“Probabil că ar trebui să ne temem mai mult de oamenii care se comportă ca și cum ar fi computere decât de computerele programate să pară umane” – Joseph Weizenbaum (1977)
„Narcisismul este interfața nihilismului” – Nicholas Carr (2007)
Sfârșit de 2021, al doilea an al Covidianului timpuriu. Lumea e tulburată, economia mondială icnește, se aud de peste tot zvonuri lugubre de criză energetică și de criză alimentară. Frica, enorm amplificată mediatic, a colorat viețile oamenilor în nuanțe întunecate – frica de boală, de moarte, de vaccin, de viitor, de sărăcie, de a-ți pierde locul de muncă, de a fi exclus din societate. Și cum frica e un mediu bun pentru ură, oamenii s-au împărțit atât de radical în vaccinați și nevaccinați, pro-măsuri și anti-măsuri, încât te întrebi dacă nu cumva suntem în război, doar că cineva a uitat să ne anunțe. Lumea pe care mulți o credeau stabilă se împleticește, plăcile ei tectonice par să fi intrat în fibrilații. În tot acest peisaj sumbru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani, intră pe ușă Mark Zuckerberg și, cu încântarea unui puber care a scăpat necontrolat la Netflix, ne prezintă noua sa jucărie : Meta (vezi varianta scurtă a prezentării aici, sau pe cea lungă aici).
Un prim lucru e evident pentru orice urmărește prezentarea: Zuckerberg vinde Meta ca pe un leac universal la toate probleme recente: V-ați săturat în ultimii doi ani de Zoom? MZ are soluția – un Zoom pe steroizi, muuult mai spectaculos. Simțiți că v-ați atrofiat de atâta stat în casă și pe scaun? MZ știe că mișcarea e bună și vă propune să faceți mișcare… dar tot în casă, cu un fantastic antrenor virtual de fitness la alegere. V-ați săturat de ecrane? Și el! Până la urmă, sunt atât de mici și de rudimentare! De aceea vă propune să renunțați la ele, punând în loc doar o pereche de ochelari care „în mod natural” (!) vor transforma întregul mediu ambiant într-un ecran imens, din care privirea nu mai are unde să scape. Vă e dor de întâlnirile cu prietenii? Tot MZ vă oferă nenumărate posibilități, cu o singură condiție: ca întâlnirile să fie virtuale. Realitatea nu a fost niciodată pasiunea lui.
Acum, că șeful Facebook vorbește cu zâmbetul lui frigid de android despre responsabilitate, securitate și siguranță cu aceeași seninătate cu care foștii comuniști de la noi lăudau democrația post 1990, nu ar trebui să ne surprindă prea mult. Bănuiesc că, după toate scandalurile în care a fost implicată compania în ultimii ani, nimeni, nici măcar fanii împătimiți ai Facebook-ului, nu îl ia pe Zuckerberg ca reper moral.
De asemenea, nu ar trebui să ne contrarieze nici faptul că pe parcursul prezentării lungi se vorbește, cu un extaz asemănător cu descoperirea Americii, despre „a massively bigger creative economy”, „hundreds of billions of dollars”, „millions of creators and developers”. Meta face parte din același model economic hiperagresiv cu care ne-am obișnuit, care detestă limitele și imprevizibilul, care creează haos și penurie, și care nu poate opera decât cu cifre colosale și cu pretenții absolute.
În schimb, ceea ce cred că ar trebui cu adevărat să ne tulbure la discursul programatic al lui MZ este felul în care el se raportează, sau mai bine zis, NU se raportează la lumea reală. Nu găsim în prezentarea lui nici cea mai modestă referință la realitatea concretă – discursul lui este autist de la început până la sfârșit. Iar de aici putem intui ceva oribil, și anume: condiția esențială a prosperității Metaversului este menținerea lumii reale în degradare. Cu cât lumea reală va fi mai deprimantă, cu atât Metaversul va apărea mai seducător. Cu cât lumea reală va fi mai sordidă, cu atât Metaversul va părea mai promițător. Cu cât lumea reală va semăna mai mult cu un penitenciar, cu bariere, ziduri și certificate, cu atât Metaversul va apărea ca o oază a libertății.
În această lumină, Metaversul este un mediu al transcendenței – e „locul” unde te rupi de condiția pământească, de lumea reală care e imprevizibilă (și deci mult mai greu de controlat), „locul” unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, doar holograme, avataruri și realitate augumentată. E gestionat și populat de „creatori” (termen pe care MZ îl repetă obsedant). Mai intens decât oricare alt mediu precedent, Metaversul îndrăznește să promită explicit ceea ce, în istoria lumii, au promis doar filosofiile, religiile și metafizica: să ne transporte „dincolo de limitele distanțelor și limitele fizice” (‘’1’16). Tehnologia se arată aici, fără ascunzișuri, a fi ceea ce de fapt pare să fi fost dintotdeauna: o formă de magie[1]. De data asta, însă, punctul culminant al magiei constă nu doar în dominarea, ci în dizolvarea lumii materiale. Metavers – metastaza materiei.
În locul ei, Metaversul ne oferă propriul ei simulacru – un „nicăieri” steril, în care schimburile de date se consideră a fi „relații”, în care nimic nu este fix și nici coerent. În care vom fi „mai conectați și mai prezenți cu lumea din jur” (’49) – doar că „lumea din jur” nu mai e lumea concretă și stabilă, lumea aceea în care mângâi o pisică, dai cafeaua în foc sau plantezi un pom, murdărindu-te pe mâini. Doar că acum pisica poate fi dragon, cafeaua poate fi o zeamă turcoaz, iar pomul crește instant, cu rădăcinile în sus, sau poate chiar tu ești dragonul care sare de pe creanga lui drept în cafeaua turcoaz ș.a.m.d. în orice variație fantezistă în care suntem dispuși să credem, hipnotizați. Pe scurt, o lume care e mai aproape de secția de psihiatrie decât de clubul de proză fantastică.
Inclusiv singurătatea e simulată în Metavers. Să presupunem că, obosit de atâta interacțiuni care ar face invidios pe orice spiritist din secolul al XIX-lea, ai simți la un moment dat nevoia să te întorci în lumea reală, să-ți tragi sufletul (la propriu…). MZ omite însă această variantă – se vede că nu îi place, ideal ar fi ca viața în Metavers să nu mai poate fi întreruptă niciodată. În schimb, îți oferă posibilitatea de a accesa „your private bubble”, închizând notificările – și astfel, nimeni nu-i poate reproșa că nu ține la privacy.
În urmă cu zece ani, profesorul Eric McLuhan, fiul cunoscutului Marshall McLuhan afirma:
„Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității.”
În lumina acestor fraze se conturează și mai bine lugubra antropologie a Metaversului: omul are un corp, dar singura lui utilitate e ca furnizor de informației și ca suport biologic pe care se altoiește mașinăria care îi preia, atentă, datele biometrice. Smuls de corp pentru a putea fi manipulat, este sufletul pentru care aceeași mașinărie creează un univers virtual totalitar (MZ spune „imersiv”, pentru că sună mai prietenos). În distopia casnic-globală numită Metavers, nemaifiind limitat de constrângerile realității, psihicul e menținut într-o permanentă stare de excitație, injectându-i-se neîntrerupt senzații și experiențe noi, distracție peste distracție, precum șoarecii din experimentul lui Olds și Milner[2]. O moarte hiperactivă în ceea MZ numește, cu o formulă care dă fiori: „embodied internet” (semn că a avut loc un transfer de corp de la om la mașină).
Nelimitarea e caracteristică metaversului: MZ o proclamă în extaz la finalul prezentării: „promisiunea supremă a tehnologiei este de a fi împreună cu oricine, de a putea să te teleportezi oriunde și de a crea și experimenta orice”. (‘’1’12) Nelimitarea promisă ridică însă întrebări pe care MZ și armatele sale de tehnocrați le ignoră. Cine mai poate vorbi serios despre identitate când oamenii se vor considera reprezentați fidel de propriul avatar fluid configurat cu tehnologia metaversului? Mai poate exista responsabilitate civică atâta vreme cât lumea reală nu mai e considerată demnă de atenție? Pe cale de consecință, semenii rătăciți fără limită de timp prin Metavers mai pot fi numiți cetățeni? Mai poate exista distincție dintre adevărat și fals pentru cei capturați într-o lume permanent configurabilă și fluidă morfologic? Etc.
Într-o carte pe cât savuroasă, pe atât de înțeleaptă, antropologul francez David le Breton scrie aceste rânduri: „ …fără limite în jurul sinelui care să ne ajute să redobândim simțul prezenței, ne dizolvăm în spațiu ca apa care se revarsă în apă, alunecăm într-o imponderabilitate de înțeles”[3] . Odată demolate limitele, fie și iluzoriu, cum e cazul în Metavers, prezența noastră e și ea amenințată cu desființarea. Ceea ce este scandalos pentru Le Breton, e încântător pentru MZ, care ne dezvăluie: „Calitatea definitorie a metaversului este senzația de prezență”.
Nu găsim în Metavers mai nimic din ceea ce ne face demni de a fi numiți oameni: nici tihna, nici conștiința istorică, nici sentimentul morții, nici nostalgia, nici continuitatea, nici sensul vieții noastre fragile, nici rostul privirilor, zâmbetelor și îmbrățișărilor. Pe acestea le vom regăsi în lumea reală, aceea pe care Metaversul o dorește anihilată, aceea pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm, trăind cât mai mult și mai deplin în ea. Lumea unde cafeaua e cafea, pisica e pisică, pomul crește încet, de jos în sus, iar omul – așa incomplet și imperfect – e chemat să-și caute cărarea proprie, nu să bântuie nici-viu-nici-mort prin labirintul orbitor al tehnomagicienilor.
[1] Cuvintele „magie”, „mecanic”, „mașină”, „mecanism” au aceeași rădăcină (proto-indo-europeana magh-) – https://www.etymonline.com/word/*magh-. Pentru o analiză sistematică a acestei abordări magice a tehnologiei, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001
[2] https://www.huffpost.com/entry/compass-pleasure_b_890342
[3] David le Breton, Sensing the World. An Anthropology of the Senses, Routledge, 2017, p. 96
Ultimele postari ale lui Silviu Man (vezi toate)
- Ce a uitat călătorul - 12-12-2022
- iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7 - 22-08-2022
- iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6 - 05-08-2022
