O istorie tulburătoare a lui Sandu Tudor, unul dintre părinții mișcării Rugul Aprins din România, care a căzut victimă în prigoana anticreștină din comunism, dar care a reușit să aducă credința în inimile oamenilor prin puterea cuvântului.

Credința adevărată se naște din veșnicile căutări ale smereniei, ale cucerniciei și ale adevărului. Acesta din urmă a devenit cauza cruciadelor, a nesfârșitelor bătălii dintre bine și rău, ale prigoanelor și răzvrătirilor. În comunism, aceste veșnice lupte au fost cu atât mai acute, cu cât a fost apărată virtutea de a fi om, de a crede, de a refuza cu osârdie orice blamare a credinței.

Daniil Sandu Tudor, pe numele său de mirean Alexandru  Teodorescu, a făcut obiectul unei analize oferite de către Prof. dr. George Enache, cadru didactic al Universității ”Dunărea de Jos” din Galați, în raportul său Critica comunismului, din perspectiva creștină, în România, după 1945, prezentat în cadrul Congresului Internațional de Teologie, desfășurat săptămâna trecută la București, la care Matricea Românească a fost invitat special.

Alocuțiunea profesorului universitar a început cu anumite clarificări legate de natura raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română și regimul comunist instaurat în România, după 1945. Cert este că acest ”motiv de sminteală”, așa cum a fost catalogat, de la tribună, insinuarea unei colaborări între mediul bisericesc și organele de stat comuniste, a dăinuit în mediul public, preț de câteva decenii.

Pilonul central al discursului a fost însă clădit pe imaginea și istoria lui Daniil Sandu Tudor. Acest ”personaj foarte controversat”, notează profesorul, ”a fost și ziarist, publicist, iar în perioada interbelică, el a fost calificat de stânga, chiar comunist, pentru ca imediat după 1945 să fie calificat drept legionar.”

Destul de incerte par lucrurile, iar domnul Enache se întreabă: ”Să fi fost chiar așa, sau să fi fost niște acuze gratuite?”. Dar să o începem cu începutul, căci așa se cuvine. Sandu Tudor a fost gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. Fiu de intelectual, tatăl său fiind magistrat la Ploiești, Sandu Tudor a făcut liceul în oraș, remarcându-se la studii, dar mai ales la religie și filosofie, îndrumat de profesorul său de istorie Dacian. Vedem, încă din acea perioadă, înclinarea lui spre credință și virtute.

Daniil Sandu Tudor – monahul slovei scrise

Anii maturității l-au adus pe calea publicisticii, el inițiind săptămânalul Floarea de Foc (1932-1936) și cotidianul Credința (1933-1938), cărora le-a imprimat o orientare democrată, cu o tentă de stânga. Dar, așa cum a subliniat domnul profesor, ”în ceea ce îl privește pe Sandu Tudor, se conturează clasic o viziune de stânga, dar nu una identică cu a personalităților acelei vremi. În articolele sale, avem frecvente referiri la creștinism și la națiune, fapt care nu exista în alte viziuni de stângă din acea perioadă”. În aceeași ordine de idei, potrivit profesorului, activitatea lui a fost una integră,el abordând ”teme curente ale epocii, ușor recognoscibile și perfect încadrabile, pe care le înțelege și le analizează minuțios, creând imaginea de ansamblu, nu doar cărămizi singulare”.

[pullquote]Este clar că Sandu Tudor a avut o legătură cu un ziar care a fost finanțat de Patriarhie, dar care să nu fie al Patriarhiei și care să aducă în spațiul public anumite idei și anumite principii[/pullquote]

George Enache a mai afirmat că ”pentru a înțelege viziunea lui Sandu Tudor, este importantă parcurgerea mai multor texte publicistice și să vedem dincolo de așa numitul oportunism al gazetarilor. Or, ceea ce este foarte interesant, în cazul unui om care este acuzat că este comunist și, după aceea, și legionar, că în articolele sale din perioada interbelică condamnă deopotrivă și o ideologie, și alta. De fapt este un personaj – printre puținele, rămase din perioada interbelică – care este un antitotalitar convins și denunță ambele ideologii ”. Totodată, în articolele sale regăsim ideile de român, românesc, popor, dar și accentul pus pe înnobilarea politicului prin dimensiunea spirituală.

Sandu Tudor a avut parte de critici în epocă , imputându-i-se faptul că activa la acel cotidian Credința, despre care se spunea că ar fi finanțat de Patriarhie. ”Acest lucru”, a punctat profesorul, ”nu se știe dacă este adevărat, dar sunt anumite indicii. Dar este clar că a avut o legătură cu un ziar care a fost finanțat de Patriarhie, dar care să nu fie al Patriarhiei și care să aducă în spațiul public anumite idei și anumite principii”. În definitiv, Sandu Tudor a devenit o portavoce a valorilor în care credea cu vehemență, iar grație acelei firi de ”polemist de mare forță, cu un caracter vulcanic, pe care și l-a păstrat neștirbit și când a devenit monah, Sandu Tudor a scris articole memorabile, în care se pronunță împotriva celor două mari calamități ale secolului XX: extremismul de stânga și extremismul de dreapta”, a mai notat profesorul George Enache. Deși trăia într-o epocă în care lumea era fascinată de acești doi poli, el îi condamna cu sânge rece, recurgând la o gândire trează, conștientă asupra lucrurilor. Articole precum Bestialitatea modernă, Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu, Între sobor și soviet, Lecția proceselor de la Moscova sunt doar câteva dintre roadele analizei sale asupra problemei, care a luat deja turnură stringentă.

Viața de publicist l-a tot purtat prin perindări, până când a înțeles că veritabila sa vocație este cea religioasă, iar călătoria la muntele Athos și salvarea miraculoasă dintr-un accident de avion îl fac să apuce calea credinței în Dumnezeu. După război, Sandu  Tudor își găsește refugiul la mănăstirea Antim, unde devine unul dintre principalii inițiatori ai asociației Rugul Aprins. Această întâlnire între intelectualii români ai veacului și Biserica Ortodoxă, realizată cu ajutorul unui călugăr sosit din îndepărtata Rusie, Ioan Kulâghin, cel care a adus binecuvântarea stareților de la Optina pentru practicarea Rugăciunii inimii, este considerată, până azi, unică de către unii exegeți.

Rugul Aprins – o controversată mișcare de renaștere națională

Mișcarea Rugul Aprins reprezenta un nucleu care își propunea păstrarea valorilor ortodoxe, a dreptei credințe, curățirea Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de ateism comunist și circulația unor idei de valoare. În cadrul întrunirilor acestei mișcări, se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice și filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea culturală, economică și socială imediată din România postbelică. Organizația va intra în vizorul Securității încă din anul 1948, ”pentru atitudinea protectoare și ocrotitoare manifestată față de refugiații ruși, în general, și față de Părintele Ioan Kulighin, în special”, dar și din cauza temerii organelor represive față de apropierea dintre Biserică și intelectuali. Deși propagau, în general, valorile morale ale poporului român, membrii Rugul Aprins au fost catalogați ca parte a unei  organizații „subversive și contrarevoluționare”, bănuite de legături cu mișcarea legionară. În consecință membrii mișcării, printre care și Sandu Tudor, au primit ani grei de temniță, sfârșind, în majoritate, în pușcăriile comuniste.

Părintele Daniil Sandu Tudor (stânga) și Părintele Ioan Kulâghin (dreapta), inițiatorii mișcării Rugul Aprins din România, rămași în istorie ca victime ale prigoanei anticreștine din comunism

Deși controversele privind Rugul Aprins persistă, este cert că acest mic nucleu de spiritualitate a scris istorie în vremuri tulburi, când doar credința mai putea face lumină, iar memoria membrilor săi a rămas scrisă pe filele trecutului.

Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o altă metodă de educație? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care a încercat să ofere răspunsul o dezbatere cu tema „Din tranşeele memoriei individuale în no man’s land-ul memoriei colective. 140 de ani de la Războiul de Independenţă a României”, organizată la finalul lunii iulie de către Matricea Românească la Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Întrebările au fost strâns legate de atracţia zilei la Cinematograful „Amza Pellea” din localitate, unde organizatorii (Matricea Românească şi FFIR) au proiectat primul lungmetraj românesc, realizat în 1912, “Independența României”.

Evenimentul și-a deschis porțile printr-un moment ce are la bază un concept consacrat la nivel internațional, reconstituirea istorică. A fost vorba despre o defilare militară oferită publicului prezent de către Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unul dintre lectorii dezbaterii, ajutat de o trupă de dorobanţi. Reprezentația a avut ca scop introducerea spectatorilor în atmosfera istorică a perioadei evocate cinematic, respectiv familiarizarea lor cu conceptul de reconstituire, momentul fiind succedat de vizionarea filmului amintit mai sus.

[pullquote class=”left”]Cu toţii avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică»[/pullquote]

Să urmărești un film mut, ce a fost realizat în anul 1912, nu este lucru ușor, dacă ținem cont de diferențele tehnice, dar nu numai, dintre prezent și trecut. Un astfel de film necesită din partea cinefilului un bagaj respectabil de cunoştinţe istorice, dar și multă răbdare. De această dată, spectatorii au primit informațiile și explicațiile necesare pentru a putea urmări și înțelege pelicula, graţie Mirelei-Luminiţa Murgescu, profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti și moderatoarea conferinţei. Prin lămuririle oferite în timp real, alături de Horia Şerbănescu, ea a reușit să realizeze cu publicul un exercițiu prin care le-a dovedit că „toți avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică», adică ni se oferă o memorie care ne lipsește.”

Potrivit vorbitorilor prezenţi la Râşnov, „Independența României” a fost și va rămâne multă vreme de acum înainte un film de o importanță covârșitoare, mai ales pentru că reprezintă un reper major pentru identitatea noastră istorică şi culturală. Trebuie reamintit faptul că producţia marchează startul României în cinematografie, un foraj temerar în această artă – la acea dată – modernă. Într-o vreme în care filmele nu depăşeau 15-20 de minute, pentru a nu plictisi un public lipsit de cultură cinematografică, “Independenţa României” a sfidat convenţiile, la cele 120 de minute ale sale. De notat şi distribuția formidabilă de care s-a bucurat – actori de un mare calibru, despre care și astăzi se vorbește, precum Aristide Demetriade, Constantin Nottara sau Elvira Popescu. Filmul redă artistic unul dintre momentele fundamentale pentru istoria României, obținerea independenței la finele războiului româno-ruso-turc din 1877-78.

Filmele pe teme de istorie, perspectivă subiectivă

[pullquote]Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea [/pullquote]

Cu siguranță, filmele istorice pot reda – cu un obiectivism mai mic sau mai mare – o anumită porțiune din istorie, dar – după cum sublinia Teodor Burnar, editor coordonator Matricea Românească și lector în cadrul conferinței – „Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea.” Tocmai de aceea, din primul film românesc reprezentativ lipsesc momente importante. Publicul nu află ce s-a întâmplat în urma Tratatului de Pace de la San Stefano, ori că Rusia a fost principala forță care a dus la câștigarea războiului, fără de care – a opinat Şerbănescu – „România nu ar fi avut nicio șansă de a-şi obţine mult râvnita independenţă! E drept că, în urma conflagraţiei, deși ne-am câștigat independența și Dobrogea, am pierdut sudul Basarabiei, ce fusese retrocedat în urma Războiului Crimeii.” „Filmul este o formă de reconstituire până la urmă. Reconstituim cum vrea un regizor sau cum vrea un regim, și facem o selecție”, a reiterat moderatoarea Mirela-Luminiţa Murgescu, explicând omisiunile realizatorilor.

Matricea Românească, proiectul cultural naţional al casei de avocatură „Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a adus un crâmpei de memorie identitară la Râşnov

Dincolo de valenţele sale artistice, filmul „Independența României” a reușit – programatic sau nu – să legitimeze şi noua identitate românescă ce se contura la finele secolului XIX – începutul secolului XX, el având, după cum s-a opinat în cadrul dezbaterii, şi tonalităţi propagandistice – e-adevărat, nu unele făţişe: nuanțele trebuie păstrate întotdeauna, iar acest film a răspuns așteptărilor societății din acea perioadă. Spre comparaţie, o propagandă „ca la carte” este literatura „comandată”, de factură patriotică, a vremii, precum cea compusă de către George Coșbuc („Toţi Doamne şi toţi trei”) sau Vasile Alecsandri („Peneş Curcanul” etc.). „Avem, în acel moment, o literatură comandată unor scriitori și plătită de către stat”, a precizat Mirela-Luminiţa Murgescu, Profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti.

Cât de greu era în acea perioadă pentru un om de creaţie (regizor, poet sau jurnalist) să scrie istorie fără a derapa de la cadrul etic? Potrivit lui Teodor Burnar, „Este evident că în regimurile autoritare etica a avut de suferit și că au existat limitări impuse de natura regimului în care creaţiile artistice ori jurnalistice erau produse, acestea devenind instrumente de propagandă. Cred că e un joc echilibristic destul de delicat, acela de a scrie istorie urmând niște directive, indiferent de domeniu. Asta nu înseamnă că nu au existat și gesturi eroice, de independenţă. În egală măsură, să nu ne înşelăm că propaganda este apanajul dictaturilor – se face la fel de multă propagandă şi în democraţie.”

View this post on Instagram

Românul s-a născut cinefil. www.matricea.ro #filmromanesc #identitate #cinefilie #CinemaAmzaPellea #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Aug 11, 2017 at 10:58am PDT

Reconstituirea istorică poate fi o altă formă de învățare

După cum s-a amintit în cadrul conferinţei susţinute de către Matricea Românească la Râşnov, anul ce vine este anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Un moment prielnic să ne redescoperim identitatea, să conștientizăm momentele ce ne-au influențat devenirea. Teodor Burnar crede că „este momentul să ne punem din nou întrebări cu privire la istoria noastră, care trebuie privită cu un pic mai mult obiectivism.”

Momentul de reconstituire istorică (foto 1-3), implicând dorobanţii vremii, ce a prefaţat dezbaterea filmului „Independența României”  (foto 4)

În cadrul evenimentului s-a vorbit şi despre un fenomen popular pe tot globul, ce își dorește să fie o altă formă de a păstra vie istoria: reconstituirea istorică. Este un concept ce vine în ajutorul memoriei, revigorând-o şi completând-o acolo unde este cazul. Cel mai în măsură să explice acest fenomen a fost Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti.

[pullquote class=”left”]Oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul unei reconstituiri istorice: de împăcare, de bună înțelegere[/pullquote]

Acesta a subliniat  diferența dintre o reconstituire istorică şi alte modalităţi de a recrea trecutul. „Încerci plăcerea de a le spune și celorlalți, de pildă, cum a mers un soldat, ce făcea, cum se îmbrăca, cum își încărca pușca ori cum trăia în bivuac. Una este să citești, și alta este să porți costumul.”

Care a fost morala acestei dezbateri, una de altfel strâns legată atât de profilul filmului „Independența României”, cât și de memorie și de actul de reconstituire istorică? Deşi este fundamental să ne cunoaştem istoria şi să fim mândri de realizările predecesorilor, în opinia lui Horia Şerbănescu, „oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul pe care îl propagă o reconstituire istorică: de împăcare, de bună înțelegere.”

Urmăriţi, mai jos, primul lungmetraj românesc, Independenţa României (1912)

Atunci când Matricea Românească i-a propus lui Bogdan-Mihai Simion, cel mai tânăr cobzar din țara noastră, să le vorbească unor elevi de liceu despre începuturile poeziei româneşti, singurele întrebări pe care muzicianul și le-a pus au vizat adaptarea informației astfel încât auditoriul să o înțeleagă și să nu se plictisească. Însă, tânărul artist a găsit formula perfectă de a „ajunge” la copiii de liceu, susţinerile şi momentele sale de virtuozitate fiind răsplătite cu ropote de aplauze.

L-am invitat pe Bogdan să ia parte la ediția a doua a Întâlnirilor Matricei, un proiect de fertilizare culturală a tinerei generaţii sub egida Asociaţiei Culturale Matricea Românească, de data aceasta caravana poposind marţi, 16 mai, la Târgoviște, la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”. Conferința, intitulată mai mult decât sugestiv Poezie, boierie! Începuturile poeziei lirice în Ţările Române, și-a propus să aducă în fața tinerilor, informații despre epoca, versurile și personalitatea boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, figura care domină instituția în care ei sunt modelaţi ca oameni. Astfel s-a făcut că sala de festivități a entităţii formatoare a fost ticsită de elevi curioși și interesați de evenimentul inedit ce avea să se desfășoare la ei în liceu. Bogdan și-a propus să alterneze informațiile cu momentele muzicale specifice evului, iar recitalul lui a produs emoții cum numai cobzarul nostru poate trezi. Astfel, tinerii au fost ajutaţi să înțeleagă mai bine „o epocă, prin asociere cu muzica”.

Ienăchiță Văcărescu, printre primii poeți ai noștri

Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) a fost o figură proeminentă a culturii din Ţara Românească, în secolul XVIII. Provenit dintr-o veche familie de boieri, Ienăchiţă a fost mare dregător domnesc, dar s-a remarcat şi prin erudiţia sa, fiind vorbitor al mai multor limbi străine şi poet. Din păcate, personalitatea acestui om de cultură este mai puțin cunoscută în rândul românilor, el fiind al doilea conaţional – după Dimitrie Cantemir – care a scris o istorie a Imperiului Otoman, precum și autorul primei gramatici românești tipărite.

După ce Bogdan a salutat auditoriul cu o melodie cântată la cobză (doina „Vară, vară, primăvară”), el și-a început prelegerea spunându-le celor prezenți că „Ienăchiță Văcărescu a fost printre primii poeți din Țările Române, printre primii versificatori. El este un personaj din a doua jumătate a secolului XVIII. Pe atunci, reperul cultural al Țărilor Române era altul decât cel din prezent. Sunt convins că, azi, o bună parte dintre voi – dacă nu chiar toți – sunteți concentrați pe modele culturale pe care le preluați conștient, sau mai puțin conștient, din Europa Occidentală sau din Statele Unite ale Americii. Îmi imaginez că pentru voi, ca și pentru mine – pentru că suntem aceeași generație – reperele vin de la Londra, Paris sau de la New York. Dacă vă veți analiza obiceiurile, filmele la care mergeți, muzica pe care o ascultaţi, veți vedea că o bună parte din aceste produse culturale vine din SUA. Modelul cultural după care activa Ienăchiță Văcărescu era Istanbulul”.

Bogdan-Mihai Simion a interpretat, la cobză, cântece specifice epocii lui Ienăchiță Văcărescu

Pictând un tablou al epocii, Bogdan a subliniat că fanarioții erau de fapt cei care conduceau Țările Române, însă pe lângă ei se aflau și „aristocrații locali, adică boierii români”, care nu erau legați de o tradiție culturală acaparantă.

La 1770 Orientul musulman, care constituise etalonul cultural pentru Ţările Române, devenise deja stagnant şi anacronic

„Boierii greci aveau acest argument: «De 2000 de ani, de la Platon încoace, noi producem cultură pentru Europa». Când spui «grec», te gândești la Grecia Antică, dar și la cea Medievală și la Imperiul Bizantin. Pentru români, ecuația aceasta era mai complicată. Deși pare a constitui un dezavantaj, a constituit și un avantaj, pentru că ei nefiind legați de un trecut foarte strălucitor din punct de vedere cultural, și în același timp având o «fibră morală elastică», au reușit să se adapteze foarte repede noilor cerințe, odată cu începutul occidentalizării. În același timp, în epocă apar primele instincte naționale. Pe atunci, acest lucru însemna încercarea de a crea și de a consolida un stat. (…) Boierii români au început să caute sprijin și protecție în afara Orientului musulman, despre care spuneam că – deși devenise un motor civilizator pentru Țările Române la 1600 – deja la 1770, devenise anacronic, stagnant. Nu mai putea constitui un reper, iar boierii români au sesizat chestiunea aceasta instantaneu.”

View this post on Instagram

Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti Ş-a patriei cinstire. „Testament literar”, Ienăchiță Văcărescu, poet român (1740-1797) #IenachitaVacarescu #mostenire #limbaromana #patria #identitate #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 15, 2017 at 12:42pm PDT

Contextul istoric prezentat a ajutat tinerii să înțeleagă mai bine ce însemna, în urmă cu câteva sute de ani, viața culturală în Țările Române, risipind totodată „nebuloasa” în care ei – probabil – se aflau, privind începuturile poeziei pe meleagurile noastre. Amfitrionul evenimentului organizat de Asociația Culturală Matricea Românească a dezvăluit că unul dintre cei mai importanți pioni în acest proces cultural a fost reprezentat de către creatorii artistici, care nu erau alții decât membrii clasei de mijloc. Astfel, deși inițial creațiile artistice erau culte, ulterior, ele au pătruns în sferele mai puţin rarefiate, în speţă în lumea lăutarilor. Cum?

Poezia cultă a secolului XVIII, pe acordurile robilor

„Acești lăutari erau robi pe domeniile boierilor despre care vorbeam. Ei produceau muzici, iar boierii produceau versuri. Nu e foarte greu să ne imaginăm atmosfera unui salon de la sfârșitul secolului XVIII, în care un grup de aristocrați își recită, unul celuilalt, versuri compuse de niște oameni cu școală. De exemplu, Ienăchiță Văcărescu era cult, vorbea mai multe limbi. Aristocraţii creau poezii ce se numeau creații culte, pentru că erau create de către oamenii învăţaţi, culți.

Putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale

Lăutarii auzeau aceste versuri. Astfel, ei, stând lângă boieri în picioare, la masă, adaptau de multe ori aceste texte pe care le auzeau recitate de către boierii respectivi, pe muzicile pe care le produceau”, a explicat tânărul cobzar, după care a continuat prin a expune modul romantic de „socializare” al tinerilor anilor 1700.

„Aristocrații de la începutul secolului XVIII şi ceva mai târziu, dintr-un areal geografic imens, care începea prin Georgia și se termina pe linia Carpaților, scriau poezii și le recitau în saloane, ele fiind preluate de lăutari și cântate. Apoi, ei le scriau în niște caiete, pe care le semnau uneori, alteori nu – de cele mai multe ori, nu.

Bogdan-Mihai Simion a fost protagonistul celei de-a doua ediții a Întâlnirilor Matricei, la un liceu din Târgovişte

De regulă, copistul semna aceste caiete, pentru că nu exista, pe atunci, conceptul de «drepturi de autor». Aceste caiete porneau din Fanar (Istanbul) și circulau de la o famile aristocratică la alta, din mână în mână: din Istanbul până în Grecia, treceau și prin Țările Române. Era cam cum funcționează astăzi Instagram și Facebook. Imaginați-vă niște tineri, nu cu mult mai mari decât voi, care scriau niște texte, dedicându-i-le unui neam îndepărtat, unei verișoare îndepărtate, care locuiește în Georgia de azi. Caietele de versuri au reprezentat posibilitatea de socializare pentru o serie de popoare balcanice și, în egală măsură, posibilitatea de a trăi sub semnul unei culturi care nu rămăsese în totalitate orală, dar nu era nici scrisă. Sfârșitul secolului XVII, aș zice, e momentul unde se «separă apele» și se poate vorbi despre cultura română ca fiind nici orală, nici scrisă”.

Matricea Românească încearcă să răspundă la probleme şi întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu?

Curiozitatea elevilor a fost stârnită, imaginația lor a lucrat neîncetat pe timpul conferinței, iar întrebările pentru Bogdan nu au întârziat să apară. Ei au vrut să afle cum a învățat artistul să cânte la cobză, de ce are această pasiune, dar și dacă este dificil să o urmezi, în România zilelor noastre. Răspunsul lui Bogdan a fost, pe cât de sincer, pe atât de dătător de speranţă.

Elevii, veniți în număr mare la conferință, au fost captivați de cântecele și de cuvintele invitatului

„Nu este greu să-ți urmezi pasiunea în România, dar există o multitudine de obstacole pe care le întâlnești. Cel mai important este să nu renunți la pasiunea ta, chiar dacă ai momente – care se pot tranforma în ani – în care faci altceva. Am avut multe locuri de muncă, multe dintre ele fără legătură cu ce fac astăzi, dar nu am renunțat niciodată la cobză și nici la «surorile» ei, pentru că am opt acasă. (…) Muzica exprimă societatea, și nu invers. Dacă nu vă place un gen de muzică, nu interziceți muzica, ci încercați să schimbați societatea. Muzica nu e nimic altceva decât un produs al societății și al frământărilor prin care ea trece. Am învățat că putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale.”

Asociaţia Culturală Matricea Românească este la al doilea astfel de eveniment cu profil educaţional și promite că nu se va opri aici, pentru că scopul muncii noastre este, așa cum a explicat la Târgoviște inițiatorul proiectului – avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner al „Bulboacă și Asociații SCA” – acela de a „răspunde la întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu? Sunteți la o vârstă foarte frumoasă, cele mai frumoase amintiri ale mele sunt din liceu. (…) Voi sunteți viitorul imediat al națiunii române. Și poate o să vă puneți peste ani întrebarea: de ce este nevoie de Bogdan, comparativ cu – să zicem – 50 Cent sau alţii? (…)

Adrian -Cătălin Bulboacă, inițiatorul proiectului Matricea Românească

Matricea Românească încearcă să aducă, în atenția fiecăruia dintre noi, mesajul că fără suflet nu putem fi oameni. Fără suflet, fără să ne amintim de unde am plecat, vom fi morți, ca națiune. Dacă veți pleca, după ce terminați liceul sau facultatea, oriunde în lume – în Italia, în Germania, în Spania sau în America – nu veți putea scăpa de o realitate simplă: v-ați născut în România, sunteți români. N-o să puteți niciodată renunța la această identificare. Aveți două variante: fie vă asumați cu responsabilitate această identitate, fie vă ascundeți cu rușine de ea”.

„Veronico, Veronico, / Fată bună și cuminte / Pentru tine, Veronico, traista este darul meu. / Ea e plină de povețe. / E o traistă fermecată! Poate multe să te învețe, dacă o asculți mereu!” Dacă aceste versuri vă duc cu gândul la o lume fermecată, în mijlocul căreia se află o fetiță cu două codițe și cu ochii mari, puteți fi recunoscători pentru faptul că ați avut o copilărie fericită, de care mulți micuți sunt vitregiți astăzi. Matricea Românească a rememorat, alături de câteva zeci de prichindei, emoțiile copilăriei, și s-a speriat, s-a bucurat, a dansat și a cântat alături de Veronica, fetița din filmul omonim (1972), regizat de către Elisabeta Bostan.

Acest lucru li se datorează unor oameni care au înțeles că micuții merită să aibă parte de bijuteriile cinematografiei româneşti pentru copii și că pot deveni adulți frumoși dacă li se oferă educație de calitate. Gala Filmului Românesc pentru Copii, derulată până în 30 martie, la Cinema Europa din București, este organizată de către Asociația Europeană pentru Promovarea Filmului (AEPF) și Primăria Capitalei, prin Centrul de Proiecte Educaţionale şi Sportive (PROEDUS).

Scopul principal al acestui lăudabil demers cultural este educarea tinerei generații, prin intermediul celor mai iubite producții cinematografice autohtone, care au format generații întregi de români. Filme precum „Veronica”, „Neamul Șoimăreștilor” (1965), „Dumbrava minunată” (1980), „Maria Mirabela” (1981), „Amintiri din copilărie” (1964), „Ștefan cel Mare – Vaslui 1475” (1975) sau „Saltimbancii” (1981) sunt proiectate zilnic, până în 30 martie, pentru copii.

La deschiderea Galei, copiii au așteptat cu nerăbdare filmul „Saltimbancii”

Am fost în sală în a doua zi a Galei și am urmărit, alături de copiii de la clasa 0, aventurile drăgălașei Veronica (Lulu Mihăescu), în filmul omonim. Unii zumzăiau, alții căutau motive să iasă din sală pentru a se juca, dar cei mai mulți dintre copii au fost fermecați de cântecele și de acțiunea filmului, și au dansat odată cu vulpea sau cu brotăceii din peliculă.

„Uite iepurașii!”, „Fugi, Veronica!” sau „Uite cum dansează brotacul!” au fost reacțiile involuntare ale piticilor, absorbiți de povestea magică a filmului, care a trecut testul timpului și care vrăjește și educă puii de români și astăzi.

Personajul Veronica a marcat copilăria adulților de astăzi Foto: cinemagia.ro

Alina, o învățătoare de la o școală din București, a explicat, pentru Matricea Românească, faptul că filmul „Veronica” este mult mai indicat pentru copii, decât desenele animate contemporane cu care ei sunt asaltați.

Aceste personaje sunt diferite de ceea ce văd în desene, unde sunt niște creaturi ciudate, care au glumițe proaste și de la care nu învață nimic

„Au fost copii care au mers la toaletă de câteva ori, dar au fost și copii care nu au ieșit deloc și au privit ecranul nemișcați. Unii au fost impresionați, probabil au văzut filmul și acasă, pentru că, până la urmă, e un film al părinților, este din copilăria lor. Unii îl știau și stăteau acolo, nu mișcau, dar alții nu s-au simțit aproape de personaje. Poate așteaptă personaje mai moderne.

Sunt copii, și copii. Filmul e mult mai potrivit decât ceea ce văd ei la desenele animate și este mult mai educativ, dar nu toți au «vibrat». În film, sunt personaje drăgălașe, pozitive, drăguțe, simpatice, la fel ca și ei. Aceste personaje sunt diferite de ceea ce văd în desene, unde sunt niște creaturi ciudate, care au glumițe proaste și de la care nu învață nimic.”

Elena Boholț, președintele AEPF, alături de prezentatorul evenimentului, Octavian Ursulescu

Aceste cuvinte confirmă încă o dată nevoia unui astfel de eveniment de profil. Pe lângă educație, organizatorii își doresc și să tragă un semnal de alarmă asupra „întunericului” care s-a așternut peste producția de film românesc pentru copii. Elena Boholț, președintele AEPF, a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că un copil apreciază cultura și frumosul doar în cazul în care este îndrumat de către părinți spre aceste valori.

Matricea Românească: De ce un astfel de eveniment?

Elena Boholț: În România, este nevoie de o gală de film românesc pentru copii. Prin acest proiect cultural, noi avem mai multe scopuri. Cel principal este acela să-i facem pe copiii cei mai mici, tânăra generație, să cunoască filmul românesc pentru copii. Totodată, ne dorim să atragem atenția că cinematografia românească a luat o pauză în ceea ce înseamnă producția de film artistic pentru copii. De asemenea, ne dorim să ajutăm cinematografele românești de stat să fie iarăși pline de spectatori, cum erau pe vremuri.

Este nevoie ca un copil să fie ajutat să își facă o cultură cinematografică

Matricea Românească: De ce credeți că este important ca micuții de astăzi să cunoască filmele românești vechi?

Elena Boholț: După părerea mea, este foarte simplu: un copil, așa cum îl învățăm să se spele, să meargă, să citească, învață orice. Ca un copil să aibă drag de cultură, de o muzică bună, de ceva bun, totul pornește de la cea mai fragedă vârstă. Așa cum noi, părinții, îi orientăm, ei au șanse mari să urmeze căile spre care noi îi îndrumăm. Și, de aceea, este nevoie ca un copil să fie ajutat să își facă o cultură cinematografică. Pentru că, în ziua de astăzi, cultura multora dintre ei se rezumă la televizor, la telefon sau la tabletă, cred că era momentul să facem ceva, astfel încât copiii să vadă că și în România există filme pentru ei.

Elena Boholț: „Ne dorim să atragem atenția că cinematografia românească a luat o pauză în ceea ce înseamnă producția de film artistic pentru copii”

Matricea Românească: Cum îi formează aceste filme, cum le ajută creșterea?

Elena Boholț: Gândiți-vă, de exemplu, că filmul „Veronica” este făcut după o serie de fabule ale lui La Fontaine: „Vulpea și corbul”, „Furnica”. Sunt foarte multe, e o înșiruire de povești. Gândiți-vă la „Dumbrava minunată”, unde este o poveste a copilăriei, unde micuții văd cerbi, veverițe, bursuci, și tot ce nu mai au ocazia, din păcate, să vadă astăzi, în oraș. Poate aceste filme sunt o reeditare a copilăriei bunicilor noștri, a părinților noștri, a noastră și a celor care vin – cu bune și cu rele, pentru că și noi am făcut o grămadă de greșeli, așa cum fac și copiii din filme. Dar nu numai atât: gândiți-vă că avem și filme istorice, „Neamul Șoimăreștilor”, după Sadoveanu, sau filmul „Ștefan cel Mare”, în regia cunoscutului regizor Mircea Drăgan. Avem și filme ale lui Ion Popescu-Gopo, ale lui Gheorghe Naghi și, bineînțeles, ale unui nume sinonim cu filmul românesc pentru copii și cu cinematografia românească, în general, Elisabeta Bostan, care se află în sală.

Poate aceste filme sunt o reeditare a copilăriei bunicilor noștri, a părinților noștri, a noastră și a celor care vin

Matricea Românească: Cum a fost făcută selecția acestor filme?

Elena Boholț: A fost foarte greu să facem o selecție a acestor filme, pentru că sunt mult mai multe filme românești care ar putea să fie urmărite cu încântare de către orice copil. În momentul în care ne-am gândit la această gală de film românesc pentru copii, am cerut și sprijinul Inspectoratului Școlar al Municipiului București, apoi am început să luăm legătura cu o serie de cadre didactice de la școli din Capitală. În acel moment, am început să vorbim cu profesorii.

Au fost cereri extraordinar de mari pentru „Veronica”, „Maria Mirabela” și pentru „Dumbrava minunată” de la copiii din clasele mici, de la învățători și educatori. Avem și copii de grădiniță interesați, care vor să vină aici. Educatoarele le-au povestit, și ei vor să vadă aceste filme. Pentru că acesta este un eveniment pentru toți copiii de școală generală, inclusiv pentru cei de clasa a VIII-a, cadrele didactice ne-au spus: „Am vorbit cu copiii și vor să vadă «Neamul Șoimăreștilor» și «Ștefan cel Mare». Asta am adus, pentru a fi pe placul tuturor.

 „Odată, demult, un marinar naviga într-o noapte rece de iarnă. Barca sa din lemn cu pânze era purtată de vânt și, odată cu ea, visele lui de a ajunge acasă în bordeiul cald, la șemineul din colțul camerei, la soție și la copii”. Aceste cuvinte, care anunță o poveste pe cât de incitantă, pe atât de emoționantă, reprezintă prologul unei piese de teatru la care s-a muncit extrem de mult. Pentru piesa „Steaua Nordului” se pregătesc asiduu nu mai puțin de 16 copii nevoiași provenind din centrele „Mia‘s Children” și „The Door”.

Matricea Românească a luat parte la una dintre sesiunile lor de repetiție și s-a distrat copios printre copiii veseli, curioși și dornici să ofere tot ce-i mai bun din ei. Seriozitatea de care cei mici au dat dovadă este alimentată și de către exercițiul motivațional pe care-l realizează ei înainte de fiecare repetiție și care va fi „bifat” – intuim noi – și înainte de spectacolele din 8 și 9 decembrie, (ora 19:00, la Conservatorul din București): ținându-se de mână, toți strigă cu putere „Eu pot!”. Iar cuvintele devin realitate, întrucât veselia și bunătatea acestor copii, impresionante prin candoare, constituie așii din mâneca hainelor de mici dimensiuni ale actorilor „liliputani”.

Cei mici nu se află pentru prima oară în lumina reflectoarelor, de câțiva ani încoace ei oferind, după ore întregi de muncă, spectacole de teatru pentru publicul larg. Mai experimentaţi, dar deopotrivă emoționați, cei mici își doresc cel mai mult ca sala să fie plină şi să le ofere spectatorilor un frumos dar de Crăciun.

„Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor”

„Trebuie să facem pauze între ceea ce vorbim. Voi, copii, vorbiți foarte repede, deși în realitate nu vorbiți atât de repede, ci vorbiți normal. Atenție la gesturi! Vreau să vorbiți rar, să nu mai stați cu spatele la public și să nu vă mai bălăngăniți! Trebuie să ne străduim ca și ultima parte să iasă la fel de bine ca și prima parte. Chiar dacă nu prea am repetat-o. Voi vreți să iasă bine sau nu?”, sunt instrucțiunile blânde, dar ferme de dinaintea repetiției ale Laurei Doliș, coordonatoarea proiectului, cea care pune „roțile-n mișcare” și care se asigură că cei mici vor juca impecabil.

Laura Doliș, alături de una dintre micile actrițe Foto: Arhiva personală

Dar, fiind vorba despre niște actori începători, Laura continuă cu lămuririle ce arată că poticneala nu este un capăt de țară: „Ca să iasă bine, trebuie să fii «acolo». Asta înseamnă actorie. Nu contează numai să îți înveți replicile. Eu mă bucur că v-ați învățat replicile. Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor.”

Steaua Nordului, călăuza copiilor nevoiași

Piesa este scrisă de către un prieten al Laurei, Chris Baisan, ce a reușit să îi transmită o emoție mai rar întâlnită în spectacolele unor juniori.

„Steaua Nordului este supărată pentru că toată lumea are busolă, și se hotărăște să cadă pe pământ. Spectacolul mai conține și un moment de canto al unui băiețel talentat, în vârstă de 9 ani, și un moment de dans. Una dintre coregrafii este creată de către un băiețel de la centru, care are 12 ani. De asemenea, mai avem și un moment cu clovni. Lucrez de cinci ani cu ei, prin intermediul ONG-ului meu, «Hai să ajutăm». Pe unii îi cunosc, acesta este al patrulea an când pregătim o piesă. Se vede clar că este diferență între cum erau copiii la început și cum sunt acum. Piesa îi responsabilizează foarte mult, pentru că ei își doresc să fie acolo și de aceea ascultă tot. Sunt copii, e normal să fie distrași. Ei o să dea tot ce pot”, a explicat Laura pentru Matricea Românească, aceasta subliniind, totodată, calitățile copiilor cu care lucrează: capacitatea debordantă de a iubi și curajul admirabil.

Pentru că își doresc ca piesa să „iasă” bine, copiii ascultă cu atenție instrucțiunile Laurei

Ca niște persoane cărora le-a scăzut, din pricina utilizării intense a tehnologiei, capacitatea de memorare, nu am putut să nu ne întrebăm cum au reușit copiii să își învețe toate replicile. „Nu a fost foarte greu. Mai dificil este să stau liniștită, pentru că eu sunt obișnuită să gesticulez”, ne-a răspuns  M.D., în vârstă de 17 ani.

„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici”

Era inevitabil ca astfel de activități lăudabile ce vizează copiii și bucuria lor să nu atragă voluntari dornici să ajute cum pot. Un exemplu în acest sens este Florentina Dan, o tânără care lucrează în fiecare săptămână cu cei mici și care îi ajută să-și dezvolte creativitatea.

„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici. Asta am simțit-o din momentul în care am venit aici pentru prima oară”, ne-a mărturisit Florentina. Atunci când nu face voluntariat, aceasta susține ateliere de creație pentru copii. Remarcabil este faptul că și micii cursanți ai Florentinei s-au mobilizat și au donat picturi realizate de către ei în cadrul atelierelor, pentru a fi expuse în holul Conservatorului, în zilele de spectacol. Publicul va putea achiziționa lucrările în schimbul unei donații, iar banii vor merge către actorii din „Steaua Nordului”.

„Eu pot!”

Un alt voluntar este un tânăr care are, la rândul său, un rol important în buna desfășurare a lucrurilor: „Ne inspiră să vedem cum o mână de oameni reușesc să realizeze astfel de proiecte concrete și consistente. Este primul an în care ne implicăm și îi ajutăm cum putem, cu promovarea activităților. Ce facem noi este să găsim oameni ca voi, Matricea Românească, parteneri cărora să le prezentăm ideea. În general, o anumită zonă din media aderă la astfel de lucruri și este firesc să fie așa. Pentru că materialele care rezultă din astfel de povești sunt foarte valoroase și apreciate de către cititori”.

Am petrecut împreună cu copiii de la centrele „Mia‘s Children” și „The Door” o după-amiază de duminică savuroasă, în care am învățat că frumosul poate ieși la iveală dintr-un corp mic, atunci când sufletul este mare. Dacă aveți vreme, mergeți să îi vedeți în 8 sau 9 decembrie la Conservator, luându-vă drept reper „Steaua Nordului”.