Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Facebook

Motto: „Un televizor poate schimba multe într-o familie. În primul rând, poate schimba percepția asupra lumii. De asemenea, un televizor este ideal pentru divertisment și informare și nu în ultimul rând, este o unealtă recreativă pe care oamenii o folosesc de zeci de ani.” – www.recomandari-specialisti.ro

 

Dragi cititori, vă rog să luați asta ca pe o mărturisire publică, cu o mână pe inimă și cu alta pe tastatură și pe cana de cafea concomitent:

Prin prezenta, subsemnatul-cu-domiciliul-în…-identificat-cu-CI-seria-numărul-CNP… recunosc următoarele:

  • că n-am TV în casă de vreo 16 ani and counting… (punct asupra căruia voi reveni mintenaș);
  • că am radio, dar e blocat pe România Muzical;
  • că intru pe facebook rar, numai de pe laptop, și atunci citesc în diagonală și dau like-uri stângace. (Insta m-a lăsat instant rece, iar tiktok nu vreau, că niciodată nu mi-au plăcut ospiciile).

Nu regret nici unul dintre punctele de mai sus, dar – pentru a nu fi acuzat de anacronism, obscurantism sau lipsă de flexibilitate – fac o promisiune solemnă:

Promit să redevin cetățean model, conectat la realitate și bine informat. În acest scop, nu doar că îmi voi cumpăra TV cu banii jos dar îmi voi face și abonament premium și voi plăti 7 ani și 7 luni în avans, dacă mi se îndeplinește o condiție – una singură: dacă un singur post de știri, unul singur din grilă, va avea opțiunea de no-news (sau, mai neaoș: neștiri)pe care o și brevetez acum, în speranța unei îmbogățiri mai rapide decât din bitcoini.

Ce înțeleg prin no-news? Dacă ar fi să dau o definiție mai cu moț academic, aș spune așa: înțeleg prin opțiunea de no-news disponibilitatea unei emițător de informații televizate de a adapta cantitatea de informații livrate în funcție de gradul lor de relevanță socio-culturală, nu în funcție de necesitatea tehnică de a ocupa un segment de timp fixat în prealabil.

Sau spus mai simplu: știrile trebuie să fie ca zarzavaturile autentice din piață – sezoniere și finite (și preferabil locale – fiindcă oamenii, în puțina dar esențiala viață fizică ce le-a rămas, sunt locali, trăiesc local și gândesc local). Deci nu căpșuni în decembrie, nu mere în mai, nu știri non-stop. S-a înțeles acum? Ca la piață când te duci și tanti îți arată lada goală, cu niște urme de pământ pe ea și-ți zice cu satisfacția omului care și-a dus treaba la capăt: nu mai am, maică, am dat toți morcovii. Sau chiar ca la supermarket, când e raftul gol și șefii de magazin pun un anunț cu „ne pare rău, produs indisponibil”. Sunt gata să devin fanul dedicat al acelui post TV la care, din când în când, știrile se ter-mi-nă și devin indisponibile până vin altele, al acelui post TV care uneori îmi va spune „nu mai e știri, șefu’, sa dat tuate”!

Vă dați seama cum ar fi să vedem măcar o dată un intro din ăla de jurnal de seară, cu muzică dramatică, cu colaje cu războaie, politicieni și indicele bursier, și după el să vedem cum apare prezentatorul. Dar prezentatorul să nu mai fie îmbrăcat impecabil, să nu mai fie atât de serios și țeapăn și mai ales să nu mai aibă privirea aia de… prezentator TV care anunță dezastrul în toate filmele cu bombe și cataclisme. Din contră, să îl vedem într-o altă lumină: e îmbrăcat lejer, are o privire umană, iar într-un colț al mesei se întrevede o sticlă desfăcută, semn că și cameramanul s-a relaxat. În studio e cam dezordine, ca la o întâlnire la tine acasă cu prieteni pe care nu i-ai văzut de mult. Iar burtierele nu mai sunt aliniate frumos, perfect paralel. Le vezi atârnate, hâite pe marginile ecranului, întortocheate și colorate ca niște panglici de petrecere. Cuvintele de pe ele, pe care odinioară le urmăreai cu ochii ficși, ca de pe prompter, ca să afli și mai multe știri pe lângă știrile pe care deja le mitralia prezentatorul de pe prompterul lui, cuvintele cele grave din care se compuneau breaking-news-urile s-au sfârâmat și s-au prefăcut în șaradă jucăușă: „… EDINTELE A DECL… REȘTE CU ATENȚ… JORARE RIDIC… STĂRI… ENȚĂ. AM GLUMIT ȘI NOI… ULȚI ANI!”

Și din acest decor convivial și informal, prezentatorul ne spune calm, zâmbind cuceritor: „Bună seara, doamnelor și domnilor! Astăzi nu avem nici o știre care să merite atenția și timpul Dvs. Puteți oferi atenția și minutele Dvs. celor apropiați, unei cărți, unei grădini, unui lucru de mână. Ne vedem data viitoare când vom avea o știre. Până atunci, vă urăm la revedere și o seară cât mai plăcută!”. Și să mai țină câteva secunde, până îl vedem că își scoate microfonul și mai schimbă o vorbă cu colegii de platou și apoi gata; ecranul să se înnegrească – sau, hai, pentru nostalgici, să apară mira.

(Și de ce nu, la fel și pe marile noastre site-uri media. Să intru și să văd că ultima știre e de acum 3 săptămâni și, la header, un mesaj: „Momentan nu sunt știri – nici de ultimă oră, nici de penultimă oră, mai avem câteva de antepenultimă oră rămase, dar au prins mucegai, nu vă sfătuim”. Așa și releele umane numite influenceri să scrie o postare de genul: „iubitzii, azi nu am de ce să vă influentzez, azi stăm relaxaaați”+ poză cu pisică & haștag #nonews #vedetivadetreaba. )

Râdem, glumim, dar cred că acum mai e limpede: dacă televizorul e „un instrument de informare”, așa cum pretinde toată lumea, iar informațiile din lumea noastră sunt virtualmente nelimitate, el trebuie să fie simultan și un instrument de filtrare*. Iar dacă este și „un instrument de filtrare”, filtrarea trebuie să fie calitativă și selectivă până la capăt, nu să filtrăm neesențialul nelimitat al cotidianului doar ca să ne încadrăm în trei sferturi de oră fix, zi de zi (și asta la posturile TV generaliste, nu la posturile „specializate pe știri” – care sunt aberante prin însăși „natura” lor).

Problema este că TV-ul nu e un „simplu instrument” și nu trebuie tratat ca un „simplu instrument” – și în general termenul de instrument e unul dintre cele mai confuze, mai confuz decât cuvinte precum „democrație”, „ideologie” sau „politicile verzi”, și chiar mai confuz decât președintele în funcție. TV-ul nu este un instrument, pentru că nu e nici sapă, nici greblă, nici cazma**. TV-ul este un mediu și, după cum știe oricine a căutat măcar puțin să înțeleagă ce este, cum este și ce face un mediu, mediul nu este niciodată neutru – este mereu purtătorul unor idei care nu sunt explicite și care, desigur, nu se regăsesc în contractul cu furnizorul.

Așadar, ce idei ne livrează televizorul prin caracterul neîntrerupt al știrilor? Iată câteva dintre ele:

  1. Ideea că tot timpul pe lume se întâmplă ceva incredibil de important. Privită prin prisma (era să scriu: plasma) acestei idei, lumea arată ca un maratonist de sufragerie a cărui bandă de alergare s-a blocat pe viteza cea mai mare, iar el trebuie țină pasul cu ea, gâfâind, icnind și împiedicându-se-n șireturi. Menținută în galop cu știri „de maxim interes”, lumea e smulsă din țâțâni și mulsă de energie. Televiziunea este vectorul global al stresului, iar stresul este maioneza care leagă întreaga lume. Suntem globali și omogeni pentru că ne stresăm cu privire la aceleași probleme, pe care le privim la aceleași ecrane, cel mai adesea din aceleași puncte de vedere, pentru că suntem toți în priză – în aceeași priză. Stresați din toate colțurile lumii, uitați-vă!, ne transmite subtil televizorul. Și noi ne uităm, cu patimă și înfocați, ca și cum ochii noștri s-ar fi contopit într-un singur ochi imens, reflectându-se în ochiul lui full-HD.

 

Nu e absolut nimic stabil în lume, ne transmite televizorul. Văzută prin el, lumea este un perpetuum mobile care cere din partea noastră un perpetuum videre.

 

Și mulți dintre noi acceptă să intre în joc. Ceilalți stau pe margine și chibițează – dar dacă, totuși, sunt zile întregi în care nu se întâmplă absolut nimic important, în care toată lumea își vede de treabă, se nasc câțiva copii, câțiva bătrâni trec dincolo, adulții merg ziua la muncă, dar vin seara acasă? Zile în care – neincredibil! – aici plouă, dar prin alte părți – nesenzațional! –  nu plouă? Mai are rost să ne stresăm sau putem trăi și fără?

 

  1. Supremația simbolică a știrilor. Știrile nu dorm, ele sunt perpetue, emisia e 24/24. Dobândind această stare de veghe permanentă, știrile nu mai au nimic omenesc, ele nu mai par a fi „de la oameni pentru oameni”. Știrea cu Ș-mare e trans-umană, ea nu doarme, ea veghează neobosită, doar omul muritor și neputincios și neștiutor doarme sau se preocupă de altceva (a refuza să te uiți la știri echivalează cu a nega această supremație, a ocoli să te conectezi la Izvorul Cunoașterii și a comite un act de frondă amendat prompt de mediahabotnici: „Cum să nu te uiți la știri? Cum să nu fii informat?”).

 

  1. Din această supremație simbolică germinează o altă idee – știrile dobândesc monopolul semnificativului: pentru că se arată a fi supreme, peste voința și gândirea oamenilor de rând, ele devin axiologice, ele stabilesc ce este important și ce nu. Sigur că în lumea asta mare au loc permanent tot soiul de întâmplări, grave sau ridicole, mărețe sau imbecile, însă nici una dintre acestea, dacă nu este televizată sau măcar televizabilă, nu este considerată a fi semnificativă. Ceea ce este, în fond, o idee neomenesc de jignitoare – numai un nebun poate crede că ceea ce-i esențial în viață este televizabil și merită transformat în știre.

 

Eliade scria că, pentru omul religios, ceea ce este sacru este real și ceea ce este profan este ireal. Parafrazându-l, am putea spune că știrile stabilesc realul – ceea ce merită atenția noastră – deci ceea ce există cu adevărat. Deci tot ce nu se difuzează, nu există. De asta – dacă te-ai văzut la TV (chiar dacă ești cel care s-a băgat în cadru 2 secunde prin spatele reporterului și eventual ai arătat la cameră semnul victoriei), ți-ai câștigat confirmarea că exiști și, cu ea, un drept mic la o mică nemurire.

 

  1. Știri infinite = o singură Știre. Când există televiziuni întregi dedicate exclusiv știrilor, când după un jurnal începe altul, când dai știri în neștire și când emisia lor nu cunoaște răgazul și nu se oprește cum nici cascada Niagara nu se oprește vreodată – poate că nu e chiar nepotrivit să vorbim de o singură Știre, cu multiple fațete, adică de o Ființă mitică***.

 

Dacă acceptăm această viziune, e mai ușor de înțeles de ce toate știrile de succes sunt SENZAȚIONALE-N-O-SĂ-ȚI-VINĂ-SĂ-CREZI-INCREDIBILE-INCENDIARE-BREAKING-NEWS! Pentru a-și confirma supremația, Știrea trebuie să fie esențialmente nelumească, absurdă, monstruoasă – adică să fie lipsită de vreo bună măsură, de vreo justă proporție, de vreo legătură de formă (nu de conținut) cu omul.

 

De-asta e atât de ușor pentru știriști ca din nimic să facă orice, din țânțar armăsar și dintr-o aluniță cancer cu metastaze. Și să fie și crezuți.

 

  1. Fiind mitică (cu accentul pe primul i, preferabil), Știrea are un timp mitic, care înghite bietul nostru timp omenesc. De asta, un „breaking news” poate interveni oricând, întrerupând orice emisiune și orice activitate, sfâșiindu-le ritmul și arătându-le, de fapt, profana insignifianță. Breaking-news-ul este pocnitul din degete al regizorului care oprește întreaga piesă, este șaptele care taie toate cărțile de joc, este supremul mandat de percheziție a conștiinței telespectatorului. Breaking-news: știrile care sfărâmă. Ce sfărâmă? Ritmul și succesiunea firească al întâmplărilor, tihna sufletului, coerența minții.

 

Există o tiranie nebună a timpului în producerea și livrarea știrilor: știrile nu cunosc decât o singură viteză – cât mai repede. La fel și timpul de consum al știrilor, timpul omenesc, timpul ce ni s-a luat, se topește instantaneu: o știre „dată pe post” este deja expirată, arde ca un rug cu flacără mare și fascinantă, dar după aceea locul de pe ecran și din mintea noastră rămâne pustiu și gol și trebuie umplut repede, atât de repede încât știrea nu mai are timp să „se așeze”, să fie cântărită și judecată. Pentru că știrile nu se fac pentru a fi cântărite și judecate, se fac pentru a fi crezute. Iar drept-credincioșii lor, din tot șuvoiul de adrenalină narativă, nu vor rămâne nici cu idei, nici cu fapte, nici cu teme de meditație. Rămân doar cu urgența. Urgență pe care, molipsiți de la TV, o vor purta în inimi pentru tot restul zilei. Sau până la următorul booster de știri.

Acestea sunt cinci dintre motivele pentru care mă declar ante factum fanul fidel al postului TV cu opțiunea de no-news / neștiri + eventual prezentator mai răruț că-i mai drăguț. Firește că un asemenea post TV nu va exista vreodată, însă doar a-l gândi ca fiind posibil ar putea să ne reamintească lucrurile simple pe care l-am uitat când ne-am apucat de telecomandă: că știrile ar trebui să fie pentru lume, nu lumea pentru știri. Că oamenii au nevoie nu de breaking-news, ci de waking-news. Și că lucrurile importante se întâmplă mereu în afara televizorului, cu o singură condiție: tu să nu îți muți viața în televizor.

Așa că, până la puțin probabila semnare a contractului pentru acest post TV, rămân cu certitudinea că televizorul (cu tot cu copiii lui de siliciu) este cel mai mincinos dreptunghi pe care l-a inventat omenirea. Ca să zic așa, un nedreptunghi, adică o figură alcătuită numai din unghiuri (de vedere) nedrepte. Și, poate că mai țineți minte de la școală, un unghi care nu e drept are mari șanse să fie obtuz. Ceea ce nu doresc nimănui.

 

*

 

*Filtrarea există deja: știrile oferite sunt deja alese, dar niciodată nu știm nimic despre criteriile ideologice ale acestei selecții – criteriile nu sunt niciodată expuse, ca baremul la examene sau ca fișa postului la angajare.

** Și, în treacăt fie spus, nici acestea nu sunt chiar întru totul simple instrumente, decât pentru mintea modernă – dar asta e discuție separată.

*** În Să înțelegem media, bătrânul McLuhan descrie astfel mitul: „Mitul chiar este viziunea fulgerătoare a unui proces complex care în mod normal se întinde pe o perioadă lungă de timp. Mitul este contracția sau implozia oricărui proces, iar viteza instantanee a electricității conferă dimensiune mitică obișnuitei acțiuni industriale și sociale din ziua de azi. Noi trăim mitic, dar continuăm să gândim fragmentar și pe planuri singulare”.

 

 

“Probabil că ar trebui să ne temem mai mult de oamenii care se comportă ca și cum ar fi computere decât de computerele programate să pară umane” – Joseph Weizenbaum (1977)

Narcisismul este interfața nihilismului” – Nicholas Carr (2007)

 

Sfârșit de 2021, al doilea an al Covidianului timpuriu. Lumea e tulburată, economia mondială icnește, se aud de peste tot zvonuri lugubre de criză energetică și de criză alimentară. Frica, enorm amplificată mediatic, a colorat viețile oamenilor în nuanțe întunecate – frica de boală, de moarte, de vaccin, de viitor, de sărăcie, de a-ți pierde locul de muncă, de a fi exclus din societate. Și cum frica e un mediu bun pentru ură, oamenii s-au împărțit atât de radical în vaccinați și nevaccinați, pro-măsuri și anti-măsuri, încât te întrebi dacă nu cumva suntem în război, doar că cineva a uitat să ne anunțe. Lumea pe care mulți o credeau stabilă se împleticește, plăcile ei tectonice par să fi intrat în fibrilații. În tot acest peisaj sumbru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani, intră pe ușă Mark Zuckerberg și, cu încântarea unui puber care a scăpat necontrolat la Netflix, ne prezintă noua sa jucărie : Meta (vezi varianta scurtă a prezentării aici, sau pe cea lungă aici).

Un prim lucru e evident pentru orice urmărește prezentarea: Zuckerberg vinde Meta ca pe un leac universal la toate probleme recente: V-ați săturat în ultimii doi ani de Zoom? MZ are soluția – un Zoom pe steroizi, muuult mai spectaculos. Simțiți că v-ați atrofiat de atâta stat în casă și pe scaun? MZ știe că mișcarea e bună și vă propune să faceți mișcare… dar tot în casă, cu un fantastic antrenor virtual de fitness la alegere. V-ați săturat de ecrane? Și el! Până la urmă, sunt atât de mici și de rudimentare! De aceea vă propune să renunțați la ele, punând în loc doar o pereche de ochelari care „în mod natural” (!) vor transforma întregul mediu ambiant într-un ecran imens, din care privirea nu mai are unde să scape. Vă e dor de întâlnirile cu prietenii? Tot MZ vă oferă nenumărate posibilități, cu o singură condiție: ca întâlnirile să fie virtuale. Realitatea nu a fost niciodată pasiunea lui.

 

 

Acum, că șeful Facebook vorbește cu zâmbetul lui frigid de android despre responsabilitate, securitate și siguranță cu aceeași seninătate cu care foștii comuniști de la noi lăudau democrația post 1990, nu ar trebui să ne surprindă prea mult. Bănuiesc că, după toate scandalurile în care a fost implicată compania în ultimii ani, nimeni, nici măcar fanii împătimiți ai Facebook-ului, nu îl ia pe Zuckerberg ca reper moral.

De asemenea, nu ar trebui să ne contrarieze nici faptul că pe parcursul prezentării lungi se vorbește, cu un extaz asemănător cu descoperirea Americii, despre „a massively bigger creative economy”, „hundreds of billions of dollars”, „millions of creators and developers”. Meta face parte din același model economic hiperagresiv cu care ne-am obișnuit, care detestă limitele și imprevizibilul, care creează haos și penurie, și care nu poate opera decât cu cifre colosale și cu pretenții absolute.

În schimb, ceea ce cred că ar trebui cu adevărat să ne tulbure la discursul programatic al lui MZ este felul în care el se raportează, sau mai bine zis, NU se raportează la lumea reală. Nu găsim în prezentarea lui nici cea mai modestă referință la realitatea concretă – discursul lui este autist de la început până la sfârșit. Iar de aici putem intui ceva oribil, și anume: condiția esențială a prosperității Metaversului este menținerea lumii reale în degradare. Cu cât lumea reală va fi mai deprimantă, cu atât Metaversul va apărea mai seducător. Cu cât lumea reală va fi mai sordidă, cu atât Metaversul va părea mai promițător. Cu cât lumea reală va semăna mai mult cu un penitenciar, cu bariere, ziduri și certificate, cu atât Metaversul va apărea ca o oază a libertății.

În această lumină, Metaversul este un mediu al transcendenței – e „locul” unde te rupi de condiția pământească, de lumea reală care e imprevizibilă (și deci mult mai greu de controlat), „locul” unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, doar holograme, avataruri și realitate augumentată. E gestionat și populat de „creatori” (termen pe care MZ îl repetă obsedant). Mai intens decât oricare alt mediu precedent, Metaversul îndrăznește să promită explicit ceea ce, în istoria lumii, au promis doar filosofiile, religiile și metafizica: să ne transporte „dincolo de limitele distanțelor și limitele fizice” (‘’1’16). Tehnologia se arată aici, fără ascunzișuri, a fi ceea ce de fapt pare să fi fost dintotdeauna: o formă de magie[1]. De data asta, însă, punctul culminant al magiei constă nu doar în dominarea, ci în dizolvarea lumii materiale. Metavers – metastaza materiei.

În locul ei, Metaversul ne oferă propriul ei simulacru  – un „nicăieri” steril, în care schimburile de date se consideră a fi „relații”, în care nimic nu este fix și nici coerent. În care vom fi „mai conectați și mai prezenți cu lumea din jur” (’49) – doar că „lumea din jur” nu mai e lumea concretă și stabilă, lumea aceea în care mângâi o pisică, dai cafeaua în foc sau plantezi un pom, murdărindu-te pe mâini.  Doar că acum pisica poate fi dragon, cafeaua poate fi o zeamă turcoaz, iar pomul crește instant, cu rădăcinile în sus, sau poate chiar tu ești dragonul care sare de pe creanga lui drept în cafeaua turcoaz ș.a.m.d. în orice variație fantezistă în care suntem dispuși să credem, hipnotizați. Pe scurt, o lume care e mai aproape de secția de psihiatrie decât de clubul de proză fantastică.

Inclusiv singurătatea e simulată în Metavers. Să presupunem că, obosit de atâta interacțiuni care ar face invidios pe orice spiritist din secolul al XIX-lea, ai simți la un moment dat nevoia să te întorci în lumea reală, să-ți tragi sufletul (la propriu…). MZ omite însă această variantă – se vede că nu îi place, ideal ar fi ca viața în Metavers să nu mai poate fi întreruptă niciodată. În schimb, îți oferă posibilitatea de a accesa „your private bubble”, închizând notificările – și astfel, nimeni nu-i poate reproșa că nu ține la privacy.

În urmă cu zece ani, profesorul Eric McLuhan, fiul cunoscutului Marshall McLuhan afirma:

Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității.

În lumina acestor fraze se conturează și mai bine lugubra antropologie a Metaversului: omul are un corp, dar singura lui utilitate e ca furnizor de informației și ca suport biologic pe care se altoiește mașinăria care îi preia, atentă, datele biometrice. Smuls de corp pentru a putea fi manipulat, este sufletul pentru care aceeași mașinărie creează un univers virtual totalitar (MZ spune „imersiv”, pentru că sună mai prietenos). În distopia casnic-globală numită Metavers, nemaifiind limitat de constrângerile realității, psihicul e menținut într-o permanentă stare de excitație, injectându-i-se neîntrerupt senzații și experiențe noi, distracție peste distracție, precum șoarecii din experimentul lui Olds și Milner[2]. O moarte hiperactivă în ceea MZ numește, cu o formulă care dă fiori: „embodied internet” (semn că a avut loc un transfer de corp de la om la mașină).

Nelimitarea e caracteristică metaversului: MZ o proclamă în extaz la finalul prezentării: „promisiunea supremă a tehnologiei este de a fi împreună cu oricine, de a putea să te teleportezi oriunde și de a crea și experimenta orice”. (‘’1’12) Nelimitarea promisă ridică însă întrebări pe care MZ și armatele sale de tehnocrați le ignoră. Cine mai poate vorbi serios despre identitate când oamenii se vor considera reprezentați fidel de propriul avatar fluid configurat cu tehnologia metaversului? Mai poate exista responsabilitate civică atâta vreme cât lumea reală nu mai e considerată demnă de atenție? Pe cale de consecință, semenii rătăciți fără limită de timp prin Metavers mai pot fi numiți cetățeni? Mai poate exista distincție dintre adevărat și fals pentru cei capturați într-o lume permanent configurabilă și fluidă morfologic? Etc.

Într-o carte pe cât savuroasă, pe atât de înțeleaptă, antropologul francez David le Breton scrie aceste rânduri: „ …fără limite în jurul sinelui care să ne ajute să redobândim simțul prezenței, ne dizolvăm în spațiu ca apa care se revarsă în apă, alunecăm într-o imponderabilitate de înțeles[3] . Odată demolate limitele, fie și iluzoriu, cum e cazul în Metavers, prezența noastră e și ea amenințată cu desființarea. Ceea ce este scandalos pentru Le Breton, e încântător pentru MZ, care ne dezvăluie: „Calitatea definitorie a metaversului este senzația de prezență”.

Nu găsim în Metavers mai nimic din ceea ce ne face demni de a fi numiți oameni: nici tihna, nici conștiința istorică, nici sentimentul morții, nici nostalgia, nici continuitatea, nici sensul vieții noastre fragile, nici rostul privirilor, zâmbetelor și îmbrățișărilor. Pe acestea le vom regăsi în lumea reală, aceea pe care Metaversul o dorește anihilată, aceea pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm, trăind cât mai mult și mai deplin în ea. Lumea unde cafeaua e cafea, pisica e pisică, pomul crește încet, de jos în sus, iar omul – așa incomplet și imperfect – e chemat să-și caute cărarea proprie, nu să bântuie nici-viu-nici-mort prin labirintul orbitor al tehnomagicienilor.


[1] Cuvintele „magie”, „mecanic”, „mașină”, „mecanism” au aceeași rădăcină (proto-indo-europeana magh-)https://www.etymonline.com/word/*magh-. Pentru o analiză sistematică a acestei abordări magice a tehnologiei, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001

[2] https://www.huffpost.com/entry/compass-pleasure_b_890342

[3] David le Breton, Sensing the World. An Anthropology of the Senses, Routledge, 2017, p. 96

 

 

Multe au fost momentele frumoase pe care le-am trăit, vineri 8 iunie, alături de 21 de copii pe care i-am bucurat, şi care ne-au onorat, cu o vizită la Bucureşti, tocmai din comuna Padina, judeţul Buzău. Însă unul s-a remarcat în mod special – dincolo de popasul la muzee ori plimbarea cu autocarul supraetajat – în turul cultural al Bucureştiului: vizita la Biserica Icoanei, din vecinătatea sediului Matricea Românească, unde părintele Marcel Stavără i-a primit pe cei mici nu doar cu braţele deschise: ci şi cu o vorbă bună, şi cu un cadou de suflet.

Părintele a deschis discuţia cu elevii evocând un episod din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul este abordat de un tânăr bogat, însă frământat sufleteşte:

În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie.

“Vedeţi, eu am ascultat ieri o vorbă a unui părinte, şi mi-a spus aşa: noi facem media a cinci persoane din jurul nostru. Cum vă adunaţi Dvs. cinci persoane din jur, aşa vom fi noi peste 10 ani. Adică suma tuturor… Dacă eu am oameni răi în jurul meu, cinci persoane rele în jurul meu, se adună rău cu rău, rău cu rău cu rău, şi media acestora voi fi eu peste 10 ani.

Dacă Dvs. vă împrieteniţi, prietenia trebuie să aibă la bază două lucruri: sinceritatea şi fidelitatea. Mulţi spun, pe Facebook: «Am sute, am mii de prieteni. Mi-au dat like» – aveţi Facebook? – «milioane de prieteni»”, le-a spus părintele Marcel Stavără elevilor de la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina, diriginte Gheorghe Miu, veniţi la Bucureşti ca oaspeţi ai Matricea Românească.

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior

Un vorbitor cu har: părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din sectorul 2 al Capitalei, prieten de suflet al Matricea Românească

“De fapt, dacă stăm să ne concentrăm bine, în viaţă nu ştiu dacă avem mai mult de 10 prieteni, care să îţi fie sinceri, loiali. Dacă ţi s-a întâmplat ceva rău la Suceava, la ora 3 dimineaţa, a auzit că ai făcut accident cu maşina, prietenul cu adevărat la ora 3 şi jumătate este acolo. Să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate oameni!”

“Tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”

“Vreau să vă gândiţi că Mântuitorul îi spune acestui tânăr – care era bogat, nu era sărac… Şi uite ce interesant este, că tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Se suie în nu ştiu ce maşină, cheltuieşte nu ştiu câţi bani, şi nu îl mai interesează «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta».

Dar Mântuitorul te îndeamnă asta, de ce? Ca să îţi fie ţie bine! Şi să trăieşti mulţi ani pe pământ! Cine nu vrea să îi fie bine?”, a spus retoric părintele Marcel Stavără.

“De aceea, cinstiţi-vă părinţii. Primul lucru pe care vi-l spun astăzi este să vă cinstiţi părinţii toată viaţa. Ieri, a venit la mine o doamnă de 35 de ani, care are un copil de 3-4 ani, o fetiţă. Şi bunica, mama fetei, vrea să îşi crească nepoata într-un fel, şi mama în alt fel. Era o ceartă între mamă şi bunică. Şi i-am spus: «Vedeţi, că bunica vă vede pe Dvs. la 35 de ani tot ca pe un copil mic. Părinţii Dvs. vă văd pe Dvs., la 11-14 ani cât aveţi acum, tot ca atunci când eraţi mici. Eu îmi văd pe fetiţa mea de 7 ani tot aşa, gărgăriţă mică, cum este fetiţa aceea!

Şi părinţii noştri la fel ne văd, şi părinţii mei la fel mă văd – tot aşa, când eram mic. Deci, au nevoie de noi. Şi Dvs. aveţi nevoie de părinţi, şi părinţii au nevoie de Dvs. . De aceea, să-i cinstiţi, să-i iubiţi toată viaţa!

Şi să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate.”

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior 2

La finalul discuţiei cu copiii din comuna Padina, judeţul Buzău, părintele Marcel Stavără le-a oferit acestora şi un mic cadou

“Ştiţi care e cel mai bun prieten al Dvs.? Mântuitorul Iisus Hristos. Când zice Hristos: «Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor»,  de fapt zice: «Faceţi-Mă cunoscut copiilor», la Religie, la şcoală, sau cum învăţaţi Dvs.. Important, toată viaţa, este să Îl cunoşti pe Hristos”, a subliniat părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei.

“Tânărul din Evanghelie păzea toate poruncile.  Nu fura, nu a ucis, nu minţea, îşi cinstea părinţii, şi zice: «Ce-mi mai lipseşte? Simt un gol în suflet. Îmi lipseşte ceva.» Uite, am făcut toate poruncile, le ţin din copilăria mea. Îmi lipseşte ceva. Nu ştiu ce, dar îmi lipseşte!» Şi Mântuitorul zice: «Eu îţi lipsesc. Eu sunt cel care pun sens vieţii tale.»”

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior 3

21 de copii, făcuţi fericiţi de Biserica Icoanei şi Matricea Românească

Ați văzut neștirile de aseară?

14 februarie 2022 |
Motto: „Un televizor poate schimba multe într-o familie. În primul rând, poate schimba percepția asupra lumii. De asemenea, un televizor este ideal pentru divertisment și informare și nu în ultimul rând, este o unealtă recreativă pe care oamenii o folosesc...