În vreme ce oamenii de știință – reputați sau nu – susțin cu vehemență afirmația potrivit căreia cunoașterea atinge culmi dacă este separată de credința în Dumnezeu, teologii consideră că aspirația nu poate fi atinsă fără Hristos, deoarece El „este rațiunea acestei lumi”. Această dilemă a adunat – și o să mai adune – numeroși reprezentanți ai Bisericii și ai lumii științelor exacte la mese rotunde, pentru a se angaja în discuții nesfârșite, încărcate de numeroase teorii.
În acest context, tema „Cunoaștere și necunoaștere în teologie și știință” a fost dezbătută la finalul acestei săptămâni de către reprezentanți ai ambelor ramuri, la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele (Ilfov). Invitații au expus diferite teorii cu privire la relația dintre raţiune (erudiție) și credința în Dumnezeu.
Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București, a vorbit auditoriului despre cunoașterea prin credință-vedere mai presus de înțelegere. Profesorul Lemeni are cunoștințe aprofundate atât în domeniul Teologiei, cât și în cel al științei, întrucât este absolvent de Politehnică.
Lemeni a subliniat – invocând cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul – că între Hristos și erudiție există o strânsă legătură, deoarece „El însuși, fiind Cuvântul, dezvăluie sensurile adânci ale cuvintelor Scripturii prin El însuși, luminându-i pe cei care primesc aceste sensuri, printr-o cugetare luminată de har”.
Cel care își exersează mintea în acest tip de experiență, de nevoință duhovnicească și de despătimire, ajunge să dobândească «mintea lui Hristos»
Omul care are credință în Dumnezeu se bucură nu doar de privilegiul de a fi dobândit „cugetare”, ci și curaj admirabil, la fel ca Moise, care nu se temea de Faraon, a reliefat învăţatul.
„Sfântul Maxim spunea că cel care își exersează mintea în acest tip de experiență, de nevoință duhovnicească și de despătimire, inclusiv cea de la nivelul minții, ajunge să dobândească «mintea lui Hristos». Nu înseamnă că ne este anulată puterea mintală, că Mântuitorul ne vrea niște roboți executanți, ci înseamnă că transfigurează mintea, că ajungem să cugetăm ca El în toate și în tot ce facem, și să cugetăm prin El. (…) Hristos este rațiunea acestei lumi. În condițiile în care reușim să extragem înțelesurile sprituale ale realităților – chiar și a celor sensibile – de care ne ocupăm, a ceea ce cercetăm, a ceea ce trăim – ca evenimente de viață -, ajungem prin toate să-L cugetăm pe Hristos, să ajungem la acea stare a cunoașterii prin care dobândim mintea lui Hristos.”
Apofatismul, necesar în Teologie
La rândul său, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, pr. profesor Ștefan Buchiu, a explicat relația dintre catafatic (modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin afirmare) și apofatic (cunoaștere a divinității prin negare – a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este) în cunoașterea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae.
„De ce este nevoie de apofatism în Teologie?”, a întrebat Decanul. „Pentru a pune o barieră în fața unor excese raționaliste. Să știți că și teologii au abuzat de rațiune, uneori, și au căutat să «despice firul în patru». Se spune că, în Teologia medievală, se punea întrebarea «Câți îngeri pot sta pe vârful unui ac?». Una e dorința de a vrea să definești și alta e modul în care te apropii de o taină, pentru că sunt lucruri care, pentru noi, cel puțin în prezent, sunt taine, dar vor deveni cunoscute.
Mai spunea cineva că teologul trebuie să fie rațional, adică să folosească rațiunea oricând – împreună cu credința, bineînțeles -, dar să nu fie raționalist, adică să nu abuzeze. De exemplu, ce ar fi să definim, rațional, iubirea mamei față copil? Nu poate nimeni să o definească, pentru că este atât de adâncă”, a explicat părintele Buchiu, adăugând, totodată, că față de Adevăr nu trebuie să ne apropiem oricum, ci cu respect.
Foto deschidere: engineering.nyu.edu