Ardelean Amalia-Ela-Mălina are 22 de ani și este studentă în anul IV la Facultatea de Drept din cadrul Universitatea din Oradea. Dincolo de parcursul academic, drumul ei este definit de o căutare constantă a sensului – între rigoarea normei juridice și fragilitatea realităților umane pe care aceasta le reglementează.

Originară din Aștileu, și-a construit traseul profesional prin asumare și consecvență. Poartă mai multe pălării în pofida vârstei. Este fondatoarea și președinta Academiei Excelenței, scriitor și redactor la BihorJust. Interesul său pentru drept penal și protecția drepturilor omului nu este doar unul academic, ci exprimă o preocupare profundă pentru echilibrul dintre puterea statului și demnitatea individului.

În spatele realizărilor se află însă o voce tânără, dar care vorbește despre responsabilitate, vulnerabilitate și curajul de a rămâne autentic într-un domeniu al rigorii. În acest interviu, Ela, așa cum o cunosc eu, vorbește despre vocație și despre convingerea că legea nu trebuie să fie doar corectă, ci și profund umană.

Să îi dăm cuvântul!

Ce te-a determinat să alegi Dreptul și când ai simțit pentru prima dată că acesta este drumul tău?

Am ales Dreptul dintr-o nevoie de sens. Nu pot indica o zi anume în care am decis „asta e”, dar știu sigur că am avut mereu o neliniște în fața nedreptății și o dorință reală de a înțelege cum se ajunge acolo și ce poate fi făcut pentru echilibru. La început am crezut că voi merge spre medicină. Am urmat profilul de științe ale naturii fiind convinsă că a ajuta înseamnă, înainte de toate, a vindeca, însă după doi ani am înțeles că nu mă regăsesc pe deplin în acel drum și m-am transferat la filologie – primul pas sincer către ceea ce eram eu, de fapt: un om care caută sens în cuvinte, în idei și în mecanismele care țin o societate în picioare.

Momentul care a făcut Dreptul “real” pentru mine a venit în clasa a XII-a, când am început demersurile pentru fondarea unei asociații. Acolo am întâlnit, concret, proceduri, norme, responsabilități. Pentru mulți ar fi fost doar birocrație; pentru mine a fost o revelație: legea nu e un text rece, ci un cadru care poate proteja oameni și poate transforma o inițiativă într-o realitate.

După primul semestru de facultate am avut certitudinea. Am înțeles că Dreptul nu înseamnă doar reguli, ci demnitate și responsabilitatea de a lua poziție atunci când ceva e nedrept. Îmi place ideea că regulile pot fi bariere sau pot fi scuturi, depinde cine le cunoaște și cum le folosește, iar eu mi-am dorit să le cunosc ca să pot fi, în același timp, lucidă, empatică și implicată.

Cum reușești să îmbini rigoarea juridică cu latura creativă a scrisului?

La început nu știam dacă ele pot coexista. Dreptul părea structură, regulă, delimitare, în timp ce scrisul părea libertate, nuanță, emoție. Le-am privit mult timp ca pe două lumi diferite, până când o profesoară m-a încurajat să particip la o conferință și să public o lucrare juridică. Din acel moment am înțeles că nu sunt opuse, ci complementare. Dreptul m-a învățat disciplina gândirii și responsabilitatea fiecărui cuvânt. În domeniul juridic, o formulare greșită poate schimba sensul unei idei. Scrisul, în schimb, m-a învățat empatia și capacitatea de a face lucrurile înțelese, nu doar corecte. Îmbinarea lor pornește dintr-un principiu simplu: dacă înțelegi cu adevărat un concept, îl poți explica limpede, fără artificii inutile.

Când am scris despre violența psihologică în familie, nu m-am limitat la obligațiile asumate de stat prin ratificarea Convenției de la Istanbul ci am simțit nevoia să vorbesc și despre realitatea umană din spatele normei, despre suferința invizibilă, neincriminată, greu de probat, dar profundă.  La fel, în analiza privind malpraxisul medical, am încercat să explic că dreptul nu trebuie să fie emoție, ci echilibru și umanitate: nu orice rezultat tragic înseamnă vinovăție penală, chiar dacă într-adevăr, doare.

Pentru mine, rigoarea juridică oferă structură, iar scrisul aduce dimensiunea umană. Nu cred într-un drept făcut cu emoție necontrolată, dar nici într-un drept lipsit de umanitate. În spatele fiecărui dosar există o poveste, iar echilibrul dintre cele două înseamnă, pentru mine, să rămân fidelă legii fără să uit niciodată că legea există pentru oameni.

Există un domeniu al Dreptului care te atrage în mod special?

Da, dreptul penal, în strânsă legătură cu protecția drepturilor omului, în lumina jurisprudenței CEDO. Pentru mine, cele două nu pot fi separate. Dreptul penal este zona în care statul intervine cel mai puternic în viața individului, iar tocmai de aceea garanțiile fundamentale devin esențiale.

Mă atrage dreptul penal pentru că vorbește despre limite, limitele comportamentului uman, dar și limitele autorității statului. Acolo unde puterea este mare, responsabilitatea trebuie să fie și mai mare. Interesul meu pentru teme precum violența domestică, violența psihologică, prescripția răspunderii penale sau cybercrime pornește din această tensiune dintre sancțiune și protecție.

Cred că forța dreptului penal nu stă în severitate, ci în echilibru. Nu este doar un instrument de pedeapsă, ci și un mecanism de apărare a demnității umane. În același timp, respectarea garanțiilor procesuale este la fel de importantă ca sancționarea faptei, pentru că justiția nu poate exista în absența echilibrului. Îmi doresc să aprofundez această direcție pentru că aici simt că pot îmbina cel mai bine rigoarea juridică, conștiința morală și dorința mea de a contribui la protejarea demnității umane.

Cum te-a schimbat facultatea, dincolo de acumularea de cunoștințe?

Facultatea m-a schimbat, în primul rând, prin oameni. Cunoștințele juridice sunt fundamentale, dar ele capătă sens prin întâlnirile care te modelează. Am înțeles încă din primul an că Dreptul nu se învață doar din manuale, ci din dialog, din dezbateri reale, din exemple vii și din asumarea unor responsabilități concrete.

Profesorii au avut un rol esențial în această formare. Am întâlnit dascăli care nu m-au învățat doar norme și articole de lege, ci rigoare, echilibru și respect pentru profesie. Profesori care au știut să ceară mult, dar și să ofere sprijin atunci când era nevoie. De la ei am învățat că dreptul nu este doar tehnică juridică, ci și caracter, umanitate, implicare. Că argumentul trebuie să fie solid, dar și responsabil, că excelența nu se obține prin grabă, ci prin consecvență, dar și prin susținere.

În paralel, contactul cu profesioniști ai dreptului – avocați, notari, magistrați – mi-a arătat partea nevăzută a acestei profesii: presiunea deciziei, greutatea responsabilității, dar și noblețea de a apăra un principiu chiar și atunci când este dificil. Prin activitatea mea de redactor la BihorJust am avut ocazia să observ îndeaproape aceste realități și să înțeleg că dreptul trăit este diferit de dreptul studiat, dar tocmai această diferență îl face profund.

Un moment care mi-a rămas în minte a fost când, după primul an și într-un moment de cumpănă, o avocată mi-a spus: „Ai o familie mare în construcție.” La vremea aceea nu am înțeles pe deplin, însă astăzi știu că se referea la comunitatea juridică și la acea rețea de oameni care se formează în timp, prin încredere, respect și colaborare, care te forțează se evoluezi, care te susțin și cu care poți face ceva special. Facultatea mi-a oferit această comunitate. Plus colegi care au devenit prieteni, oameni cu care am învățat să ne susținem reciproc, să ne motivăm și să creștem împreună.

Pe plan personal, facultatea m-a disciplinat. M-a învățat să argumentez fără agresivitate, să ascult puncte de vedere diferite și să accept că adevărul juridic se construiește prin analiză, nu prin impuls. M-a obligat să îmi ridic standardele și să nu mă mulțumesc cu superficialul. Mi-a oferit rezistență, acea capacitate de a continua chiar și atunci când lucrurile sunt dificile.

Trecerea de la mediul din care provin la viața universitară din Oradea a fost, la rândul ei, un proces de maturizare. Nu e simplu să îți construiești singur ritmul, disciplina și echilibrul. Uneori chiar și interacțiunile aparent obișnuite – cu vecini, colegi sau profesori – pot deveni surse de încredere și sprijin discret.Toate aceste experiențe m-au ajutat să înțeleg că formarea profesională nu este separată de formarea umană, nu poți fi un profesionist deosebit dacă înainte de toate nu ești om. Am învățat că evoluția nu înseamnă competiție cu ceilalți, ci depășirea propriei versiuni de ieri. Poate cel mai important, facultatea m-a învățat să văd omul dincolo de normă. În spatele fiecărei spețe există o poveste, iar în spatele fiecărei norme există o realitate socială. Această conștientizare m-a făcut mai atentă, mai responsabilă și, paradoxal, mai încrezătoare în oameni.

Facultatea nu m-a schimbat în esență, dar m-a așezat. Mi-a oferit structură, claritate și curaj.

Cărțile tale nu sunt neapărat din sfera juridică. Ce te determină să explorezi și alte teme?

Pentru că oamenii nu pot fi înțeleși doar prin norme juridice. Dacă vrei să aplici dreptul cu responsabilitate, trebuie mai întâi să înțelegi omul în complexitatea sa. Dreptul reglementează, protejează, sancționează, dar nu poate surprinde în întregime frica, trauma, vulnerabilitatea sau speranța. Acolo intervine literatura.

Pentru mine, scrisul este spațiul în care pot explora ceea ce rămâne uneori nespus în limbaj juridic. Dreptul cere obiectivitate și structură, iar acest lucru este necesar. Literatura, în schimb, îmi permite să privesc din interior, să caut sensul unei trăiri, să înțeleg motivațiile care preced un conflict sau o decizie. Nu le văd ca pe direcții separate, ci ca pe două dimensiuni care se completează.

Dreptul oferă soluții, literatura oferă profunzime. Dreptul stabilește limite, literatura caută adevărul interior. Inclusiv o pledoarie bună presupune această îmbinare: rigoare în argument, dar și capacitatea de a înțelege omul din spatele cauzei.

A scrie dincolo de sfera juridică nu înseamnă a mă îndepărta de drept, ci a-l completa. Înainte de a fi justițiabili, inculpați, victime sau profesioniști, suntem oameni. Iar dacă vreau să contribui la un sistem juridic mai echilibrat, trebuie să înțeleg această umanitate în toate formele ei.

Cred că explorarea altor teme mă face un jurist mai atent și un om mai responsabil. Pentru că, în final, valoarea unei profesii nu stă doar în competență tehnică, ci în capacitatea de a înțelege viața dincolo de articolele de lege.

Ce înseamnă pentru tine procesul de scriere – disciplină, terapie, vocație?

Pentru mine, scrisul este, înainte de toate, vocație. Nu a apărut ca o strategie și nici ca un plan bine calculat, ci ca o nevoie interioară. De când mă știu am simțit nevoia să așez gândurile în cuvinte, să dau formă unor întrebări sau trăiri pe care altfel nu le-aș fi înțeles pe deplin.

În timp, scrisul a devenit și disciplină. Mai ales atunci când scriu juridic, fiecare cuvânt trebuie cântărit. O formulare imprecisă poate distorsiona sensul. Rigoarea aceasta m-a învățat responsabilitatea exprimării și m-a făcut mai atentă la impactul pe care îl pot avea ideile puse în spațiul public.

E și o formă de clarificare interioară. Scrisul pune ordine în gânduri, obligă la sinceritate și te confruntă cu propriile convingeri. Uneori abia în momentul în care formulezi ceva pe hârtie înțelegi cu adevărat ce crezi, ce simți sau ce îți dorești. În acest sens, este un exercițiu de autocunoaștere.

Dar, mai presus de toate, scrisul înseamnă asumare. Atunci când publici, îți asumi că fiecare cuvânt poate influența, poate deschide perspective sau poate provoca reflecție. De aceea, pentru mine, autenticitatea este esențială. Dacă lipsește sinceritatea, textul devine gol.

Într-o lume grăbită, în care multe lucruri sunt efemere, cuvintele rămân. Iar dacă prin ele pot aduce claritate, echilibru sau încurajare, atunci scrisul își împlinește rostul.

Care a fost cea mai mare provocare în drumul tău ca autoare tânără?

Cea mai mare provocare a fost să fiu luată în serios. Vârsta vine adesea însoțită de prejudecăți. Am auzit de multe ori că sunt „prea tânără” sau că „nu am suficientă experiență”. La început, astfel de afirmații pot descuraja. E firesc să te întrebi dacă e momentul potrivit sau dacă vocea ta contează cu adevărat. Adesea am avut îndoieli dacă e bine ceea ce fac sau dacă nu e prea repede.  În timp, am înțeles că seriozitatea nu se măsoară în ani, ci în consecvență. Nu am pretins niciodată că știu totul, dar am știut că, dacă am ceva bine fundamentat de spus, trebuie să o fac. Nu din dorința de a demonstra ceva, ci din convingerea că ideile asumate merită exprimate.

O altă provocare a fost tentația de a-mi dilua vocea pentru a fi mai ușor acceptată. Există presiunea de a deveni mai comodă, de a evita pozițiile ferme. Am învățat însă că autenticitatea este singura construcție durabilă. E mai important să rămân fidelă valorilor mele decât să caut validare rapidă, chiar dacă drumul acesta e mai incomod.

Au existat și refuzuri, iar refuzurile pot eroda încrederea, mai ales la început. În acele momente, rămâne disciplina și decizia de a continua. Perseverența, susținută de muncă constantă, devine mai puternică decât talentul.

Privind în urmă, după ani de scris, cred că provocarea reală nu a fost doar acceptarea din exterior, ci definirea propriei voci. Să înțeleg cine sunt ca autor și ce vreau să transmit. Drumul nu este despre validare imediată, ci despre construcție. Iar construcțiile solide se fac în timp.

Ce mesaj îți dorești să transmită cărțile tale generației tale?

Mi-aș dori, înainte de toate, ca ele să transmită că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune. Am învățat asta în timp, din propriile îndoieli și din momentele în care nu aveam toate răspunsurile. Eu cred contrariul, capacitatea de a simți, de a empatiza, de a recunoaște că nu avem toate răspunsuril,  e o formă de maturitate.

Aș vrea ca generația mea să înțeleagă că responsabilitatea nu este o povară, ci o alegere. Este ușor să criticăm sau să ne retragem; este mai dificil să ne implicăm, să construim, să rămânem consecvenți. Dar tocmai această asumare ne definește. Văd adesea la colegi și la tineri frica aceasta de asumare, de responsabilitate sau emoții recunoscute public. E mai ușor să îmbrace o aparență.

Nu cred că trebuie să alegem între vis și rigoare, între profunzime și putere. Le putem construi împreună. Putem avea idealuri înalte și, în același timp, disciplină. Putem fi sensibili fără să devenim fragili. Putem fi determinați fără să ne pierdem umanitatea. Dacă prin cărțile mele reușesc să transmit că e în regulă să fii autentic, să îți asumi valori și să rămâi bun într-o lume grăbită, atunci simt că ele și-au împlinit rostul. Pentru că, dincolo de orice realizare profesională, rămâne felul în care ne raportăm unii la alții.

Ce reprezintă pentru tine Academia Excelenței și cum a luat naștere implicarea ta? Cum reușești, la o vârstă atât de fragedă, să conduci un proiect cu impact?

Academia Excelenței s-a născut dintr-o nevoie simplă: aceea de a transforma valorile în acțiune. Nu mi-am dorit doar să vorbesc despre responsabilitate, implicare sau educație, ci să creez un cadru concret în care ele să fie trăite. Pentru mine, asociația reprezintă convingerea că schimbarea începe la scară mică, dar poate crește dacă este susținută cu seriozitate și consecvență.

Implicarea mea a fost un pas firesc. Am simțit că, dacă îmi doresc o comunitate mai responsabilă, trebuie să contribui activ la formarea ei. Unul dintre proiectele care definește cel mai bine Academia este campania de donare de sânge „BLOOD (in) LAW(s)”. A început simplu, aproape discret, patru colegi care au decis să doneze. Fără planuri ambițioase, doar cu dorința de a face un gest concret. În timp, cu sprijinul Facultății de Drept din Oradea, al ELSA și al Baroului Bihor, campania a crescut: de la 4 participanți, la 40, apoi 70, iar ulterior peste 100. Pentru mine, aceste cifre nu sunt statistici, ci încredere câștigată și responsabilitate împărtășită.

Cât despre vârstă, nu cred că e un obstacol. Poate însemna mai puțină experiență, dar nu trebuie să însemne lipsă de asumare. Experiența se construiește muncind. Conducerea unui proiect înseamnă disciplină, viziune clară și respect pentru echipă. Nimic nu se face singur. Am avut și am lângă mine oameni care au crezut în proiect și l-au crescut împreună cu mine: Facultatea de Drept, Baroul Avocaților Bihor și ELSA ORADEA. Academia Excelenței e, pentru mine, dovada că inițiativa contează, că exemplul personal poate mobiliza și că impactul real nu vine din discursuri, ci din acțiuni repetate, consecvente, care construiesc în timp o mentalitate.

Care sunt valorile pe care le promovează Academia și care te definesc personal?

Integritatea, responsabilitatea, empatia, excelența și implicarea socială. Sunt cuvinte des folosite, dar pentru mine ele nu pot rămâne simple declarații. O valoare există doar în măsura în care este repetată prin fapte. Integritatea înseamnă consecvență între ceea ce spui și ceea ce faci. Înseamnă să nu negociezi principiile pentru validare sau avantaj. Nu cred într-un succes obținut prin compromis moral și nici într-o performanță care sacrifică etica.

Empatia și umanitatea sunt fundamentale, indiferent dacă vorbim despre drept, leadership sau inițiative civice. Rigoarea este necesară, dar fără empatie totul devine rece și mecanic. Am învățat că poți fi ferm fără a fi rigid și riguros fără a pierde dimensiunea umană.

Responsabilitatea este, poate, cea mai dificilă dintre toate. Ea presupune continuitate – să rămâi implicat chiar și atunci când entuziasmul inițial se diminuează. Să coordonezi, să răspunzi pentru rezultate, să îți asumi greșelile și să cauți soluții.

Excelența, în viziunea mea, nu înseamnă perfecțiune, ci evoluție constantă. Înseamnă să îți ridici standardele și să nu te mulțumești cu superficialul. E o formă de respect față de tine și față de cei pentru care lucrezi.

Implicarea socială este expresia concretă a tuturor acestor valori. Nu cred într-un sistem juridic sau într-o societate sănătoasă fără oameni dispuși să contribuie activ la binele comun. Dacă Academia Excelenței reflectă ceva din mine, atunci reflectă această dorință de a uni rigoarea cu empatia, performanța cu responsabilitatea și idealul cu acțiunea concretă

Ce înseamnă leadership pentru tine?

Pentru mine, leadership-ul înseamnă, înainte de toate, asumare. Înseamnă să iei decizii chiar și atunci când sunt dificile și să rămâi constant atunci când apar obstacole. Nu îl văd ca pe o poziție sau ca pe o formă de vizibilitate, ci ca pe o responsabilitate. Un lider autentic nu conduce prin autoritate impusă, ci prin exemplu. Oamenii nu urmează titluri, ci coerență. Urmează caracterul, consecvența și echilibrul dintre ceea ce spui și ceea ce faci. Leadership-ul se construiește în timp, prin încredere.

Pentru mine, a conduce înseamnă să creezi contexte în care și ceilalți pot crește. Să descoperi potențialul oamenilor, să le oferi spațiu de dezvoltare și să îi încurajezi să își asume responsabilități. Nu este despre a face totul singur, ci despre a construi o echipă care funcționează prin respect reciproc. Leadership-ul este un exercițiu de echilibru: fermitate fără rigiditate, autoritate fără aroganță, empatie fără slăbiciune. Dacă reușești să păstrezi acest echilibru, atunci conduci nu prin impunere, ci prin inspirație.

Sunt peste trei decenii de când Cristiana Sima a ales Argeșul nu doar ca loc de carieră, ci ca spațiu de construcție umană. Plecată din Băbeni de Vâlcea, la începutul anilor ’90, și-a început parcursul profesional ca preparator și asistent universitar, într-o perioadă în care sistemul educațional românesc traversa una dintre cele mai dificile etape ale sale. Astăzi, este cunoscută și apreciată pentru dezvoltarea unui templu de educație și cultură, ce se întinde dincolo de granițele țării.

Drumul său profesional s-a conturat treptat dincolo de activitatea universitară, transformându-se într-o misiune asumată în slujba educației și a comunității argeșene. De 20 de ani, Cristiana Sima își leagă numele de Colegiul Ecologic „Prof. Univ. Dr. Alexandru Ionescu” Pitești, instituție pe care a fondat-o și pe care a dezvoltat-o cu perseverență, într-un context educațional adesea marcat de instabilitate și lipsă de sprijin pentru inițiativele independente.

De la înființare și până în prezent, peste 1.200 de elevi au absolvit Colegiul Ecologic, integrându-se ulterior pe piața muncii sau continuându-și studiile în țară sau peste hotare. Inclusiv fiica sa, Victoria Ioana, care profesează, în prezent, ca medic stomatolog, specialist în chirurgie dento-alveolară, este absolventă a colegiului. Anul acesta, instituția școlarizează în jur de 500 de elevi, confirmându-și rolul constant în peisajul educațional argeșean.

Un element definitoriu al activității Colegiului Ecologic este politica de acces egal la educație. În acest an școlar, 38 de elevi cu cerințe educaționale speciale (CES) învață fără taxă, beneficiind de sprijin adaptat nevoilor lor. În același timp, alți 130 de elevi sunt înscriși gratuit pentru specializările arta actorului și învățător-educator (pedagogic). Integrarea copiilor cu CES și sprijinirea elevilor proveniți din medii vulnerabile nu au fost tratate ca excepții, ci ca direcții constante, susținute prin efort instituțional și resurse proprii.

De-a lungul celor 33 de ani de carieră universitară, conf. univ. dr. Cristiana Sima a predat atât în cadrul Academiei de Studii Economice București și Universității „Titu Maiorescu” – filiala Pitești, cât și în cadrul Universității „Constantin Brâncoveanu” din Pitești, discipline din domenii precum ecologia și protecția mediului, economia mediului, dezvoltarea durabilă, managementul de mediu, managementul conflictelor, strategii și politici publice. Activitatea universitară a inclus coordonarea lucrărilor de licență și disertație, precum și a unor grupuri științifice dedicate protecției mediului și dezvoltării durabile.

Este doctor în Economie, cu studii postuniversitare în ecotehnie și ecologie umană (în cadrul programului UNESCO–Cousteau, Universitatea Liberă din Bruxelles – VUB), cu un master în medierea conflictelor în drept, precum și cu numeroase certificări profesionale, printre care formator și manager de proiect. De-a lungul timpului, a coordonat proiecte educaționale cu finanțare europeană, inclusiv prin programe Erasmus+, orientate spre formarea profesională și incluziune.

Această bază academică a stat la fundamentul dezvoltării proiectului EDU ECO HUB – FAB LAB FII MESERIAȘ!, un demers amplu care vizează un ecosistem educațional integrat, având ca direcții majore orientarea practică prin meserii de tip Fab Lab și o relație profundă, asumată, cu ecologia și conservarea naturii. Proiectul este conceput ca o investiție pe termen lung în comunitate, cu obiectivul de a oferi tinerilor competențe profesionale, calificări și perspective reale de integrare pe piața muncii, dar și integrare socială. De asemenea, Colegiul Ecologic Pitești a semnat recent un protocol de cooperare care deschide perspectiva unor programe educaționale comune și schimburi de experiență cu instituții similare din Chișinău. Demersul este susținut de Iuliana Gorea-Costin, fost ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Moldova la Consiliul Europei.

În ultima vreme, obstacolele și impedimentele apărute au fost depășite prin coeziunea echipei, implicarea profesorilor și un stil de conducere bazat pe asumare, muncă directă și responsabilitate față de oameni. Pentru toate acestea, recunoașterea  publică a profesoarei Cristiana Sima a venit firesc. În 2024, a primit Premiul pentru Educație acordat de ziarul Argeșul, obținând peste o mie de voturi, un record în istoria publicației. Distincția a reflectat susținerea comunității și impactul real al activității sale în județul Argeș.

În cadrul Premiilor Regal Literar din 2025, organizate sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, i-a fost acordat, în contextul Anului Centenar al Patriarhiei Române, Premiul „Doamna Maria Brâncoveanu”, pentru dedicarea constantă față de promovarea și perpetuarea culturii autentice românești, prin inițiative artistice și proiecte de recuperare a valorilor esențiale pentru tradiția, literatura și spiritualitatea națională.

În cadrul Galei „Excelență la Feminin” 2025, Cristiana Sima a fost distinsă cu Premiul de Excelență în Educație, alături de personalități de prim rang ale României, precum Nadia Comăneci, Stela Enache, Verginia Vedinaș și Liana Stanciu. De asemenea, în 2024, a primit recunoașterea Galei „Valori Contemporane”, desfășurată sub patronajul Ministerului Culturii, eveniment de referință al excelenței românești, în cadrul căruia au fost laureați, printre alții, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, acad. Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, pr. Constantin Necula, Emil Boroghină, Carmen Tănase, Felicia Filip și Ovidiu Lipan Țăndărică.

Unul dintre cele mai importante proiecte culturale inițiate de Cristiana Sima este Festivalul Național de Științe și Arte „Basarab Fest”, lansat în 2024 sub patronajul Ministerului Culturii, cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Festivalul este dedicat moștenirii Dinastiei Basarabilor și aduce spectacole, simpozioane, arte plastice și concursuri de literatură, cu participarea mediului academic, diplomatic, a tineretului și a personalităților culturale. Acest demers a fost apreciat public de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care a felicitat inițiativa, subliniind importanța recuperării memoriei istorice și culturale. Academicianul a considerat inițiativa drept „un atribut al popoarelor civilizate”. Totodată, Dan Negru, una dintre cele mai cunoscute figuri ale televiziunii, s-a numărat printre susținătorii acestor evenimente, apreciind faptul că ele readuc în atenția publicului valori culturale uitate sau neglijate.

În cadrul ediției a doua a Festivalului „Basarab Fest” (2025), implicarea civică a Cristianei Sima a fost recunoscută și printr-o distincție specială. Printr-un brevet acordat de Asociația Română de Tineret „Muntenia”, profesoarei Cristiana Sima i-a fost conferită Medalia de Onoare, clasa a III-a, cu panglică albastră, pentru altruism civic. Distincția a fost înmânată de Valentin Uruc, președintele Asociației, care a evidențiat rolul acesteia în inspirarea tinerilor și în promovarea valorilor naționale, subliniind impactul proiectelor educaționale și culturale dezvoltate în județul Argeș.

Dincolo de instituțiile create, un rol esențial în consolidarea misiunii Colegiului Ecologic l-a avut capacitatea Cristianei Sima de a coagula în jurul său o rețea solidă de prieteni, colaboratori și susținători, proveniți din domenii diverse. De-a lungul timpului, proiectele educaționale și culturale inițiate au beneficiat de sprijinul unor artiști renumiți, academicieni, oameni de cultură, reprezentanți ai mediului diplomatic, ambasadori și personalități publice, care au ales să se alăture acestei misiuni nu formal, ci prin implicare concretă și dialog constant cu tinerii.

Lista inițiativelor coordonate de Cristiana Sima include și Școala Domnească de Meserii „Sfântul Neagoe Basarab”, Festivalul „L’art d’Eco”, Școala de Grămătici, precum și Școala de Teatru și Film „Ion Dichiseanu” din cadrul Colegiului Ecologic Pitești – proiecte care contribuie la formarea tinerilor și la evidențierea legăturii dintre educație, cultură și identitate. Cariera Cristianei Sima se definește prin continuitate, rigoare profesională și responsabilitate publică. De peste trei decenii, a construit instituții, a format generații și a susținut constant ideea că educația și cultura nu sunt domenii conjuncturale, ci piloni esențiali ai unei comunități sănătoase. În județul Argeș, parcursul său continuă să fie un reper de construcție pe termen lung, în slujba oamenilor și a valorilor.

Într-o perioadă în care sustenabilitatea a devenit necesitate și nu trend, Ștefan Parascanu, un tânăr antreprenor din Iași cu studii peste granițele țării noastre, a ales să transforme o tranziție dificilă într-o oportunitate cu impact real. După 25 de ani în distribuția de băuturi, afacerea familiei sale nu s-a extins, ci și-a restrâns activitatea. Astfel, el a decis să pornească de la zero și să investească energie într-un domeniu cu totul diferit. Din această schimbare profund personală s-a născut IZI, un proiect inovator care simplifică returnarea ambalajelor SGR și oferă oamenilor o modalitate rapidă, curată și intuitivă de a recicla.

Pentru Ștefan, IZI nu este doar tehnologie – este rezultatul unei căutări interioare. Dorința de a construi ceva cu sens, de a contribui la un mediu mai curat și de a pune creativitatea înaintea rutinelor a devenit motorul unui sistem care astăzi schimbă un comportament social. El vede în inovație nu doar progres tehnic, ci o formă de responsabilitate față de comunitate și generațiile viitoare.

Dincolo de procese logistice, proiectul poartă amprenta personală a fondatorului – de la schița inițială desenată într-un caiet până la primele lockere instalate în Iași. Astăzi, Ștefan Parascanu este un exemplu al modului în care inovația poate porni dintr-o nevoie interioară, iar sustenabilitatea poate deveni terenul pe care se construiesc noile generații de afaceri. În acest interviu, explorăm nu doar tehnologia IZI, ci și povestea omului care a avut curajul să renunțe la certitudine pentru a construi un viitor mai bun.

Ce ai simțit în ziua în care ai realizat că trebuie să închizi tu sau părinții tăi afacerea construită timp de 25 de ani?

Este impropriu spus că am închis afacerea construită în 25 de ani. Mai degrabă ne-am reinventat: am păstrat o mică parte din distribuție, am investit în logistică și am început un nou proiect în care am văzut viitor – reciclarea. Decizia de a renunța la distribuția de băuturi a fost una marcantă, dar cred că este o formă de artă să știi când să închei un capitol atunci când nu mai găsești o motivație reală. La fel cum nu pornești un proiect nou fără un scop clar și motivant, la fel trebuie să știi când să te retragi.

Cum ai/ați gestionat responsabilitatea emoțională față de cei peste 200 de angajați?

Am avut mereu o relație deschisă cu colegii din companie. Am fost aproape de ei și am comunicat transparent situația în care ne aflam. Schimbarea s-a produs treptat, pe parcursul unui an. Unii au înțeles imediat, pentru alții a fost mai greu, fiind puternic atașați de trecut. A fost o decizie dificilă, dar necesară pentru a merge mai departe. Am fost corecți: i-am anunțat din timp pe cei care urmau să fie disponibilizați, ne-am achitat toate obligațiile față de ei și am mers înainte cu fruntea sus. Majoritatea colegilor noștri au fost alături de companie până la final, iar unii au decis sa se alăture noului proiect, IZI, chiar dacă reprezenta o schimbare radicală a domeniului în care activau, aspect care ne-a bucurat enorm și ne-a întărit convingerea că am acționat corect și cu respect față de fiecare dintre ei.

Ai avut un moment în care ai simțit că această decizie te definește ca om, nu doar ca antreprenor?

Nu pot separa omul de antreprenor pentru că, în cazul meu, cele două identități sunt profund interconectate. Tot ce am construit în business a fost influențat de valorile mele personale – de felul în care privesc lumea, de cum iau deciziile, de modul în care relaționez cu oamenii. În momentul în care am luat decizia de a renunța la o afacere stabilă pentru a porni un proiect complet nou, am simțit că nu doar cariera mea se redefinea, ci și eu, ca om.

Dacă e să raportăm acum discuția la schimbare, care a fost cel mai greu adevăr pe care a trebuit să ți-l spui în timpul tranziției?

Cred că cel mai greu adevăr a fost să accept că porneam de la zero. De la o companie în care totul funcționa impecabil – proceduri, sisteme, mod de lucru – treceam la un proiect în care aveam doar o idee și încrederea în potențialul ei. Totul urma să fie construit în funcție de feedback-ul pieței. A fost un pas dificil, dar necesar, care m-a obligat să îmi creez repere noi și să reconstruiesc totul pas cu pas.

A existat un moment de răscruce când te-ai întrebat dacă ești gata să o iei de la zero?

Absolut. În perioada de tranziție dintre afacerea de distribuție și materializarea ideii IZI, am avut momente în care m-am gândit serios să iau o pauză de câteva luni, să mă focusez pe hobby-uri și să pun antreprenoriatul pe hold. Am testat asta în câteva weekend-uri, când am încercat să mă deconectez complet – nu a funcționat. Antreprenoriatul este motivația mea, ceea ce mă face să mă trezesc la 6 dimineața, mă ține în priză și îmi alimentează drive-ul interior.

Ți-a fost frică de această schimbare sau ai privit-o ca pe o orientare profesională? Schimbarea domeniului a fost, oare, ți-a fost aliat sau adversar?

Desigur că am simțit frică, alături de multe alte emoții, când am decis să schimb complet domeniul de activitate. Dar piața oferă oportunități și, dacă le poți sesiza și valorifica, schimbarea devine aliat, nu obstacol. Exact cum este și în cazul în care alegi să părăsești o afacere fără viitor: când efortul depus nu mai este direct proporțional cu rezultatele, e timpul pentru o schimbare.

Cum ai redefinit cine ești dincolo de eticheta „antreprenor în distribuție”?

Niciodată nu m-am definit printr-un domeniu anume. M-am identificat mereu ca antreprenor, pentru că am fost deschis ideilor noi, curios să explorez și să învăț constant. Etichete precum „antreprenor în distribuție” pot deveni limitative – îți încetinesc ritmul de creștere și te pot face să ratezi oportunități valoroase. Cred că spiritul antreprenorial adevărat înseamnă adaptabilitate și curajul de a începe din nou, ori de câte ori simți că e timpul. Unul dintre cele mai periculoase lucruri este să rămâi ancorat în trecut și să trăiești din amintiri.

Ce parte din tine ai descoperit abia după ce ai renunțat la vechiul business?

Am redescoperit partea de visător din mine, pe care o lăsasem în plan secund mulți ani. În trecut, eram prins în tot ce ținea de decizii operaționale, targeturi, eficiență. Nu mai îmi permiteam să visez liber. De când am pornit acest nou drum, am simțit din nou bucuria de a construi ceva dintr-o idee îndepărtată, de a mă pierde cu zilele în planuri și scenarii, așa cum făceam în facultate.

Te-ai simțit vreodată eliberat, chiar dacă decizia a fost dureroasă?

Am simțit eliberarea în ziua în care am decis că IZI va prinde viață. Știam câtă muncă mă așteaptă, dar simțeam că închid un capitol important (distribuția de băuturi) și pornesc într-o direcție care mă inspiră: să contribui la un mediu mai curat, la o lume mai bună în care trăim. Natura a fost mereu sursa mea de energie, iar acum aveam șansa să îi dau ceva înapoi.

Ce te-a împins cu adevărat spre reciclare și sustenabilitate — a fost o convingere, o inspirație sau o nevoie interioară?

Consider că este un cumul de factori. Implementarea proiectului „Sistemul de garanție-returnare” urma să creeze oportunități în piață. Era un proiect în care urma să se investească masiv, ireversibil, care demonstra deja eficiență în multe state europene. Așadar, am analizat ce se întâmplă în alte piețe unde deja proiectul era implementat și am început să cercetez oportunitățile care urmau să fie create în România. După multe luni de trial and error, a apărut ideea de IZI, în care oamenii pot returna un sac întreg de ambalaje SGR în sub un minut. Pe lângă ideea de business, pe care am considerat-o inovatoare, am simțit că există și o chemare interioară – natura m-a încărcat mereu și a fost un sfetnic bun pentru mine.

Ce ți-ai propus să schimbi, nu doar în industrie, ci în mentalitatea oamenilor?

Nu mi-am propus să schimb totul, ci să îmbunătățesc ceea ce avea mult loc de îmbunătățire. Am venit cu o soluție care să facă reciclarea mai accesibilă chiar și pentru cei mai sceptici utilizatori – cei care nu reciclau deloc din cauza fricțiunilor: miros urât, cozi, aparate blocate, limitarea recompensei financiare la vouchere și, cel mai important, timp pierdut. Provocarea noastră cu IZI este să facem din reciclarea ambalajelor SGR un lucru atât de facil ca plata unei cafele cu cardul: simplu, rapid, eficient.

Cum te raportezi la faptul că ai creat un sistem care poate transforma un comportament social?

Motivația este să îmbunătățim constant sistemul pentru a avea un model adaptat nevoilor clienților într-un mediu atât de dinamic. Principala provocare este să ținem pasul cu feedback-ul utilizatorilor, și dacă vom reuși să fim în fiecare zi puțin mai buni decât am fost ieri, vom avea o creștere sustenabilă și proiectată pe termen lung.

Îți amintești momentul în care ți-ai spus: „Asta este ideea, asta trebuie să fac”?

Când am reușit să răspund întrebării: de ce fac asta? Când am găsit sens acestei întrebări și răspunsul a venit aproape instantaneu, am știut că trebuie să mă dedic acestui proiect, întrucât rezolvă o problemă reală a vieții cotidiene pentru o masă critică de oameni. Acest lucru m-a propulsat din punct de vedere al dorinței și al disciplinei vis-a-vis de proiect.

Ce parte din tine se vede cel mai mult în IZI Eco?

În IZI Eco se vede partea din mine care nu urmează doar reguli și proceduri – ci partea creativă, poate chiar „copilul interior” care a desenat ceva pe o foaie și apoi a văzut cum acel desen devine realitate.

Ce compromisuri ai făcut pentru ca proiectul să devină realitate?

Când vorbim de antreprenoriat, știm cu toții că unele compromisuri sunt inevitabile – e aproape un clișeu. În cazul meu, cel mai important compromis a fost timpul dedicat proiectului. Iar pentru mine, timpul este cea mai valoroasă resursă pe care o am. Am investit mult timp în acest proiect, pentru că sunt convins că doar prin muncă susținută apar și rezultatele reale.

Ce te emoționează cel mai mult atunci când vezi punctele IZI funcționând în Iași?

De fiecare dată când trec pe lângă un locker IZI în Iași, mă gândesc că acum un an era doar o schiță. Acum e realitate și mă întreb: cum va arăta peste un an? Știu sigur că va fi diferit. Pentru că IZI este un proiect viu, în continuă evoluție, construit pentru a se adapta nevoilor unei economii circulare moderne și pentru a deveni un standard modern în reciclare.

Există oameni care nu pășesc prin lume, ci par să curgă prin ea — ca un râu vechi, limpede, care știe drumul și își duce poveștile cu liniștea celui care a ascultat mult. Claudia Colniceanu este un astfel de om. Născută în Valea Slănicului, crescută între cântece vechi, copaci bătrâni și joaca spectacolelor imaginare din fața blocului, ea poartă în ea neclintit copilul care se prezenta, cu inocență și destin, „Bună ziua, Radio România!”.

Astăzi, Claudia este vocea care încălzește casele oamenilor, dar și sufletul unui proiect ce reconstruiește temelia sonoră a Buzăului: Mousaios Sound. Între microfon și scenă, între cercetare și zâmbetul unui copil care descoperă pentru prima oară un fluier, ea a transformat tradiția într-un gest viu, într-o întâlnire între lumi. În felul ei blând și negrăbit, aduce împreună bătrâni care nu s-au numit niciodată „artiști” și tineri care credeau că folclorul e prea departe de ei — și face asta fără să ridice bariere, ci doar să deschidă uși.

Claudia nu caută spectacolul, ci adevărul; nu aplauzele, ci participarea; nu gloria, ci rostul. A înțeles că muzica tradițională nu păstrează doar trecutul, ci respirația unei comunități, felul ei de a simți și de a merge mai departe. Nu titlurile o definesc, ci întâlnirile. Oamenii. Lecțiile lor simple și adânci. Și acel ceva tainic care se întâmplă când începe să cânte: un fel de plutire, o confesiune, o vindecare.

Claudia Colniceanu este o punte. Între vechi și nou, între sat și oraș, între zgomotul lumii moderne și liniștea în care se aude cu adevărat inima. Un om care strânge, cu răbdare, cu recunoștință și cu o doză de frumoasă nebunie, tot ceea ce merită salvat — și le dăruiește apoi mai departe, ca pe un cântec vechi care, rostit la timp, devine viitor. Claudia, îți mulțumesc că am împletit povestea împreună. Sa-ncepem!

Dacă ai fi nevoită să te prezinți fără titluri, fără proiecte, fără premii — doar ca om — cum ai spune cine este Claudia Colniceanu?

O fată din Buzău care iubește oamenii, arta, simplitatea, provocările, cărțile, natura, poveștile și călătoriile – mai ales acelea care duc către sufletele oamenilor.

„Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”.

 

Ce a rămas din fetița din Vintilă Vodă care asculta cântece vechi și visa la oameni și povești, și ce a devenit acea visare astăzi?

Cred că a rămas totul! Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică. Până la șapte ani am trăit la Vintilă, după m-am mutat la Buzău. M-am acomodat cam greu pentru că veneam dintr-o altă lume, dintr-un alt ritm de viață, iar eu eram și atunci o artistă. Simțeam să mă exprim, să fiu mai aproape de satul meu și prin joacă mai uitam de dor. Am fost un copil foarte creativ. Îmi aduc aminte că organizam așa zise spectacole în fața blocului alături de copiii din cartier, prezentam, cântam, făceam coregrafii și momente spectaculoase pentru public. Deși eram în fața blocului, eu mă vedeam pe scenă. A doua reprezentație era la canapeaua de la poarta lui mamaia, acolo unde se adunau toți copiii. Îmi plăcea să îi învăț jocuri noi, ale copiilor de la oraș. Ar fi multe de povestit aici… multe momente amuzante care au dus către ceea ce sunt astăzi, de parcă am făcut o repetiție atunci și în prezent sunt pe scenă. Chiar legat și de activitatea mea la Radio. Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”. Mă amuz mereu când mă gândesc și pare de necrezut chiar și pentru mine.

„Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică.”

Când ești la radio, doar vocea ta ajunge la oameni. Cum reușești să transmiți căldura unui cântec popular sau profunzimea unui gând cultural doar prin ton, fără privire, fără gest?

Vorbesc din inimă, iar oamenii simt. Pentru mine este cea mai mare împlinire să fiu acolo și să fac pe ascultători fericiți. M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei. Exista, în fiecare săptămână, această ocazie ca ascultătorii să intre în direct, iar eu îmi dau seama că într-adevăr emisiunea este o terapie pentru mulți dintre ei. Sunt oameni singuri, oameni cu dor de casă, de cei dragi, de bine și frumos, iar eu încerc să îi înveselesc, să le spun că întodeauna există o parte bună și că un gând pe care îl transmit ajunge repede la cei pe care îi iubesc. Este adevărat că ascultătorii mei sunt diferiți, asta îmi spun și colegii din regia tehnică. Mă sună mulți oameni care vorbesc frumos, care îmi compun poezii, care îmi cântă, care au mare respect pentru ceea ce facem noi și sunt recunoscătare pentru tot. Apropo, știți cum sunt cunoscută printre ascultători? Ei îmi spun cu multă căldură „Domnișoara Claudia”, bine și „Privighetoarea României”, „Mierla României”, de multe ori mă amuz pentru că fiecare își dorește să fie cât mai creativ și să mă impresioneze, să îmi facă o bucurie. Sunt oameni buni care au nevoie să fie ascultați și respectați, iar eu cred că am învățat această lecție.

Și aici ar fi multe de povestit. Pot spune că am descoperit o altă parte din mine la radio. E o lume uimitoare, dacă privești cu inima. Până să ajung la radio credeam că doar prin cântat pot ajunge ușor la sufletul omului care mă ascultă, dar mi-am dat seama, primid și multe confirmări din exterior, că și prin vorbit pot transmite la fel de mult. Am învățat multe lecții, iar după trei ani și ceva mă simt de parcă am mai făcut o facultate, iar în prezent sunt la master. 🙂

„M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei.”

Cultura este temelia unei comunități. Cum îți vezi rolul în comunitatea buzoiană – ca cineva care reconstruiește o temelie sonoră pentru ca tradițiile să nu se risipească în zgomotul lumii moderne?

Hmm, nu m-am gândit prea mult la rolul meu în comunitate. În ultimii ani am făcut ce am simțit, fără să am mari așteptări. Am avut rezultate bune, am reprezentat cu mândrie Buzăul, iar comunitatea a văzut și a venit către mine. Pas cu pas m-am reapropiat și eu, iar încrederea a crescut de ambele părți.

În prezent simt că sunt văzută, că activitatea mea este apreciată și le mulțumesc tuturor celor care mă susțin. Prin proiectul Mousaios Sound am încercat să creez un reper, să arăt că se poate și altfel, iar eu sunt împăcată cu ceea ce am făcut până acum. Sper ca în viitor mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni și proiectul să continue să crească.

Sunt mândră că m-am născut în Buzău, iar asta cred că se vede în tot ceea ce fac.

Dacă proiectul Mousaios Sound ar fi un râu care curge prin Valea Slănicului, ce ar fi izvoarele sale — oamenii bătrâni, folclorul, copilăria ta — și unde simți că se varsă azi acest fluviu al memoriei?

Aș zice că oamenii sunt adevărate izvoare, oamenii de toate vârstele, din toate zonele Buzăului. Folclorul este uimitor, întotdeauna ai ceva de descoperit, iar eu, în ultimii ani, am învățat să observ datorită profesorilor mei de la Universitatea Națională de Muzică din București. Anii petrecuți acolo m-au formt ca om și, în prezent, încerc să aplic cât mai corect informațiile dobândite.

Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.

S-a conturat în jurul proiectului o comunitate care mă duce cu gândul la legătura pe care o vedeam între oamenii pe lângă care am crescut; deși erau diferiți, cu toții aveau ceva în comun. Ne dorim să dăm mai departe tot ce primim de la aceste izvoare și cred că reușim, vedem asta de la o ediție la alta.

„Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.”

În ce fel crezi că muzica tradițională are același rol pentru o comunitate ca limba – acela de a păstra sufletul viu – și cum îți propui să o protejezi prin cercetarea și promovarea pe care le faci?

Cred că muzica tradițională păstrează ceea ce nu putem explica mereu prin cuvinte: felul în care oamenii de aici simt și trăiesc. În cântecele vechi se găsesc povești, amintiri și un mod de a fi care ține comunitatea unită. Dacă muzica asta dispare, dispare și o parte din identitatea noastră.

De aceea încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.

Nu este un proces ușor și cere timp, efort și resurse, dar învăț zilnic cum să continui ceea ce am început. Și cred că, atâta timp cât există oameni care vor să fie alături de noi — cu un sfat, cu o vorbă sau cu un cântec — muzica tradițională are șanse reale să rămână vie.

„…încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.”

Ai trecut de la cercetare academică la acțiune – de la etnomuzicologie la festivaluri și ateliere. Cum a fost transformarea de la teorie la viață, de la notă muzicală la om viu?

Îmi place mult această trecere! Chiar profesorul meu îmi spunea la un moment dat, amuzat, că sunt oameni care scriu, citesc, fac analize pe ceea ce cercetează și mai sunt alți oameni, cum sunt și eu, care simt să acționeze, să fie în mijlocul tuturor și să le vorbească. În acel moment, mi-am dat seama că este în regulă să alegi metoda care ți se potrivește, atâta timp cât desfășori o activitate cât mai corectă, pentru a lăsa în urma ta ceva care să conteze.

Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum. Dacă m-a învățat ceva Mousaios și tot ce a urmat, este că uneori drumul se conturează pe măsură ce mergi.

Să nu uităm că eu sunt artistă și, în același timp, o mare visătoare. Cei din jurul meu au înțeles asta, au fost acolo pentru mine și m-au ajutat. Au crezut odată cu mine într-un vis și, deși unele lucruri păreau imposibile, am reușit împreună. Nu știu dacă am fost eu atât de convingătoare, dacă au și ei o doză de nebunie sau au fost acolo pentru că mă iubesc foarte mult… cred că puțin din toate. Dulce, acrișor și ceva fermecător – rețeta mea.

„Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum.”

Cum simți că Mousaios Sound reușește să hrănească viitorul cultural al Buzăului – mai ales în rândul tinerilor care descoperă muzica autentică pentru prima dată? Ești întrebată des de unde vine numele ,,Mousaios”?

Chiar această întrebare este un câștig. Explic destul de des ce înseamnă „Mousaios”, dar mă gândesc că este o informație care hrănește viitorul cultural al Buzăului, așa cum spui în întrebare, îmi place mult. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit au auzit de la mine pentru prima dată ce înseamnă „Mousaios”. Este mult de lucru, dar partea bună este că avem idei și răbdare.

Au venit mulți tineri către noi care și-au schimbat părerea despre folclor. Odată ce ești lăsat să încerci un instrument, să vorbești cu oameni care pot să îți răspundă la curiozități, să îți ofere un exemplu bun, începi să devii mai deschis. Și aici nu mă refer la mine, ci la oamenii pe care i-am adus să ne învețe ce este muzica tradițională, folclorul, arta. Cred foarte mult că orice om poate fi implicat într-un astfel de proiect, doar să aibă dorința de a învăța, de a trăi o experiență diferită de cele pe care le cunoaște.

În satele în care mergi pentru cercetare, întâlnești oameni care nu se consideră „artiști”, ci doar păstrători ai unei rânduieli. Ce ai învățat de la ei – despre răbdare, smerenie, bucurie, autenticitate?

Este bine când oamenii nu se consideră artiști, îmi este mai greu în cealaltă situație. Am învățat să am răbdare, să ascult cu atenție, să am rabdare din nou și să mă bucur de moment. Nu întodeauna reușești să aduni informațiile de care ai nevoie, dar traiești o experiență care peste câțiva ani poate nu va mai fi posibilă. Simt că reușesc să vorbesc pe limba lor, este foarte important să fi sincer, oamenii te simt.

Am învățat că sunt mai înțelepți ca noi, deși mulți dintre ei nu au școală multă. Ei trăiesc în acea rânduială, iar dacă noi am prelua puțin modelul lor am fi mai sănătoși la minte și la trup.

Datorită muzicii și mai apoi radioului am avut ocazia să întâlnesc foarte mulți oameni diferiți, din toate domeniile, din toate mediile sociale, însă vă spun că din partea oamenilor simpli, de la sat, am avut parte de lecții de viață care m-au lăsat fără cuvinte. Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.

La sat încă e liniste, acolo se aude ce spui. Ascultați cântecele tradiționale, cum au reușit și cum reușesc încă să transmită oamenii profunzimea unei stări… câte semnificații, câte trimiteri, câtă înțelpciune. Aceasta este frumusețea, dar contează mult cu ce ochi privești și cu ce urechi asculți. Fă-te mic și ai să înțelegi mai multe.

„Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.”

 

Cum păstrezi echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional? Cum te asiguri că publicul simte, nu doar aplaudă?

Pentru mine, echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional vine din felul în care îi implic pe oameni. Nu vreau ca publicul doar să stea pe scaune și să aplaude — vreau să simtă, să trăiască, să se miște odată cu muzica. De asta îi chem mai aproape, îi invit să cânte, să pună întrebări, să danseze, să descopere instrumentele, să vorbească cu meșterii și cu muzicienii.

Când lumea intră în poveste, nu mai e doar spectacol — devine experiență. Și exact acolo apare adevărul: în ochii cuiva care încearcă pentru prima dată un pas de dans sau un sunet la fluier și simte că face parte din ceva real.

De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.

Și eu am crescut mult prin acest proiect. Am învățat că este în regulă să greșesc și mi-am dat voie să greșesc, pentru că de acolo vine autenticitatea. Nu știam nimic despre ce presupune organizarea unui eveniment cultural, de orice fel, dar am învățat totul din practică — pas cu pas, cu emoție, cu muult curaj, cu o doză de nebunie și cu oameni buni alături.

„De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.”

Ce moment din Mousaios Sound sau de la Radio, te-a pătruns cu adevărat și ți-a arătat că ceea ce faci are rost?

Chiar de curând m-am întâlnit cu un om care auzise că lucrez la Radio România și mi-a spus că ascultă Antena Satelor, că „o ascultă pe domnișoara Claudia”. L-am întrerupt și i-am spus că eu sunt domnișoara Claudia. Ce crezi? Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.

Dacă aș putea vedea o imagine de ansamblu, să înțeleg unde ajunge vocea mea atunci când sunt la radio, cred că ar fi impresionant. Nu m-am gândit foarte mult la asta, tocmai pentru a nu-mi deveni un impediment în realizarea emisiunilor. Știu că Radio România Antena Satelor are o audiență foarte mare și mă bucur — oamenii chiar au nevoie de conținutul de acolo. Am întâlnit medici, profesori universitari, avocați, arhitecți, economiști care ascultă Antena Satelor și am avut multe surprize plăcute. Le mulțumim tuturor, iubesc folclorul și asta se vede.

Iar legat de Mousaios Sound… au fost atâtea momente, nu știu pe cre să-l aleg. Uite, anul acesta, când ediția a IV-a s-a transformat într-un festival, atunci când am terminat de cântat, iar grupul Trei Parale urca pe scenă, m-am uitat în jur și era atâta bucurie, încât se simțea în aer că participanții sunt veseli. Toată lumea zâmbea, dansau, cântau, era o adevărată atmosferă de festival. Atunci mi-am ridicat privirea către cer și am zis mulțumesc.

Știi am observat că atunci când faci ceva foarte mare, muncești până la un punct apoi lucrurile se întâmplă, nu mai depind în totalitate de tine. Cred că este bine să fii conștient de asta, în orice ai face. Dacă un lucru este pentru tine și chiar trebuie să-l faci, într-o formă sau alta se va întâmpla.

„Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.”

Cauți povestea sau energia omului?

Caut omul, care vine la pachet cu energia și povestea. Am plecat de la început cu gândul acesta că oricine apare în drumul meu mă va învața ceva. Sunt bucuroasă că am întâlnit mulți oameni buni, care au rezonat cu ideile mele.

Dacă întâlnești oamenii potriviți, cu energia potrivită, lucrurile se leagă natural. Asta caut cel mai mult: oameni reali, care chiar vor să facă treabă, nu doar să fie prezenți. Cu o echipă mică, dar dedicată, poți construi mult mai mult decât ai visat.

Comparativ cu alte inițiative din țară, ce face Mousaios Sound unic?

Mousaios Sound este o inițiativă complexă, diferită de multe proiecte din țară, pentru că nu se rezumă doar la un concert sau la un eveniment punctual. Proiectul ia multe forme: cercetare de teren, conferințe, întâlniri cu oameni pasionați de folclor, ateliere, concerte în aer liber și chiar conturarea unei arhive proprii, în care adunăm tot ce descoperim în sate.

Ne-am propus încă de la prima ediție să nu existe o distanță între scenă și public, să fim împreună în această poveste. Mousaios Sound crește organic, din emoțiile oamenilor și din dorința lor de a se conecta, iar acest tip de comunitate vie este rareori întâlnit în alte proiecte.

Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate. Pe parcurs mi-am dat seama că am plecat doar de la o idee, iar acum, când mă uit în jur, văd câți oameni au fost inspirați de ceea ce s-a întâmplat în proiect, câte vieți s-au schimbat. Sunt oameni care s-au redescoperit, care au început să cânte, care au simțit că se regăsesc. Este fantastic ce poate face o astfel de inițiativă.

Și nu pot spune că este meritul meu în totalitate. Cred că unele lucruri sunt pur și simplu menite să se întâmple. Noi pornim cu un obiectiv, dar abia pe parcurs înțelegem cu adevărat cât de mari pot fi efectele acțiunilor noastre.

„Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate.”

Într-o lume care vorbește repede și ascultă rar, ce crezi că mai poate învăța omul modern de la un fluier, un cântec vechi sau o voce tremurată de emoție?

Omul modern poate învăța să aibă răbdare și să-și deschidă inima. Dacă acordăm puțin timp fiecărui lucru care ne interesează vom descoperi un întreg univers acolo. Poate că uneori e bine să ne rupem de agitația în care trăim și să luăm o gură de aer prospăt din locurile liniștite în care mai descoperim un fluier, o voce, o stare.

Și mai cred că de la aceste lucruri simple putem învăța despre modestie și recunoștință pentru ce avem. Poate că muzica tradițională ne să cautăm sensul în lucrurile mici, nu în zgomotul din jur.

Cum trăiești personal actul de a împărtăși – fie la radio, fie pe scenă? Este o formă de dăruire, o confesiune?

Hmm, îmi este puțin greu să descriu în cuvinte ceea ce simt pentru că uneori este peste puterea mea de înțelegere. Se întâmplă ceva atunci când încep să cânt, încât simt că fac parte din tot ceea ce mă înconjoară. Pare că plutesc prin aer și apoi revin la mine… și ceva se schimbă. Poate fi o formă de dăruire și chiar o confesiune, dar e mult mai complex acest proces. Știu că muzica mea a vindecat multe inimi, muzica are o forță aparte. Simt când oamenii primesc mesajul meu, le simt bucuria și atunci pot mai mult.

Au fost și momente în care credeam că nu mai pot oferi oamenilor ceva. Resimțeam fizic că am obosit, îmi adunam greu gândurile și cu toate acestea când ajungeam acolo unde urma să cânt sau să vorbesc nu mai aveam nimic, oboseala dispărea. Fiecare apariție aduce și o responsabilitate de care sunt conștientă, încă de mică. Pentru mine este foarte important cuvântul dat, odată ce am zis că voi fi acolo, chiar voi fi. În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva. Bineînțeles că și eu mai am multe de învățat, dar sunt conștientă de faptul că mereu avem de învățat, m-am împăcat cu această idee. 🙂

„În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva.”

 

Ce le-ai spune tinerilor care cred că tradiția e prafuită și că modernul e singura cale — cum i-ai convinge că, uneori, viitorul are forma unui cântec vechi cântat din inimă?

Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă. Tradiția poate fi îmbinată cu modernul, iar atunci când îți dai voie să creezi pot să apară lucruri care altădată păreau imposibile… avem atâtea exemple.

Și probabil le-aș mai spune să asculte un cântec vechi cu inima deschisă măcar o dată. De multe ori, viitorul se ascunde chiar acolo, în sunetele simple, în poveștile din spatele lor, în momentele în care descoperi că ceva atât de vechi fi atât de actual. Tradiția nu te trage înapoi — îți dă rădăcini și aripi să poți crește mai departe.

„Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă.”

Ionelia Burghelea este profesor de limba română la școală și profesor voluntar în cadrul asociației „Eu, tu și ei”. Din 2020, duce darul de carte în satele vrâncene care este primit cu bucurie și ajunge în toate camerele inimilor copiilor. Cele mai multe cătune sunt așezate la mulți kilometri de oraș încât sunt și uitate, dar sunt oameni care vin cu sufletul deschis în sălile mici din școli, cu lumina care abia trece prin ferestrele înguste, unde vocile copiilor se sting treptat și citesc povești educative. Unii copii privesc paginile unei cărți ca pe o poartă spre o lume la care altfel nu ar avea acces. Alții, datorită inițiativei c@rte în sate, prind glas și li se schimbă perspectiva despre educație.

Profesoara merge prin școli de câțiva ani și crede cu tărie că nu umple timpul degeaba, ci aprinde curiozități, deschide minți, drumuri și vindecă răni care nu se văd. Nu este doar un act educativ pentru Ionelia, ci reprezintă o formă de implicare în fața inegalității. Să o cunoaștem!

De când sunteți parte din proiectul Carte în sate?

Sunt deja cinci ani de când particip la activitățile Proiectului cultural c@rte în sate, iar în acest timp am avut ocazia să merg în foarte multe localități vrâncene, unele izolate, pentru a duce copiilor de acolo darul de carte și de lectură.

Ce rol ai și ce ați învățat în tot acest timp? De ce voluntar într-un astfel de proiect?

Sunt profesor voluntar, ofer o părticică din timpul de care dispun, din pasiunea pentru lectură și din priceperea / experiența dobândită ca profesor de limba română.

Am ales să fac voluntariat ducând mai departe o activitate începută de fiica mea. Încă de la prima mea acțiune, care s-a desfășurat în satul Năruja, în anul 2020, am constatat importanța de a merge în locurile greu accesibile din județul Vrancea, spre a fi alături de micuții de acolo, fiind însoțiți de voluntari inimoși, cu valize de cărți și cu voie bună. Proiectul c@rte în sate face activități de literație, promovează literatura de calitate, înființează mici biblioteci și susține dotarea celor deja existente cu volume care vin în ajutorul cadrelor didactice din spațiul rural, aflat la distanță de orașele ce dispun de un fond de carte bogat. Scopul cultural și cel educativ m-au determinat să nu rămân indiferentă la demersurile făcute de Silvia Vrînceanu-Nichita. Când eram o copilă, adolescentă, prin clasa a XI-a, domnul Liviu Topală, referent la Ateneul Popular și muzician, ne-a scos din întunericul neștiinței și al inculturii (muzicale), pe mine și pe colegii mei de generație care au avut dorința de înnoire lăuntrică: a creat seri de audiții în care ne-a făcut să-i iubim pe cei de la Pink Floyd, pe Jethro Tull sau Led Zeppelin. Atunci nu conștientizam cât de important era acest lucru, dar astăzi îi mulțumesc în gând.

Cum ați aflat de Carte în sate și care este programul dumneavoastră în această asociație?  Ce timp dedicați?

Am aflat de la fata mea, care făcea voluntariat alături de colegele ei în acest proiect, apoi am cunoscut-o pe Silvia Vrînceanu, un om frumos ca nimeni altul, care a înțeles câtă nevoie este de implicare și de acțiune, pentru a da o șansă la educație copiilor din mediul rural. Programul fluctuează în funcție de perioadele în care mergem mai des să ne întâlnim cu cititorii, de taberele organizate de Silvia sau de excursiile în care s-au implicat adesea chiar elevii și profesorii Școlii Gimnaziale ,,Oana Diana Renea’’. Le mulțumesc tuturor colegelor mele care au făcut parte din grupurile de voluntari ce au adus bucurie prin lectură în lumea satelor.

Sunt membru în juriul Concursului de scriere creativă din cadrul proiectului (Prietenii lui Cărțilă ne scriu). În luna decembrie a ultimilor ani am petrecut muuulte ore citind și recitind scrisorile participanților, care n-au fost doar vrânceni, ci din numeroase alte județe ori din București. Au fost premiați sute de copii, fiindcă nu am vrut să-i dezamăgim pe cei ce ne-au așezat pe filele scrisorii visurile lor.

Așadar, timpul dedicat proiectului nu cred că poate fi contabilizat. Nu mi-ar plăcea să-l văd menționat în vreo statistică.

Cu ce gând faci voluntariat? Cu ce gând te apleci asupra copiilor?

Dacă ai ceva de oferit din preaplinul sufletesc, nici nu-ți spui că e vreun fel de muncă, ci împlinirea unei chemări pe care o ai. Știu că e din ce în ce mai greu să ne creăm timp pentru noi, cu atât mai puțin – să găsim vreme pentru comunitățile în care trăim, dar fiecare moment petrecut alături de o echipă ca a Silviei te încarcă sufletește mai mult decât un concediu.

Sunt cadru didactic și știu câtă nevoie este de noi acolo unde sunt ființe micuțe, în formare, pentru care un început bun ca educație contează enorm. Aducem cu noi acea briză caldă care să sufle în pânzele corăbioarelor ce sunt acești copii, care vor naviga pe mările mai calme sau mai tumultuoase ale vieții.

În viața de zi cu zi sunteți cadru didactic?

Sunt cadru didactic, slujbă care, ca și actoria, te consumă până la feștilă. Oferi, fără să știi mereu dacă darul tău ajunge la inima copiilor, fără să poți aprecia imediat ce a crescut în solul în care ai pus răsad de flori ori de spice.

Ce experiențe ați avut anterior în voluntariat?

Dintotdeauna am știut că generozitatea este o formă de a întoarce vieții ceva din bucuriile pe care ți le-a adus. Am făcut voluntariat, în ultimii patru ani și în cadrul Asociației Renato, înființată de colega mea, profesoara Marcela Ghiuță. În cadrul Sistemului Național de Acțiune Comunitară, am activat încă din anul 2015.

Ce activități creative ați propus sau propuneți pentru citit?

Sunt foarte multe activități care pot dezvolta gustul pentru citit. Am început cu propunerea lecturării în mod gradual, cu texte mai accesibile copiilor, cu scriitori care le plac, iar treptat am ajuns să-i determinăm pe cei de liceu să încerce proza marilor scriitori români ori pe cea valoroasă din literatura universală.

Am propus lectură pe roluri, însoțită de personaje create pe loc sau îl aducem pe Cărțilă, Spiritul cărților. Întotdeauna alegem locuri care să-i inspire pe copii, în aer liber. Citatele de tip ,,Înțelepțenii’’ sunt realizate cu câteva zile înainte de acțiunea noastră și au rolul de a le trezi copiilor curiozitatea în legătură cu tema/temele cărților ce urmează a fi citite.

În câteva rânduri, am versificat, după ce am parcurs o operă literară, pornind de la întâmplările pe care le conținea. Acesta este un exercițiu care place copiilor iubitori de cuvinte și celor foarte inventivi.

La unele întâlniri cu cei mici am propus concursuri care constau în recunoașterea titlurilor operelor de Caragiale, amestecate în formulări neașteptate.

Cum măsurați impactul acțiunii Carte în sate?

Impactul caravanelor de lectură se măsoară prin numărul mare de copii participanți. În foarte multe rânduri, părinții și bunicii au rămas la activități, curioși fiind, iar apoi interesați, dornici și dumnealor să se bucure alături de noi.

Comunitățile în care am mers au fost atât de implicate, încât ne-au lăsat o impresie excelentă. Cadrele didactice și familiile micuților s-au implicat pentru ca acțiunile noastre să-i aducă împreună pe cât mai mulți copii. Au constatat că venirea caravanei este așteptată cu emoție, așa că au contribuit la crearea unei stări de bine, fie la școală, fie la biserică, la vreun muzeu ori la bibliotecă, așa cum a fost la Năruja.

Ce nevoi educaționale ați întâlnit? Cum se asigură sustenabilitatea proiectului pe termen lung?

Este o mare nevoie de ore de lectură cu copiii, de întâlniri în care să se discute semnificațiile operelor literare citite. Cei mici au nevoie de modele umane și din lumea din afara școlii. De aceea, voluntarii din acest proiect sunt atât de iubiți de ei, sunt invitați în diferite localități prin scrisori trimise pe adresa asociației, devenind prietenii mai marii, mentori ai celor mici care învață să descopere lumea cu ajutorul cărților.

Proiectul este sustenabil, dovadă fiind faptul că se derulează de peste opt ani, început fiind în anul 2017. Acest lucru se datorează generațiilor de voluntari formați de Silvia Vrînceanu, tuturor părinților acestora, care nu de puține ori au colaborat la organizarea taberelor de lectură; toți sponsorii, precum editurile sau librăriile care și-au oferit sprijinul au contribuit la factorul sustenabilitate a acțiunilor din proiect. În plus, toți copiii participanți, voluntari sau beneficiari ajung să se educe întru canalizarea resurselor spre reușită, iar aceasta într-un mod neforțat.

Ce indicatori ar trebui urmăriți pentru a evalua succesul?

Sunt acei indicatori cantitativi, care pot fi măsurabili, iar aici intră numărul mare de copii, fie voluntari, fie beneficiari, implicați. Apoi există un foarte mare număr de localități, din județul nostru și din alte județe, unde a ajuns caravana de lectură. De asemenea, s-au înființat colțuri de lectură în școlile în care nu există bibliotecă. S-a întâmplat lucrul minunat de care am pomenit la inițiativa copiilor care au participat la acțiunile proiectului. Totodată, au fost sute de copii care au participat la Concursul de scriere creativă. Nu dețin eu toate datele, dar ei proveneau din foarte multe județe ale țării, iar prezența lor în număr foarte mare la festivitatea de premiere ne-a dovedit că își doresc să se exprime și să fie auziți și apreciați. Copiii din Republica Moldova, la care am mers cu  Silvia Vrînceanu și cu alți voluntari au recitat și citit la Maratonul lecturii, în pandemie, când a fost realizat un exercițiu cultural. Am fost emoționați să-i revedem, implicați și ei în acțiunea de a dărui ceva din ceea ce au învățat.

Există și indicatorii calitativi implicați, precum: creșterea motivației pentru literatura valoroasă, îmbunătățirea competențelor de lectură, diversificarea gustului literar, implicarea comunităților, mulțumirea sufletească a tuturor celor care au luat parte la activități.

Ce resurse logistice, umane, financiare aveți la dispoziție?

Cea mai valoroasă resursă a unui voluntar este generozitatea. Dacă ești făcut pentru a împărtăși cu ceilalți ceea ce ai adunat înlăuntrul tău, vei găsi o formulă ca ele să atingă o inimă, un copil care le așteaptă. Apoi urmează timpul pe care ți-l faci, ca să-l aloci activităților și abia apoi vin celelalte: donație de cărți, acțiuni de colectă de carte sau de rechizite. Întotdeauna îți dorești să poți să faci mai mult, iar acesta este, de fapt, lucrul care te ține conectat la dimensiunea altruismului.

Vă propunem un material de aprofundare dintre părintele Teologos și Adrian-Cătălin Bulboacă. Interviul se concentrează pe relația dintre credința ortodoxă, apartenența națională și provocările culturale și educaționale din prezent.

Gilbert Costache a plecat din Rahova, s-a oprit în Spania ca, după șase ani, să staționeze mai mult de zece ani în New York. Poate va fi și ultima oprire. Nu știe exact, ci lasă viața să-și urmeze cursul. În 2013 a ajuns pe alt continent, dar nu s-a gândit că avea să-și găsească sensul.  A plecat cu un bagaj de haine, iar în buzunar s-au cuibărit gânduri optimiste. A știut să scoată câte unul și să creadă în totalitate, pe rând, în fiecare.

Oportunitățile nu l-au ocolit. Le-a cuprins. Mai  mult de atât, călătoria sa s-a arătat blândă. Ba nu, dacă e să etaleze cu sinceritatea la braț. Nu mereu , uitându-se în urmă la devenirea sa și aducându-și aminte de vocile negative care zumzăiau cum că are origini rome. Nu a avut un manual cu instrucțiuni după care să învețe ce să facă și ce să nu facă, doar a înțeles că destinul ți-a faci cu muncă și prin muncă. Astăzi, Gilbert e aici, în fața noastră, în rol de model și  actor.

Gilbert, unele publicații scriu despre tine că trăiești visul american. Confirmi sau dezminți?

Depinde ce înțelege lumea prin visul american. Eu din ce înțeleg e că orice om are libertatea să își găsească o viață mai bună prin muncă și determinare ca să ajungă la prosperitate și la succes. Ăsta e visul american. Eu am ajuns în 2013. Primii 5-6 ani au fost grei, dar da, trăiesc părți din visul american. Fac chestii pe care le visam când era mic și da, eu pot spune că trăiesc visul acesta.

Ce ai purtat în mâini de ai ajuns atât de departe?

Eu cred că a fost ambiția și munca, profesionalismul de care m-am ținut consecvent.

Duci dorul Bucureștiului?

Da, duc dorul de când am plecat în Spania la 18 ani. Am mai mult de jumătate din viață în străinătate. Vin câteva săptămâni pe an în țară, dar mi-aș dori ca în viitorul apropiat să stau de fiecare dată și mai mult de câteva săptămâni.

Sau, oare, îți duce Bucureștiul dorul căci știu că aveai o carieră frumoasă și erai tare apreciat?

Mă ating tare chestiile astea. Mi-aș dori să îmi ducă dorul Bucureștiul. Era o viață bună și în capitală. Dar mi-am dorit mereu ceva mai mult. Am vrut să mă cunosc pe mine mai bine. Acum, după ce au trecut atâția ani, eu nu mai văd un oraș sau o tată. Văd o conexiune între toate țările prin care am fost. M-am construit ca om.

Te-a ajutat New York-ul să te descoperi mai bine sau să te redescoperi? În ce fel a contribuit la creșterea ta spirituală?

M-a ajutat, da. Am venit când aveam 26 de ani prima oară. Eram într-o continuă căutare. Pe la 35 de ani m-am liniștit cu toate întrebările acestea despre cine sunt eu, cine este Dumnezeu, cum ne ajută el. Au fost bune aceste întrebări pentru că m-au ajutat să mă „sculptez” așa cum mi-am dorit.

Am atins latura aceasta deoarece chiar tu remarci faptul că te-a adus mai aproape de Dumnezeu. Ce-mi poți spune despre asta?

M-a adus mai aproape de Dumnezeu în ideea că m-a ajutat să mă depășesc. E un oraș foarte scump, e foarte mare competiție și astfel m-a ajutat să mă dezvolt. Coach-ul meu de actorie m-a întrebat retoric odată:„ De ce nu te-ai dus în India dacă ai vrut să crești spiritual?”. Cel mai mult oamenii m-au ajutat la creșterea aceasta a mea. Sunt oameni minunați în acest oraș.

Ce am fi noi fără credință, Gilbert?

UF!

Petre Țuțea a zis ceva: „Un om care nu crede în Dumnezeu vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri”. Pe acolo aș spune și eu. Eu cred în Dumnezeu și totul este menit cumva să experimentăm aceste minunății din viață trimise de El.

Hai, ia-mă de mână și poartă-mă la începuturile tale!

Păi, familie modestă, normală, din București. Ai mei s-au despărțit când aveam 10 ani și acea ruptură m-a schimbat. Pe mine m-a schimbat în bine. Am căutat să înțeleg acea rană și mă bucur că am reușit să o accept. A fost foarte frumos în Rahova. Generațiile de după a mea, eu având 37 de ani, iubește tehnologia. Mă simt norocos că m-am jucat și că am conexiuni reale cu ăprietenii mei. Să te bucuri de viață cu inima deschisă este unul dintre secretele vieții.

Erai un tânăr crescut în Rahova. Completează tu fraza!

Eram un tânăr crescut în Rahova și asta m-a ajutat foarte mult.

În Madrid când ai ajuns?

Am ajuns la 18 ani. Era 2005. Am stat între 6 și 8 ani, dar mai făceam și drumuri cu moda în alte țări sau mă întorceam acasă să le vizitez pe mama și bunica mea.

Dar New York?

În 2013 am ajuns în New York la 26 de ani. Parcursul modei m-a propulsat, o agenție m-a luat sub aripă și de acolo lucrurile au fost de la sine.

Al câtelea copil ești în familia ta?

Tata are 4 copii, dar cu mama are 2 copii și eu sunt din partea cu mama și tata primul.

Cum descrii copilăria? Ai auzit voci în copilăria ta cum că ești din Rahova și astfel prezentai puțină credibilitate?

HMMM, nu am avut acestea până la 18 ani căci am stat în Rahova. Eu am schimbat trei licee. Știi cim e? Nu poți să vezi clar atunci când ești mai puști. După 18 ani, am plecat în Spania. Poate în capul meu. În Spania, le zici că ești din București, nu din Rahova. Când eram la Botezatu, era cool să zici că ești din Rahova, deși lumea bună este din Nordului, din Dorobanți. Poate am stat în bula mea să nu fiu criticat. Era ceva în mine, totuși.

Despre familia ta ce-mi mai poți spune? Ce lucrează ai tăi?

Păi, mama are o florărie de la bunica. Tata a lucrat la firma tatălui lui. Avea cherestea. Ce pot să zic, că bunicile m-au crescut bine, mi-au insuflat această minunăție că trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce ai, pentru simplitate. Familia mea e sănătoasă și asta contează. Trebie să purtăm recunoștință în fața lui Dumnezeu.

Cu ce valori ai plecat de acasă în lume?

Respect. De a vedea lucrurile simple, de a avea recunoștință, de a fi onest. Am învățat de la mamaie Florica. Mi-a zis să nu mint. Îmi zicea să zic adevărul meu tot timpul. E mare lucru. Am fost un băiat care m-am exprimat tot timpul. Am învățat să nu fiu conflictual. M-au învațat în familie să muncesc pentru că voi dăinui.

Gilbert, de la ce nu te-ai abate?

Nu trebuie să mă trădez pe mine. Să fac ce îmi zice inima. Nu suport minciuna. Nu m-aș abate de la ceva ce nu are moralitate, etică, de la valori. Nu m-aș abate de la ce nu cred.

Ce ai învățat până la cei 38 de ani tăi?

Eu scriu la o carte. Anul viitor va fi publicată în mai și acolo sunt peste 200 de pagini care spun ce am învățat. Pe scurt, aș spune că viața merge înainte. Am învățat că sufletul își creează identitatea în fiecare secundă. Fiecare zi crește prin acțiunile noastre de a vrea să fim mai buni și ne limităm de atâtea ori când judecăm. Am învățat că dacă nu mă iubesc, nu pot iubi pe altcineva. Primul pas e să te iubești pe tine ca să poți iubi pe celălalt.

Nu de mult abia a terminat de alergat o cursă. Nu una scurtă, ci întinsă pe trei săptămâni și pe o mare distanță. Motivația a fost una puternică să-l țină pe Adrian Șovea 23 de zile pe traseul pe care și l-a ticluit atent. Să-și salveze copilul interior și copiii crescuți în medii vulnerabile a fost gândul lui.

Adrian Șovea se ocupă de astfel de copii de mai bine de 8 ani. A fost unul dintre ei, dar azi are tăria să facă un transfer de valori pe care le-a învățat, experimentând în viață fără părinți. Prima dată prin exemplul propriu care poate fi luat ca bun reper. Nu i-a fost deloc ușor în viață, mai ales că orice copil merită să cunoască prima dragoste în sânul familiei în care este crescut. El a gustat din abandon. Pentru mai multe detalii, îi dăm cuvântul!

Adrian, unde te găsesc? Oare ai terminat de făcut traseul?

Mă găsiți în Iași. Am terminat traseul pe 6 Septembrie 2025, după 23 de zile de traseu.

Hai să vedem cum ți-ai împărțit timpul și cum ți-ai făcut planul!

Am analizat ghidul și traseul conceput de cei de la Tășuleasa Social. Ei au făcut traseul pe regiuni și pe etape, iar eu, inițial, am conceput un plan de 30 zile, cu o medie de 40-55 de km pe zi pentru a reuși să termin cei 1400 de km.

Socoteala de acasă se potrivește cu cea din târg sau nu a contat cât a durat traseul, ci faptul că e necesar să-l duci până la capăt?

În prima săptămână am respectat planul inițial, nu am vrut să mă expun prea mult oboselii sau accidentării și nu am forțat mai mult decât km pe care îi aveam zilnic de parcurs. În a doua săptămână, am reușit să forțez un pic și după 13 zile, am ajuns la mijlocul traseului, reușind să câștig 2 zile în avans. Iar în a treia săptămână, am decis sa forțez și sa termin traseul in 23 de zile. Am stat mai mult pe traseu câteva zile, parcurgând 2 zile la rând, 85 de kilometri, am stat și 14 ore în picioare, pentru a reuși să-mi ating noul obiectiv. L-am dus până la capăt, dar am vrut să fiu primul care reușește să traverseze acest traseu în doar 23 de zile, cu un rucsac de 8 kg în spate, fără echipamente scumpe și fără echipă pe teren. Și am reușit!

Adrian, definește-mi motivația ta!

Îmi doresc mereu să fiu mai bun decât în ziua precedentă, în fiecare zi devin cu cel puțin 1% mai bun decât în ziua precedentă. Prima mea regulă de bază este să nu renunț, indiferent de obiectivul propus. Dacă îmi propun să alerg 1400 de km, caut soluții și merg până la capăt, dar nu renunț, indiferent de cât de greu poate fi.

Cum ai ajuns să afli despre acești copii și să porți gândul de a face ceva pentru ei în acest sens?

De 8 ani mă ocup de copiii vulnerabili din Iași. Am început prin voluntariat, prin strângeri de hăinuțe și de rechizite, apoi prin curse caritabile și prin a-i inspira pe oameni să ajute copiii. În ultimul an, am colaborat cu Fundația Bethany din Iași și am reușit să le susțin o mare parte dintre copiii și adolescenții pe care îi susțin aceștia. Mi-am dorit să fac ceva mai mare, să pot inspira oamenii cu adevărat să ajute, astfel, am decis împreună cu doamnele de la fundație, să le susțin copiii cu abilități diferite ( ADHD, autism și alte tulburări de dezvoltare ), copii care au nevoie de terapii speciale pentru a avea o copilărie normală. Ei își depășesc limitele în fiecare zi și am decis să mi le depășesc și eu pentru aceștia și să îi inspir și pe alții să o facă.

Ai fost unul dintre ei?

Am fost un copil vulnerabil, am trăit într-o familie de 7 persoane și trăiam împreună în doar 2 camere. Am trăit în sărăcie, ne descurcam cum puteam, nu aveam prea multe condiții.

Care sunt cele mai neplăcute amintiri ale tale din copilărie?

M-a părăsit mama mea la 2 ani, iar la 7 ani am văzut-o pentru ultima oară și mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă. Copiii râdeau de mine că nu am mamă și am început să mă simt vinovat pentru acest aspect, credeam că e vina mea că m-a părăsit. Familia în care am trăit consuma mult alcool, iar certurile și violențele erau foarte dese. Vecinii nu făceau nimic, iar autoritățile doar dădeau amenzi și atât, și totul continua. Am învățat să mă apar pentru a nu fi lovit și am devenit foarte impulsiv și mă enervam foarte rapid.

Ce mai știi despre mama ta? Sau ai știut vreodată lucruri despre ea?

Mama a plecat în Italia atunci când m-a părăsit, iar acum 4 ani, mi-a spus o mătușă că locuiește acolo și este măritată cu un italian.

Cum ai reușit să dobândești în viață? Creștem cu iubire în familie, dar tu n-ai gustat din ea.

Am fost nevoit să mă maturizez prea repede. La 12 ani, am fost nevoit să muncesc în curtea de la țară și apoi printre vecini. Majoritatea banilor, adulții îi dădeau pe alcool și pe tutun. Voiam sa am banii mei și sa îmi iau ce aveam nevoie. Am muncit cu ziua prin sat pentru a nu renunța la școală. Am terminat un liceu bun, dar a trebuit să sacrific o parte din copilărie, muncind pentru a-mi termina studiile și pentru a face sport. Am jucat fotbal și îmi plăteam antrenamentele singur, apoi m-am axat pe alergare și mă antrenam singur și îmi luam cele necesare. Nu am avut suport din partea familiei, dar voiam să fiu și eu ca ceilalți copii și am transformat acea frustrare, într-o ambiție puternică care mă ajuta să nu renunț. Devenisem independent, nu mai ascultam de adulți și făceam doar ce credeam că e mai bine pentru mine, învățam, munceam și făceam sport, pentru a mă elibera.

Adrian, cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?

Am lucrat în mai multe domenii până acum, de la lucrător comercial în depozit, agent de securitate, pompier servant, în România,  până la muncă în curățenie și pe șantier, în Germania. Dar, pot spune că meseria mea de bază pe care o fac de 8 ani de zile, în paralel cu munca prestată în acele domenii, este de a ajuta copiii vulnerabili. I-am ajutat, atât din Iași, cât și de la distanță, din Germania.

Cu ce valori ai crescut? Ce nu ai face vreodată?

Am învățat de-a lungul timpului că nu trebuie să devenim ceea ce au fost alții de lângă noi. Am învățat din greșelile adulților și am evitat să le repet. Ceea ce nu îmi place mie, nu voi face altora. Minciuna și înșelăciunea le detest și evit oamenii care se folosesc de ele. Am grijă cu ce oameni mă înconjor. Aleg să ofer iubire necondiționată copiilor și oamenilor care au nevoie de ea, îi ajut atunci când au nevoie de ajutor și empatizez cu situația în care se află. Nu judec greșelile altora, ci îi ajut dacă au nevoie de sprijin pentru a se dezvolta mai bine.

Când suntem mici, intrăm în diferite roluri prin intermediul jocului. Pe rând, cu ajutorul exercițiului de imaginație, suntem ba doctori, ba profesori, ba medici. Adriana Georgescu s-a jucat de-a școala până a devenit a școlii. A simțit de timpuriu că vrea să cuprindă meseria de dascăl.

Șase generații de copii s-au bucurat de ea și ea de ei, dar, în timp, învățătoarea Adriana a decis să ofere din cunoștințele sale și părinților, sau colegelor, sau colegilor. Împreună cu Anamaria Blenche a fondat www.cititoria.ro, o inițiativă ce a crescut pentru că s-a așezat mult suflet. Patru ani are acest copil profesional. Este o platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și care își propune să contureze un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală.

Să-i dăm cuvântul Adrianei Georgescu!

Sunteți un om cu suflet care vă iubiți meseria. De când vă perindați în jurul copiilor?

Cred că pasiunea și autenticitatea sunt porți spre inima copiilor. Fără ele, această profesie își pierde sensul. De 20 de ani, sunt în mijlocul celor mici și continui să-i învăț, să-i ghidez și, sper eu, să-i inspir.

Ați fost copilul sau adolescenta care și-a pus multe semne de întrebare legate de planurile profesionale?

A fost atât de simplu pentru mine! Planul de a deveni învățătoare s-a conturat încă din primii ani de școală. M-am simțit întotdeauna foarte bine în această instituție. Am iubit fiecare experiență, orele de curs, disciplinele de studiu și interacțiunile cu colegii. Am apreciat aspectele pozitive din personalitatea fiecărui profesor.

A fi dascăl nu este doar o meserie, ci o vocație. V-ați dat repede seama că vreți să rămâneți parte din sistemul de învățământ?

Sunt total de acord cu această afirmație. Am știut din prima clipă că voi îmbrățișa această profesie pentru totdeauna. Un argument solid este faptul că merg cu bucurie la școală în fiecare zi, indiferent de provocările și schimbările care apar.

Învățământul este mai bogat odată cu implicarea dumneavoastră. Câte generații de copii ați inspirat?

Ce frumos ați spus! Într-adevăr acesta este crezul meu, să încurajez învățarea cu bucurie și să aduc un plus de creativitate în sala de clasă. Au fost șase generații de copii minunați. Cu unii am petrecut doar un an sau doi, cu alții am parcurs întregul ciclu. Fiecare generație a venit cu povestea ei și m-a ajutat să devin un dascăl mai bun.

Sunteți un om pătruns de bunătate. Ce valori insuflați copiilor și doriți să plece cu ele în viață?

De trei ani fac parte din extraordinarul proiect „Educație prin Virtuți și Povești”, inițiativă a Asociației Eduvit. Strategiile descoperite în cadrul acestuia mi-au dezvoltat mult bunătatea și empatia. Acum pot transmite mult mai bine elevilor mei valori precum respectul, perseverența, cooperarea și recunoștința, prin exemplul personal.

Cu dragostea pentru copii te naști? Cum îmi puteți răspunde la această curiozitate?

Cred că dragostea pentru copii se cultivă în timp, cu mult studiu și cu răbdare. Copiii reușesc să ne surprindă întotdeauna, iar noi, adulții din viața lor, e necesar să ne adaptăm și să îi înțelegem.

Niciun profesor nu am auzit să zică despre el că le știe pe toate. Și dumneavoastră credeți în evoluția umană?

Consider că e important să le transmitem copiilor acest mesaj, că nu le știm pe toate și că învățarea continuă este esențială, atât pentru elevi, cât și pentru dascălii lor.

Nu întâmplător am pus întrebarea, căci cooperați cu alte cadre didactice sub umbrela grupului Cititoria, cel pe care l-ați înființat. Cu ce gând?

Grupul a fost înființat de bunii mei prieteni Anamaria și Alec Blenche. Ei și-au dorit să creeze o comunitate care încurajează lectura și activitățile educative, desprinse din cărți. Au fost prietenii care, atunci când m-am alăturat grupului și am dorit să ajut, m-au încurajat să gândesc scenarii didactice pornind de la povești, așa cum începusem, timid pe atunci, pe blogul file de bucurie. Așa s-a născut proiectul Cititoria, file de bucurie, prezent pe mai multe platforme de socializare. Astăzi grupul creat pe Facebook își propune să dezvolte această comunitate a iubitorilor de lectură, prin împărtășirea de idei și bune practici.

Când s-a născut și la ce prag a ajuns?

Împreună cu Anamaria Blenche am fondat www.cititoria.ro, proiectul nostru de suflet. De mai bine de patru ani, dezvoltăm această platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și ne propunem să conturăm un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală. Ne urmăresc câteva mii de persoane și feedbackul pe care îl primim este unul pozitiv, lucru care ne bucură și ne motivează.

Ce se întâmplă mai exact la Cititoria?

La Cititoria se întâmplă foarte multe lucruri interesante. Facem recomandări de lectură, pe diferite teme și potrivite diferitelor categorii de vârstă. Propunem activități, jocuri și resurse, care dezvoltă creativitatea și gândirea critică. Toate acestea pornind de la o carte. Prezentăm, sub forma unui jurnal, activități inedite, desfășurate la clasă. Gândim enunțuri matematice inspirate de povestea lui Erus și provocări  escape-room.

De un an, desfășurăm și Concursul Municipal „Ghicește povestea!”, proiect inclus în CPEEM NR. 759/20.01.2025, A3, domeniul cultural-artistic, literatură, poziția 23. În cadrul celor trei secțiuni, desen, fotografie și scriere creativă, participanții, elevi de la grădiniță și de la clasele primare, oferă indicii despre o carte sau despre o poveste. Prima ediție a fost primită cu mult entuziasm și abia așteptăm edițiile viitoare!

Fiecare dintre noi păstrăm amintirea unui dascăl drag. V-a inspirat cineva să faceți lucrurile pe care le faceți?

Da, așa s-a întâmplat și în cazul meu. Doamna mea învățătoare, Lelia Mitroi, m-a convins, prin dedicare, spirit inovativ și profesionalism, să aleg această meserie. Îmi amintesc cum ne captiva la fiecare lecție, prin povești și prin artă. Zilele de școală erau adevărate aventuri în lumea imaginației. Dumneaei continuă să mă inspire și astăzi, prin energia, creativitatea și talentul său, puse în slujba școlii.

L-am întâlnit pe Cristian Mușa atunci când documentam jocul fecioresc, acea expresie unică a culturii vii românești, care astăzi se regăsește pe lista patrimoniului imaterial UNESCO. Din primul moment am simțit că am în față nu doar un cercetător, ci un om care trăiește tradiția, care o poartă în sine și o respiră cu fiecare gest.

Cristian Mușa este ceea ce el însuși numește, cu modestie și sinceritate, un „țăran modern”. Își împarte viața între satul natal, unde lucrează pământul alături de mama sa, și Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, unde cercetează cu rigoare științifică dansul popular și culturile comunităților tradiționale. Între aceste două lumi, aparent contrastante, el a găsit echilibrul: doar trăind în sat poți înțelege cu adevărat folclorul, iar doar prin cercetare poți transmite mai departe memoria lui către viitor.

Dar Cristian nu este doar un specialist, ci și un poet. Vorbele lui, chiar și atunci când răspunde la o întrebare, au ritmul și vibrația unei poezii. Fiecare amintire despre oamenii satului, fiecare evocare a nunților, a priveghiurilor sau a serilor de Crăciun devine poveste, imagine, emoție. În ochii lui se citește satul, în cuvintele lui se simte poezia, iar în pașii lui de dans se oglindește un întreg univers cultural.

A-l asculta pe Cristian Mușa înseamnă a păși într-un spațiu unde tradiția și modernitatea nu se exclud, ci se îmbrățișează. Unde dansul, cercetarea și poezia nu sunt compartimente separate, ci fire ale aceluiași țesut interior. El vorbește despre satul românesc nu ca despre un muzeu, ci ca despre un organism viu, care respiră și se transformă, păstrându-și în același timp rădăcinile adânc înfipte în pământ.

Interviul de față nu este doar o succesiune de răspunsuri, ci o mărturie. O dovadă că tradiția trăiește atâta timp cât există oameni care o iubesc, o înțeleg și o transmit mai departe cu aceeași demnitate și sensibilitate cu care o fac și poeziile lui Cristian Mușa.

„Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva … trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui.”

Cristian Mușa, cum te-ai descrie în 3 cuvinte? Care îți este pașaportul cu care pășești în lume? 

Să scriu doar în trei cuvinte ar fi extrem de greu pentru că, pe cât de simplu sunt, probabil pe atât de complicat. Această antiteză vine, din punctul meu de vedere, odată cu asumarea traiului meu în două lumi total diferite, dar interdependente pentru meseria mea. Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva. Toate acestea duc la crearea imaginii unui om simplu, dar totodată complicat. S-o iau mai pe scurtătură, trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui, un tânăr care își dedică mult din timpul său pentru culegerea, conservarea și transmiterea culturii populare atât a celei din satul vechi, cât și a celei din satul contemporan, la fel de interesant. De asemenea, sunt un „țăran modern”, așa cum m-a numit prietenul meu, vloggerul Marius Ilie, într-un material pe care l-a încărcat pe pagina lui de YouTube. Țăran modern deoarece în ciuda faptului că am plecat în lume  la vârsta de 15 ani pentru studii, dar și prin activitatea științifică de la oraș, nu m-am „lepădat” niciodată de haina țărănească. Am rămas loial satului natal și am întreținut gospodăria, împreună cu mama, și acum facem la fel, chiar și după 17 ani de când tata a plecat în veșnicie. Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.

„Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.”

 

Cum a modelat viața în satul Starchiojd copilăria ta și primele tale întâlniri cu muzica, dansul și tradițiile locale? 

Tot ce am trăit acolo, fiecare om sau moment a avut un rol important în formarea mea. Fiind crescut în preajma unor oameni născuți la începutul secolului trecut, mi s-a transmis spontan un bagaj cultural extrem de interesant și important pentru a ne cunoaște pe noi ca membri ai unui grup, ai unei civilizații etc. Le văd și le pomenesc adesea pe bătrânele din copilăria mea, pe țața Sița, țața Leana, țața Sultana, țața Geana, țața Doda, țața Ionica și pomelnicul este foarte stufos, născute cam începând cu anul 1910. Plus bunicii mei, născuți tot în acea perioadă. Deci acești oameni, adevărații creatori și purtători de cultură tradițională au fost primii mei profesori, ei povesteau despre război, despre hoardele tătărăști care le intrau în sat și prin case pentru a căuta hrană, ei mi-au transmis toată rânduiala satului și eu am „gustat” cu toată dragostea aceste informații. Cu muzica și cu dansul tot prin acești oameni, pot să spun, ei au asigurat un canal de transmitere. Mi-o amintesc pe țața Sița cum stătea pe un bolovan la poartă la țața Leana și ne cânta nouă, copiilor, un cântec despre cum „Stă Gheorghe pe prispă-afară…”. O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”. Apoi obiceiurile de la Crăciun și Anul Nou, serile de priveghi, înmormântările și pomenile, hramurile satului, toate întregeau imaginea unei lumi vechi, dar totodată actuale, o lume cu rost, echilibrată. Apoi nunțile. Nunțile m-au fascinat. Mergeam întotdeauna la toate nunțile din sat, mai mereu la mireasă pentru că acolo era spectacolul mai frumos. Eram părtași, noi copiii, la tot ceremonialul, mergeam în urma nunții. Dar înainte de asta, stăteam lângă lăutari și băteam ritmul din picior odată cu instrumentele. Mai târziu, când sora mea a început cursurile la Școala Populară de Artă de la Ploiești, am intrat mai mult în această direcție, îmi plăcea să merg cu ea la spectacole, îmi plăcea să o văd la televizor. Apoi, din clasa a patra am intrat în ansamblul din sat ca dansator, dar și ca solist vocal. Mă fascina să cânt și să joc pe scenă la Starchiojd, printre oamenii din sat, dar și pe scenele din alte localități unde mergeam cu ansamblul. Apoi s-au deschis mai multe porți: am început și eu cursurile de canto popular la Școala Populară de Artă, apoi am urmat Liceul de Artă și am cunoscut mult mai bine această lume a artei. Mai târziu am revenit la țărână, prin cercetarea științifică, prin audiții în arhivă, să redescopăr vocile răgușite ale țăranilor și toată cultura lor, așa cum erau înainte de urcarea pe scenă și de transformare a creațiilor țărănești în piese de artă.

„O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”.”

Ce te-a motivat să urmezi studiile în domeniul etnocoreologiei și cum ți-au modelat acestea perspectiva asupra culturii populare?

Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională, este o dragoste ascunsă în ADN-ul fiecăruia, ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului. Eu doream să mă fac cântăreț de muzică populară, de aceea am urmat cursurile Liceului de Artă din Ploiești, dar acolo am avut marea bucurie să descopăr etnografia, un curs pe care domnul profesor Leonida Brezeanu ni-l preda cu mare entuziasm, fiind și dumnealui un mare iubitor al culturii tradiționale. Așa am înțeles că această moștenire trebuie să fie culeasă, conservată, interpretată și dată mai departe în scris. În clasa a XII-a eram decis să urmez Facultatea de Etnografie, fără să știu că așa ceva nu exista atunci, doar dacă aș fi intrat la Facultatea de Litere unde exista dublă specializare, filologie cu etnologie. Doar că  exact în anul în care am terminat eu liceul, în 2008, s-a înființat secția de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea din București. A fost o binecuvântare, parcă Dumnezeu a făcut asta special pentru mine, eu nemaivoind să aud de alte discipline. Această facultate m-a modelat, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine, să înțeleg oamenii, mentalitatea și cultura grupurilor umane, formele de manifestare și de trai. Aici am descoperit etnocoreologia, în anul al doilea de studii, predată de domnul profesor Silvestru Petac. Apoi, după încheierea studiilor masterale, în anul 2013, la îndemnul și recomandarea domnilor profesori Narcisa Știucă și Silvestru Petac, m-am înscris la  concursul deschis pentru acest post la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. Am luat concursul și lucrez și astăzi. Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș. Înțelegerea funcțiilor, a simbolisticii exprimării coreice întregește cunoașterea culturii populare în general, dansul fiind prezent, așa cum am amintit, în toate momentele importante ale satului.

„Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională … ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului.”

Cum a fost drumul tău până la doctorat și ce descoperiri te-au marcat cel mai mult în această perioadă?

Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu. Nu a fost neapărat un drum, ci mai degrabă o apă curgătoare, lină, echilibrată. A fost o perioadă foarte frumoasă care m-a ajutat să cunosc oameni deosebiți în primul rând, oameni care au pasiuni similare. Nu știu dacă este ceva ce m-a marcat, dar mi s-a părut foarte interesant faptul că până și acolo unde avem impresia că nu mai este tradiție, există o legătură foarte strânsă între creatorii și purtătorii de patrimoniu și arhiva culturală/ memoria colectivă și că aceștia se raportează la moștenirea lor și se conectează la ea de fiecare dată când este nevoie. Acești oameni au demonstrat că ei trăiesc, totuși, într-un sistem cultural, că viața lor și felul de a gândi, izvorăsc dintr-o fundație de care încă sunt legați.

„Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu.”

 

Ce te face să continui să explorezi dansul popular și să cercetezi comunități tradiționale, chiar și după ani de experiență?

Cercetarea este un sistem care te resetează după fiecare lucru încheiat. Să faci cercetare înseamnă s-o iei de multe ori de la zero. Există situații în care oricât de multă experiență ai avea, te afli parțial sau total necunoscător în fața unui subiect. Nu există monotonie, tot timpul explorezi și este fascinant că odată cu tăvălugul modernității, cultura tradițională îmbracă alte haine, dar fără să renunțe la simbolistica și rostul ei, doar dezvoltă anumite sisteme de reorganizare, refuncționalizare și substituire ale unor elemente vechi.

„Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș.”

Care crezi că este rolul dansului popular în viața comunităților românești astăzi?

Dansul popular își păstrează și astăzi unele dintre funcțiile vechi, dar a dezvoltat și altele odată cu prezentarea lui pe scenă. Fie că este spontan, fie organizat, el îndeplinește funcția de socializare, de închegare a unui grup, de eliberare a unui surplus de energie negativă și încă mai are funcție ceremonială și rituală în anumite contexte.

Cum decurge o zi tipică de cercetare pe teren și ce provocări întâlnești cel mai frecvent?

Cercetarea propriu-zisă pe teren este precedată de multe alte etape care țin de activitatea de laborator: identificarea unei bibliografii de specialitate, parcurgerea ei și, bineînțeles, identificarea documentelor de arhivă. Deci avem în vedere studierea tuturor surselor care au legătură cu subiectul, zona, spațiul cercetat. Abia după aceea ce poate face culegerea în teren, de cele mei multe ori cu sprijinul unui mijlocitor din comunitate care să asigure identificarea informatorilor potriviți: dansatorii, muzicanții, oamenii care să ofere informații. În acest cadru sunt înregistrate informațiile, muzica, strigăturile, separat, după care se pot filma dansurile. Pe lângă acestea trebuie realizată așa-zisa fișă de informator care cuprinde cât mai multe date despre persoana care furnizează informațiile/datele despre un anumit subiect. Culegerea pe teren este o activitate complexă care începe „în laborator”, adică acasă sau la birou și se încheie tot în acest cadru pentru că după momentul terenului urmează iar activități de prelucrare pentru arhivare, plus munca de interpretare astfel încât toate datele să ia înfățișarea unui studiu, a unei cărți sau a unei comunicări orale. În toată această muncă, cel mai complicat cred că este lucrul propriu-zis cu oamenii pe teren, mai ales că la primul contact nu cunosc sau nu înțeleg exact despre ce este vorba. Există riscul ca aceștia să nu-ți furnizeze informațiile potrivite. Este vorba de încrederea în cel care preia de la ei informațiile, mai ales că uneori sunt înregistrate și anumite mărturii despre consătenii lor, fapt care poate să-i pună într-o lumină negativă iar publicarea acelor date poate să dăuneze, poate să ducă la ruperea relațiilor dintre aceștia. Există situația în care cercetătorul trebuie să se lase cercetat sau să-și facă spontan o autobiografie ca celălalt să aibă câteva informații despre identitatea și activitatea celui care-l chestionează. Astfel se mai detensionează situația, într-un procent destul de scăzut, dar real, persoanele implicate în discuție se cunosc minimal.

 

„Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente.”

Care sunt principalele dificultăți cu care se confruntă un etnocoreolog în România și în ce mod ai reușit să le depășești?

Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente. Dansul popular este un element de patrimoniu transformat și într-o unealtă de propagandă politică, nu numai culturală, de aceea probabil este una dintre creațiile țărănești care au avut cel mai mult de suferit. Dansurile au fost tranșate la propriu de operatorii culturali, de coregrafi, să se poată încadra în spațiul, contextul și tematica unei anumite manifestări. De asemenea, sunt situații în care repertoriul a migrat din localitate în alta, prin intervenție umană, prin activități cultural-artistice, astfel încât astăzi, în anumite comunități, este greu de delimitat care este repertoriul specific și care nu, care a fost moștenit și care a fost adus, „plantat”, impus de un coregraf sau de un învățător. În situația aceasta avem de făcut un soi de arheologie etnocoreologică, o reconstituire, o cercetare prin care să se separe apele pentru a cunoaște identitatea coregrafică a comunității respective și păstrarea ei măcar în arhive și scris despre această situație pentru transmiterea informațiilor.

Cum vezi viitorul cercetării în etnocoreologie și cum poate fi valorificată mai bine cultura populară în societatea contemporană?

Etnocoreologia din România nu a avut vigoare niciodată. A avut un moment istoric în care a fost creată și a crescut și apoi a rămas fără continuatori prea curând astfel încât nu s-a putut păstra un fir neîntrerupt al cercetării. Etnocoreologia este una dintre cele mai complete și complexe științe dintre cele care studiază cultura țărănească. Este o știință grea, obligă specialistul să cunoască câte puțin din toate limbajele culturale și să le poată interpreta. Aceasta deoarece dansul adună laolaltă mișcare, muzică, literatură populară, instrumente muzicale, piese de port, gestică, mimică, obiecte etc. Toate acestea formează întregul, iar extragerea unuia dintre aceste elemente, mai ales din cele trei foarte importante (muzica, mișcarea, literatura populară), poate să ducă la invaliditatea întregului sau să funcționeze parțial. Astăzi etnocoreologia se mișcă greu, mai ales că nu există școli care să formeze specialiști, aceștia se formează doar prin „calificare” în etnologie sau în studii culturale, foarte importante pentru înțelegerea sistemului culturii tradiționale.

„Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond.”

⁠Privind în urmă la toți oamenii și comunitățile pe care le-ai studiat, ce impact crezi că are munca ta de specialist asupra lor și asupra memoriei culturale?

Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond. Asta pentru că ei fac parte din acel sistem. Dar cu siguranță acel fond se va subția în timp, toate se vremuiesc, vin alte nevoi și ne vom raporta, probabil, la alte structuri, vom avea alte repere culturale. Cu toate acestea, moștenirea aceasta trebuie să rămână măcar captată în lucrări scrise și în arhive pentru a avea, totuși, unde alerga în situația unei nevoi de regăsire sau reconectare cu înaintașii. Pe de altă parte, așa cum am amintit, pledez pentru realizarea unor activități prin care comunitatea să conștientizeze că ceea ce au moștenit sunt niște bunuri care îi reprezintă, fac parte din structura lor culturală și au datoria să păstreze și să transmită mai departe. Un cercetător, teoretic nu are voie să intervină într-o anumită comunitate, mai ales dacă comunitatea nu solicită asta, dar cred că suntem într-un moment în care cercetătorul are și menirea de a face educație culturală, de a transmite măcar ideea asumării identității pe care comunitățile au moștenit-o.

Simți că cercetarea și observațiile tale pe teren influențează modul în care scrii poezie? Poți să ne dai un exemplu?

Cercetarea mi-a oferit niște cadre, niște imagini care m-au inspirat. Îmi amintesc, de exemplu, de o cercetare pe care am făcut-o în luna iunie a anului 2022 la Vaideeni, în județul Vâlcea. Mergând prin cimitirul satului pentru a identifica structura spițelor de neamuri din localitate și dacă acestea își mai păstrează ceva din identitatea sibiană pe care au purtat-o cu ei dată cu roirea în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată de am ajuns la pensiunea unde eram cazat împreună cu echipa de cercetare, am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume, de parcă ar fi fost lumea mea, chiar dacă eram străin.

„… în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume … ”

 

Pe-al crucii trup

Sunt chipuri și priviri

De trecători grăbiți

Prin astă lume,

Pe-al crucii trup

Stau clipe și trăiri

Ce-au fost demult,

Povară sau minune…

Pe-al crucii trup

S-au înșirat cu dor

Povești cu sfinți

Sau despre blânzi țărani,

Pe-al crucii trup

Sunt lacrimi care dor

Pentru părinți

Ce sunt plecați de ani…

Pe-al crucii trup

Stă oglindit frumos

Tot ce-a avut pământul

În trecut,

Cerând acum tribut,

Prin chip, și os,

Făcându-le

Plămada de-nceput.

 

„Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.”

 

Care este tematica care revine cel mai des în poeziile tale și ce spune aceasta despre identitatea ta culturală și personală?

Cele mai multe poezii se referă la diverse situații și imagini din natură. Sunt descriptive. Dacă nu aș avea o imagine fizică de la care să plec, nu știu dacă ar ieși ceva. Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.

Sunt oamenii lumină? Spunea atât de frumos părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Cristi? 

Da, există și astfel de oameni. Am iubit și iubesc oamenii în general, poate mai mult decât îmi dau atenție mie. Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul și această autoneglijare a fost socotită o slăbiciune. Eu tind să spun la fel ca părintele, dar nu pot fi atât de blând. Am întâlnit foarte mulți oameni buni, oameni care m-au construit și au alimentat potențialul meu prin faptele lor, au deschis porți în calea mea, m-au recomandat și mi-au dat credit. Au fost, de asemenea, și oameni care au avut tendința să dărâme ceea ce au construit alții sau ceea ce au construit ei în timpul formării mele. Totuși oamenii rămân cei care construiesc oameni și trebuie să punem mai mult preț pe ei decât pe lucruri, obiecte, carieră, foloase materiale de orice fel pentru că în toate nenorocirile prin care a trecut omenirea până în acest moment, oamenii au rămas ei cu ei, s-au avut unii pe alții. Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.

 

„Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul.”

Ce gând le transmiți tinerilor pasionați de acest domeniu sau generațiilor viitoare despre importanța dansului și tradițiilor, conservarea acestora și adaptarea la vremurile ce vor urma? 

Sfatul meu este să facem eforturi să ne cunoaștem cultura cât mai bine din surse sigure pentru a avea o imagine mai clară asupra identității noastre. Avem datoria să știm cine suntem, doar așa avem capacitatea de a ne accepta și înțelege pe noi, pentru a-i înțelege pe înaintașii noștri și pentru a rezolva niște conflicte interioare din punct de vedere spiritual. Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin. Este un fir de care ne ținem cu toții din moși-strămoși fără de care nu putem funcționa și nu putem asigura continuitatea.

„Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin.”

 

Privind înapoi la copilăria ta în satul Starchiojd și la toate tradițiile pe care le-ai cunoscut, te rugăm să ne împărtășești câteva versuri care să păstreze vie această lume și să rămână ca o amintire pentru cititori. 

Sunt multe versuri care redau viața satului, dar cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 şi 14 ani de când plecase „dincolo”. Cred că am reușit să surprind un tablou destul de complet despre sfintele noastre bunici.

 

„ … cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 și 14 ani de când plecase „dincolo”.”

 

Bunico,

Ți-a rămas lampa-n fereastră!

Mă pomenesc mereu grăind

Prin curte, prin obor,

Uitându-mă la casa bătrânească

Ce plânge, parcă, a jale şi a dor.

Că până ieri era mereu gătită

Cu scoarțe mândre şi ștergare mari,

Şi vatra sobei, bine fățuită,

Şi dată-n alb,

Cu ce-aduceau sub coviltir, vărari.

Şi-n colțul mândru dinspre răsărit,

În camera curată de la drum,

Ședeau în taină sfinți ce-au amuțit

Şi s-au mânjit de-al candelelor fum.

Bunica mea, pe vremea când erai

În casa ta atât de rostuită,

În zile negre o glumă tu ziceai

Şi ne-nveleai cu dragoste nemărginită.

Cu ochii minții, chipul ți-l zăresc,

Cu gesturi, zâmbete şi vorbe dulci,

Cu tot ce-aveai mai scump,

Dar nu-ndrăznesc

Să cred ca iar te duci, ai să te duci…

Aș vrea să simt mirosul cel mai sfânt

De busuioc şi druşaim din geam,

Şi mângâieri, şi mila ta aș vrea

Să le păstrez şi veșnic să le am.

 

„Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.”

În perioada liceului a văzut scena. A flirtat cu ea patru ani, la secția „Arta actorului”. S-a îndrăgostit și, la ani distanță, Mari Dumitrache poate să declare cinstit că au cea mai pură relație. S-au pus multe ingrediente în această legătură, de la muncă la talent, până la timp petrecut pe veșnicele scânduri ale scenei și nu timp petrecut în familie. Dacă ar fi să o preocupe ceva pe tânăra actriță e faptul că mereu vrea să creeze contexte unde omul de lângă râde. Când nu o face, e ea acolo să ofere o porție de râs. E o fire expansivă, veselă, ,,iubibilă”  și mă mândresc cu prietenia noastră.

Când nu dau de ea, ba e la Ateneul din Iași cu repetiții, ba la Sala Unirii sau în turnee, prin țară. Am putea mărturisi că viața sa e precum o escapadă din cotidian datorită rolurilor pe care le îmbrățișează. Să o cunoaștem!

Hai să facem un exercițiu de introspecție și să mergem împreună în perioada copilăriei! Cum era fetița Mari?

Stau și mă gândesc… Nu cred că m-am schimbat prea mult. Mama mereu îmi spunea : ,,Nu tot ce zboară ,se mănâncă”. Mereu mi-a plăcut să văd partea plină a paharului, să mă bucur de orice moment, să râd cât mă ține gura și să fiu înconjurată de mulți oameni.

De la cine ai moștenit pofta cu care guști din viață?

Nu știu dacă e moștenire sau așa m-am format eu. E drept că la mine în familie petrecerile erau în fiecare săptămână și zâmbetul nu lipsea de pe chipul mamei. Îmi plăcea tare mult când venea weekend-ul, știam ca tata o să dea drumul la muzică și o să ne facă grătar. Era un moment tare frumos, stăteam la masă și ne bucuram că suntem împreună.

Când suntem mici, ne jucăm „de-a mama”, „de-a educatoarea”, „de-a pompierul”. Tu te-ai jucat de-a actrița?

Eu m-am jucat ,,de-a balerina”, ,,de-a polițista” până în liceu, când am ajuns pe scena și acolo am rămas.

Ții minte când a fost momentul în care ți-ai spus că vrei să devii prietenă cu scena? Poate un moment când te-a stimulat și te-a încurajat vreun profesor?

Eu am fost la liceul ,,Hariclea Darclee” din Brăila, la secția  ,,Arta actorului”. În clasa a IX-a nu prea înțelegeam ce am de făcut, a fost mai mult un an de acomodare. Însă anul următor domnul profesor Gheorghe Antonescu (căruia îi mulțumesc) mi-a propus să merg la un concurs de teatru, unde ulterior am venit și cu un premiu acasă. Cred că acesta a fost momentul în care m-am hotărât că trebuie să  urmez acest drum.

Câtă satisfacție poartă acum în suflet tânăra Mari că a plecat de acasă, de la părinți și este un om realizat, cu o carieră în ascensiune?

,,Sufletul meu e plin de bucurie!” – așa  îmi place să spun. Nu a fost un drum ușor, dar mereu am avut siguranța că o să ajung acolo unde îmi doresc. Habar nu am ce mi-a dat atâta încredere. Cred că e cineva acolo sus care mă iubește și are grijă de mine. ❤️ M-am rugat mereu și am sperat că o să se întâmple.  Mai am de muncit, dar cu răbdare o să ajung și mai sus.

Poate ai relația cu părinții tăi clădită pe deschidere și vă exprimați deschis și reciproc sentimentele. Auzi des de la ei că sunt mândri de fata lor?

Mereu m-am considerat norocoasă, părinții niciodată nu mi-au interzis să îmi urmez visul (așa cum auzeam pe la colegii mei). A fost foarte important să știu ca îi am aproape și că mă susțin. Din păcate, nu au reușit să mă vadă la fiecare spectacol pentru că ne despart 242 de km, dar probabil va veni și ziua când se vor bucura mai mult de ceea ce am realizat. Ca să răspund și la întrebarea adresată de tine, de fiecare dată îmi spun că sunt mândri de mine.

Meseria pe care ai cuprins-o în viață este bucată din tine?

Cu siguranță! Îmi place foarte mult ceea ce fac, eu când mă duc la muncă… zâmbesc. Această meserie completează perfect fericirea mea.

Dacă ar fi, prin absurd, să renunți la ceea ce faci acum, ce ai face? Ar mai fi viața ta la fel?

Mă zdruncină întrebarea aceasta, e grea. Nu îmi place să mă gândesc la asta, mi se pare că nu știu să fac nimic altceva. Poate aș încerca să fiu antrenoare de fitness sau poate educatoare, dar nu cred că aș fi la fel de împlinită.

De ce are nevoie un actor să fie bun și foarte bun?

Eu cred că pentru a fi bun, un actor are nevoie de pasiune, iar pentru a fi foarte bun trebuie să fie muncitor și să aibă sufletul deschis.

De unde îți iei toate resursele, Mari? Pare că ai bateriile încărcate mereu, că nu se consumă.

Nu știu să fiu altfel. Vreau să mă bucur de orice moment, să iau din plin tot ce mi se întâmplă. De ce să fiu tristă când am tot ce îmi doresc? Am parte de iubire, înțelegere, un job la care merg cu drag… am toate motivele să fiu fericită. Ah, dar să nu uit… și cafeaua e cea care îmi dă multă energie.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă și nu poate pleca din suflet și minte?

Nu cred că am în suflet o tristețe atât de mare, nici de una mică nu îmi amintesc. Dar cu siguranță pierderea unei persoane foarte apropiată sufletului meu, m-ar întrista.

Mari plânge când e în afara scenei? Ce te-ar emoționa și în ce moment nu ai putea opri lacrimile?

Uneori plâng…  de fiecare dată mă emoționează copiii. E un subiect atât de fragil! Dacă aș putea, le-aș dărui fiecăruia măcar jumătate din copilăria frumoasă pe care am trăit-o eu!

„Să aduci Lumină oriunde ești” – un interviu cu Aura Dobre, jurnalistă, documentaristă și om al culturii vii. Despre rost, memorie și frumusețea lucrurilor făcute cu adevăr. 

Sunt oameni care nu aleg o carieră, ci o chemare. Oameni pentru care profesia nu e un titlu, ci o formă de a locui cu rost în lume. Aura este unul dintre acești oameni. Cu o carieră impresionantă în jurnalismul documentar și cu o trecere curajoasă către managementul cultural, parcursul ei profesional se citește ca o pledoarie pentru adevăr, autenticitate și respect față de memorie. De la interviuri cu supraviețuitori ai Holocaustului la transformarea unui muzeu-simbol într-un spațiu viu al comunității, Aura și-a pus amprenta nu doar pe povești, ci și pe oameni. Oameni ale căror chipuri uitate, voci tremurate, suferințe greu de pus în cuvinte, au fost aduse în fața camerei. Și le-a redat demnitatea prin atenție, prin respect, prin tăcerea care însoțește adevărul.

Într-o lume care adesea confundă vizibilitatea cu valoarea, Aura a ales drumul greu – acela al profunzimii, al muncii fără compromis și al unei etici personale de neclintit. Iar ceea ce rămâne în urma sa nu sunt doar reportaje, expoziții sau proiecte culturale, ci o lumină caldă, de om care a știut să asculte, să înțeleagă și să transmită mai departe.

Am vorbit cu Aura despre ce înseamnă să rămâi întreg într-o lume grăbită, despre jurnalism ca formă de empatie, despre cultură ca rezistență și despre cum să nu te pierzi pe tine când lumea îți cere să fii altcineva, despre curajul de a spune povești adevărate, despre ce înseamnă să transformi un muzeu într-o sursă de inspirație și despre ce le-ar spune tinerilor care încă mai cred în frumusețea unei munci făcute cu suflet. Acest interviu este o întâlnire cu un om care crede în adevăr, chiar și atunci când doare. Care nu se teme de întuneric pentru că, așa cum spune chiar ea, lumina vine din oameni.

Cred și trăiesc fiecare gând transpus în vorbele acestui interviu grăitor, și mai mult decât atât în tăria și verticalitatea pe care le-am descoperit la Aura de când am cunoscut-o.

Să începem, așadar.

„Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele.”

 

Cum v-ați dat seama că jurnalismul este mai mult decât o profesie – că este un drum personal?

Jurnalismul a apărut în viața mea pe la 20 de ani. Atunci am văzut cum lucrează un grup de jurnaliști de la BBC. Jurnaliștii au venit de la Londra în România la câteva luni după Revoluția din decembrie 89. I-am văzut pe toți cum lucrau. Erau vreo 8-9 în echipă, dar fiecare știa ce are de făcut. Ce m-a uimit atunci a fost felul în care au venit cu lecțiile învățate. Aveam să aflu mai târziu că doar documentarea pentru emisiunile filmate în România a durat câteva luni. Totul era pus la punct pe hârtie dinainte. Știau cu cine urmează să se întâlnească, la ce oră e cel mai bine să filmeze interviul, când e bine să filmeze ilustrație, peisaje. Nu era nimic improvizat. Știau cum să pună și cui să pună întrebările. Nu erau niște roboței, însă. Erau plini de emoție, de empatie. Erau aproape de oamenii pe care îi intervievau. Reportajele au fost deosebite. Le-am urmărit cu sufletul la gură. „Miroseau” a profesionalism, dar și a drag și respect pentru munca pe care o făceau. Și atunci am știut. „Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele. Asta după ce toată copilăria și adolescența mi-am dorit să fiu medic. Pediatru. Am dat examen la Medicină. Era în ’88. Am picat cu… seninătate din cauza chimiei. Medicina și dorința de a fi în preajma copiilor au rămas cu mine, însă. Dar am ales Jurnalismul, considerând că este un alt fel de Medicină!

Am început să lucrez într-o redacție încă din primul an de facultate. Unul dintre profesori ne-a propus să facem practică…sau să mergem în timpul liber în diferite redacții. Era fascinant să-i văd pe cei pe care îi știam doar după semnătura din ziare. Bunicul meu m-a învățat literele citindu-le în ziarul „România Liberă” la care era abonat pe vremuri. Am împărțit câțiva ani clădirile, birourile, redacțiile cu oameni de la care am „furat” meseria de jurnalist. Faptul că i-am putut vedea cum lucrează, a fost o mare șansă pentru mine. Iar viața mea a prins un alt sens. Am plecat de la presa scrisă , am lucrat în radio, în comunicare și în televiziune. Și nu regret că am ales acest drum. Sau poate el m-a ales pe mine.

„eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel.”

„Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.”

 

În cei aproape 20 de ani în TVR, ați atins zone sensibile ale memoriei colective – Auschwitz, Transnistria, comunitățile românești istorice. Ce v-a marcat cel mai profund în contactul cu aceste povești?

Din 2015 am început să lucrez, întâmplător la seria de documentare „Amintiri din infern” dedicată supraviețuitorilor Holocaustului, originari din România. Lucram de câțiva ani în Televiziunea Română și mare parte din emisiunile realizate de mine erau dedicate românilor din străinătate, dar seria aceasta de documentare a fost altceva. S-au adunat în total 30 de episoade care au rămas în arhiva TVR. Am filmat în Polonia, în Israel, în România și ar fi trebuit să ajung și în Transnistria – în Ucraina de azi, dar a venit pandemia și apoi războiul și nu am mai ajuns ( dar am colaborat foarte bine cu jurnaliștii talentați de la BucPress TV din Cernăuți care au filmat în locurile în care nu am ajuns noi. Toată seria acesta m-a pus în fața unor oameni care au trăit în cel mai întunecat infern „construit” de alți oameni. Au fost niște întâlniri memorabile. Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.

Poate într-o zi voi avea timp să aștern pe hârtie poveștile mele trăite lângă oamenii aceștia. Le sunt recunoscătoare tuturor că au avut încredere în mine să îmi povestească cele mai crunte momente din viața lor și a familiilor lor.

Un alt proiect de suflet a fost cel dedicat românilor din comunitățile istorice din jurul României. Acolo, cu ei la un pahar de vorbe, am înțeles cum este să fi cu adevărat român. Să-ți iubești neamul, Țara Mamă, limba, tradițiile și să nu renunți niciodată, în ciuda tuturor constrângerilor. Românii din Maramureșul Istoric de dincolo de Tisa sau cei din sudul Basarabiei istorice îmi sunt și acum aproape, grație rețelelor sociale.

Acestea sunt două dintre cele mai importante proiecte ale mele ca jurnalist și producător de televiziune. Dar pot sa spun acum că toate proiectele jurnalistice în care am lucrat au bucăți din sufletul meu în ele.

„Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism.”

 

⁠Într-o lume tot mai rapidă și superficială, cum mai poate jurnalismul documentar să păstreze profunzimea și adevărul? Unde găsim azi „timp” pentru povești reale?

Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism. Munca în televiziune este una de echipă. Am avut parte de oameni extraordinari alături de care am străbătut țara și câteva părți din Europa care mi-au înțeles felul de a lucra. Uneori filmam până noaptea târziu și uitam să mai mâncăm. Cădeam rupți de oboseală și dimineața o luam de la capăt când eram în deplasare. A fost greu până am ajuns la echipa funcțională, dar a meritat. Apoi au fost profesioniștii alături de care am montat imaginile, care au dat voce textelor scrise de mine în nopțile mele de la Câmpina. Da, toate s-au făcut cu pasiune și cu dăruire din partea tuturor și pentru asta și azi le sunt recunoscătoare.

Și revenind la întrebare, eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel. Iar timp pentru povești reale … se găsește cu condiția să vrei să le găsești și să dai din timpul tău poveștilor nescrise, nespuse, dar care așteaptă la un colt de gând să fie găsite.

⁠După atâția ani de televiziune, cum a fost tranziția către management cultural? Ce a însemnat pentru dvs. să coordonați un spațiu simbolic precum Castelul Iuliei Hașdeu?

Nu m-am gândit niciodată că voi renunța la jurnalism. Nici eu și nici cei din jurul meu. Dar „never say never”. În 2019 m-am înscris, după 22 de ani de la terminarea facultății, la un Master de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor la Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A fost o experiență inedită, mai ales că aveam colegi mai mici ca vârstă decât fiul meu! Dar acolo l-am descoperit pe Bogdan Petriceicu Hașdeu. Locuiesc în Câmpina din 2001, și înainte de a ne muta în Câmpina, Castelul și povestea Iuliei Hașdeu nu-mi erau străine pentru mine. Fusesem în vizită o data sau de două ori, iar activitățile care se organizau o data sau de două ori pe an acolo nu mă atrăgeau. Dar fiind la Master am descoperit un alt Hașdeu, despre care mi-ar fi plăcut să fi auzit mai demult. Așa că în momentul în care am putut să lucrez la Muzeul Memorial „B. P. Hașdeu” am renunțat la jobul meu de producător tv și am zis că ar fi momentul să-mi pun în joc priceperea, experiența de viață și profesională ca să transform locul sumbru și aproape mort într-un muzeu viu, deschis tinerilor și copiilor. Trecerea a fost destul de bruscă, dar nu regret că am făcut această alegere.

„Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică.”

 

Cum se face cultură vie într-un loc-memorial, adesea perceput ca „al trecutului”? Ce mecanisme ați găsit pentru a aduce acolo public tânăr, viu, implicat?

Cultura este vie dacă ești interesat să promovezi viul din povestea în care îți este dat să lucrezi. Într-un secol în care tehnologia este aproape stăpână pe realitatea noastră, când informațiile sunt la un click distanță, ca să atragi tineri și copii într-un muzeu aproape sumbru și prăfuit îți trebuie curaj și tărie. Să schimbi mentalități precum „dar așa ceva nu s-a mai făcut”, „până acum am făcut altfel și cine voia să vină venea oricum”, „ primim bani puțini de ce să facem mai mult” etc. După mine este o gândire păguboasă, un fel de cancer moral care a evoluat în timp și acum ne confruntăm cu o metastază și orice tratament pare fără efect. Ca să schimbi ceva trebuie să te implicit 100% , să nu asculți ce spune lumea, ce spun babele satului sau atotștiutorii din social media. Ciudat a fost să descopăr că mulți dintre vocalii care contestau toate schimbările nu vizitaseră deloc Muzeul, habar nu aveau ce se întâmplă acolo, că expoziția permanentă era…permanentizată de 30 de ani aproape. Dar partea bună a fost că datorită unor profesori și educatori dedicați am reușit să aduc tineri si copii fascinați de poveștile de viață ale familiei Hașdeu. Am organizat ateliere de creație, expoziții, concursuri, festivaluri și concrete. Artiștii invitați au fost din România și din străinătate. Și așa dintr-un loc sumbru și ocolit Muzeul și grădina lui au devenit locuri de întâlnire pentru oamenii deschiși la minte și la suflet.

Care este rostul unui muzeu în secolul XXI? E doar un loc de vizitat, sau poate deveni un actor în societate?

Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică. Apoi un muzeu nu este doar un ghișeu unde se vând bilete și ai parte sau nu de un tur ghidat impresionant care se termină repede în 10 minute după care poți să cumperi suveniruri kitsch-oase care să mai aducă un bănuț în cine știe ce punguță! Un muzeu, așa cum este cel de la Câmpina, ar trebui să fie un Centru cultural dedicat comunității în primul rând. Activitățile culturale, evenimentele speciale, expozițiile, târgurile tematice care promovează autenticul local ar trebuie să primeze. Un muzeu folosit cu pricepere este un instrument de promovare pentru întreaga regiune. Dar pentru a transforma un muzeu tern într-un punct de atracție pe harta culturală a țării sau a lumii trebuie să ai oameni dedicați, pricepuți în ceea ce fac și mai ales factori de decizie care să înțeleagă că „profitul” adus de un așezământ cultural nu se cuantifică doar în bani.

„Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea.”

⁠Ați spus odată că „lumina vine din oameni”. Ce fel de oameni v-au adus lumină în carieră? Ați avut mentori sau oameni-simbol care v-au schimbat direcția?

Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea. Oamenii mei de lumină au fost cei care m-au ales să le transmit mai departe poveștile. Cei pe care nicio suferință nu i-a făcut să renunțe la frumosul din ei, oricât de greu le-a fost. Mă întorc la seria documentarelor „Amintiri din infern” și am și acum în minte chipul unuia dintre oamenii care au trecut prin Auschwitz. Doar el și tatăl său au supraviețuit. S-a întors din iad și si-a continuat studiile la Conservator. A ajuns unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. A scris și, atunci în 2019, când l-am cunoscut, încă mai compunea muzică. L-am întrebat cum, de unde își găsea puterea să compună o muzică atât de liniștitoare pentru suflet, având în vedere infernul trăit în tinerețe. Nu s-a lăsat înfrânt de întuneric, mi-a spus atunci. A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.

Și am mai spus, chiar tu, Florin, ești unul din oamenii de la care am învățat multe atunci când ne-am întâlnit prima data și am aflat despre implicarea ta în proiectul bibliotecilor de la sat. Dacă tu ai reușit când nu aveai nimic decât o idee, eu ce scuză aș avea să nu pot să duc la capăt ce a ce mi-am propus, oricât de greu ar părea? Și de la tine am învățat că nimic nu este imposibil dacă vrei cu adevărat. Pentru asta îți sunt recunoscătoare!

„A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.”

Dacă ar fi să alegeți un singur proiect – unul singur – din toată cariera dvs., care ar fi acela și de ce? Ce poveste nu v-a lăsat să dormiți?

„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu. Apoi când am ajuns în Ierusalim la Yad Vashem, în ultima sală, Sala Numelor când milioanele de chipuri ale celor pe care naziștii i-au transformat în numere, mă priveau, am înțeles că am un rost și rostul meu este să le spun povestea. Cât pot eu de obiectiv. Și nu am să uit serile târzii când terminam de filmat interviurile zguduitoare în care bunicii fără copilărie din fața mea povesteau ca și când atunci se întâmplau faptele crunte de viețile lor de când aveau 5-6 ani…și mă retrăgeam pe malul mării căutând eu însămi liniștea de care sufletul meu avea nevoie ca a doua zi să o ia de la capăt.

„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu.”

 

Ce înseamnă „profesionalism” pentru dvs.? E o chestiune de rigoare tehnică sau de etică și inimă?

Să fii sincer, autentic în profesia ta. Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică. Trebuie să cunoști foarte bine ceea ce faci, să studiezi și să fi la curent cu toate noutățile din domeniul tău. Dar dincolo de toate cel mai important este să nu te minți tu pe tine însuți și să alegi mereu Adevărul chiar dacă asta te va face să pierzi privilegii sau oameni. Important e să nu te pierzi pe tine însăți/însuți. Și să nu te compari cu nimeni. Ai drumul tău și dacă e musai să fii în competiție cu cineva să fii cu tine însuți. Să fii mai bun decât ai fost ieri.

„Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică.”

 

Ce credeți că lipsește cu precădere sectorului cultural din România astăzi? Cum credeți că ar putea fi resuscitat de la nivel micro (local) până la nivel central?

Este nevoie de oameni dedicați, instruiți, deschiși noului și pricepuți în folosirea noilor tehnologii. E nevoie de oameni care să transmită și să nu urmărească profitul imediat. Dar cum în România de azi cultura este subordonată sau depinde de politic e nevoie ca oamenii politici care decid să înțeleagă că profitul din cultură este mai puțin văzut în conturile din bănci și că investiția în cultura adevărată este mai mult decât necesară într-o țară în care reperele morale sunt pe cale de dispariție. Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.

„Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.”

Mulți tineri se simt pierduți între idealism și pragmatism. Ce le-ați spune tinerilor care vor să se apropie de jurnalism sau de cultură? De unde să înceapă?

Nu sunt eu chiar bună de dat sfaturi, când eram tânără nu ascultam de sfaturi, trebuia să experimentez eu pe pielea mea ceva până să mă conving că e bine sau rău pentru mine. Deși au trecut niște ani…în privința asta nu prea m-am schimbat. Dar pot să spun din experiența mea că nu rezistă nimic în viață dacă nu ești sincer cu tine, dacă nu depui efort, dacă nu te instruiești continuu, dacă nu accepți că „gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria înseamnă când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată. Faima imediată se duce exact cum a venit. Este la modă să te lași modelat de cerințele lumii din jur. Important este să fii, repet, autentic. Când rămâi tu cu tine însuți să nu-ți fie rușine de tine. E greu, dar nu imposibil să fi TU însuți când ceilalți vor să fie altcineva. Și este important să muncești pentru visul tău, oricât de greu ar fi. Cazi, îți oblojești rănile și mergi mai departe. Chiar dacă ești singur pe drumul tău, la un moment dat vei întâlni oameni care gândesc ca tine. Și mai ales învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!

„gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria însemană când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată… învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!”

Dacă ați putea trimite un mesaj – un gând, un principiu – către Aura de 25 de ani, ce i-ați spune? Dar către cititorii de azi care încă mai cred în puterea adevărului și a frumosului?

Aurei de acum 30 de ani (deja!) i-aș spune că e bine ce face. Să meargă pe drumul ei. Nu e presărat cu flori, ba uneori chiar cu ghimpi, dar în cele mai grele momente să fie sigură că nu este singură că în ea este Adevărul și Puterea care o susțin. Să continue să facă ceea ce îi place. I-aș spune să-și facă mai mult timp pentru ea, să călătorească și mai mult și să scrie, să scrie tot ce vede și ce simte și să nu lase pe mai târziu.

Iar pentru cei care se simt derutați într-o lume a compromisului, a profitului cu orice preț, al „fentării” regulilor de dragul unor beneficii efemere le spun așa: fiți voi cei mai buni prieteni ai voștri, fiți fericiți și bucuroși de această călătorie numită viață. Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipa. Să fim fericiți și recunoscători. Senini la suflet și cu soarele în priviri.

„Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipsa.”

 

Numele lui Alexandru Pop Zărăndean evocă o poveste trăită între tradiție și căutarea autentică a sinelui, între zbuciumul unui suflet captiv într-o lume rigidă și eliberarea prin artă. Originar din Țara Zarandului, un colț de țară unde pământul și folclorul se întrepătrund într-o armonie tăcută, Alex este mai mult decât un simplu artist. Este un căutător al esențelor, un restaurator al tradițiilor uitate, un om care creează și care aduce în fața publicului această muncă. Aceste pasiuni care păreau interzise i-au fost salvarea, forțându-l să gândească, să cerceteze, să înțeleagă lumea dincolo de doctrine. Așa a apărut Alexandru Zărăndean, omul adevărat, artistul. Studii de tehnică dentară și muzică, o călătorie dinspre știință spre sensibilitate artistică, l-au adus pe Alex în contact cu diverse domenii, fiecare contribuind la formarea sa ca artist. Astăzi, Alex Pop Zărăndean este un simbol al unei lumi care se află între trecut și prezent, între rural și urban, între tradiție și inovație. Căutătorul de comori ale folclorului, cercetătorul neobosit al meșteșugurilor vechi și al cântecelor tradiționale, aduce în contemporaneitate un patrimoniu cultural viu, prin proiecte inovative care îmbină vechiul cu noul. Proiectul său de redescoperire a drumului cânepii sau „Nana Pistoaie”, personajul umoristic care a cucerit online-ul, sunt doar câteva dintre manifestările unei personalități complexe, capabile să adâncească înțelesuri chiar și în cele mai simple gesturi. Alex, rămâne un om care „cântă pentru sufletul său,” un artist care știe că adevărata creație vine atunci când îți asumi propria autenticitate și nu te temi.

„Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.”

Alex, mă bucur să creionam o poveste astăzi. Hai să începem! Cine este Alexandru Pop și cine este Alexandru Pop Zărăndean? De unde acest apelativ care în timp s-a așezat drept nume?

Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.
Un copil care a crescut în stări de vinovăție și condamnare, în frici și reprimare.
Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.

Toată această poveste m-a condus spre Alexandru Zărăndean.
Alexandru Zărăndean sunt EU, cel adevărat!

Ce înseamnă pentru tine Țara Zarandului? Cum îți vorbește acest pământ când taci și-l asculți?

Țara Zarandului înseamnă pentru mine emoție, bogăție sufletească izvorâtă din sufletul țăranilor locului.
Înseamnă bun gust, simț artistic deosebit, simplitate.
Pământul… nu-l aud, îl simt. De mic copil, în fiecare vară, umblam foarte mult desculț, simțeam această nevoie.
Acum mai puțin apuc să fac acest lucru dar în copilărie, vara, eram mai mult desculț decât încălțat.

„Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.”

Cum era Alex în anii copilăriei? Ce pasiuni avea și cum își ocupa timpul?

Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.
După ce am mai crescut puțin, ani de zile m-am ocupat de corul de copii al bisericii și mai apoi de orchestra de mandoline.
Această perioadă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt pe plan muzical.
Toate celelalte pasiuni care clocoteau în mine legate de arta tradițională, meșteșuguri, folclor erau făcute așa mai pe ascuns.
Ori mergem în spatele casei, spre grădină, unde avem un atelier în care îmi construiam o roată a olarului și mă jucam cu lutul, ori mergeam la o vecină care avea televizor și urmăream programe destinate muzicii poluare. Mă trezeam singur în casă învățând să joc dansuri populare de la televizor și mă ,,bat” pe picioare.
Ori îmi înregistram pe un telefon, cum era pe vremea aceea, anumite piese muzicale pe care le ascultam și le cântam în secret.
Deasemenea petreceam foarte multe ore prin biblioteca orașului sau a școlii căutând cărți sau informații care vorbesc despre tradiție, folclor, meșteșuguri.
Am avut foarte multe pasiuni de-a lungul copilăriei, ciudat de multe, e mult de povestit.
Într-o vreme, prin adolescență, aveam o pasiune nebună pentru cai, pentru muncile agricole unde era implicată forța cailor.
Toată ziua eram în grajd la vecinu’ Romică țesălând caii și învățând mersul creșterii lor.
Îmi doream enorm să-mi pot cumpăra un cal dar nu aveam posibilitatea financiară pe vremea aceea. Undeva în mine a rămas acea dorință și mă gândesc că după ce mă așez la casa mea îmi voi cumpăra barem* un cal dacă nu doi.

„Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.”

Care a fost momentul care a declanșat în tine dragostea față de folclor și tradiții? Dacă ai închide ochii și ți-ai aminti un cântec pe care îl fredonai la începuturile tale ca artist, care era acela?

Nu țin minte un moment anume, pur și simplu așa mă știu dintotdeauna.
Țin minte în schimb bucuria imensă pe care am simțit-o în momentul în care am găsit într-o cameră de depozitare a casei noastre straiele străbunicului meu. Efectiv nu-mi venea să cred că există așa ceva în casa noastră. Cred că acela a fost primul meu contact cu un costum popular pe care l-am și îmbrăcat.
Deasemenea țin minte nunta vecinei mele care a fost făcută în cort, cum era pe vremea aceea.
Eram mic și cu toate că în casa noastră nu s-a ascultat niciodată muzică populară când am auzit duba (toba) și ștabul (taraful) de la uspăț (nuntă) pur și simplu m-am transpus în altă lume. A săltat sufletul în mine de bucurie că am avut ocazia să văd și să aud așa ceva, eram acolo cu toată ființa.
Mi-a plăcut atât de mult încât eram disperat să mai prind o nuntă în cort să mă pot bucura de atmosfera respectivă.
La ceva timp după episodul acesta văzusem la câteva străzi distanță de noi, într-un colț de stradă…un nou cort, așa părea de la distanță sau poate așa speram eu să fie.
Am zis gata, iară-i uspăț, iară cântă ștabu’.
Am fugit într-un suflet până acolo iar când m-am apropiat am descoperit că de fapt proprietarul locului își ridicase un gard din scânduri pe care l-a vopsit negru. Deci, nu, nu era prelata de la cort, era un gard.
E de râs, dar, neașteptat, am lacrimi în ochi relatând această întâmplare. Mă copleșește inocența pe care o aveam, pasiunea nebună și determinarea care mă ține până în ziua de astăzi.

Ce studii ai? Unde ai ales să-ți petreci anii studenției și ce aport au avut aceștia asupra omului care ești astăzi?

Am absolvit facultatea de ,,Tehnică Dentară” din cadrul Universității de medicină și farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Din anul al doilea de facultate am dat admitere și la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic. Doi ani i-am făcut în paralel până la încheierea primei facultăți. Am absolvit și „Facultatea de Muzică”, apoi am urmat și cursurile masterale în cadrul aceleiași facultăți. În paralel am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Arad, secția canto popular.
Toate au avut un aport mare de tot, aș putea povesti ore întregi cum și în ce fel m-au ajutat să mă dezvolt, să mă adaptez social, să cunosc oameni, locuri, lucruri. Mi-au deschis uși spre mine cel de astăzi, mi-au adus în prezența oamenilor și a relațiilor de care avem nevoie. M-au ajutat mult!

„Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației.”

Alex, ai un glas care unge sufletul publicului și care te-a purtat prin festivaluri, concursuri, te-a urcat pe scene și ți-a adus aplauze, cum au fost anii aceștia? Aduc festivalurile locale sau naționale un plus valoare pentru numele unui viitor artist?

Festivalurile-concurs te educă! Ca unul care am trecut prin ele pot observa cu ușurință cine s-a ,,format” în festivaluri și cine s-a ,,format” la nunți, botezuri, cumetrii.
E mare diferența! În festivaluri te lovești de anumite rigori, de un juriu specializat, înveți să te îmbraci, să porți costumul popular, să adopți o atitudine potrivită, să gestionezi emoțiile. Ai ocazia să te evaluezi ca artist, să vezi unde te clasezi față de ceilalți colegi. Să analizezi, de ce celălalt a luat locul I și tu n-ai luat nimic, el ce a făcut bine, ce a avut în plus. Și am mai observat un lucru, în urma festivalurilor rămân pe baricade și se aleg copiii cu adevărat talentați și determinați și pasionați de această artă. Ceilalți se pierd în așa zisele nedreptăți sau favoritisme care se presupune că ar veni din partea juraților. Cred că toți concurenții simt la un moment acest lucru. Nici nu contează cât de e reală treaba aceasta sau nu, când îți dorești cu adevărat și iubești folclorul culegi într-un final tot ce e bun și de folos de aici și îți vezi de drum. Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației. Nu culeg, nu creează, nu simt. Își fac carieră cu repertoriul altora, sau o iau pe arătură abordând și creând piese cu un mesaj lipsit de profunzime și adevăr, comercial.

Spune-ne sincer, ce nu se vede in spatele unui concurs, in spatele unei competiții între tinerii interpreți? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de a participa la un astfel de festival concurs?

În spatele unui concurs nu se vede munca, stresul, emoțiile. Nu se aud vocalizele colegilor din camerele de cazare din dimineața concursului. Mă exasperau acele sunete, îmi creau un gol în stomac de nu mai eram bun de nimic. Nu se văd lacrimile celor care n-au trecut preselecția, dezamăgirea profundă în urma jurizării. Nu se văd prieteniile care sunt distruse în secunda doi după premiere din cauza invidiei sau a faptului că aveai impresia că altul a fost favorizat în defavoarea ta.
Cărți întregi cred că ar putea fi scrise cu poveștile fiecărui concurent. Acum îmi amintesc cu amuzament de toate cele trăite sau auzite în concursuri, dar atunci, cum ziceam, e nevoie să fii extrem de pasionat, puternic, determinat pentru a putea trece cu brio de această etapă.
Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie. Am cântat plin de frici, emoții, gânduri care mă sabotau neștiind la acea vreme că cei din fața ta rămân cu emoția pe care le-ai transmis-o și cu felul în care i-ai făcut să se simtă sau să trăiască momentul.

„Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie.”

Ai momente în care te simți neînțeles? Ce înseamnă pentru tine să rămâi autentic într-o lume care cere uneori altceva decât sufletul tău?

Nu mă simt neînțeles, cred că nu-mi pasă de acest aspect, cred prea mult în ceea ce simt. Nu-mi doresc să schimb pe nimeni, nu caut să conving pe cineva de ceva și consider că nimic nu e pentru toată lumea. Scopul meu este de a ajunge cea mai bună variantă a mea, de a da la o parte tot ceea ce nu sunt și de a inspira pe toți cei care au nevoie de mine, într-un mod cât mai bun și sănătos.
Și da, rămân autentic prin faptul că fac ceea ce simt.

„Sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes.”

Îți desfășori activitatea la Sebiș, ce proiecte ai în plan profesional aici dar, sunt curios și unde prind viață visurile tale din plan personal?

Da, sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes și poate fi pus alături de cele mai mari festivaluri de gen din țară. Se întâmplă și se vor întâmpla lucruri frumoase.
Pe plan personal sunt în proces de a cumpăra o casă țărănească unde voi ,,scrie” o poveste tare frumoasă, vă voi povesti mai multe la momentul potrivit.

Eu te-am descoperit online urmărind proiectul tău de redescoperire a drumului cânepii, cum iți gestionezi astăzi pașii de aducere în actualitate a elementelor sacre pe care le mai descoperi cercetând satele din zona ta? Mai sunt izvoare din care sa extragi informație?

Surprinzător, chiar recent am întâlnit un izvor bogat de folclor autentic, nealterat, pe nană Cornelia Soare din satul Iercoșeni.
Da, pasiunea mea nebună m-a făcut să caut în toate colțurile ,,lăzilor” de zestre, prin podurile caselor, prin toate satele și pe la toate babele, să mă exprim într-un mod tradițional. Dacă ești suficient de pasionat, găsești, descoperi.
Le aduc în actualitate și zic eu că le îmbrac într-o formă destul de atractivă folosindu-mă de mediul online. Pot fi un lucru tare bun și aceste rețele de socializare dacă înveți să le folosești cu cap. Filmez, editez, postez. Nu e deloc o muncă ușoară dar dacă nu ești pe val în online, nu ești nici fizic. Aceasta e mersul lucrurilor și consider că nu are rost să ne opunem ci mai de grabă să învățăm, așa cum ziceam, să folosim cu cap aceste rețele în folosul nostru și într-un scop bun pentru noi și pentru cei din jur.

„Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată.”

Poate nu mulți știu că deseori ești un fel de ,,croitorașul cel viteaz”. Ce simți când acul prinde viață între degetele tale și fiecare cusătură spune o poveste?

Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată. Sunt în stare să stau ore întregi și să-mi admir lucrul care mi-a ieșit din mâni. Pur și simplu mă încarc de frumos, este o satisfacție extraordinară.

Cum ai pornit proiectul cu Nana Piștoaie care ți-a adus milioane de vizualizări în mediul online? Cine este personajul pe care îl interpretezi, și vreau să ne spui dacă în spatele umorului sunt și adevăruri despre realitatea din ziua de astăzi pe care încerci să le expui?

Da, asta și înseamnă umorul, ,,penalizarea” într-un mod comic a unor comportamente sau situații nepotrivite sau lipsite de moralitate din societate.
Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna. De mic copil am imitat anumiți oameni sau artiști spre amuzamentul celor din jur.
În facultate aveam o colegă care se amuza teribil când mă auzea vorbind ca o babă. Atunci mi-am ridicat un semn de întrebare, oare chiar e atât de amuzant? Odată la ceva vreme mai filmam câte un video amuzant pe care îl trimiteam câtorva prieteni. Râdeau toți și îmi spuneau să le postez public deoarece sunt amuzante și vor ,,prinde”. Într-un final mi-am făcut curaj și am postat. După video ,,babele în biserică” dacă azi, în ziua postării, am avut 2 mii de următori pe tiktok, până mâine am avut peste 10 mii, a explodat contul. Cam acesta a fost începutul. Numele personajului l-am ales tot la sfatul unor prieteni, preluând porecla celei care este Florița Păiușan, o nană din lumea satului de care m-am apropiat foarte mult și care este un izvor nesecat de folclor, versuri, povești sau strigături de nuntă.
În schimb, dacă ar fi să spun cine stă la baza acestui personaj, ca mod de a fi, gesturi, mimică este bunica mea din partea mamei, cea cu care am crescut în casă, dar și cea din partea tatălui care ne vizita mereu. Ambele au fost figuri mari. Și nu în ultimul rând toate babele și bătrânii satelor pe care le-am colindat încă din copilărie în culegerile mele de folclor.

„Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna.”

Ai un mentor? Ești un artist complex, cercetezi rădăcinile, le aduci în actualitate prin creație, dai glas liniilor melodice și le aduci în fața publicului, țeși povești si interpretezi roluri. Ce rol ai juca dacă ai avea șansa unei cariere actoricești pe care lasă-mă să-ți zic că deja ai început-o cu acest proiect.

Am mai mulți mentori când vine vorba activitatea folclorică. Bătrânii satelor pe care i-am descoperit de-a lungul vieții, culegerile de folclor din care mă inspir și care redau gândirea țăranului, simplă dar în același timp profundă și plină de tâlc.
Pe lângă acest lucru mă sfătuiesc cu câțiva prieteni care fac parte și ei din această breaslă și pe care eu îi consider ce trebuie.
Lumea mă asociază cu umorul, probabil s-ar aștepta să aleg un rol umoristic. Nu știu, simt la fel de bine și drama, simt că aș putea întruchipa orice rol, actorie să fie!

Este Romania locul care îți dă aripi? Ce proiecte noi ai încerca să materializezi din toate aceste calități pe care Dumnezeu le-a sădit în inima ta?

Nu am așteptat niciodată ca România sau oricine altcineva să-mi dea aripi la fel cum nu cred că cineva mi le-ar putea tăia. Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.
Cred foarte mult în viziunea mea și în ceea ce simt și mă văd în viitor bucurând lumea prin muzica mea și printr-o grămadă de proiecte și activități cultural-artistice care știu că vor inspira, educa și ridica vibrația celor care vor fi prezenți.
În prezent sunt în proces de a cumpăra o casă bătrânească în satul tatălui meu, loc în care vizualizez lucruri și activități extraordinare pentru pentru oameni de toate vârstele.

„Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.”

Dacă ar fi să-ți lași viața întreagă scrisă într-o singură melodie, ce ai pune în ea? Cum s-ar auzi? Ar fi o doina profunda sau un cântec de joc?

Hmm, nu cred că aș putea cuprinde într-o singură melodie tot ce am trăit sau simțit până în prezent dar cu siguranță ar fi un cântec așezat și profund.
Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.

„Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.”

Prin intermediul imaginației, al jocului, al creativității, când suntem mici intrăm în mai multe roluri ca să ajungem, la vârsta maturității, să îmbrățișăm unul dintre ele. De 50 de ani, învățătoarea Liliana Aurica Mursa străbate același drum pe care îl știe cu ochii închiși, dar încă nu s-a săturat de el. Este dascăl de  aproape patru decenii și trăiește bucuria și împlinirea de a merge la școală în fiecare zi.

De multe ori s-a reinventat pe parcursul carierei sale. A răsturnat didactica și a întors pe toate părțile metodele și procedeele de predare până le-a găsit pe cele care au pus în centru copilul. Liliana Aurica Mursa este, din 2016, profesor Merito, fiind recompensată pentru întreaga activitate depusă la catedră. Proiectul aduce în atenția românilor profesorii exemplari, aceia care ridică educația la rang de artă.

Aproape patru decenii de când guvernați în jurul copiilor, iar ei, de asemenea, se învârt în jurul dumneavoastră. Ce vă dă frumos pentru suflet meseria aceasta?

Prima vizualizare a răspunsului la această întrebare a fost că eu sunt soarele și în jurul meu se învârt copiii, care au nevoie de lumina, căldura și ,,cunoașterea” mea. Ceea ce mă ține legată de copii este firul creat de la sufletul meu spre al lor și de la mintea mea spre viitorul lor.

Ce ați învățat despre dumneavoastră în toți acești ani?

În toți acești ani am învățat despre mine că pot, că am curaj, determinare, responsabilitate și perseverență în tot ceea ce fac. Am învățat să mă reinventez de multe ori, datorită situațiilor apărute la clasă, am învățat că lucrurile trebuie făcute bine de la bun început, că trebuie să lupt dacă vreau cu adevărat ceva, că trebuie să dau mai departe din ceea ce sunt, ca să îmi duc la bun sfârșit misiunea pe pământ.

Care sunt lucrurile la care vă gândiți în fiecare dimineață?

E o întrebare provocatoare. Cred că sunt lucruri la care mă gândesc în fiecare seară, iar dimineața le regândesc, simțind apoi care e varianta potrivită. Cred că predăm zeci de ani același conținut științific de bază și, de fapt, contează cum îl punem în valoare pentru copii. Am vrut întotdeauna  să le stârnesc mintea, să le arăt de ce învață ceea ce învață și să îi învăț cum să învețe.  Am luptat să îi fac să se simtă bine la școală, în clasă, între colegi, să le dau încredere în ei. În fiecare dimineață, de 39 de ani, mă trezesc cu bucuria de a merge la școală! Ce e foarte interesant, străbat același drum pe jos de 50 de ani și, în fiecare dimineață și amiază, calc urma pașilor mei, de când aveam 6 ani.

Un drum liniar sau sinuos ați avut în sistem dacă ar fi să faceți acum un exercițiu de introspecție?

Rezultatul exercițiului e simplu, un drum sinuos. Mereu am avut câte o luptă de dus și nu neapărat cu sistemul. Eu zic că sistemul suntem noi. Schimbarea noi o facem. Eu sunt un om al schimbării, am profitat de toate oportunitățile din viața mea și am încercat să sfințesc locul, acolo unde am ajuns.

În clasa dumneavoastră, totul este diferit. Băncile sunt rotunde în clasă, iar catedra lipsește cu desăvârșire. Așa ar trebui să stea lucrurile în toate clasele? Care este accepțiunea dumneavoastră?

După părerea mea, așa ar trebui să stea lucrurile în clase. Eu am doar argumente pro pentru această ergonomie a  spațiului clasei . Ideile mi-au venit pe rând, văzând la alții beneficiile și  dorind altceva pentru elevii mei. Mereu am ținut la starea lor de bine și la „a fi împreună” în acești frumoși ani. Cred că sunt foarte importante amintirile din primii ani de școală, fiindcă ei te proiectează într-o anumită lume.

Aparțineți comunității Merito, respectiv InfinitEdu. Cât de valoros este pentru un individ, în orice sistem, să simtă că este aparținătorul unui grup de oameni care sunt conduși de aceleași valori?

Cred că după o formare inițială foarte bună, cu o bază științifică și metodică valoroasă, apartenența la o comunitate de învățare este ceea ce pune în valoare munca ta și te pune pe tine, ca om,  în locul în care împarți valori comune, idealuri, gânduri, te dezvolți, primești sprijin, apreciere, ai o siguranță psihologică. Eu sunt norocoasă că aparțin unor comunități de acest fel și am văzut la colegii mei, pe care îi întâlnesc cu diverse ocazii,  o reală nevoie de apartenență la o comunitate. De aceea, cele două comunități sunt deschise pentru oricine împărtășește aceleași valori, fiindcă transformarea meseriei de profesor nu se poate realiza decât într-o comunitate puternică și extinsă. Este spațiu pentru toți, dar depinde de fiecare ce alege pentru el.

Și totuși, schimbarea dumneavoastră de a preda „altfel”, de a avea în mână diverse și diferite strategii didactice, altele decât cele învățate în liceul pedagogic când a venit? Care a fost motivația supremă de a vă apleca asupra elevilor într-un „stil propriu”? Nevoia de schimbare se cerea?

Este o poveste tare frumoasă în spate care mă duce cu gândul la prima generație de elevi, de  la Școala Primară Gura Roșiei. În acel moment am avut senzația că nimic din ceea ce învățasem în liceul pedagogic nu se mai potrivea. Eu am o expresie pe care o folosesc pentru situația aceasta, ,, mi s-a răsturnat didactica”. Da, pentru unii elevi nu funcționa aproape deloc, pentru alții era nevoie de ceva mai mult. Abia mai târziu mi-am dat seama că adaptarea la situațiile concrete din clasă  m-a făcut să reconfigurez lucrurile învățate, pentru a le oferi copiilor rețeta potrivită fiecăruia. Am avut foarte mulți elevi care mi-au provocat mintea și datorită cărora am căutat, am citit, am experimentat. Un  moment  important a fost schimbarea mobilierul tradițional( băncile prinse în cuie pe podea), cu mobilierul modular ( cu mese individuale). Atunci am spus, ,, Ah, în sfârșit îi pot așeza să lucreze așa cum îmi doresc, în grupuri mici, pe echipe, să realizeze proiecte comune!” Al doilea moment a fost anul 2005, când, prin Proiectul pentru Învățământul Rural, am intrat la UBB Cluj Napoca, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar și am avut șansa unei super specializări.  Al treilea, dar nu ultimul, a fost anul 2006. Aici începe altă poveste, cea a validării,  a voluntariatului, a comunităților de învățare și a oamenilor pe care i-am strâns în jurul meu. Nevoia de schimbare se cerea de mult timp. În clasa mea și totodată în școală, schimbarea a venit ca rezultat al tuturor frământărilor mele, nemulțumirilor, luptelor, creșterii profesionale și dorinței mele de a fi. Am știut că pentru unii copii, eu sunt singura lor legătură stabilă și că sunt cea care le poate arăta că există o lume mai bună pentru ei.

Dacă nu lucrați în medii vulnerabile, mai defilați, oare, în fața copiilor cu atât de multă empatie și înțelegere că fiecare are ritmul său de dezvoltare?

Niciodată nu am defilat singură, am defilat alături de copii și colegi. Da, cu siguranță aș fi fost la fel, fiindcă psihologia învățată mi-a arătat cum și de ce să  mă aplec asupra fiecăruia, lucru care  ține  și de caracterul meu, de educația primită, ține de căldura sufletului, de profunzimea lucrurilor la care  vreau să ajung.

Sunteți profesionistul care a avut și o primă generație, dar care predă și ultimelor generații înainte de a-și încheia cariera. Cum au fost primele generații față de cele din prezent? Erau copiii diferiți?

Fiecare generație a avut ceva special pentru mine. Nu merg lucrurile luate cu copy paste de la o generație la alta. Cu plusuri și minusuri, cu interesant și provocator, eu sunt cea care păstrez balanța echilibrată. Există particularități la fiecare generație, contează abilitatea mea de a le pune în valoare și de a șlefui caracterele. Sunt așa mândră de toți, indiferent în ce colț al lumii au ajuns. Știu că am pus în ei o părticică importantă care nu va dispărea niciodată!

Cu ce valori doriți să plece în viață copiii? Care sunt considerentele de care ar trebui să țină cont?

Mi-aș dori să plece în viață cu valorile pe care am încercat să le dezvolt în ei, în fiecare moment petrecut împreună. Adevărul, bunătatea, prietenia, responsabilitatea, iubirea, familia, credința, empatia sunt doar o parte dintre ele. Nu am reușit singură niciodată, în familiile lor e nevoie ca să regăsească aceleași valori, pentru a avea rezultate frumoase. Mereu le-am spus să nu uite ce i- am învățat și, mai presus de toate, să fie OAMENI!

Iulia Sfetcu-Măndășescu s-a lăsat ghidată de suflet în momentul când a decis să studieze  psihologia și să se aplece asupra înțelegerii comportamentului uman, proceselor mintale și a experiențelor interioare. A închis ușa multinaționalelor și a deschis ușa cancelariei.

Predă la Școala de Surzi nr. 1 din București și lucrează cu copiii cu dizabilități. Pentru unii, copii cu resurse mai puține și care au, totuși, plăcerea să calce pragul unei școli de vară, dar și în amintirea celei mai bune prietene care a decedat, și-a depășit condiția. A mers pe jos 100 de km pe ViaTransilvanica pentru a strânge bani ca să organizeze o școală de vară. Și a reușit.  Tabăra adună anual peste 100 de copii, iar ea este acolo.

Primul an în învățământ a fost plin de lacrimi. Purta cu ea alte așteptări, dar convingerile pe parcurs i s-au schimbat. Iulia a înțeles că „în criză”, evoluezi. A înțeles că poate să bată la uși, iar un mai mulți de „da” primiți anulează un „nu” categoric. A înțeles că, uneori, o îmbrățișare oferită la timpul potrivit vindecă un copil.

Să o cunoaștem!

La o căutare simplă pe internet, am găsit un titlu care mi-a atras atenția în care se menționase faptul că ați mers 100 km pe jos pentru a strânge bani să se organizeze o școală de vară, undeva, într-o zonă vulnerabilă. Ce îmi puteți mărturisi despre această acțiune?

Această campanie de a strânge bani a fost o acțiune de fundraising pentru Școala de Vara Paulina de la Sâncel. Sunt deja 4 ediții ale acestei școli de vară, proiect în amintirea celei mai bune prietene, Ana. Din păcate, prietena mea s-a stins acum 4 ani, de o boala incurabilă, lăsând în urma sa oameni dragi și prieteni care să-i continue visul: o școală de vară, in satul bunicilor ei, pentru copiii care au atâta nevoie de educație.
Pentru mine, a merge pe jos 100 de km, pe ViaTransilvanica a fost un drum de vindecare a doliului pentru ea. Am simțit că făcând asta, îi păstrez amintirea vie, risipind totodată și durerea pierderii ei și pot contribui la înfăptuirea acestui vis. 

Ați reușit să strângeți o sumă cât să acopere școlii/taberei?

Da, o parte din costurile școlii de vară ale primei ediții, pentru că despre prima ediție a fost vorba, au fost acoperite de campania în care s-au strâns puțin peste 10.000 lei.

Cum ați adunat suma? Donații online? Puțină inspirație de la dumneavoastră nu strică.

Da. Au fost donații online prin pagina de fundraising Galantom. Galantom este o platformă prin care oamenii pot dona către diverse cauze și în diferite campanii. Cred că este genul de platformă unde binele se multiplică, oamenii chiar donează către cauzele în care cred.

Cum s-a organizat acea tabără și câți copii au fost beneficiarii școlii și activităților propuse din cadrul ei? 

Tabăra adună anual peste 100 de copii, din satul Sâncel și împrejurimile lui, in județul Alba. Activitățile au legătură cu domeniul alfabetizării, dezvoltării emoționale, a gândirii logico-matematice, alături de multe alte activități outdoor, jocuri, activități sportive și comunitare. Profesorii vin voluntar, din toată țara, fiind cazați la oamenii din sat. Este foarte frumos sentimentul acesta, de dăruit în ambele sensuri: odată avem ideea de a face voluntar activități cu copiii, iar pe de altă parte vorbim de generozitatea sâncelenilor de a face șederea tuturor cât mai plăcută. Noi învățăm la rândul nostru din tradițiile locului și din cultura satului.

Apropo de activități, cine le-a planificat? Tu sau a fost altcineva „în spate”? 

Suntem o echipă. Amintesc aici familia Medesan (tatăl și fratele Anei) prieteni apropiați, profesori și oameni din educație care au cunoscut-o pe Ana și echipa școlii din Sâncel, împreună cu doamna directoare Ioana Catăuță. Activitățile sunt alese în raport cu nevoile de învățare identificate la elevii din Sâncel și din zona.

Ce a stat la baza acestei decizii? Poate faptul că nu ați putut sta indiferentă în fața lipsurilor? 

Așa cum am specificat, ideea de a face aceasta școală de vară a fost a Anei Medesan, însă ea nu a mai apucat sa se bucure. Am rămas noi, să îi continuam visul, dincolo de eternitate. Lipsuri în sistemul de învățământ sunt multe. Copiii din zonele rurale ar avea nevoie de astfel de școli remediile, pe perioada vacanțelor. Școala de Vară Paulina poate fi considerată un model, într-adevăr, însă școli de vară se pot organiza în multe alte zone rurale din țară.

Ați considerat că schimbarea o poate face omul, nu neapărat să aștepte să se „întâmple” lucruri „de sus”, de la nivel macro? 

Genul acesta de inițiative este bine să se facă pornind de jos în sus, adică de la nevoile din teritoriu oarecum, oamenii din comunitățile mici, pot identifica nevoile reale și se poate căuta sprijin local. Din experiența mea, oamenii sunt deschiși sa sprijine, să ajute, dar este nevoie de cineva care să coaguleze acest sprijin. Din păcate, așteptăm mereu ca lucrurile să se întâmple de sus în jos, sigur, niște politici educaționale mai coerente pentru copiii din zone dezavantajate ar fi binevenite, totodată și acoperirea cu resursa umană…sunt multe școli la sat, unde nu avem profesori calificați.

Conduceți-mă la începuturile dumneavoastră! Când ați gustat prima dată din sistemul educațional ca și cadru didactic? 

Din 2010 predau la Școala Gimnaziala Specială pentru Surzi, Nr. 1. Era imediat după terminarea facultății, nu știam ce înseamnă să lucrezi într-o școală specială, nu știam nici măcar că există școli în care învață copiii cu dizabilități. Eram oarecum familiarizată cu sistemul de învățământ și cu profesia didactică, provenind dintr-o familie de profesori. Însă nu știam cât de greu este, aveam senzația că lucrezi 4 ore pe zi și ai vacanțe lungi. Ce naivă eram! Primii ani au fost grei, eram într-un permanent proces de cunoaștere și înțelegere, de pregătire, de îmbunătățire a mea ca om, ca profesor. Am investit mult în formare, am mers la cursuri, am stat mult printre colegele cu experiență, am citit. Dar cel mai mult în perfecționarea stilului meu didactic a fost conexiunea cu elevii. Eram mereu prezentă pentru nevoile lor și încercam să înțeleg cum funcționează mintea lor, observăm ce le place, la ce reacționează sau din contra, ce trebuie evitat in raport cu ei. Pot spune că acest proces m-a și epuizat, dar m-a ajutat mult să devin un profesor conștient. De fapt, cred că un profesor bun nu este cel care are x metoda, sau care știe să facă x lucru, un profesor bun este un profesor conectat la realitatea clasei, a copiilor și care are capacitatea de a se mula pe nevoile lor.

De ce cadru didactic de psihopedagogie specială? Cum sună frumoasa poveste academică? 

Eu asta pot preda conform studiilor mele, respectiv absolventă de Psihologie. Real vorbind, facultatea aceasta îți dă posibilitatea să predai în învățământul special, dar nu te și pregătește pentru asta. Realitatea de care te izbești la catedră este diferită de cea pe care, poate ți-o proiectezi tu. Meseria asta, de psihopedagog este frumoasă dacă o faci cu pasiune. Pasiunea este foarte importantă, dar sigur, nu este suficientă. Ai nevoie de pregătire. Noi avem nevoie să știm și puțină psihologie și puțină pedagogie și puțină logopedie și metodică și consiliere.

A fi profesor pentru copiii speciali înseamnă…..?

Înseamnă că ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi. Copiii speciali au nevoie de o relație frumos construită, au nevoie să aibă încredere în tine, iar asta poate dura mult. Cred că meseria noastră nu este apreciată la adevărata ei valoare de către oamenii din societate, sigur, nu generalizez, însă a fi profesor pentru acești copii este o meserie nobilă pe care noi o facem cu multa muncă, efort, modestie și speranța că putem sa recuperăm o parte din deficiențele pe care ei le au. Și da, ai nevoie și de calități umane aparte, dincolo de o pregătire profesională consistenta.

Ce signifianță are titlul de profesor Merito 2018 pentru inima dumneavoastră? 

M-am bucurat nu pentru titlu în sine, ci pentru recunoașterea adusă profesiei mele. Mă bucur că oamenii văd și onorează munca enormă pe care o depunem noi zi de zi aici, în școala specială.

Guvernați în jurul bunătății. Oare de la care dintre părinți ați moștenit această valoare? 

De la mama, asta e clar. Însă nu pot spune că mă simt sau că sunt un om bun. Mie îmi lipsesc în continuare calități necesare acestei profesii, însă lucrez la asta. De exemplu răbdarea, nu este punctul meu forte, mă străduiesc să fiu mai răbdătoare. Lucrurile se întâmplă când trebuie să se întâmple, îmi repet asta des și știu că fără răbdare riști să strici ce ai construit anterior.
În jurul căror alte valori vă mai învârtiți? Respectul față de copii, față de oameni în general, responsabilitatea cu care îmi fac munca, credința că este nevoie de muncă și efort pentru a face lucruri durabile. Nu îmi place să fac lucrurile de suprafață, superficial. O altă valoare este educația. Cred foarte mult în puterea educației, la orice vârstă și sub orice formă.

Cu ce bune considerente doriți să plece elevii dumneavoastră în viață? 

Mi-ar plăcea să plece încrezători că sunt valoroși, că sunt membri ai unei societăți care nu-i respinge și care găsește resurse să-i integreze.  Încerc să le formez niște rutine, să devină autonomi, să poată avea singuri grija de ei. Încerc să fiu și sprijin pentru familie, să accepte mai ușor diagnosticul copiilor, să se bucure de fiecare reușită și pas mic de progres.

Este, oare, grea meseria pe care ați ales-o? Dacă nu grea, dureroasă? 

Este grea, este dureroasă, este uneori copleșitoare. Dar asta am ales să fac. Când voi simți că nu mai am resurse, că nu mai sunt o versiune potrivită pentru elevii mei, voi pleca. Din păcate, dacă nu ai grija de tine, poți ajunge să aduni multă amărăciune, să devii ursuz și nefericit în raport cu această profesie. Și când simți că nu mai ai energie și nu mai intri zâmbind în clasă, poate e timpul să îți cauți alt drum.

Plecați acasă des cu poveștile familiilor cu care lucrați? 

Poveștile copiilor mei sunt permanent cu mine, dar am învățat să nu mă mai las copleșită de ele. Fiecare avem propria noastră poveste, ușoară, grea, tristă, vesela. Am învățat că singurul lucru care se poate schimba in raport cu poveștile noastre este atitudinea pe care o avem. Atât!

Sorin Hagiu, tânărul director al unei școli din Timiș a fost premiat și felicitat anul acesta la scenă deschisă în cadrul Galei Merito. Este un profesor implicat de care sistemul educațional nu se poate desprinde. Merita cu tărie să fie valorizat pentru că înainte de a se aventura în discuții cu copiii într-o limbă străină, le vorbește despre prietenie, empatie și iubire. În ochii lor vede viitorul.

Pe tânărul profesor îl găsim din ianuarie 2022 și în rolul de conducere la școala unde chiar el s-a format. Giarmata este locul copilăriei sale, al dezvoltării, al creșterii. Guvernează și în prezent în jurul acestei comunități fiind implicat în educație, deși, în vremea copilăriei sale, nu se visa tocmai dascăl. E coleg cu profesorii care l-au introdus în tainele cititului și a scrisului, al matematicii, al istoriei și al culturii noastre și nu doar.  Sentimentul pe care îl simte atunci când împreună cresc comunitatea este de neprețuit. Să-l cunoaștem!

Sunteți cadru didactic și vă aflați în mijlocul copiilor și le aduceți bucurie. Ce sentimente vă încearcă odată cu finalizarea fiecărui an școlar?

La finalul fiecărui an școlar, pe lângă oboseala acumulată, simt o profundă împlinire și recunoștință. Analizez tot ce s-a întâmplat în acel an și ce aș putea face mai bine anul școlar viitor. Este un moment în care reflectez la progresul elevilor și la toate momentele frumoase petrecute împreună. Fiecare an școlar este o călătorie unică, plină de provocări și realizări, iar sentimentul de a fi parte din dezvoltarea și formarea acestor copii este neprețuit. Mă simt mândru că pun umărul la progresul pe mai multe planuri al acestor copii.

Cred cu tărie că doriți ca elevii dumneavoastră să plece în viață cu convingeri bine închegate, nu doar cu cunoștințe acumulate la nivel cognitiv. Care sunt valorile pe care le insuflați?

Valorile pe care încerc să le insuflu elevilor mei sunt respectul, empatia, integritatea și responsabilitatea. Îmi doresc foarte tare ca ei să fie oameni cu încredere de sine, oameni care înțeleg importanța relațiilor interpersonale și care să fie pregătiți să facă față provocărilor vieții cu încredere și curaj. Încerc să le arăt că fiecare acțiune contează și că prin perseverență, dăruire și multă muncă pot realiza orice.

Apropo de ei, cum sunt în ochii dumneavoastră? Cum îi vedeți?

În ochii mei elevii sunt viitorul, plini de potențial și posibilități infinite. Ei reprezintă speranța unor comunități unite, speranța că sufletul și mintea împreună vor ghida societatea de mâine. Fiecare dintre ei este unic și aduce ceva special în clasă. Îi văd curioși, dornici să învețe și să exploreze, și mai presus de toate, îi văd buni și capabili de a crea o lume mai bună.

Ce ați învățat de la ei?

În acești 11 ani în școală am învățat să privesc lumea prin ochii lor, să fiu mai răbdător și mai deschis. Elevii mei m-au învățat să apreciez micile bucurii ale vieții și să nu renunț niciodată, indiferent de obstacole. În fiecare zi, ei îmi arată cât de important este să fii autentic și să îți urmezi visurile. M-au învățat că idealurile mărețe merită orice sacrificiu. De asemenea, elevii fac imposibilă „maturizarea” mea, în sensul încrâncenat al cuvântului. Spiritul ludic mă reprezintă după atâția ani datorită acestor copii minunați.

Cât le vorbiți despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării împreună a tainei limbii străine?

Vorbim des despre empatie, prietenie și iubire, deoarece acestea sunt fundamentul unei vieți armonioase. Înainte de a ne aventura în discuții în limba engleză, ne asigurăm că înțelegem și respectăm unii pe alții. Aceste valori sunt la fel de importante pentru mine ca orice lecție de gramatică sau vocabular.

Cum sunt elevii de azi față de elevii când erați dumneavoastră la școală?

Evident, elevii de azi sunt mult mai conectați la tehnologie și informație. Sunt curioși, inovativi și au acces la resurse pe care noi nu le aveam. Consider că elevii de azi sunt mai ușor adaptabili și pot face cu ușurință mai multe lucruri în același timp. În același timp, tinerilor de astăzi le este mai greu să inițieze și să întrețină relații de prietenie, iar gradul lor de sensibilitate emoțională este mai ridicat decât al generațiilor precedente. Totuși, esența lor rămâne aceeași: sunt la fel de entuziaști, dornici să învețe și să se dezvolte, ca și noi în acele vremuri.

Dar despre școala unde predați ce îmi puteți spune? Este, oare, școala din Giurmata, unitatea unde ați învățat la rând?

Școala din Giurmata este locul unde mi-am petrecut și eu anii de formare, un loc cu o mare însemnătate pentru mine. Aici am învățat să mă leg la șireturi în grădiniță și aici am urmat toate clasele primare și gimnaziale. Acum sunt coleg cu mulți din foștii mei profesor, iar acest lucru mă emoționează. Astăzi, instituția noastră este o școală cu deschidere spre inovație, unde ne străduim să creăm un mediu educațional de înaltă calitate, adaptat nevoilor fiecărui elev.

Ați știut dintotdeauna că drumul dumneavoastră va fi către învățământ sau care e povestea frumoasei escapade?

De mic copil am avut o pasiune pentru curiozitate și pentru a-i ajuta pe ceilalți. Chiar și așa, nu am știut dintotdeauna că voi urma calea profesoratului. Cred că acest lucru a devenit clar pentru mine atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de clasă când făceam practica pedagogică. M-am îndrăgostit de atmosfera dintr-o sală încărcată de emoții și am știut că îmi doresc să dau bucăți din mine către copii. Mai apoi, drumul meu către învățământ a fost unul firesc, ghidat de dorința de a face o diferență în viețile elevilor mei. Această profesie este în continuare plină de descoperiri, care m-a adus în locul unde îmi găsesc cea mai mare satisfacție.

De când vă găsim în rolul de director? Cu ce atribuții a venit „la pachet” această funcție?

Sunt director din ianuarie 2022, iar această funcție vine cu multe responsabilități. Printre atribuțiile mele se numără coordonarea echipei de cadre didactice, gestionarea resurselor școlii și asigurarea unui mediu educațional sigur și stimulant pentru elevi. De asemenea, eu sunt răspunzător de conceperea și implementarea bugetului școlii, de relația cu instituțiile din jurul școlii, de scrierea și implementarea proiectelor europene sau naționale și de multe alte responsabilități care îmi ocupă foarte mult timp într-o zi de lucru. Sunt foarte norocos să am lângă mine o echipă de colegi care mă susțin și preiau deseori din aceste responsabilități și, astfel, am mai mult timp pentru a gândi strategii și programe pentru copiii școlii noastre.

Care este cea mai mare provocare pe care ați întâlnit-o? Să fie partea birocratică, să fie încă drumul deficit când e vorba de incluziune și integrare școlară, să fie lipsa materialelor didactice sau a profesionalismului profesorilor?

Cea mai mare provocare a fost, fără îndoială, partea birocratică. Gestionarea documentației și a cerințelor administrative poate fi copleșitoare. Totuși, am învățat să navighez aceste provocări cu răbdare și să mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat: educația și bunăstarea elevilor. Pe acest plan, într-adevăr, ne lovim deseori de multă nepăsare și lipsă de implicare. Chiar dacă școala noastră deține toate materialele necesare, observ cu tristețe cum incluziunea multor copii se face foarte lent sau deloc. Iar aici nu doresc să afirm că este vorba de vreo lipsă de profesionalism, ci de o incapacitate a sistemului de a pregăti profesorii să gestioneze eficient problemele legate de incluziune, cerințe educaționale speciale ș.a.

În ce condiții ați abandona meseria aceasta?

Este greu de imaginat o situație în care aș abandona această meserie, deoarece este o parte fundamentală a identității mele. Poate doar dacă aș simți că nu mai pot aduce nicio contribuție pozitivă sau dacă sănătatea mea ar fi în pericol, dar până atunci, rămân dedicat cu toată inima acestei vocații.

Cât de mult vă onorează titlul primit recent? Sau vă responsabilizează?

Titlul primit din partea Proiectului Merito mă onorează și mă responsabilizează în egală măsură. Este o recunoaștere a muncii mele și a echipei mele, dar și un impuls de a continua să îmbunătățim și să inovăm în educație. Simt o mare responsabilitate de a ridica standardele și de a inspira atât elevii, cât și colegii mei.

Ce gânduri transmiteți fiecărei generații?

Cred că fiecare generație are nevoie de curaj, să își urmeze visurile cu multă muncă și să nu uite niciodată importanța valorilor umane. Le spun să fie deschiși la învățare, să respecte diversitatea și să contribuie activ la crearea unei lumi mai bune. Încrederea și determinarea sunt cheia succesului în orice domeniu, iar educația este fundamentul pe care își vor construi viitorul. Bineînțeles, mi-aș dori ca toate generațiile, de la mic la mare, să pună o cărămidă valoroasă în construcția unei societăți mai incluzive în care nimeni nu e lăsat în urmă prin îndemnul care este și mottoul Școlii Gimnaziale Giarmata: „Împreună pentru copii!”