Un prieten apropiat îmi trimite pe whatsapp o înregistrare de vreo 45 de minute cu nu-știu-ce doctor care dă nu-știu-ce declarații despre nu-știu-ce efecte adverse ale nu-știu-cărui tratament, însoțit de mesajul lui încurajator: „băi, trebuie să vezi asta!” și-mi pune și o mutriță din aia galbenă care face cu ochiul.
Un amic îmi dă mesaj privat cu un print-screen cu nu-știu-ce postare incendiar de stupidă a nu-știu-cărui influencer stupid de incendiar. De nerefuzat.
Un tip pe care nu îl cunosc (și nici nu insist să…) îmi trimite nitam-nisam un link cu un montaj de un sfert de oră cu declarații ale diverșilor politicieni și business-meni, somându-mă ca după asta semnez urgent pentru nu-știu-ce cauză, în orice caz una nobilă și care nu suportă amânare.
Mi se întâmplă des, aproape zilnic; toate mi se revarsă în fața ochilor ca dintr-o țeavă spartă de un instalator beat cui. Toate îmi cer, mai mult sau mai puțin fățiș, să las orice altceva și să le urmăresc cât mai repede. Toate sunt ur-gen-te[1] și îmi cer să le tratez cu serioasă urgență. Toate mă obligă să nu mă preocup decât de timpul prezent. Nu prezent simplu, nici prezent continuu. Prezent obsesiv. Și compulsiv.
Să nu fiu înțeles greșit, multe dintre aceste „surprize” or fi utile (mai ales ale prietenilor din viața reală, care știu ce mă preocupă și ce mă lasă rece). Doar că nu sunt mereu oportune. Doar că sunt, prin numărul și ritmul lor, obositoare. Doar că întrerup indecent orice aș face și că sunt mai multe decât poate duce orice om care vrea să se mențină cât de cât sănătos la cap. Doar că îmi cer să fiu mai activ politic decât sunt. Și că îmi dau răspunsuri la probleme pe care mi le-am clarificat deja sau la întrebări care mă depășesc sau pur și simplu nu mă privesc sau nu mă interesează.
Și mai e ceva, care le întrece pe toate: că în schimbul cunoașterii și libertății, toate îmi cer să stau… lipit de ecran. Doar că omenirea, de-a lungul timpului, a conceput unelte mai potrivite pentru căutarea cunoașterii și manifestarea libertății. Una dintre acestea se numește „carte” și încerc să îi rămân fidel (pentru detalii, cei interesați pot căuta faimoasa & formidabila lucrare a lui Neil Postman – Distracția care ne omoară…, am tradus-o acum vreo 5 ani la editura Anacronic, recunosc fapta și nu o regret).
Așa că iată câteva „motive” pentru care prefer să „dau cu seen” la cele mai multe dintre veștile revărsate pe cale digitală și să aleg cărțile în schimb. Și pentru că (ironic sau nu) aceste „motive” sunt „scrise” pe ecran, am să vă rog, dacă se poate, să încercați să le citiți încet (mă rog, nu chiar atât de încet pe cât le-am întocmit eu), ca și cum ar fi pe hârtie.
Să încep lista, așadar, că de-a o termina n-am speranțe:
… Bune sau proaste, cărțile se citesc în ritmul[2] inimii proprii – cu opriri, întoarceri, semne de întrebare, pauze de meditație ori de luat notițe. Ecranul impune un fel de white-noise sincopat și psihedelic[3], pe care poți doar să îl accepți sau să renunți, rupându-i magia.
… Ecranele îți cer să sprintezi, să te consumi rapid. Cărțile te vor alergător de cursă lungă, maratonist atent la propriul drum și stăpân pe propria respirație.
… Ca o hrană, cărțile se pot sorbi, savura ori devora. Ecranele înghit, ca pe o hrană.
… Ecranele te transformă în ceea ce sunt ele de fapt. Te transformă în releu – recepționezi informație, o prelucrezi și ești atras să o dai mai departe. Devii antenă, router, amplificator de semnal informațional. Devii linie de cod, bit, 0 sau 1. Și cărțile te transformă în ceea ce sunt ele de fapt: în literă, cuvânt și idee. Devii, măcar puțin, verb, metaforă, simbol.
… Fragile, cărțile sunt timp cristalizat, timp care se poate mirosi, pipăi și răsfoi. De partea cealaltă – inodore & incolore & insipide – sunt ecranele, crematorii sterile ale spațiului.
… Cât de departe sunt ecranele de cărți se vede nu doar din modul în care sunt utilizate, ci și din modul în care stau în repaus. O carte închisă e seducătoare și misterioasă – o așteptare mută și răbdătoare. Un ecran închis e doar disfuncțional, opac și ermetic. Praful, semn etern al trecerii timpului, ne spune mai multe despre ele decât filosofii zilei – o carte prăfuită e și mai ademenitoare, dând farmec chiar și vreunui roman de mâna a treia. Un ecran prăfuit e deprimant și neplăcut obsolet. Nici un ecran nu suportă praful, nu doar din rațiuni de funcționalitate – ci pentru că praful e timpul care le macină pe toate, iar lumea pe care o deschide ecranul se vrea, orgolioasă, a fi infinită.
… Cărțile sunt oglinzile în care se reflectă limpede neputințele minții mele. Ecranele sunt oglinzile în care mintea se risipește, uitând, ca-ntr-o narcoză, cât e de neputincioasă.
… Cartea are interioritate (deoarece conține ceva), ecranul are planeitate (fiind doar interfață). Semănând cu cărămizile, cărțile ne construiesc mintea ca pe un turn, cetate ori casă – ea trebuie să fie stabilă, să ocrotească, să aibă verticală, interior și anumite limite care trebuie respectate, sub amenințarea prăbușirii. De partea cealaltă, ecranele – nodurile (gordiene) ale rețelei abstracte emană o minte descentralizată, în permanent flux, plutind în derivă pe un ocean de suprafețe transparente, vide, unde adâncimile nu sunt permise, pentru că nu pot fi concepute.
… Fiind un labirint, cartea deschisă te absoarbe. Fiind o gaură neagră, ecranul te înghite.
… Ecrane vs. Cărți: explozii vs. candele.
Să nu uit, să nu uităm – cărțile au fost arbori. Arbori jertfiți, sfârtecați, plămădiți într-o viață de apoi de hârtie. Însă moara infernală n-a martirizat decât trupul arborelui, reducându-l la o celuloză macră. Masacrul i-a lăsat însă neatins principiul creșterii încete, al înmuguririi, al înfloririi, al rodirii. Poate de aici vine senzația pe care o au cititorii „înrăiți” – că lectura înrădăcinează.[4]
Și poate de asta îmi pare câteodată că dincolo de coperte nu se deschid pagini, ci dealuri de pământ greu, pe care, cu creionul prefăcut în plug, încerc să le ar, sperând că vor rodi și temându-mă ca vreo grindină să nu strice semănătura. De jur împrejurul dealului meu, deșerturi perfect orizontale de siliciu, mustind de nisipuri mișcătoare.
… Așa că dacă cumva nu răspund la mesajele zilnice de maximă urgență, nu vă îngrijorați, probabil sunt la arat.
[1] Mă întreb de ce credem că e urgent doar ceea ce ne vine din afară, pe când ceea ce e înăuntru poate suporta oricâte amânări.
[2] Cred că ritm poate avea doar ceea ce are o anumită carnalitate.
[3] „Psihedelic” nu e o figură de stil. Timothy Leary, marele preot al drogurilor halucinogene, a spus răspicat – : „PC-ul este LSD-ul anilor ‘90”.
[4] Și poate tot de aici imaginea perfectă a odihnei contemplative e un om care citește la umbra unui copac, verigă așezată temeinic în ciclul viață-moarte-înviere.
