care mulți se pot gândi, aș vrea să adaug că această întâlnire cu profesorul este una sacră. Adică perspectiva financiară cade în derizoriu când vorbim de întâlnirea cu persoana care te poate ajuta să îți desenezi viața așa cum îți dorești.

Copiii pot întâmpina probleme de adaptare la mediu, la profesori noi, se pierde informație prețioasă în clasă. Orele de susținere pot consolida acele goluri care, în ani de zile, pot deveni vitale pentru a accede la un liceu foarte bun național și internațional.

Ca dascăl ar trebui, în primul rând, să-ți cunoști bine materia și să-și placă și ceea ce faci, pentru că întotdeauna copiii simt aceste lucruri.

Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.