Astăzi stăm de vorbă cu Marian Căpraru, un artizan în materiale deosebite. Cei care îl știu, îi spun Manu. Manu nu se consideră un artist, ci mai degrabă doar un mic Gepetto, un meșteșugar care restrâns, în singurătatea lui, în chilia sa, așa cum își alintă atelierul, încearcă să meșterească ceva cu mâinile lui. Din mâinile lui cu pasiune și răbdare face ceea ce îi place. Nu simte niciodată că muncește, pentru că muncește cu sufletul, muncește spiritual, mâinile lui sunt doar niște mecanisme.

Pe Manu îl puteți găsi la prăvălia lui, în fiecare weekend, la Muzeul Satului Brănean. Vă așteaptă cu zâmbetul lui trecut prin ani, cu pălăria în vânt și cu piese unicat născute din răbdare și o viață de meșteșug.

Iar povestea darului din mâinile lui o veți descoperi mai jos, întrebare cu întrebare.

Manu, arta este o chemare. Cum a început drumul tău în meșteșugărie?

Să ai credință înseamnă să ai încredere în puterea pe care ți-a dat-o Universul, oricât de mică și neînsemnată ar fi ea și să mergi mai departe. Așa a venit la mine, așa a sosit pe nesimțite, fără să-mi dau seama… această scânteie universală care a fost în viața mea acarul. Acarul, cine mai știe din vremuri trecute, era un personaj. Un personaj simplu, fără mulți epoleți care schimba drumul trenului cu ajutorul unui macaz manual. Pentru mine drumul s-a schimbat când eram adolescent și îl vedeam pe tatăl meu că lucra pasionat de aeromodele și le lucra din plexiglas cu multă migală, cu multă răbdare.

Energia de care aveam nevoie exista în mine. L-am văzut pe el că lucrează și am încercat să-l copiez. Prima oară în domeniul în care făcea el, el fiind zburător, pilot în aviația de vânătoare.

Am văzut că se poate. M-am deprins puțin câte puțin cu munca respectivă pe care o făcea el și după aceea am trecut mai departe pentru că eram conștient. Am reușit să depășesc virtuțile și capacitățile fizice și spirituale ale părintelui meu și așa am început să pictez, să gravez, să fac linogravură, după să fac pictură, după aia să fac sculptură și așa mai departe.

Dar de aici a plecat totul, din familie.

Lucrezi în materiale diverse și foarte interesante. Tu le-ai ales sau ele te-au ales pe tine?

Viața omului este făcută dintr-un lung șir ca un lanț, verigă de verigă, se leagă de experimente și de demonstrații după aceea. Viața omului începe de înainte de a ne naște. Suntem zămisliți din har și după aceea deschidem ochii în lume. Vedem ce e în jurul nostru și încercăm să înțelegem. Primim educație de la ceilalți, care au înțeles deja ceea ce noi trebuie să înțelegem. Trăgând cu ochiul la unul și la altul și punând în plus, adăugând din spiritualitatea proprie. Am reușit să definesc cumva rolul ăsta de meșteșugar.

Nici materialele nu mă aleg pe mine, nici eu nu am ales materialele. Sunt o încercare care a devenit după aia demonstrație de a putea să lucrez și să fac așa cum au putut și alții cu mii de ani înaintea noastră. Asta a fost demonstrația personală. Eu mie mi-am demonstrat că pot face lucrul ăsta.

Deci materialele au fost pur și simplu o încercare.

În lucrările tale florile sunt un laitmotiv. Care este semnificația lor?

Recunosc că în lucrările mele florile ocupă un loc de cinste. De ce? În primul rând, pentru că îmi plac florile, indiferent care ar fi ele. De ce iarăși? Pentru că ele reprezintă cea mai înaltă, cea mai definită și cea mai mare putere, natura.

Atât de frumoase și de fascinante sunt florile. Bineînțeles, sunt numai un produs al naturii, numai ceva câteodată, bizar de frumos, ceva care te culcă pe spate pur și simplu, la propriu… Te arunci în iarbă în mijlocul lor și vrei să stai, să rămâi acolo.
Deci de ce mă fascinează florile și de ce îmi plac florile? Pentru că ele vor exista milenii după dispariția omului, indiferent de specia lor și de unde sunt, de unde provin pe glob.
Ele reprezintă frumosul, frumosul pe care ar trebui să-l aibă oamenii.

Manu, știu că ești pasionat de fotografie. O poză chiar spune mai mult decât 1000 de cuvinte?

Ahh… poza de care vorbești tu. Pentru mine o poză, cum îi spui tu, este primul stadiu de snapshot ca să-i spun așa în limba engleză. Primul stadiu înainte de a deveni fotografie, poza în general sau fotografia în general, care este o poză prelucrată. Bineînțeles, de mâna omului cu softurile necesare. Fiecare vrea să vadă în fotografia lui ceea ce este mai bun și mai frumos, un mai frumos în el.

Fotografia spune infinit mai mult decât povestea, cu toate că și o poveste făcută de un adevărat artist, de un adevărat scriitor poate arăta mai mult decât o fotografie, dar asta numai în imaginația celui care va citi respectiva poveste. În schimb, fotografia, acel click de câteva milisecunde pe care îl face aparatul de fotografiat și ulterior, tu îl procesezi în diferite programe, îți va arăta imediat o latură a realității pe care el a vrut să-l capteze în imaginea respectivă.

Se spune că arta cere sacrificii. Este adevărat?

Pot spune cu certitudine că toată viața mea am făcut sacrificii enorme. Ca să fiu ceea ce sunt acum și ca să pot încerca ce am încercat până acum și ca să pot realiza ce am realizat până acum în diferite domenii, în sensul giratoriu al acestei arte, în ghilimele, da?

Bineînțeles că cer enorm de multe sacrificii și toate se vor exemplifica pe latura materială, pentru că sacrificiile spirituale, prietenă dragă, artistul le face benevol și de drag. Le face din dragoste pentru ceea ce face. Sacrificiile spirituale sunt modul lui de gândire.
În primul rând, un artist totdeauna va fi un altruist. Va fi totdeauna, un om cu o genă și cu un fond psihologic foarte pozitiv, foarte frumos. El va răspândi, va încerca să răspândească în jurul lui frumosul prin ceea ce face. Pentru că asta îl va canaliza și îi va împinge mai departe spiritul pozitiv pentru creație.

Tot ceea ce faci își are rădăcinile în natură. Cât de mult te influențează natura?

În viața mea natura a influențat totul. Începând cu locul pe care mi l-am ales pentru atelier după ce am trăit foarte mulți ani, datorită părinților, la oraș. M-am plictisit de oamenii supărați și de problemele pe care le aveau ei și de cei care îi vedeam pe stradă, plecând la serviciu sau venind de la serviciu cu capul în pământ. După aceea m-am plictisit de beton de asfalt, de arșiță…

Am ales să fug de acolo, din oraș, și am ales să stau aproape de natură. Un artist are nevoie de libertatea pe care i-o oferă natura prin spațiu. Unde el adaugă timp. Timpul pe care îl folosește ca să își definească propriile creații care încep în în subconștientul lui și se termină prin mâinile lui. În diferite lucrușoare, așa cum făcea și Gepetto în atelierul lui, până l-a creat pe Pinocchio căruia i-a dat viață prin spiritualitatea lui extraordinară.

Are artistul nevoie de har pentru a scoate ce este frumos la lumină?

Harul este o scânteie, o putere imensă pe care culmea o să fie, o să ți se pară bizar și foarte greu de crezut. Fiecare o avem în noi, trebuie doar să o descoperim. Și să fim atât de curioși, imens de CURIOȘI.

Și artistul va întâmpina dificultăți de fiecare dată când își va impune punctul de vedere prin arta pe care o va face totdeauna. Va fi cineva sau ceva care va critica obiectul respectiv sau lucrarea respectivă, pentru că lucrarea sau obiectul exemplificat de mâinile lui nu va fi altceva decât viziunea pe care el a pus-o în practică. E viziunea primită de sus, scânteia care i-a dat lui harul. Dar se va găsi cineva care va spune: ” Bă asta, mie nu îmi place.”  De ce? Pentru că 1000 de bordeie 1000 de obiceie. Iar culmea ridicolului este că nu poți obliga pe nimeni, repet, să îi placă ce faci tu.

Ai fost dintotdeauna artist? Ai mai avut și alte meserii?

Da, am avut și alte meserii, bineînțeles, ca oricare în tinerețe. Am fost și șofer de meserie, sunt șofer profesionist, am condus ă camioane ușoare, camioane grele, camioane mari și așa mai departe.
Pentru o perioadă mai scurtă, am lucrat în chimie. Am fost operator chimist, dar niciuna dintre niciunul dintre domeniile respective nu m-a făcut să excelez. Nu m-a făcut să mă remarc, aș spune eu, pentru că nu mi-au plăcut cu adevărat gândurile mele și sufletul meu și scânteia de care vorbesc totdeauna mă trăgeau înapoi către singurătate, către pustnicii atelierului, către chilia mea, unde eu mă simțeam liber.

O parte din lucrările tale sunt expuse în Catedrala Sf. Ioan Botezătorul din Ploiești. Cum te-ai simțit când ai avut această ocazie?

O parte din lucrările mele au un caracter religios. În atelierul meu erau lucrări de artizanat la care eu lucram cu multă migală și pasiune și cu multă răbdare și cu toate virtuțile necesare, care au devenit ulterior obiecte de cult.

Legat de lucrul pentru biserici, catedrale, mânăstiri mă bucură enorm un singur lucru. Că obiectul făcut în atelierul meu, în liniștea mea, este expus acolo și devine obiect de cult, AIA nu se va dărâma nici mâine, nici poimâine, nici peste 1000 de ani.

Ce te inspiră? În spatele fiecărui artist există mai multe muze. Care sunt ale tale?

În spatele oricărui artist, de fapt, nu în spatele lui, în pieptul lui, în entitatea lui, în Subconștientul lui și în tot ceea ce îl definește de fapt, ca fiind un artist există doar muza universală. Dacă vorbești de muze, înseamnă că te gândești la o inspirație, inspirațiile unui artist totdeauna vor fi în primul rând din jurul lui.  Artistul nu va fi captat în imaginația lui numai de ceea ce vede în jurul lui. Va dori să experimenteze, să găsească chestii pe care nimeni nu le-a văzut niciodată, pentru că ele există doar în imaginația artistului. Iar ele existând acolo au avut o muză.

Ai o lucrare preferată?

Nu mă definește nici o lucrare făcută într-o viață întreagă, pentru că nu m-am definit eu ca și artist – e un drum lung, e un drum atât de lung și atât de plin de încercări. În care eu încă nu m-am regăsit pe mine în nici o lucrare, de ce nu? Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut sau că n-am reușit să am o mică revelație într-o lucrare pe care am făcut-o să fiu mulțumit de ea. Asta înseamnă să am o mică revelație, da, uite, am primit de la Dumnezeu a harul și puterea de a executa și de a face am dus la bun sfârșit. Acum îmi place foarte mult lucrul ăsta.

Există acest moment periculos pentru artist când realizează că ceea ce a făcut este extrem de frumos, extrem de nemaipomenit și așa mai departe.  Atunci când s-a îndrăgostit de propria lui lucrare. Atunci nu mai există creație și va pierde creația.

De ce îl va părăsi creația? Pentru prostia pe care a făcut-o de a se îndrăgosti. El trebuie să-și mențină neutralitatea. El trebuie să rămână conștient că e puternic și că poate mult mai mult și mult mai frumos că are mult mai mult de dat. Pentru că numai în felul ăsta își va păstra ă spiritul creativ și puterea de a merge înainte. Artistul care s-a blazat, care s-a îndrăgostit de lucrările lui, nu va merge mai departe și el va pierde din start.

Care este mesajul tău pentru generațiile viitoare?

Nu am decât un singur mesaj pentru generațiile viitoare. Să-și folosească timpul liber ca pe un hobby. Dacă doresc să și-l cheltuie, simțindu-se bine, făcând ceea ce cred că trebuie făcut, să facă, dar numai în timpul liber. Iar în restul vieții lor să fie oameni pragmatici dedicați visurilor lor până la capăt.
Pentru că artistul este cel care e veșnic nemulțumit de aceea ce face, conștientizând că el poate mult mai bine în orice domeniu.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, am putea să spunem că alegerile pe care le-a făcut Andrei Jipa în viață sunt cele care l-au construit. Hotărârile pe care le-a luat legate de studii, l-au influențat vreme de aproape un deceniu jumătate, dar care au avut un impact major asupra formării sale. Fiind omul cu viziuni largi, nu a îmbrățișat limitele. Guvernează în jurul ideii că ceea ce îți aduce confort, dăunează.

A lucrat în bancă, în mediul privat, iar când părea că traiectoria sa profesională este una liniară, Andrei s-a reorientat. În gândurile sale s-a așezat dorința de a deveni antreprenor care, se pare, a adus cu un an în urmă schimbarea. A dat viață unui spațiu prin care se dezvoltă abilități de negociere, lucrul în echipă, dar se gustă și din distracție prin intermediul aniversărilor, unor jocuri creative sau activități de team building. Să-l cunoaștem!

Andrei, de ce antreprenor acum și nu salariat? Poate pentru a nu mai aștepta aprobarea șefului și de a nu-ți mai pune limite?

Am avut statutul de angajat încă din primul an de facultate, mai concret din 2008 până în octombrie 2022. După 14 ani lucrați ca angajat, am dorit să văd lucrurile și din alt unghi pentru a avea o vedere de ansamblu. Mereu mi-a stârnit interesul ideea de a încerca ceva pe cont propriu. Statutul de angajat mi-a conferit o stabilitate în toți acești ani, însă am vrut să îmi pun amprenta pe ideile mele și să le dezvolt. Statutul de angajat oferă atât beneficii, cât și constrângeri.

Personal, sunt de părere că  fiecare dintre noi ar trebui să încerce cel puțin o dată un business. Am fi mult mai departe. Această experiență ne crește ca oameni și ne poate dovedi că suntem mai mult decât credem noi ca am fi.

Cum ai ales ideea de business? Nu ți-a fost frică să te arunci fără o plasă de siguranță?

Sunt de părere că pentru a reuși, în primul rând trebuie să faci ceva ce-ți place. Iar eu mi-am dat seama că îmi place să relaționez cu oamenii prin intermediul jocurilor și al activităților aplicate. Bineînțeles, au fost modificări de-a lungul timpului până să ajungă la această formă. Și cred că despre asta e vorba în primul rând în afaceri. Despre pasiune, adaptabilitate și proactivitate.

Mereu mi-au plăcut formele aplicate de dezvoltare. Cred că oamenii prin joc învață mult mai ușor, este mai plăcut și se creează relații sociale puternice. Mai ales în aceste vremuri în care suntem foarte mult pe online și socializarea față-n față are de suferit.

Ulterior, ideea de a face și zile de naștere pentru adolescenți a venit ca o extensie, întrucât particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților. Ne bucurăm când vedem că timp de câteva ore sunt prezenți și angrenați în activități. Când pleacă la final cu zâmbetul pe buze, ne dăm seama că tot efortul din spate merită.

Cât despre plasa de siguranță,  cred că asta este ceea ce ne ține departe de potențialul nostru. Mereu căutăm plasa de siguranță. Și asta nu te determină să dai 100% pentru că, în mod inconștient, știi că ai și altă variantă. Situația trebuie gândită, analizată atent, iar dacă te decizi că vrei să mergi pe acel drum o să se alinieze multe lucruri în favoarea ta. Îmi place mult o vorbă de-a lui Denzel Washington: “If I’m going to fall, I’m going to fall forward” Dacă este să eșuez, măcar voi vedea ce am greșit și ce voi putea face mai bun.

Care au fost primii pași ai demarării? Poate oamenii de echipă sau te-ai bazat doar pe ține pentru a-ți crește „copilul”?

Ideea proiectului am conceput-o singur. Implementarea a fost realizată de către mine și cu unele ajutoare (familie și prieteni). Îi mulțumesc surorii mele, Anca Jipa (arhitect) care m-a ajutat cu amenajarea și multe alte sfaturi. Le mulțumesc pe această cale părinților și prietenilor că mă susțin și că-mi sunt aproape. Am avut sesiuni de brainstorming, discuții, gândit avantaje și dezavantaje. Ulterior, am căutat oameni pasionați de acest domeniu pentru a lucra împreună cu ei. Pe această cale îi mulțumesc lui Carmen Iablonschi, omul meu de bază în acest proiect.

Hai să auzim cum poate să sune o reorientare profesională! Care este frumoasă poveste a conceptului Ludic-joc și minte?

Povestea Ludic a început cu ideea de a lucra cu oameni prin mijloace aplicate și jocuri. Fiind o persoană sociabilă, am considerat că mi se potrivește o astfel de activitate. Cât am lucrat în mediul corporatist, am luat parte la multe team building-uri și activități de formare, cursuri, etc. Mi-am dat seama că mă atrage mult partea această de activități, jocurile de echipă și ce înseamnă ele în spate. Am vrut ca Ludic să fie și un spațiu fizic, în Iași, pentru team building. Ulterior, am dezvoltat ideea întrucât mi-am dat seama că în orașul Iași vârsta adolescenților nu este foarte bine deservită pe partea de zile de naștere și activități creative. Pe lângă zile de naștere,  am ajuns să colaborăm și cu școli pe programul “Școala Altfel” și “Școala Verde” și susținem inclusiv ateliere și workshop-uri de educație financiară, psihologie, teatru.

Numele de Ludic îl aveam în cap cu un an înainte de a începe. Simțeam nevoie de a avea și un descriptiv, iar după multe frământări, joc&minte mi s-a părut potrivit deoarece rezumă ce se întâmplă aici. Ne jucăm și ne punem mintea la contribuție.

Ce se întâmplă sub egida acestuia? Ce activități sau proiecte se ticluiesc?

În cadrul Ludic susținem :

🡺    Activități de echipă (team building) – atât indoor în locația noastră din Iași, cât și outdoor, în diverse locații din țară.

🡺    Zile de naștere pentru oameni mari sau adolescenți

🡺    Workshop-uri și ateliere creative

🡺    “Școala Altfel” și ” Școala Verde” – proiecte educaționale desfășurate în școli

Partea frumoasă este că suntem adaptabili și particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților și scopul lor. Mai urmează noi proiecte în perioada următoare  la care momentan lucrăm.

Educația este permanentă. Nu zic eu asta, ci este un concept în continuă dezvoltare pe durata întregii vieți. Dorești să contribui, prin intermediul jocurilor de echipă, la calitatea relațiilor celor care îți calcă pragul?

Văzusem în cadrul unei conferințe TED,  un cercetător pe nume Robert Waldinger (psihiatru, Harvard School) care vorbea despre concluziile celui mai îndelungat studiu din lume (început în 1938 și continuat pe copiii lor), iar întrebarea era “Ce ne facem fericiți și sănătoși de-a lungul vieții?”. Concluziile studiului: relațiile umane de calitate. Cu familia, prietenii, colegii. Să ne simțim apreciați și conectați cu ei. Ne bucurăm să contribuim într-o mică măsură la acest scop. Da, suntem de părere că educația este permanentă și că ne putem forma obiceiuri, ne putem dezvolta și învăța pe durata întregii vieți.

Și ca să revin la întrebare, prin intermediul activităților și jocurilor din cadrul Ludic căutăm metode practice de a pun în valoare factorul uman, relaționarea, gândirea creativă și analitică.

Ai avut vreun mentor care să te direcționeze, oameni care să te inspire sau ai pus singur pe hârtie tot ce doreai să se întâmple sub pălăria Ludic?

Un  singur mentor propriu zis care să mă ghideze, nu. Dar oameni care să mă inspire da, cu siguranță. Proiectul de la idee până la forma actuală a avut mai multe modificări și adaptări. Pentru că business-ul trebuie îmbinat cu adaptabilitatea pentru a construi ceva pe termen lung. Adaptabilitate la cerințele pieței, la nevoile oamenilor.

M-au ajutat prietenii cu sfaturi, cu gândirea structurată, cu discuții în care am putut gândi “outside the box“, să gândim puncte tari și puncte slabe și cum se poate dezvolta acest proiect. Se zice că pentru a crea ceva original, trebuie să te inspiri câte un pic din mai multe părți. Nimeni nu creează ceva nou, de la 0 fără să aibă alte „ustensile“ sau surse de inspirație pentru creația sa. Personal, am căutat mult, am pus cap la cap, am luat ideile cu care am rezonam și am creat Ludic.

Andrei, cât de mult te întregește nouă ta ipostază pe care ai îmbrățișat-o?

Încă este o stare cu care trebuie să mă obișnuiesc. Adaptarea de la viața de angajat la cea de antreprenor a venit mai natural decât mi-am imaginat. Am un program asemănător (cu ore extra time aici). Încă nu mă simt confortabil să mă prezint drept antreprenor, fondator și încă mă pune într-o poziție ușor stingheră această titulatură. Dar ca libertate de mișcare, de expresie, de relații create  și provocări – este mult mai fain și intens.

Au fost și voci negative prin preajma ta care îți spuneau să nu lași un serviciu stabil pe ceva nesigur?

Au mai fost, dar puține. Și am încercat să le minimizez impactul asupra mea. Sunt o persoană destul de analitică și până să iau decizia de a-mi da demisia, am gândit toate scenariile, am calculat. Iar sfaturile de a nu risca vin de obicei de la oamenii care joacă la sigur toată viața.

Îți trebuie curaj, îndrăzneală sau ce element e necesar să deții pentru a face o schimbare în câmpul muncii?

Este un mix din toate aceste elemente. Trebuie în primul rând făcut un research temeinic, de identificat nevoile, costurile și publicul țintă pentru a deschide o afacere. Dacă ideea este validată, implementarea și execuția este de asemenea foarte importantă. Când activezi într-un domeniu creativ, nevoia deseori trebuie creată și oamenii invitați în povestea ta. Trebuie să dai totul pentru a reuși și a ieși din zona de confort. Doar așa crești ca om, ca business. Vorbesc aici de telefoane, prezentări, mail-uri, networking, evenimente, bătut la uși, trebuie să te expui cât mai mult pentru a-ți maximiza șansele de reușită. Și mereu să te reinventezi și să te adaptezi pieței și nevoilor ei.

Inclusiv ideea de a-ți scrie cel mai negru scenariu pe hârtie și dacă ești capabil să îl duci, să te descurci cu el, devine foarte eliberator. Dacă vizualizezi ce vrei să faci și ai curajul să o spui cu voce tare, se va întâmpla!

„Sunt un mix între puternic și fragil, o visătoare cu picioarele pe pământ, un om ce iubește arta în toate formele ei și o pianistă care a visat mereu că va cânta cu vocea. Dar și o cântăreață care a visat mereu să își compună propria muzică. Sunt un compozitor îndrăgostit de muzica de film și un creator de content vizual ce încearcă să aducă creativitatea cinematografică în ceea ce face. Sunt un spirit ce caută să se descopere și să se autodepășească. Și, nu în ultimul  rând,  sunt „mama” motanului Spritz”, sunt împărtășirile artistei Magdalena Marica, fiica dirijorului Filarmonicii Oltenia, din Craiova.

Tratează cu multă dragoste arta. Iubește frumosul, se lasă inspirată de el și-l transpune în muzică. Este imaginea fără cusur a unei generații care a crescut cu muzica la braț și care i-a călcat pe urme tatălui, celui care i-a fost bun reper și care i-a dat mereu aripi să zboare în acest domeniu. Este un exemplu desăvârșit de perseverență în această lume și nu este deloc o apariție întâmplătoare.

Creează și oferă muzică, e una cu pianul și nu dezminte faptul că  acest instrument îi dă șansa să exploreze un univers aproape neomenesc, îi dă posibilitatea să își exprime personalitatea și sentimentele, să se dezvolte complex ca individ. Pentru artista Leyah, este de departe cea mai bună formă de terapie. Să o cunoaștem!

Cum este omul de pe scenă și cu ce este diferit față de cel de acasă?

Cred că atunci când urc pe scenă devin o persoană ușor vulnerabilă. Scena e un loc în care te expui tu și arta pe care o faci. De aceea cred că artiștii sunt niște oameni aparte. A te pregăti, a urca și a performa pe scenă este o dovadă de curaj, indiferent de cât de mare sau mică este scena pe care urci. De aceea, când ajung acolo îmi creez o lume doar a mea, o lume absolut magică, dar și extrem de consumatoare.

Când ți-ai dat prima întâlnire oficială cu muzica, Leyah? 

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani, dar aș zice că prima întâlnire cu muzica mi-am dat-o încă de când abia reușeam să ajung cu mâinile la claviatura pianului. La noi în casă se asculta zilnic muzică clasică, datorită tatălui meu care mereu studia sau asculta ceva. Apoi, sora mea, Alexandra, mai mare decât mine, a studiat și ea pianul, deci am crescut pe acorduri de pian. Chiar am o poză cu amândouă, la pian, iar eu cred că aveam în jur de un an și ceva. Așa că nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că prima mea întâlnire cu muzica a fost dinainte de a mă naște, încă din burta mamei.

Apropo, de ce ai ales acest nume? Ce semnificație are pentru tine? 

Cred că numele acesta m-a ales pe mine și nu viceversa. Povestea este mai lungă, dar dacă rezum, Leyah mi-a atras atenția în special prin sonoritate. E un nume luminos, rotund și puternic. Apoi l-am căutat pe internet și am aflat că, printre alte semnificații, în ebraică este similar lui „gazelle”, adică “frumusețe și grație”.

Încă de când eram mică îmi închipuiam că o să fiu o artista care o să arate ca o actriță de cinema pe covorul roșu, așa că numele m-a convins.

Ai crescut cu sunetele muzicii încă de mică, căci tatăl tău era artist la fel ca și tine, mai exact dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova. Cum a fost să crești sub egida lui? Ce ai învățat de la el?

Brâncuși a spus la un moment dat: „Nimic nu crește la umbra unui copac înalt.” Nu țin să îl contrazic, dar mi se pare mai importanta relația pe care o ai cu copacul decât cu umbra lui.

Dacă vrei să înveți, trebuie să înveți de la cei mai buni, iar cei buni vor fi mai mari ca tine, cu siguranță. Ține de tine cât timp stai în umbra lor și înveți și când decizi să ieși în lume, la soare, undeva unde să crești și tu mare, până când, la un moment dat, să adăpostești și tu, la umbra ta, un copac mai mic. Cam acesta este firul vieții, nu? Așa că aș zice că tata a fost un copac mare, de la care am învățat enorm. Iar în ziua în care a plecat dintre noi, umbra lui s-a încheiat, o umbră mare cât un soare, de care îmi este tare dor.

Ce am învățat de la tata? Să visez și să cred că pot. El mereu îmi repeta asta. Tata m-a încurajat să visez, poate și pentru că el era un visător. El credea tare mult în mine și în talentul meu, îmi tot spunea că mă vede pe cele mai mari scene. De fapt, până la maturitatea mea, cred că el a crezut mai mult în mine decât credeam eu. Îmi spunea mereu că pot. Și cred că aceste două lucruri, a visa și a crede în tine, sunt de neprețuit pentru orice copil!

Ce ai moștenit de pe partea paternă, în afară de latura artistică?

Sper că am moștenit bucuria de a trăi și determinarea de a face tot timpul lucruri noi. Tata, la 79 de ani, avea mai multe planuri decât aveam noi, tinerii. Și sper că am moștenit puțin și din stilul, și din prestanța lui. Era mereu extrem de frumos îmbrăcat, chiar și în casă, și-mi spunea că acesta este respectul de sine.

Dar de pe cea maternă? Ce ai moștenit?

De la mama cred că am moștenit dorința de a cânta cu vocea și de a dansa. Am mai luat eleganța și feminitatea, calmul și diplomația, gândul pozitiv, dragostea pentru limbile străine, iubirea pentru design-ul interior. Astea cred că sunt doar câteva care îmi vine acum în minte. Altfel cred că atât în cazul tatălui, cât și al mamei, sunt multe lucruri pe care le-am moștenit sau învățat.

Din vremurile copilăriei te-ai transpus, prin exercițiul imaginației, într-o artistă. Coincid, să înțeleg, planurile de când erai mică cu cele din prezent?

Întotdeauna am crezut despre mine că asta pot să fac cel mai bine, că pentru asta m-am născut. Așa că da, pot spune că planurile coincid. Au fost și perioade în trecut când lucrurile păreau că nu se leagă deloc, că totul e în mintea mea. Dar depinde ce alegi, ce vrei. Căutarea de sine și a drumului este o luptă deloc ușoară pe care o duci tu, cu tine. Până la urmă, chiar ține de tine dacă vrei să faci ceva cu adevărat. Știu că sună a poveste, am avut și eu dubiile mele, perioade în care poate mi-am pierdut busola sau speranța, dar este fundamental important să nu te lași. Și, dacă crezi în ceva cu adevărat, să ai curaj să îți urmezi crezul.

Ce-ți dă pianul frumos pentru suflet? 

Să cânți la pian e un dar divin. Este atât de multă frumusețe în acest gigant, atâta armonie, libertate și unicitate. Pianul îți dă șansa să explorezi un univers aproape neomenesc, îți dă posibilitatea să îți exprimi personalitatea și sentimentele, să te dezvolți complex ca individ. E de departe cea mai bună terapie pentru mine.

Dacă nu ar fi muzica în viața ta, ce ai îmbrățișa?

Când eram mică îmi imaginam că sunt actriță. Probabil că a avut un impact asupra mea și faptul că am copilărit în Opera din Craiova. Îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să mă joc printre decoruri (nu am să uit niciodată acel miros specific), mă fascinau nenumăratele costume, peruci, cabinele de machiaj, artiștii ce se pregăteau să se transforme în personaje înainte de fiecare spectacol. O lume incredibilă pentru un copil de doar câțiva ani. Îmi plăcea să-mi imaginez că într-o zi poate o să ajung și eu ca ei… Cu toate acestea, nu am luat niciodată în serios acest aspect, dar recunosc că mi-ar plăcea tare mult să explorez și lumea cinematografiei, ca actriță.

A fost o perioadă în viața ta când ai renunțat la muzică sau ai pus-o pe modul „hold”. Ce a stat la baza alegerii tale?

Da, este adevărat. Am luat o pauză de la muzică la un moment dat. Veneam după mulți ani de muncă susținută, în care am fost cumva ruptă de realitate, de lumea din jurul meu. Așa că mi-am luat o pauză, din dorința de a recupera experiențe ce se regăseau doar în poveștile celor din jur. Vezi tu, performance-ul este un animal solitar. Petreci enorm de mult timp doar tu cu tine. Apoi, pentru că interpretam la pian, mereu a trebuit să-mi protejez mâinile, așa că orice fel de sport a fost tăiat de pe lista mea de activități. Nu mai zic de weekend-uri când, în timp ce alți copii de vârsta mea făceau tot felul de jocuri, eu studiam, pentru că în timpul săptămânii trebuia să merg la școală, la program normal. Iar lista poate continua. Așa că pauza a fost binevenită, pentru că am aflat multe lucruri despre viață, oameni și lume. Iar după pauză, când am ales să revin la muzică, fiindcă fără ea nu s-a putut, mi-am ales un nou drum, cel pe care sunt și astăzi.

Unește muzica suflete? Simți asta și când te gândești la tatăl tău?

În amintirea tatălui, am scris piesa “I’ll be fine” și poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, simt că muzica ne unește în continuare sufletele, așa, de la distanță. De multe ori când scriu muzică, mă gândesc ce ar zice el, cum i s-ar părea, dacă ar fi mândru de mine, fericit.

Așa că da, consider că muzica unește suflete, poate mai mult decât o fac cuvintele. Cred că mulți dintre noi, la un moment dat, ne-am declarat dragostea față de persoana iubită pur și simplu trimițând un fragment muzical ce spune tot. Pentru că da, muzica este un limbaj universal și, chiar și în limbi străine, ea face ca mesajul să fie complet.

Ce fel de muzică cânți tu, Leyah?

Muzica pe care o scriu și cânt este o combinație de muzică clasică cu muzică pop. Cumva am vrut să aduc un pic din muzica clasică către publicul care poate trăiește în preconcepția că, pentru a asculta astfel de muzică, ai nevoie de studii sau o educație aleasă. Nu zic că nu e adevărat într-o anumită măsura. Dar nu obligatoriu! Așa am ajuns la stilul cinematic pop, ce stă la granița dintre cele două curente muzicale (clasic și pop), stil în care este scris tot albumul nou „Remember who you are” ce va apărea în acest an, cât și primele două piese ce au apărut deja: „Time” și „Peace is the only thing we need”. Este o muzică a stărilor și emoțiilor, pentru toți ce vor să asculte ceva „diferit”.

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Anul a început în forță, cu multă muncă. Urmează noi lansări de piese, am mai multe concerte programate în următoarea perioadă dar scriu și muzică nouă. Apoi pregătesc câteva filmări cu cvartetul, care face parte din conceptul meu de concert, și mai am câteva surprize pe care le voi anunța pe parcurs.

De ce să te asculte, Leyah, oamenii? Ce mesaje transmiți tu prin muzica ta? Ce dorești să ajungă la inima lor?

De ce să îmi asculte muzica? Hmmm… Pentru că acolo, undeva, deschide o cutiuță, cu un univers muzical între clasic și modern, unde vor descoperi un produs emoționant, calitativ, intens. Eu mi-am pus creația în slujba muzicii și mi-am propus să o servesc cât mai bine, așa că zic că transmit prin muzica mea tot ceea ce muzica are de spus.

Iar la inima ascultătorului mi-ar plăcea să ajungă emoția și dorința de a asculta mai mult.

Dacă ar fi fost după visele din copilăriei, ar fi îmbrăcat hainele preoțești, dar s-a lăsat ghidat după cele care s-au născut în adolescență și astfel, Ștefan Huluba pune pe el hainele mai multor roluri pe care le joacă pe scenele teatrelor din țară, în special pe cele din Bacău și București.

De când este într-o relație cu veșnicele scânduri ale teatrelor, a experimentat o groază de sentimente și emoții. În detrimentul lipsei de încredere pe care a și testat-o pe la începuturile sale, a câștigat cu timpul dragostea, curiozitatea, credința, munca făcută cu plăcere, dar și validarea că ceea ce face, face bun și bine. Legătura cu scena a devenit pe lângă frumoasă, complexă. L-au cuprins, se pare, și stări afective mai puțin pozitive, dar le-a învins pentru că se hrănește sufletește și se menține viu prin reprezentațiile teatrale.

A găsit formula de a îmbina armonios arta cu pedagogia. Astfel, am dorit și noi, Matricea Românească, să-l cunoaștem și să descoperim ce înseamnă această meserie pentru Ștefan și cum e să transmiți elevilor că profesia aceasta fără iubire, dar și un strop mare de muncă și interes, e pierdută. Drept urmare, în rândurile de mai jos, sunt mărturisirile sale sincere!

Ștefan, ce îți place la tine?

Uau! Am început destul de dur! Grea întrebarea! Mi-e greu să răspund pentru că atunci când petreci mult timp cu cineva, atât calitățile, cât și defectele se diluează în obișnuință și de multe ori nu mai faci diferențele; ori eu petrec tot timpul cu mine… (râde). Uneori, abia mă suport și mă cert foarte mult (da, vorbesc destul de mult cu mine însumi), alteori, mă surprind plăcut și sunt foarte mândru de mine. Uneori, mă plictisesc foarte tare de alegerile banale și cam comode pe care le fac, alteori, trăiesc clipe destul de captivante și am impresia că trăiesc într-un film/serial, care bineînțeles se petrece exclusiv în capul meu. Dar să revenim! Cred că îmi place la mine faptul că am foarte multă răbdare. Cu mine, cu ce e în jurul meu, cu toată lumea. Aș putea spune că asta m-a ajutat cel mai mult să supraviețuiesc. Mă supăr sau mă enervez foarte greu cu adevărat și asta se datorează mult răbdării. Sper să nu îmi pierd această calitate pentru că văd în jurul meu foarte puțini oameni care o mai au.

Sunt și lucruri care nu îți plac la tine?

Oho! Sunt destul de multe dar, cum am mai spus, am senzația că deja m-am obișnuit cu ele. Totuși sunt câteva care mă deranjează foarte tare. Comoditatea (ca să nu spun lenea), de exemplu. Mai ales în ultima vreme îmi vine foarte greu să fac lucruri care nu-mi sunt neapărat confortabile și nu-mi place cu atât mai mult cu cât realizez acest lucru prea târziu, când constat că nu am progresat deloc într-un domeniu și nu m-am dezvoltat pe cât mi-am dorit și propus. Amân foarte ușor lucrurile și dacă nu mă vizitează inspirația la timp, risc să ajung ca în cele din urmă să le fușeresc. Și iată cum am ajuns la un alt lucru care mă deranjează la mine: nu am reușit să-mi formez o disciplină. Sunt foarte haotic și de multe ori acest lucru mă încurcă mai ales cu lucrurile care mă interesează și care știu că îmi fac bine.

Al treilea lucru și ultimul (nu spun mai multe pentru că nu e bine) ar fi mai concret și este cel la care tot încerc să lucrez în perioada asta: nu reușesc să sintetizez lucrurile. Am o foarte mare capacitate de a „mă împrăștia” pe orice subiect. Fac asta foarte mult în discuții – vorbesc uneori extrem, extrem de mult, ore întregi – sar de la un subiect la altul, fac legături pe care uneori cei din jur le consideră ilogice și, încercând să le explic, ajung la exprimări destul de alambicate. Când e vorba de scris, în schimb, mi se întâmplă exact opusul: mă blochez. Scriu foarte greu, îmi adun ideile foarte greu și am senzația că oricum nu va interesa pe nimeni și atunci blocajul se acutizează, însă efectul e același: fraze alambicate și aparent ilogice. Mulțumesc pe această cale pentru răbdarea și mai ales înțelegerea de care am avut și voi avea parte cu acest interviu. (zâmbește)

Un om este construit din mulțumiri sufletești, dar și din tristeți. Sufletul tău cum arată?

Sper să fie cât mai curat. Cel puțin asta îmi doresc. Cum foarte frumos ai spus, un om este construit din mulțumiri sufletești dar și din tristeți, în aceeași măsură suntem caracterizați atât de calități, cât și de defecte. Nu există în lume vreun om care să fie doar bun, cum nu există nici vreunul malefic absolut. Omul le conține pe amândouă. Tot ce încerc sa fac este, conștient fiind de acest lucru, să diminuez pe cât posibil răul pe care-l produc și să înmulțesc binele de care sunt capabil. Mulțumirile sufletești, respectiv tristețile sunt strâns legate de acest aspect. Cred că natura funcționează pe un anumit fel de schimb – între exterior și interior și invers. Oferim și primim. în acest mod se conturează și sufletul, care, în cazul fericit, tinde spre o armonie, spre o curățenie.

Care sunt cuvintele în jurul cărora guvernezi?

Le voi numi pe cele pe care încerc să le adun la masa acestei ”guvernări”: echilibru, încredere, a asculta, a observa, curiozitate, atitudine, disponibilitate, joc, contrast, credință. Nu sunt multe…

Dar în jurul căror proiecte te perinzi în prezent? Cu ce îți ocupi acum timpul?

Ce bine e că mai coborâm și în concret. Cu ce îmi ocup acum timpul? Acum, acum? Acum sunt într-o perioadă destul de calmă din punct de vedere al proiectelor; să-i spunem de tranziție; dar cu foarte multe drumuri București-Bacău și retur. Tocmai am scos la lumina scenei un nou spectacol la Teatrul Municipal Bacovia (în Bacău), unde sunt și angajat. Este vorba despre „Uzina artiștilor”, regizat de Matei Lucaci-Grunberg (text scris de același Matei împreună cu  Sever Bârzan special pentru actorii trupei băcăuane). Se pare că a prins foarte bine la public (îl jucăm aproape în fiecare săptămână) și sper să ne bucurăm de el cât mai mult timp – atât publicul cât și noi actorii, precum și întreaga echipa a spectacolului (care nu e mică! a se consulta afișul)

„Uzina artiștilor” nu e singurul spectacol pe care îl am la Bacău. Vă aștept la Teatrul Bacovia să vedeți și „Insecte”, adaptare de Alexandru Ivanoiu după frații Capek, în regia lui Mădălin Hâncu -un spectacol extrem de actual, deși textul original a fost scris acum 100 de ani, care a născut, surprinzător, discuții extrem de vii și interesante din partea spectatorilor băcăuani de toate vârstele.

Tot la Bacău ne putem vedea și la „Căsătoria”, după Gogol, în regia lui Slava Sambriș sau la „Steaua fără nume” de M.Sebastian, regia Geo Balint.

Să știți că nu e de ocolit Bacăul; cel puțin la teatru (unde în timpul verii există și I.D.Fest- un festival adresat adolescenților) sau la Ateneu se întâmpla lucruri minunate!

În București continui să am spectacole de improvizație cu trupa Backstage Boys (alături de minunații mei colegi Sever Bârzan, Cătălin Coșarcă, Iulian Sfircea, Vlad Mihu și Vlad Șpilca) – care a intrat toamna trecută în cel de-al 13-lea an. În această perioadă jucăm la Teatrul Dramaturgilor Români sau în cadrul Campionatului Național de Improvizație, la B52. Tot în show-uri de impro mai sunt și la The Fool, la invitația Deliei Riciu care coordonează cu mare succes spectacolul „Așa mi-a venit”.

Tot în București sunt fidel companiei Jamais Vu și abia aștept să vă invit la spectacolele noastre: „Funia”, adaptare după Alfred Hitchcock, „Libretto Solitudine” și „Libretto Impostura” scrise și regizate de Matei Lucaci-Grunberg.

În restul timpului țin ateliere de improvizație, mai ales cu adolescenți (îi salut pe copiii minunați de la Victory of Art care au început deja să aibă și show-uri de impro, să-i urmăriți!) dar nu numai.

Când nu „am treabă”, încerc să țin pasul cu filmele și grămada de cărți care nu pare să se micșoreze. Aaa! Și abia aștept să plec în vacanță, chiar îmi doresc sa călătoresc cât mai mult; cu orice preț (și nu mă refer la bani).

Este meseria cea care te-a făcut om mare?

Ce înseamnă „om mare”? Dacă te referi la „adult”, cred că natura și mersul ei firesc (trecerea timpului) sunt de vină. Dacă te referi la „adult responsabil, membru al societății”, cred că educația e cea care a contribuit la această formă de evoluție prin intermediul părinților, al școlilor, dar și al tuturor întâlnirilor prin care am trecut și și-au lăsat amprenta sub o formă sau alta. Meseria – cu tot ceea ce a însemnat ea și continuă să însemne, încă de la alegere și până în prezent – face parte din această educație. Deci da, a contribuit. Dacă te referi la altceva… mai am de crescut!

Cum poți defini relația pe care o ai tu cu scena?

Mie îmi place de ea și sper că și ei de mine.

Este o relație frumoasă și complexă. A fost cu de toate. Când eram mic a fost și îndrăgostire (sentiment inexplicabil altfel); și reținere (lipsă de încredere); și curiozitate; și plăcere; și dobândire a încrederii; și confirmare; și loc de proiecție a visurilor. Apoi, a devenit mai serioasă treaba – credință, cunoaștere, autocunoaștere, descoperiri, frustrări, disciplină, muncă, alergat după confirmări și reconfirmări, prietenii, aplauze furtunoase, dar și momente bizare de-mi venea să mă ascund și poate cel mai important – încredere (în toți partenerii de joc, nu doar colegii actori ci și ceilalți membri ai echipei – regizori, scenografi, coregrafi, sound & light designeri, tehnicieni). Mai târziu, mai ales în timpul, dar și după pandemie, am experimentat și altele: frustrare, inutilitate, resemnare, dor, ambiție, neîncredere, speranță, frică (da, mi-a fost și frică de a intra pe scenă), redescoperire a plăcerii, oboseală, manierizare, înțelegere, relaxare… Să vedem ce mai urmează!

Cred ca relația cu scena este foarte onestă. Onestă și crudă. Poate fi o capcană dacă o idealizăm dar dacă acceptăm acest joc, trebuie luat in serios. …ca în orice relație. Cred.

Ce ți-ai luat tu frumos pentru suflet din teatru?

Destul de multe. Aș putea ține o conferință pe tema asta (râde). Chiar cred că, cel puțin teoretic, parcursul pe care ar trebui să-l urmeze un actor în devenirea lui ar putea să reprezinte un model de dezvoltare pentru orice om. Un actor se antrenează până la performanță pentru a intra în relație cu mediul din jurul lui, cu tot ce presupune acesta, de la spațiu, obiecte, atmosferă, până la oameni. Acum, aceste relații sunt de nenumărate feluri, iar noi trebuie să le acceptăm, să reacționăm în felul nostru și să depunem toate eforturile să le fructificăm. Tot acest ansamblu de relații formează acest mare „JOC”, pe care îl tot descoperim și îl jucăm (pe măsură ce-l descoperim) atât timp cât ne este necesar… Apoi trecem la alt nivel.

Așadar, din teatru, mi-am însușit pentru suflet ideea de joc. Până la urmă ce face actorul? Actorul joacă. Ar mai fi și altele, dar le las pentru conferință (râde).

Dacă ar fi să te trimiți în viitor, unde ai vrea să te vezi?

Aș vrea să mă văd lucid, capabil în continuare să mă mișc, independent, să fi învățat ceva din experiențele prin care am trecut și în continuare curios și disponibil. Nu am pretenții legate de locul fizic unde mi-aș desfășura activitatea (oricare ar fi ea) atâta vreme cât e relevantă și necesară.

Meseria aleasă a fost o dorință aruncată în Univers la o vârstă mică, o idee a părinților tăi sau un joc ticluit al șanselor? Ce-mi poți mărturisi?

Mărturisesc că am descoperit în timp această meserie, iar dorința nu a fost aruncată în Univers la o vârstă mică, ci a fost articulată si lansată, cu destulă teamă, prin liceu.

Când eram mic voiam să mă fac preot. Îmi plăcea foarte mult să-mi petrec timpul la biserică. Mergeam la toate slujbele care puteau să existe (liturghii, nunți, botezuri, înmormântări ș.a.). Având acces și în Altar vedeam cam tot ce face preotul și mă fascina întreg ritualul, veșmintele, atmosfera, dar mai ales rolul preotului în ceremonie, dar și în comunitate. Ulterior, am descoperit mulțimea, dar și seriozitatea responsabilităților pe care le are un preot și am realizat că nu ar trebui să fie chiar de joacă. Între timp descopeream și teatrul – mai întâi ca simplu spectator (chiar la teatrul unde astăzi sunt angajat, în Bacău). M-a fascinat și aici cu precădere atmosfera, apoi toate asemănările pe care le descopeream treptat între teatru și biserică.

Mai târziu, în liceu, am intrat într-o trupă de teatru pentru adolescenți (Nobody s Group, trupă care încă mai trăiește și de vreo 25 de ani contribuie la consolidarea unui fenomen în Bacău – teatrul făcut de liceeni). Cu spectacolele trupei participam la festivaluri de profil din țară (nu erau foarte multe atunci) și astfel intram în contact cu alți colegi de generație pasionați sau cu studenți și oameni de teatru care au început să mă inspire și să-mi dea încredere. Însă momentul când mi-a fost definitiv clar că asta vreau să fac a fost abia când am intrat la facultate. Până atunci a fost o doar dorință din ce în ce mai puțin ascunsă, un vis și un risc pe care eram dispus să mi-l asum.

După cei trei ani de actorie am descoperit un alt domeniu care a început să mă intereseze foarte mult, pedagogia. Iar astăzi consider cele două planuri ca fiind complementare și nu aș putea să renunț la niciunul dintre ele.

Deci, să se fi jucat șansele într-un mod ticluit, cum spui tu? (zâmbește)

Dacă ar fi să vorbești mai multe despre traseul tău profesional și să te cunoaștem în toată „goliciunea” ta, ce ne-ai putea spune despre provocările cele mai mari întâlnite? Care au fost?

Cred că am rezumat într-un fel traseul meu profesional puțin mai devreme și mai ales când am descris „relația” mea cu scena. Momentan nu știu și nu pot să „dezgolesc” mai mult. Încă sunt pe traseu și tot ce pot să sper este că atunci când voi fi la momentul unui bilanț să am puterea, discernământul și inspirația să le pun frumos în pagină. Îmi place mult să citesc memorii, iar scrierile oamenilor de teatru sau film mă inspiră foarte tare, mai ales atunci când vorbesc despre începuturile lor sau despre „provocările cele mari” și cum au trecut sau nu peste ele. Îmi doresc să am capacitatea să las în urmă niște memorii cu adevărat memorabile. Promit să fac toate eforturile! Până atunci (că tot suntem în perioada babelor) învăț din experiența bătrânei noastre Dochia care, scăpând de toate cojoacele, a rămas „în toată goliciunea ei” și a înghețat. (râde)

Și dacă ar fi să te cunoaștem în toată splendoarea ta, dintre momentele cele mai strălucite ce ai putea enunța?

Și splendoarea cu toată strălucirea ei reprezintă un teren minat. În improvizație am învățat că în scenă e bine să ne punem partenerii într-o lumină bună. Prin urmare îi voi lăsa pe alții să evoce momentele mele cele mai strălucite. Dacă e cazul.

Fiecare dintre noi avem modele care ne inspiră, exemple după care ne ghidăm, puncte de reper după care ne lăsăm conduși atât pe plan personal, cât și pe plan profesional. Cine te-a impactat pe tine în viața personală și a avut imbold în dezvoltarea ta?

Întotdeauna am încercat să caut la cei din jurul meu lucruri care să mă inspire și care să mă ajute să mă dezvolt. Din punctul ăsta de vedere am fost și sunt foarte egoist. Din acest motiv mi-e foarte greu să pun degetul pe câțiva, căci sunt foarte mulți. Cu unii dintre ei nici nu am schimbat vorbe (unul dintre motive fiind acela că nici nu se mai află printre noi, dar și-au lăsat gândurile scrise pe undeva, pe alții îi respect și îi admir de la distanță (din simplul motiv că viața ne-a pus în contact foarte puțin sau chiar deloc), însă reperele mele sunt cei/cele care mi-au dat încredere (încredere care s-a manifestat în foarte multe feluri) și mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Pot să spun că am avut norocul să întâlnesc astfel de oameni, deloc puțini. Și pentru nu o fac atât de des (din păcate), țin să le mulțumesc aici pentru tot!

Dar pe plan profesional, cine te-a stimulat?

Din acest punct de vedere planul profesional seamănă extrem de mult cu cel personal, de multe ori și coincide. Am foarte mulți colegi și parteneri care mă inspiră și care îmi sunt modele, atât în domeniul artistic cât și în cel pedagogic (detalii în cartea de memorii pe care am promis-o. Cu mulți dintre ei nu m-am oprit la un singur proiect și sper să am norocul să se întâlnească sau să se reîntâlnească drumurile noastre cat mai des!

Ionuț Stancovici a renunțat la o carieră în finanțe pentru a se dedica clubului sportiv pe care l-a înființat din dragoste pentru caiac. Practică din vremurile copilăriei sale sport, deși niciunul nu l-a inspirat atât de tare precum caiacul. Prin ceea ce face, simte că se menține viu și se hrănește sufletește.

Nu vrea să treacă timpul pe lângă el fără să lase urme. I-a fost însămânțat în interiorul familiei că în viață trebuie să țină cont de un set de valori și astfel nu se abate de la acestea. Pe când unii aleargă după onoruri și faimă, el se apleacă asupra copiilor care provin din medii vulnerabile, ori asupra persoanelor cu dizabilități.

Clubul Caiac SMile în 2022-2023 și-a propus să pună 1000 de persoane cu probleme motorii pe schiuri. Echipa formată din monitori cu dizabilități, asistenți medicali și kinetoterapeuți va stabili și asigura un program de inițiere în schi adaptat dinamic, stimulant și competitiv, precum și asistență și suport fizic și moral. Formularul de înscriere încă este deschis, dar până atunci omul din spatele clubului a făcut împărtășiri pentru Matricea Românească.

Să-l cunoaștem!

Ionuț, când te-ai întâlnit prima dată cu sportul și când ți-ai oferit ocazia de a avea un „date oficial” cu el?

Practic sport de mic copil. Nu cred că există activitate sportivă pe care să nu o fi încercat, dar niciunul dintre sporturile practicate nu m-au captivat la fel de tare precum caiacul.

Aveam 20 și ceva de ani când am văzut un grup de băieți care treceau caiace de slalom de cealaltă parte a malului. Am lăsat tot ce am făcut și am alergat spre ei să îi întreb de echipament și de sport. Nu mai văzusem niciodată un caiac până atunci. Am stabilit o întâlnire cu ei. Voiam să mă ducă pe rău cu ei să îmi facă o demonstrație și să mă lase să încerc, să văd dacă îmi place. Le-am spus că dacă mă atrage vreau să cumpăr un caiac de la ei. Și așa am ajuns să am primul contact cu acest sport. Nu știam sa îl controlez foarte bine. După 3 ore în care m-am chinuit și m-am luptat mai mult decât să mă bucur de experiență, în timp ce băieții râdeau de mine, am ieșit din apă și le-am spus: „Vă mulțumesc frumos, vi-l cumpăr” fără să știu, câțiva ani mai târziu, urma să câștig campionate la caiac și să antrenez lotul României de Caiac Slalom și Extrem.

Ce îți dă ție frumos pentru suflet și minte sportul?

Sportul îmi oferă tot. Acum câțiva ani am aflat că sufăr de hernie. În ciuda a ceea ce mi-au zis medicii, am continuat să fac sport și acum simt că nu mai pot să mă opresc, pentru că sportul mă menține tare și nu îmi dă voie să îi cedez acestei condiții. Pentru suflet și minte, mă ajută să mă controlez, să îmi redresez mintea. E singurul mod prin care să mă liniștesc când simt că sunt tulburat și care îmi dă imaginație și mă încarcă atunci când simt că sunt epuizat.

Care este proiectul asociației Caiac SMile și ce se întâmplă sub egida acestuia?

Sub semnătura Caiac SMile au fost și vor fii multe proiecte mari și de impact. Proiectul principal sub care se află toate este acela de a crea sportivi și oameni puternici care știu să se adapteze oricărei situații indiferent cât le permite condiția lor fizică sau psihică, fapt pentru care am început să lucrez cu oameni cu dizabilități.

Cine a fost prima persoană care te-a sprijinit când ai decis să îți deschizi un club sportiv?

Familia și în special sora mea au fost un sprijin imens în momentul în care m-am decis să fac acest pas, și încă sunt.

Ușoară sau grea a fost reorientarea profesională?

Foarte ușoară. Odată ce mi-am dat seama care este scopul și misiunea mea în viață, nimic nu m-a mai putut opri din a merge pe drumul pe care l-am găsit.

Și dacă tot am pomenit de carieră, ce te recomandă diplomele de studii și unde ți-ai lăsat amprenta? În ce domenii de lucru?

În prima parte a vieții mele academice am studiat și am activat în domeniul bancar, aproape 11 ani. După 2018 când mi-am înființat asociația am început să studiez domeniul sportiv mai de aproape și mai serios. Am făcut facultatea de sport într-un final, după alte două facultăți terminate și diverse cursuri de formare și perfecționare în caiac, schi, antrenorat și arbitraj.

Au fost voci pe lângă tine care nu te-au încurajat să părăsești domeniul financiar de lucru pentru un club care, inițial, era doar o idee?

Nu, deoarece nu am avut influențe negative lângă mine. Toți oamenii care mi-au fost alături m-au sprijinit și m-au încurajat. Iar cei care nu au crezut în mine, s-au pierdut pe drum. Puterea mea și credința mea în ceea ce fac au selectat singure persoanele care trebuiau să rămână lângă mine pe noul meu drum.

Te-ai aplecat asupra copiilor care erau crescuți de statul român sau cei care proveneau din medii vulnerabile. Cum de?

Am văzut cât bine fac prin proiectele clubului meu și câtă bucurie le aduc copiilor taberele noastre de schi și caiac în natură. Orice copil are nevoie de terapia asta frumoasă prin care să creeze și să se bucure de apă, nisip sau zăpadă așa că am hotărât să oferim această bucurie și celor mai dezavantajați, care nu își permit sau nu prea sunt scoși din centre.

Dar de la ce întâmplare a plecat și ideea de a lucra și cu cei care poartă dizabilități locomotorii?

Ideea asta mi-a venit în cap într-un mod în care multora le este greu să înțeleagă pentru că eu nu am avut nicio interacțiune fizică sau nici măcar nu îi vedeam pe stradă pe acești oameni. Asta până m-am uitat întâmplător la un film, în care soldații întorși din misiuni, care ajungeau în scaun rulant în urma accidentelor de pe front, au încercat caiacul odată întorși din misiune. Vorbeau atât de frumos despre sportul care îmi era atât de drag mie.

Spuneau că e singurul sport pe care îl practicau și se simțeau din nou normali. Odată ce se puneau în caiac, nu le mai vedea nimeni dizabilitatea pentru că erau băgați în caiac de la brâu în jos. Povestea lor m-a inspirat să fac și eu asta și am început să studiez și să mă interesez cum pot să pun o persoană din scaun rulant în caiac.

Care e diferența din a învăța pe cei care sunt pe două picioare și cei care sunt pe patru picioare?

Nu văd o diferență prea mare între cei cu probleme și cei fără. Eu îi privesc pe ei din perspectiva unui antrenor, îi văd pe toți sportivi. Mă concentrez pe lucrurile pe care ei pot să le facă, nu pe cele pe care nu pot să le facă. Dacă nu poți merge pe picioare, te pun să mergi în mâini. Lucrând cu ei, mi-am dat seama că ei chiar de asta au nevoie, să fie văzuți pentru ce sunt capabili să facă. Mulți dintre sportivii mei în scaun duc viață mai activă decât cei care sunt sănătoși, pentru că totul pornește de la mentalitatea și de la voința de a trece peste orice obstacol pentru a învăța un sport nou.

Îți trebuie curaj ca instructor să lucrezi cu persoanele cu dizabilități sau de ce ingrediente ai nevoie ca să te apleci asupra lor și să-i integrezi în acest sport?

Dacă mă întrebi pe mine, ai nevoie de curaj pentru orice noutate pe care îți dorești să o faci. Curajul e important , dar nu mai important decât răbdarea, compasiunea și nebunia de a crede că orice lucru care nu s-a mai realizat până acum nu este imposibil.

De unde atâta bunătate în tine, Ionuț? 

De unde am și puterea, de la Dumnezeu.

Ai văzut bunătate și la oamenii de lângă prin faptul că ai avut nevoie de sprijin pentru a cumpăra scaune pentru persoanele cu dizabilități? Cum ai simțit tu asta?

Orice ajutor pe care îl primesc din partea oricui este foarte important și mă bucură enorm de mult. De la partenerii care se implică financiar, până la oamenii de pe pârtie care sar să ne ajute dacă văd vreun monoschi căzut. Faptul că alți oameni rezonează cu misiunea mea și au în ei puterea și voința de a face bine celor din jur îmi dă energie pentru a continua să fac ceea ce fac și siguranța că proiectele Caiac SMile vor continua să se multiplice și să se extindă peste tot în țară.

Simți că România este pregătită să sprijine din toate punctele de vedere sportivii cu dizabilități? Sunt sprijiniți cei în această situație? Există accesibilitate?

Eu zic că lucrurile merg spre bine. Nu stau să mă uit spre ceea ce nu se face la noi sau nu e accesibil pentru noi. Eu îmi cresc sportivii să se adapteze oricăror condiții. Dacă nu au lift sau rampă, vreau să fie destul de puternici să coboare sau să urce în cărucior scările. Toți sportivii mari și de succes au început cu ce au avut indiferent de condiții. Cu cât ei devin mai tari și mai vizibili, se autosesizează cei responsabili pentru locațiile în care ei merg. Pentru asta ei trebuie să aibă curajul de a ieși afară. Pentru ca lumea să îi ajute, trebuie mai întâi să îi vadă.

Un interviu savuros cu un maestru al cuvintelor, din care avem foarte multe de învățat, dacă știm să citim printre rânduri. Despre magia cuvintelor și povești, despre publicitate și creativitate din perspectiva lui Costin Zisu, copywriter.

Costin, ai terminat filosofia, dar viața te-a dus într-o altă direcție. Ești copywriter – ce te-a determinat să o iei pe acest drum?

Era un moment ciudat în viața mea. Se poate spune că eram la răscruce. Pe de o parte, facultatea nu avea ce să-mi ofere în plus. Am învățat, am dezbătut, am făcut cercetare, am ținut prezentări și chiar am cochetat cu predatul. Dar pe de altă parte, simțeam că pot să fac ceva mai mult, mai liber, mai cu spirit de aventură. Așa m-am pus în fața galeriei cu meserii și am tras lozul de copywriter. M-am înscris la Școala ADC și restul e istorie. De atunci scrisul mi-a devenit carieră.

Spus într-un mod cât mai simplu, ce înseamnă să fii copywriter? Pentru cei care nu știu.

Un copywriter este scriitorul care face arta vânzării în scris. După Ogilvy e o parte poet, o parte ucigaș și cuvintele lui mereu te îndeamnă să faci ceva. Cred că cu toții am fost ”victima” (permite-mi licența poetică) unui text bun în viața asta.

Fiecare persoană are propriul stil de a scrie, tu cum l-ai descrie pe al tău?

O să las cititorii să-și formeze propria opinie. Dacă Nietzsche făcea filosofie cu ciocanul, pot spune că eu am două instrumente care îmi ghidează scrisul.

Primul este un laser lingvistic așa cum îl descrie Nichita Stănescu în Necuvintele sale. Mă ajută să despic sensurile cuvintelor și să spun ceea ce vreau să spun, cum vreau să spun.

Al doilea este detectorul de prostii al lui Hemingway. Este o unealtă care pune limitele bune ca să știu că nu bat câmpii. Scrisul este disciplină, trebuie să știi când pui punct.

Împreună cele două îmi permit să lucrez cu seriozitatea unui copil când se joacă. Cred că o scriu despre asta.

Într-o lume într-o continuă schimbare, în care suntem expuși la nenumărate mesaje, mai crezi în puterea poveștilor?

Dar cum să nu? Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de povești. Ne-au adus împreună, ne-au învățat lecții din trecut și ne-au făcut să zâmbim. Bucuria primilor oameni în fața unei picturi rupestre este aceeași cu a puștilor care se uită pe TikTok. Pentru că ambii stau în fața unei povești și povestea merge mai departe prin fiecare din noi. Înainte era prin viu grai, mai nou cu un like, un share și un follow.

Care crezi că sunt elementele care fac o poveste să fie bună, să îți capteze atenția, să vrei să descoperi și următorul pas, să te facă să te gândești la ea și după ce ai descoperit-o aparent?

O poveste bună te face să nu te simți singur. Spune o experiență atât de reală aproape că ești acolo. Simți cum cu vântul îți trece prin păr, știi locul și auzi cum personajele capătă voce în mintea ta. Poveștile alea bune te ajută să te înțelegi și să înțelegi.

Cum îți alimentezi creativitatea? Din ce îți iei inspirația?

Creativitatea nu e pretențioasă, se hrănește cu orice. Chiar și cele mai mici lucruri pot să-ți dea o idee. Provocarea este să le vezi și asta se antrenează în timp.

Dar pentru mine, personal, oamenii sunt cea mai mare sursă de inspirație. Pentru că sunt imprevizibili și niciodată nu știi cum te uimesc. Iar la finalul zilei pentru oameni scrii, așa că e bine să te uiți la ei înainte să te pui în fața unui doc proaspăt deschis.

Cum depășești momentele în care simți că ești în pană de idei? Există pană de idei?

Am avut la pene de idei de mi-au sărit toții fulgii. Fac parte din proces, ce pot să zic. Trebuie să scrii până când simți că devine imposibil. Când nu mai găsești nici măcar un cuvânt potrivit, când nu poți să te mai exprimi și crezi că ai stricat totul. Dacă ești acolo, nu mai poți să te întorci și nu există rețete. Trebuie să scrii până când îți iese și o să fie mai ușor. Apoi o să fie iar imposibil și o iei de la capăt.

Ce te atrage la jobul tău? Care este acel element care continuă să te cucerească la nesfârșit?

Este un job care rezolvă probleme reale și chiar ai ocazia să vezi asta. Desigur, sunt momente în care faci lucruri aparent mici – newsletter cu tine vorbesc – dar și astea rezolvă ceva… cel puțin așa mi s-a spus.

Dar îmi place să scriu. Îmi place la nivel mecanic, de la alegerea cuvintelor, la găsirea unui sens nou, la încercarea de a spune 10 lucruri odată. Dacă îmi dau brief singur că trebuie să fac 3 urări de ziua cuiva și să o aleg pe cea mai bună, cred că-mi place să scriu.

Cum devii copywriter?

Aplici pentru job. Ești acceptat într-un final. Rămâi dacă îți place.

Sunt multe campanii publicitare care îți poartă semnătura și sunt sigură că pe fiecare o îndrăgești. Cu toate acestea, sunt și mai sigură că ai câteva preferate. Care sunt campaniile care ți-au intrat la suflet?

Hai că nu sunt chiar atâtea sau poate cine știe? Dar dacă este vorba de preferate. Of, greu este să alegi între copii. Dar de dragul tău fac un pic de discriminare creativă.

Încep cu conceptul de decorații pentru mall-ul Promenada. A fost primul meu succes, așa m-am angajat. Ideea era așa: drumul tău de sărbători începe la Promenada. Am împărțit mall-ul în zone tematice în funcție de momentul de cumpărături în care te aflai și am semnalat asta cu litere volumetrice care arătau într-un mare fel. În plus, am împânzit centrul comercial cu casete luminoase cu mesaje corporatiste reinterpretate cu ocazia sărbătorilor. De exemplu CTA (call to action) a devenit CALL TO ACASĂ.

Alt proiect drag mie, printre altele, a fost momentul în care a trebuit să botez un burger pentru Hard Rock Cafe București. Așa a apărut Hard Rock Bulivar pe meniu, cel mai românesc burger lansat de 1 decembrie. Numele vine de la replica celebră din Caragiale ”La bulivar, birjar!” și evocă umoristic acel dichis al micului Paris. Cred că încă se mai poate comanda.

Care este campania (globală) preferată și ce o face atât de specială?

Este o reclamă veche pentru Guinness. Surfer se numea. A fost lansată prin ’99. Felul în care BBDO London a reușit să dramatizeze sloganul faimoasei beri este de-a dreptul biblic. Are cai care ies din valuri, atât zic. Hai cu search-ul!

Care-i visul tău?

Să fiu liber să spun ce am de spus în felul meu. Să fiu mereu acolo pentru prietenii mei. Să fiu om.

Ce te-a învățat filosofia – care este acel element care simți că are o influență constantă în jobul tău actual?

Cel mai bun lucru pe care te învață filosofia este să faci research. Mai pe românește, cum să te documentezi despre orice. Îți dă acea gândire critică care mereu te conduce spre întrebările alea bune și de acolo concluziile le tragi singur.

Și ce te mai învață filosofia este să fii „”avocatul diavolului”. Adică să susții un punct de vedere cu care nu ești neapărat de acord cu scopul de a-l înțelege mai bine. M-a ajutat foarte mult la job, în special când subiectul mi-era străin sau nu prezenta vreun interes deosebit.

Dacă ai putea să schimbi acum un element din piața de publicitate din România, care ar fi? Ce ai face altfel? Ce ai vrea să vezi mai des?

Mi-ar plăcea să văd mai puțină frică și mai mult curaj. A ajuns să ne fie frică să vorbim ca oamenii și intrăm în exprimări clișeistice sau patetice. Și ne mirăm că o să ne ia AI-ul job-urile?

Și cer puțină credință. Da, credință în puterea unei idei și mai puține cârje tehnologice. Click-uri, impresii, ROI, AR, AI, VR și alte cuvinte goale sunt de domeniul algoritmilor. O idee creativă aduce valoare reală și dacă crezi cu adevărat în ea, poate schimba ceva.

Fiecare om își spune ceva care-l determină să meargă zilnic mai departe, care-l motivează și care-i dă un sens vieții. Al tău care este?

”Omul nu este făcut pentru înfrângere, un om poate fi distrus, dar nu poate fi învins”.

– Hemingway, Bătrânul și Marea

Dascălii sunt cei care pun lumină în drumul cel mai important pe care-l parcurge un elev în viață, cel al dragostei pentru carte. Ei sunt cei care răspândesc flacăra caldă a învățăturii. Pun și apă constant la rădăcinile lor ca să crească frumos și armonios. Nu uită să adauge dragoste, multă dragoste precum presară învățătoarea Marinica Achiței, care se află printre copii, în mijlocul lor, de când a terminat la rându-i prima etapă de studii, pe domeniu, în Iași. Tot în Iași predă, la Școala „Vasile Conta”, din 1992.  

A înțeles că odată ce a ales să îmbrățișeze această meserie, nu poate să stea cu mâinile la spate. A trecut prin etapa în care credea că temele lungi, în cantitate mare, dar și a predării rigide pot fi instrumentele perfecte prin care te poți impune în fața elevilor. Copiii i-au schimbat percepția asupra actului educativ. Clasa a III-a, Cercetașii Inventivi, sunt elevii din prezent ai învățătoarei care zilnic învață lecția iubirii, fericirii, empatiei, a colegialității, a stării de bine. Ceea ce fac împreună, îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

Marinica Achiței este și coordonatoarea inițiativelor „Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă” în cadrul Academiei de Bine condusă de Cătălin Stoica. La Iași, în acest weekend, sub egida acestui proiect, vor fi două zile foarte antrenante unde sunt invitați să participe gratuit la workshop-uri atât cadre didactice, cât și părinți care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, cât și acasă și care să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă. Mai multe, în interviu!

Care este frumoasa poveste a escapadei academice?  Sunt puțini sau mulți ani buni de când vă aflați printre copii?           

Interesantă asocierea ,,escapada academică”. Dacă ne gândim, că eu sunt dintre acele cadre didactice care au ajuns la catedră imediat după absolvirea liceului și mai ales, într-o perioadă de intense transformări sociale și politice, ale anului 1989, poate fi considerată o ,,escapadă academică” debutul meu în învățământ.

Ce a stat la baza alegerii acestei meserii?

Asta m-au întrebat și Cercetașii mei. Mă număr printre fericiții copii, cărora mama le-a ales ,,meseria” și chiar s-a întâmplat să-mi placă. În clasa a șasea am pășit pentru prima dată în Liceul Pedagogic ,,Vasile Lupu” și am rămas până am ajuns la catedră. Și de atunci, în fiecare zi, în fiecare an, cu fiecare generație, am tot scris povestea profesorului, dar mai ales a omului din spatele profesorului.

Să facem un exercițiu: cum sunteți ca dascăl?

Sunt un dascăl căruia îi place să se reinventeze, să ajungă la sufletul copiilor și să le facă și lor, vocea auzită.

Recunosc, nu am fost mereu așa. Am stat și eu, o perioadă, în șabloanele ,,temelor lungi”, a ,,predatului rigid”, am crezut și eu că nota este cea mai bună salvare când vine vorba de autoritatea unui profesor.

Dar, în timp, mi-am coborât privirea și am privit cu mai multă atenție ochii și sufletele celor pe care-i aveam în clasă și am descoperit, că uneori umerii aceia firavi duceau poveri mult mai grele, iar rostul meu nu era de a-i mai adăuga una sau de ,,a-i tăia aripile”.

Prezentați-ne câteva aspecte esențiale care definesc relația cu elevii.

Cea mai bună definiție ar fi: ,,Gândesc cu sufletul în CLASA ÎN CARE EU MĂ SIMT EU”. Da, la noi în clasă, fiecare este pus în valoare, iar starea cu care venim și plecăm de la școală, se citește pe chip și poartă numele ,,FERICIRE”.

Care este profilul elevilor de la clasă? Ce clasă aveți în acest an școlar?

Clasa noastră se numește CLASA CERCETAȘILOR INVENTIVI și este clasa a III-a.

Dacă ar fi sa fac un profil al clasei, aș spune că este clasa în care fericirea, îmbrățișările, starea de bine, fac parte din rutina zilnică. Este clasa pe care cel mai bine și-au definit-o ei: ,,Suntem 32 de Cercetași care vor schimba viitorul, în clasa noastră nu sunt doar 32 de corpuri care vin la școală, ci și 32 de suflete”.

În ce școală predați, de cât timp și ce semnifică pentru suflet unitatea în care vă practicați meseria?

Profesez în Școala Gimnazială ,,Vasile Conta ” din 1992, pot spune că am evoluat profesional, în această școală. Ce semnificație are pentru suflet…Îmi place întrebarea! Faptul că un elev, din prima promoție din această școală, îmi este coleg de cancelarie, iar actualii elevi, Cercetașii Inventivi își doresc să doarmă măcar o zi în școală sau, că au îmbrățișat de cum au auzit prima dată ideea ,,Școlii de fericire la școală”, cred că este cel mai potrivit și complet răspuns.

Care sunt cele mai importante probleme care vă pun piedici în actul educațional?

Atunci când ai un colectiv de elevi și părinți ca al nostru, problemele se transformă în oportunități de învățare și împreună, căutăm cele mai bune soluții și strategii didactice. Dar, mai ales, suntem preocupați în permanență să accesibilizăm conținuturile, să le vedem aplicabilitatea în practică.

,,Cum putem folosi informația, în viața de zi cu zi?” este întrebarea care încheie fiecare oră de curs.

Credeți că Școala trebuie și/sau poate să educe?

Cred cu convingere, în ideea că Școala/ educația nu se rezumă doar la o clădire în care se desfășoară procesul instructiv-educativ. Cel puțin, nu așa o văd eu și nici elevii mei nu o privesc așa. La noi, fiecare oră este abordată transdisciplinar, iar ora de Educație civică este mereu prezentă, deoarece atitudinea, valorile morale sunt inseparabile. Textele de la limba română sigur au și niște valori morale, o învățătură care face trimitere la ora de civică.

Îi pregătim suficient pe copii pentru viață în accepțiunea dvs.?

Eu vorbesc din punctul meu de vedere și al Cercetașilor Inventivi.

Da. Ceea ce facem noi la clasă , îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

Pot spune cu convingere, că elevii pe care-i îndrum, sunt echilibrați emoțional, au curajul să-și spună opiniile, știu să aducă argumente logice și mature atunci când părerea  nu coincide cu a colegului.

Proiectele de antreprenoriat social ,,Porția de sănătate”, ,,Stil de viață sănătos” , ,,Design Futures”, realizate ca urmare a parteneriatului cu Asociația AllGrow, Podcasturile ,,Pauza mare”, ,,Camp-urile virtuale ” din perioada școlii on-line, sunt dovezile reale ale faptului, că Cercetașii inventivi au încredere în potențialul lor.

Unde ar trebui să fie schimbarea? Să înceapă de la nivel macro sau micro?

,,Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, este motto-ul care m-a ghidat și mă ghidează în tot ceea ce fac.

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi, cu a vedea ce se ascunde dincolo de cuvinte, de a vedea strălucirea din ochii și sufletul fiecărui copil. Și da, eu cred că schimbarea începe și de la nivel micro. Iar elevii mei, așa cum gândesc și acționează, sunt sigură că vor face lumea mai bună.

Sunteți coordonatorul proiectului „Școala de fericire la școală”. De ce ați ales să fiți coordonatorul proiectului? Ce a stat la baza motivației de a vă implica astfel? 

De fapt, nu sunt coordonatorul proiectului ,,Școala de fericire la școală”. Conceptul acesta îi aparține lui Cătălin Stoica. El l-a creat și implementat prin școli, în cadrul Academiei de Bine, iar noi am rezonat foarte mult cu ideea, care a venit firesc, ca o definiție a tot ce făceam  la clasă. Mie mi-a revenit coordonarea noului concept, aceste două conferințe ,,Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă”.

Cercetașii Inventivi sunt magici și s-au făcut mereu cunoscuți. De aceea, de câte ori am avut ocazia, i-am pus în valoare. Așa s-a întâmplat și de această dată. În septembrie, am ales să particip la un workshop al Academiei de Bine, ,,Școala de fericire la școală”. Mi-a plăcut denumirea și am vrut să văd dacă mai am vreo noutate de dus Cercetașilor.

Povestind despre activitățile pe care le făceam noi la clasă și despre cât de minunați sunt elevii mei, am reușit să convingem Academia de Bine să vină la Iași, la invitația Cercetașilor. Și, în decembrie, timp de trei zile, Școala de fericire la școală, a fost nu numai în cele 4 școli, în care s-au desfășurat ateliere pentru elevi, profesori și părinți, și-a găsit loc și în sufletele celor prezenți.

Cum implementați concret în rândul elevilor? Ce fel de activități desfășurați? Sub ce forme? Individuale sau în echipă?

Activitățile noastre sunt diverse: de la activitățile cu abordare transdisciplinară, orele de curs, la activitățile extrașcolare, proiecte de antreprenoriat social, podcasturi. Toate acestea pun în valoare fiecare copil din clasa noastră, fiecare este bun la ceva, fiecare are emoțiile lui, urcușurile și coborâșurile firești, dar și momentele de strălucire.

Creștem împreună, învățăm unii de la alții, evoluăm spre cea mai bună versiune a noastră, umană și profesională. Da, sunt un cadru didactic care învață de la elevii săi!

Cât de importantă este bunăstarea elevilor în școli?

Este starea fără de care noi nu am concepe orele petrecute la școală. Starea de bine este o stare firească, la noi în clasă.

Fiecare își cunoaște plusurile și minusurile, și le acceptă, le îmbunătățește, ne bucurăm de reușite/ de progresul cât de mic al colegilor, punem accent pe exemplul pozitiv, excludem critica, căutăm să vedem ce este de îmbunătățit, atât la nivel cognitiv cât și emoțional.

Atrage atmosfera prietenoasă în sala de clasă rezultate mai bune?

Da! Faptul că poți să spui ce simți, pentru că știi că atunci când ai nevoie de ajutor, îl găsești, să ieși la tablă, să-ți ,,permiți ” să greșești știind că nimeni nu râde de tine, să ți se dea șansa să fii mâine, mai bun decât ai fost astăzi, conduce la încredere în sine, la echilibru emoțional și implicit, la progres și ,,rezultate mai bune”, pe care și le dorește fiecare.

Consider că primii ani de școală, debutul școlarității sunt foarte importanți pentru evoluția viitoare a fiecărui copil, atât ca elev cât și ca viitor adult. Traumele copilăriei  urmăresc și viitorul adult.

Ce se întâmplă mai exact pe 11 și 12 februarie la Iași? Este prima dată când aduceți acest proiect în orașul nostru?

O să încep cu ultima întrebare. Da, este prima dată când aducem ,,Școala de fericire…” într-un astfel de concept, iar orașul nostru este ,,primul beneficiar” al acestuia.

Până acum, acest tip de activități inițiate de Cătălin Stoica și Academia de Bine, se desfășurau sub formă de ateliere, în diferite școli/ orașe din țară. Așa s-a întâmplat și la Iași, în decembrie.

Evenimentele de pe 11 și 12 februarie au venit ca o materializare a dorinței unor părinți și profesori, care au rezonat cu ,,starea de bine și fericire în școală” și au dorit ca aceasta  să ajungă la cât mai multă lume și să poată ,,fi luată și acasă”.

Pe 11 februarie, în Sala Eminescu de la Grand Hotel Traian, se va desfășura un workshop facilitat de Cătălin Stoica și Alexandru Chiru, pentru profesorii care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă.

12 februarie, este ziua dedicată părinților. În aceeași locație și același interval orar, se va desfășura workshop-ul ,,Școala de Fericire Acasă”, o activitate interactivă în cadrul căreia părinții vor descoperi cum pot să relaționeze mai bine cu copiii, care este importanța inteligenței emoționale și sociale și cum pot descoperi cele mai valoroase metode de comunicare și motivare a copiilor, dar și care este influența tiparelor comportamentale asupra evoluției fiecăruia dintre noi.

Este Iașul pregătit de astfel de conferințe? Îmbrățișează profesorii și părinții astfel de participări? Cum simțiți acest freamăt la nivel local?

Și da și nu.

Ca de fiecare dată, ceea ce este nou, te scoate din zona de confort și în primă instanță, te obligă să privești cu scepticism o astfel de inițiativă. S-au înscris oameni din localități mult mai îndepărtate de Iași (Pitești, Bacău, Piatra Neamț), care au demonstrat că atunci când îți dorești să începi schimbarea de ,,la tine” distanța nu este un impediment. La polul opus am auzit și remarca ,,Eu știu să-mi educ copilul, n-am nevoie să-mi spună altcineva”.

Însă, cu toate acestea, s-a simțit nevoia unei astfel de inițiative , ,,copiii ne împing de la spate” și ne obligă să privim viața/ viitorul prin ochii și sufletul lor.

Așa mi s-a întâmplat și mie, când am decis să-mi asum această responsabilitate/ provocare și să organizez cele două evenimente gratuite, la Iași. Mulțumesc pe această cale parteneriatului real școală-familie de la nivelul colectivului de părinți din clasa mea. Acest proiect nu are finanțare, iar activitățile din decembrie și cele de acum au reușit să se materializeze datorită unor părinți care au înțeles, că dacă ne dorim o schimbare, nu trebuie să așteptăm un ministru, un guvern. Schimbarea poate să înceapă și de jos și depinde de fiecare dintre noi, iar starea de bine, fericirea vine în primul rând din interior.

V-ați gândit ca anumite activități să fie deschide către participarea și a părinților? Am înțeles bine că duminică este ziua dedicată lor?

Da, duminică este ziua dedicată părinților. Ba chiar am putea spune că ,,Școala de Fericire Acasă” a fost/ este cadoul pe care Cercetașii Inventivi, Cătălin Stoica, Alexandru Chiru și Academia de Bine îl oferă tuturor părinților care își doresc o relație cât mai bună cu copiii lor, o redescoperire a copilului din fiecare dintre noi.

Este ca o călătorie în trecut (copilăria adultului) ghidată de prezent (copiii de astăzi) și orientată spre viitor (copiii de astăzi, adulții de mâine).

Vă așteptăm să ne fiți alături în această călătorie!

Indiferent dacă demersul profesional i-a fost unul liniar sau nu, tânărul Radu Secuiu promite mult și multe. Semințele timpurii în antreprenoriat au fost semănate când încă nu făcuse 30 de ani, iar convingerile cu care merge la braț zilnic pentru a se menține în domeniul afacerilor sunt cele care vor să facă diferența dintre succes și eșec.

S-a întors din Italia după 12 ani în care, pe lângă studii, și-a urmat și pasiunea pentru fotbal. Atunci când visul de a deveni fotbalist i-a fost furat de un accident ce l-a împiedicat definitiv să se întoarcă pe teren, s-a lăsat adoptat  de italieni lucrând pentru ei în armată pentru o perioadă determinată.

Patriot fiind, Radu s-a întors în țară. Crede cu tărie că domeniul de business de la noi este în continuă dezvoltare și drept urmare leagă parteneriate sănătoase pe termen lung. A încercat chiar și în politică, la Piatra Neamț, de unde își are rădăcinile, la 26 de ani onorându-l rolul de cel mai tânăr consilier local de reședință de județ din România. Acolo poate ar mai avea de demonstrat, dar până atunci contribuie la dezvoltarea și creșterea orașului său natal, pe lângă firmele pe care le administrează. De curând, a obținut licență pentru a deschide un radio în Piatra Neamț, după un deceniu jumătate în care nu s-au mai dat licențe în radio. Să-l cunoaștem!

Ce îți place la tine, Radu?

Sinceritatea, loialitatea, faptul că sunt punctual și de cuvânt. Întotdeauna de bună credință când interacționez cu partenerii de business, căutând să leg parteneriate sănătoase pe termen lung.

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Cu toții avem și defecte. Nimeni nu e perfect. Să dau unul ca exemplu pe care îl port aproape zilnic cu mine  este faptul că eu conduc extrem de repede.

Cum te găsesc în momentul prezent? Cu ce îți ocupi mintea?

Dezvoltarea radioului, al proiectului Media 1 și căutând noi soluții parteneriate de business.

Sufletul tău cum arată?

Sufletul e curat, liniștit, dinamic în anumite momente.

În jurul căror valori guvernezi, Radu?

Respect, corectitudine, loialitate, bună credință, convingeri pe care le-am însușit în interiorul familiei mele și căreia îi mulțumesc totodată pentru tot ce m-au învățat.

Dacă ți-ai defini traseul profesional, ce cuvinte ai alege?

Anevoios, greu, dar sunt dovada clară că perseverența și munca întotdeauna înving și te duc pe culmile dorite. Nu o să fac niciodată pași înapoi, iar deviza mea este merg înainte, să nu ocolesc obstacolele, ci să le înfrunt. Atunci când dau nas cu oportunitățile, am înțeles că trebuie le îmbrățișez. Din fiecare experiența a mea am învățat și sunt o parte din tot ce am cules până acum.

A fost dificilă reorientarea profesională?

Da. Datorită examenelor pe care viața ni le aduce și cu care viața ne încearcă, mi-a trebuit puțin timp să accept că trebuie să o iau pe alt drum și să nu merg pe plan sportiv, în urma accidentării fiind nevoit să renunț la cariera de fotbalist, axându-mă pe business. Nu a fost un traseu care a curs. Mi-am urmat visul până când nu am mai putut fizic, apoi am fost voluntar în Armata Italiei și am acumulat experiență în cadrul brigăzii de Parașutism Folgore, departament special al Armatei Italiene. În România, când am revenit, mi-am pus amprenta și în politică până să îmi manageriez propriul business.

Și dacă tot am amintit de „escapada” ta profesională, nu a fost una liniară. Ai încercat să îți faci o carieră în fotbal după cum te-au purtat visele din copilărie. Apoi, ți-ai pus amprenta în armata militară din Italia, ca pe urmă să te îndrepți spre o carieră politică. A fost vorba despre nehotărâre sau despre a prinde experiență?

Întotdeauna am vrut să fac altceva față de ce fac cei din jurul meu, să experimentez, să învăț din orice experiență, sa cresc pe toate planurile. Poate a fost un joc ticluit de către viață, pentru că sunt împăcat cu tot ceea ce am întreprins și cu tot ceea ce fac în prezent.

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație acum, în care domeniu te-ai întoarce? Unde crezi că mai aveai de demonstrat?

În politică, dar toate la timpul lor, never say never.

În prezent, ești antreprenor. Te-a ales antreprenoriatul sau tu pe el?

El pe mine, dar simțeam acest spirit din copilărie. Mi-au plăcut mult oamenii care au reușit în business. Îi urmăream, ma bucuram odată cu ei, de succesul lor și-mi repetam că într-o zi voi simți acest sentiment de reușită și că voi fi la locul potrivit, acolo unde consider că merit să fiu și anume un antreprenor de succes și un bun partener de business pentru cei cu care interacționez.

Cât de mult te onorează acest rol și cât de mult îți place?

Enorm. Îmi place să ajut, îmi place să inspir și să ofer încredere și siguranță, îmi place să fac oamenii să fie mândri de mine, că mă cunosc, că lucrează cu mine, să știe că se pot baza pe mine și să învățăm unii de la ceilalți pentru a fi din ce în ce mai buni pe domeniile noastre de activitate. Anturajul e foarte important, te ajută să crești sau te poate distruge. Trebuie să îți alegi oamenii din jurul tău cu mare grijă.

Cum ai putea descrie mediul de business din România și cum îl vezi în viitorul apropiat?

În continuă creștere și dezvoltare. Spre digitalizare, tehnologie. Încep să dispară țepele, țeparii, oportuniștii și să primeze oamenii de business serioși, cu bune intenții și care gândesc la investiții și parteneriate de durată.

O întrebare clișeică acum, dar ce înseamnă succesul pentru Radu Secuiu?

Succesul pentru mine e fericirea celor care mă înconjoară și-mi sunt aproape. Să fiu sănătos și să mă dezvolt alături de parteneri serioși și cu perspectivă.

Ai abia 33 de ani. Promiți mult și multe. Cu ce îndrumare vii pentru generația de azi?

Să investească în ei, să se educe, să crească frumos, sănătos pe o temelie încununată de valori și principii sănătoase. Seriozitatea și perseverența e cheia succesului.

Ești născut sub zodia leului, nu știu dacă ușor sau greu de descifrat. Puternic, onest, cu stofă de lider și conducător, care se perindă în jurul familiei, cu păreri care contează pentru cei din jur. Și totuși, cine nu este Radu?

Radu nu este oportunistul de serviciu sau cel dispus să facă compromisuri care ar denigra imaginea personală și ar dezamăgi așteptările familiei, ale prietenilor și  ale partenerilor de business.

Sportivul Sergiu Bejan este un colecționar de merite și medalii. Este unul dintre canotorii care pune România pe harta sportului. A încheiat anul ce tocmai a trecut cu bucuria și mândria de a fi devenit, alături de colegul său, primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de campioni mondiali din istoria canotajului românesc.

Sergiu s-a născut cu o ambiție ieșită din comun, deși viața de vâslitor nu i s-a arătat ca fiind una ușoară. În spatele unui rezultat, stau palme muncite. Oricum e, nu dă înapoi. Se antrenează șapte zile din șapte departe de casă, pe hotarele altei țări, dar a înțeles că un sportiv care face performanță precum el și care își dorește să atingă cele mai înalte culmi, nu are încotro decât să se lase condus de aceeași motivație cu care a început, mai exact când abia ajunsese la prima carte de identitate. Ce l-a învățat sportul pe care-l practică și care este dorința cea mai arzătoare legată de el, aflăm direct de la sursă!

Sergiu, unde te găsesc în prezent?

Ce repede trece timpul! Parcă ieri povesteam despre cum decurge cantonamentul din Italia și despre așteptările pe care le am de la 2022. Iată-ne după un an fantastic, tot la Piediluco pregătindu-ne pentru anul care tocmai a început.

Ce ai luat frumos cu tine din 2022?

O să-mi reamintesc cu dor, drag și bucurie toate momentele pe care mi le-a oferit acest an fabulos. Ce am înmagazinat în acest an? Învățătura că viața ne poate surprinde fix atunci când te aștepți mai puțin și faptul că la un moment dat vei fi răsplătit pentru efortul pe care-l depui zi de zi.

Cum vrei să scrii 2023?

La începutul anului trecut, nu aveam habar cum se va termina, ce rezultate voi obține, dar ceea ce știu cu certitudine este faptul că am dat totul ca să fiu mulțumit la finalul antrenamentului. Îmi doresc să fiu sănătos, să reușesc să trec peste toate momentele dificile și am încredere că totul se va termina fix așa cum trebuie sau de ce nu, poate chiar mai bine.

Cum arată sufletul tău? În ce perioadă a vieții te găsesc?

Consider că sufletul îmi este la fel de frumos precum anul trecut. Am avut parte de multe experiențe pe toate planurile. Unele de vis, altele mai puțin plăcute, că așa este în viață precum valurile peste care vâslim zi de zi. Sunt bucuros, dar mai am de vâslit, atât în viața personală, cât și în cariera sportivă, până voi ajunge să mă simt împlinit cu adevărat.

Cât de mult te onorează locul și rolul pe care l-ai obținut în societate?

Aș spune că modestia este un cuvânt care mă caracterizează, de aceea am încercat să fiu tot eu. Același Sergiu cu care poți povesti, glumi și împărtăși experiențe indiferent de rezultatele pe care le-a obținut. Educația pe care am primit-o de la părinții mei mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ și prin fiecare loc prin care pășesc, să las loc de „Bună ziua!” . În același timp, încerc să mă bucur de aceste clipe unice din viața mea.

Sergiu, cu ce noutăți vii către noi? Care sunt ultimele titluri pe care le-ai obținut și unde?

Am pășit în 2022 cu dreptul, dacă pot spune asta. La Memorialul Paolo D’Aloja din Italia am obținut 3 medalii de aur în luna Aprilie. A urmat prima competiție mai importantă din an, Cupa Mondială din Elveția, Lucerna unde împreună cu Marius Cozmiuc ne-am clasat pe locul 7.

Ne-am întors la Snagov, unde am început pregătirea pentru Campionatul European din Germania, Munchen acolo unde am cucerit titlul european împreună cu Marius. Fericirea a trecut repede pentru că urma o perioadă intensă, dar scurtă până la Campionatul Mondial din Cehia, Racice.

Ajungi în luna Septembrie, Marius Cozmiuc și cu mine am trecut primii lunia de sosire astfel devenind primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de CAMPIONI MONDIALI din istoria canotajului românesc. Mândria a fost una de nedescris și sentimentele trăite acolo nu vor fi uitate curând.

Luna Octombrie a venit cu un proiect de suflet. Lansarea proiectului „ARIPI” în colaborare cu Diana Turcu și o mulțime de oameni frumoși care au stat în spatele pregătirii acestui eveniment. Cartea intitulata ” ARIPI” a ajuns în 15 grădinițe de stat din județul Cluj, astfel în momentul de față acești copii se pot bucura de un material didactic pentru studierea păsărilor fotografiate de mine de câțiva ani încoace. Așadar, anul 2022 a fost plin de momente memorabile!

Te-ai gândit atunci când erai la începuturile sportului pe care-l practici că vei ajunge să îmbrățișezi atât de multe diplome, titluri pe care le porți mândru, garantat?

Cu siguranță nu m-am gândit la numărul lor, însă știu sigur ca mi-am dorit să am și eu. Văzându-i pe colegii mai mari care tot primeau trofee și diplome la diferite evenimente, dorința m-a făcut să nu mă opresc nici până în ziua de azi.

Care este dorința ta cea mai mare legată de sportul pe care îl practici?

Îmi doresc să reușesc în continuare să mă surprind pe mine și cel puțin până în 2024 la Jocurile Olimpice de la Paris, să strâng cât mai multe amintiri frumoase demne de povestit nepoților.

Ce îți oferă sportul? Ce te-a învățat până acum?

Un lucru pe care îl apreciez este fără doar și poate disciplina. Sportul de performanță te pregătește atât pentru cariera sportivă, dar mai ales pentru viața de după aceasta. Pe de altă parte, mi-a oferit prietenii, învățături, perspective noi, bucurii, momente triste care ne întăresc și ne ajută să mergem mai departe. Și unul dintre cele mai importante lucruri, oportunitatea de a reuși să-mi fac familia mândră de mine!

Cât de dur este acest sport și nu se vede?

Sportul de performanță este dur în general. Aici putem vorbi de aproape orice ramură sportivă. Fie că stai în cantonament sau ești acasă cu familia ,dar mergi la antrenamente cu echipa, există într-o oarecare măsură niște sacrificii pe care le faci.

Eu cred că atunci când îți dorești cu adevărat să cucerești cea mai strălucitoare medalie, duritatea sportului pe care îl practici o resimți mai puțin. Cu cât totul este mai greu, cu atât plăcerea și mândria de la final este mai mare. Iar dacă stăm să o gândim altfel, este ceva ușor în viață? Nu prea.

Dacă nu ar fi fost performanța în canotaj, oare cu ce ți-ai fi ocupat viața? Când erai mic, ce visai că o să devii?

Am o vagă bănuială că era ceva legat de sport. În clasa a 8 a, am jucat handbal la echipa școlii și pe vremea aceea chiar mă prinsese. Mă duceam cu drag la antrenamente și îmi plăcea spiritul de echipă pe care-l descoperisem acolo.

Care sunt planurile unui tânăr care guvernează în jurul a ceea ce face?

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, așadar în linii mari aștept Jocurile Olimpice de la Paris și descopăr natura prin obiectivul aparatului de fotografiat. Îmi doresc să fiu sănătos, apoi le fac pe toate la timpul lor.

Cu ce alte atribuții mai jonglezi în societate?

Viața sportivă îmi ocupă o mare parte din timp. Din când în când, mai ies la fotografiat, mă revăd cu prietenii și le ascult sfatul de a nu mă însura prea curând. Glumesc, o să mă însor într-o bună zi!

Ești fericit, Sergiu? Ce înseamnă pentru tine să atingi fericirea absolută?

Depinde cum percepe fiecare această fericire. Eu sunt fericit în fiecare dimineață! Sunt sănătos, văd lumina zilei și am parte de o viață pe care unii și-ar dori-o.

Mi-am petrecut sărbătorile de iarna acasă, cu familia. Ce poate fi mai frumos decât momentul în care îți strângi în brațe mama, stai la povești cu tata și cumnatul, răscolești amintiri cu sora mai mare și te joci cu nepoții până la epuizare? Să-mi văd familia sănătoasă, asta înseamnă fericire!

Miruna Boboc este o tânără vizionară ce a plecat la drum în viață cu convingeri bine închegate în familie, dar a avut o dorință de a evolua pe scara bunelor maniere întrucât a studiat, s-a perfecționat și a devenit formator în bune maniere în Franța.

Și-a dat voie să îmbrățișeze oportunitatea să-și dezvolte abilitățile sociale într-un mod elegant și crede cu tărie că lecțiile primite în interiorul școlii absolvite o vor însoți pe tot parcursul vieții. Din acest motiv bine întemeiat, s-a gândit să împărtășească cele învățate și cu copii din școli sau adulți, la rândul lor să-și lărgească paleta de deprinderi care îi vor ajuta să își dirijeze activitățile sociale și școlare cu ușurință și rafinament. Totodată, Miruna Boboc consideră că își pot îmbogăți simțul etic, estetic și pe cel al integrității.

Să îi cunoaștem frumoasa poveste a escapadei sale academice și să descoperim ce ticluiește în acest nou an!

Miruna, înainte să vorbim despre școala sau școlile de bune maniere pe care le-ai urmat, cu ce valori ai plecat tu la drum însușite și îmbrățișate în sânul familiei tale?

Piatra de temelie a bunelor maniere este fără doar și poate, familia. Provin dintr-o familie minunată, simplă și modestă, în care empatia, onestitatea și bunul simț au fost principalele valori insuflate. Parenting-ul pe care ai mei l-au folosit, unul atât de natural și intuitiv, a fost, cred eu, reușit. Rezultatul este un adult rațional dar și empatic, manierat și cu principii sănătoase.

Conștientizezi valoarea bunelor maniere, dar cât de mult contează cei șapte ani de acasă?

Expresia „cei 7 ani de acasă” nu este lipsită de sens. Anii copilăriei m-au învățat că manierele vin mai mult din inimă și se referă la amabilitate și bună-cuviință, la respect, bunătate, considerație față de sentimentele celuilalt si nu neapărat la un anumit set de reguli. Am petrecut mult timp în casa bunicilor și pot spune fără ezitare că cei care nu s-au bucurat de acest privilegiu au pierdut mari bucurii. Prin puterea exemplului, figurile active ale copilăriei mele mi-au predat lecția empatiei și a bunului simț. Dacă ar fi să mă gândesc la primii mei 7 ani de viață, cred că am înțeles bunul simț ca fiind ceva firesc, nu strict sau impus; ci pur și simplu înțelesesem că în familie, sau în relațiile interumane, acesta este ingredientul care nu are voie să lipsească.

Când te uiți în oglindă, cum te vezi, Miruna?

Când privesc în oglindă, văd o tânără de 24 de ani, ambițioasă și pusă pe treabă, cu un ghiozdan mare în spate încărcat cu experiențe și trăiri, dezamăgiri și reușite, dar deschis (semn că mai e loc și de altele), cu ochii negri și strălucitori care-i trădează entuziasmul și un zâmbet foarte larg. Văd bucurie, veselie, poftă de viață, văd un chip care se bucură de darurile pe care le-a primit din partea divinității.

Cum te vedeai înainte de cursurile la școala de bune maniere pe care ai urmat-o în străinătate?

Cu siguranță mai „săracă” din punct de vedere al cunoștințelor acestui domeniu, și sigur mult mai timidă și nesigură pe mine. De aici a și plecat ideea de a urma cursuri de etichetă și bune maniere, dintr-o necesitate, în primul rând, pentru mine. Bunele maniere mi-au clădit încrederea în mine, în oamenii ce mă înconjoară, și simt că și a lor față de mine. Chiar citisem un studiu psihologic care spunea că atunci când avem o părere bună despre noi, cu atât mai bine îi vom trata pe cei din jur și la rândul nostru vom fi tratați la fel de bine, și subscriu. Dacă bunele maniere își au bazele in sânul familiei, eticheta se învață, iar eu mi-am propus să o învăț pentru că educația este, după părerea mea, cea mai puternică armă în fața provocărilor pe care viața ți le pregătește. Am început timid, citind „Codul bunelor maniere”, care m-a fascinat (dându-mi seama câte greșeli făceam din neștiință), și mi-am propus să aprofundez, înscriindu-mă la o școală de bune maniere.

Povestește-mi puțin și despre escapada ta academică. Unde ai învățat, ce studii ai terminat și ce diplome te recomandă?

La finalul liceului eram convinsă că vreau să fiu polițistă și că asta este calea mea. M-am antrenat, m-am pregătit din punct de vedere teoretic, și nimic nu părea să îmi stea în cale, însă Dumnezeu avea altceva pregătit pentru mine. M-am accidentat la ultimul antrenament înainte de probe, iar admiterea a fost imposibilă. A doua opțiune era facultatea de Litere, specializarea Franceză/Germană. Am fost admisă aici, însă, în primul an de facultate, am stat cu gândul tot la Academia de poliție, până când m-am angajat la o multinațională. Am lucrat în timpul studiilor part-time, full în vacanțele de vară, și pot să spun că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, deși solicitantă. Am legat prietenii sănătoase și sincere, am evoluat din toate punctele de vedere, și cel mai important este că m-am descoperit, mi-am dat seama de ce nu puteam fi polițistă: pentru că pentru mine era pregătită o altă aventură. A fost un schimb intercultural extraordinar, aveam colegi din toate colțurile lumii, am fost fascinată să aflu tot ce ține de culturile și tradițiile lor. Cred că această combinație a fost foarte reușită, să studiez cultura și limba franceză la facultate, dar să o și practic la nivelul acesta. M-am înscris apoi la un master în Managementul Resurselor Umane, și la un altul în Studii Francofone. Însă ceea ce mă recomandă în activitatea pe care o desfășor sunt cursurile școlii “École de Savoir Vivre din Franța”, și un curs de formator autorizat ANC la București. Totuși, aparte de orice diplomă ce se află în portofoliul meu, ceea ce mă definește cel mai bine este iubirea nemărginită pentru copii, pentru educația lor, pentru cultură și pentru oameni în general.

Ce lucruri prețioase ai învățat la școala de bune maniere și poți să le transmiți cititorilor în câteva idei?

A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea din care am învățat că bunele maniere nu se sting niciodată și că deprinderea respectului, dezvoltarea stilului personal, respectul de sine, standardele și protocolul, deși poate sună pretențios, se referă de fapt la dezvoltarea bunului simț.

Au existat reguli la școlile pe care le-ai urmat, pe care nu le-ai înțeles sau ți-a fost greu să le aplici într-un fel?

Categoric! Nu știu dacă a fost ceva ușor. Așa cum am spus anterior, provin dintr-o familie simplă și modestă, nu dintr-o familie regală. Primele cursuri au venit ca o conștientizare a greșelilor pe care le făceam zilnic, din neștiință. Practic, a trebuit să învăț să stau jos, să merg corect, să fiu mai deschisă și către alte culturi (eticheta este atât de diferită în funcție de cultură), să îmi corectez anumite deprinderi greșite dobândite poate încă din copilărie, și nu e tocmai ușor să aduci schimbări în comportament, psihologic vorbind, necesită timp.

Cum te-ai decis să îți faci prima școală și cărui public te adresezi?

M-am decis să pun bazele unei astfel de școli în primul rând pentru că generațiile următoare au nevoie să fie martore a ceea ce înseamnă bunătate, bune maniere, etichetă. Să știți că deseori mă lovesc de păreri conform cărora am început școala pentru că văd totul foarte negativ și cenușiu, că oamenii nu mai sunt empatici și toată lumea se comportă urât cu toată lumea. Deloc așa! Oamenii cunosc bunele maniere, dar devenim egocentriști pentru că trăim totul pe „repede înainte”, pentru că nu mai avem timp să fim atenți și la nevoile celuilalt. Uităm de lucruri mici, dar cu o atât de mare importanță și însemnătate: un „mulțumesc”, un „Bună ziua” în lift, deși aparent banale, aceste lucruri nu sunt lipsite de importanță. Tocmai pentru că nu vorbim de niște calități înnăscute, ci aici intervine teoria imitației. Și, probabil, că a fost și faptul că lucrând în învățământ, am reperat care ar fi necesitățile și lipsurile acestui sistem. Principalul motiv pentru care m-am decis sa pornesc proiectul a fost  dorința de a face mai mult pentru copiii și generațiile de la care am așteptări atât de mari.

Cum de te-ai întors acasă? Ce ai regăsit la Iași?

Mi-am imaginat că voi regăsi țara despre care învățasem în timpul orelor de Cultură Franceză, cu oameni primitori și prietenoși, eleganți și rafinați, empatici. Ei bine, în realitate nu a prea fost așa. O combinație de naționalism și rasism a făcut ca experiența franțuzească să nu fie una tocmai roz în ochii mei, deși aveam aceeași activitate ca și în țară, mediul a făcut ca totul să îmi pară mai greu. M-am întors acasă poate un pic dezamăgită, dar mai ambițioasă. M-am angajat la o firmă de consultanță în fonduri europene, unde lucrez și în prezent și am intrat în același an în învățământ, predând limba franceză. Le fac în paralel. Anul acesta m-am întors în Franța pentru cursurile de bune maniere. De data aceasta am descoperit o altă zonă a Franței, zona de Sud, care aduce foarte mult cu imaginea pe care o aveam și acum 3 ani, ceea ce mă provoacă să descopăr și alte regiuni. Cât despre Iași este orașul meu de suflet, nu m-aș mai muta de aici vreodată! Oameni frumoși la trup și suflet, empatici, primitori, nimic mai frumos!

Cum ai reușit să combați mitul cum că bunele maniere sunt doar pentru doamnele din înalta societate?

Din fericire, nu m-am lovit deocamdată de această preconcepție. Poate și pentru că momentul la care am demarat proiectul este unul oportun. Acum nu mai există atât de multe stereotipuri legate de bunele maniere. Părinții sunt foarte conștienți și totodată bine informați, cel puțin cei cu care eu am luat contact până acum, caută mijloace interactive de educare si cizelare a copiilor. Cu toate că citeam recent exact despre asta, despre faptul că există un interes sporit pe care îl acordăm acum vieții duceselor, brusc suntem interesate de vestimentația lor, felul în care își cresc copiii, cum mănâncă. Un psiholog a explicat acest comportament ca fiind o nevoie de reguli pe care să le respectăm, o întoarcere în copilărie la reguli pe care mama le impunea, iar noi le respectam. Noi știam că trebuie să ne ghidăm viața după anumite reguli, ceea  ne oferea un confort emoțional.

Ce proiecte ticluiești, Miruna?

Cel mai important obiectiv pentru anul acesta este absolvirea școlii English Manner, din Londra. Îmi pun toate resursele în acest proiect și îmi doresc să fiu cea mai bună versiune a mea. Sper să reușesc să aduc cursurile și sub formă de opțional, în grădinițele si școlile din Iași. Există țări precum Spania în care bunele maniere se studiază în școli ca materie propriu-zisă. Totodată, intenționez sa organizez ateliere și cursuri de etichetă și protocol și pentru adulți, poate chiar în mediul de afaceri.

Cristina Diana Enache pictează de când se știe și se dăruiește artei cu foarte mare dragoste. A îmbrățișat-o din vremea copilăriei, iar talentul descoperit timpuriu de către familie a fost fructificat într-o școală pe domeniul artistic în Focșani. 

Totul a început dintr-o joacă infantilă, și culmea, a ajuns să dea viață poveștilor din cărți. Face ilustrație, deși primii bani i-a câștigat din pictura pe icoane. Asta se întâmpla pe la vârsta când unii dintre noi nici nu știam ce liceu să urmăm și care specializare să o alegem ca să studiem.

Să o cunoaștem!

Dai viață cărților de povești prin desen. Cât de multă bucurie îți aduce lucrul temeinic făcut de mâna ta?

Pictez de când mă știu. În ultimii ani mi-am dat seama că pictura nu e doar parte din mine, ci și o mare parte din lumea mea. Poate sună a clișeu, dar e terapie, e visare, e călătorie către mine. Mă ajută să nu mă pierd.

E înălțător când vezi cum ceea ce ai creat tu cu mâinile tale din emoțiile și trăirile tale, atinge sufletele privitorilor și naște alte emoții fiecare având filtru sau propriu. E misiunea mea de viața să bucur prin culoare și frumos.

Cristina, cine a descoperit talentul tău și ți l-a fructificat în timp?

Ca orice copil, am desenat de mică. Era o joacă. Tata îmi făcea desenele și eu le coloram, cărțile de colorat se terminau repede și erau deja plictisitoare. Și a fost așa o joacă până în clasa a cincea, când mama m-a înscris la liceul de arta Gheorghe Tătărescu din Focșani (liceul era abia înființat) la clasa doamnei Ortansa Mazilu care practic m-a descoperit. Nu cred în talent nativ, cred în zi după zi de exercițiu, zi după zi de căutări de mai bine, fiecare visând să ajungă la o performanță anume.

A fost de la sine înțeles că vei urma cursurile unei școli cu specific? Ce-mi poți spune?

Lucrurile s-au așezat oarecum firesc. Din clasele primare am început să particip la concursuri la care luam premii, chiar premiul internațional. Am aflat mai târziu că a fost luat de mine prin clasa a 7-a, medalia de argint în India. Am spart practic gheața

A fost firesc pentru mine să continui la liceul de artă unde am avut alți îndrumători, în special doamna Elena Barhalã de la care am prins dragostea pentru icoana bizantină. Eram de-a dreptul fascinată de tot ce însemna pictura bizantină. Am început cu icoanele pe sticlă, ca mai apoi să lucrez pe lemn, unde e mult mai complex și anume prepararea lemnului, aurirea. Dar sentimentul și trăirea pe care o ai când lucrezi la o icoană e de nedescris. Și uite așa am continuat până am ajuns către studiile universitare și drumul meu aici a luat ușor alta direcție, dar nu m-am oprit niciodată din a picta.

Eram într-o perioadă în care simțeam că mi se decide viitorul și cumva nesigură pe ce drum să aleg pe mai departe. E foarte important să ai cumva un îndrumător care să te ajute să descoperi în tine ce vrei cu adevărat la acea vârsta.

Ce face arta din om? Cum a lucrat pentru tine?

Pe mine, arta sub toate formele ei, simt că mă ține pe o frecvență mai înaltă, îmi deschide mintea și sufletul, îmi deschide noi orizonturi. Ilustrația a apărut în viața mea întâmplător. Pe vremea aceea locuiam în nordul Italiei la câțiva km Veneția. Îmi aduc aminte că era a doua zi de Crăciun și îmi era dor de casă, de ai mei dragi, de locuri, de rădăcinile mele, și, la impulsul acestor trăiri, m-am pus să ilustrez o zână ,am folosit ca inspirație povestea unei fotografe originară tot din Focșani. Îmi plăcea foarte mult pasiunea ei pentru frumos și căprioare. Am „zânificat-o”, am îmbrăcat-o în straie populare și am postat imaginea pe Facebook. Desenul a devenit oarecum viral și fain mi-a fost sentimentul. Și apoi au început să apară comenzi de zâne, ceva cu totul nou pentru mine.

La scurt timp, am fost contactată de o editura din Făgăraș pentru a ilustra o carte cu prinți și prințese. Am acceptat cu mari emoții proiectul. Practic, acestea au fost aripile mele către ilustrație pentru copii și au un loc aparte în sufletul meu. Sunt convinsă că cineva de sus i-a trimis la momentul potrivit în viața mea. Apoi totul a decurs atât de lin către alte proiecte, fascinant era pentru mine bucuria unei noi cărți dar si faptul că învățam lucruri noi și cunoaștem oameni noi. S-au legat prietenii frumoase cu oamenii cu care am lucrat și mă simt cu adevărat binecuvântata pentru asta.

Să fii înconjurat de oameni frumoși alături de care să crești e un mare dar. O, e greu! Sunt zile când oricât aș trage de mine nu iese nimic, lucrurile nu merg forțate și deși știu lucrul asta îmi e greu de fiecare data să accept. Sunt genul de om foarte activ care nu poate sta.

Și atunci îmi dau seama că e cazul să iau o pauza, ori grădinăresc dacă e anotimp frumos și îmi permite vremea, ori gătesc ceva, ori fac o plimbare. Călătoriile în natură sunt o sursă bună de inspirație.

În copilărie, visam să devin designer vestimentar ,am avut o perioadă lungă în care desenam tot felul de rochițe și mă pasiona să le pun în practică, ca ii forfecam mamei toate materialele ce găseam prin casă. Sunt singura din familie care pictează.

Alex, fiul cel mare, are o imaginație fantastică și un simț al frumosului aparte, dar nu e pasionat de desen. Pasiunile lui sunt spre știință, iar cel mic care are abia un an și 4 luni și e fascinat de pensule și culori, dar e și normal la vârsta asta, dar vedem.

Îmi doresc ca ei să își urmeze calea lor, nu țin neapărat să mă moștenească.

Se câștigă din artă?

O, complicată întrebare! Eu am ajuns în punctul în care pot spune că se câștigă din artă, acum depinde de așteptările fiecăruia. E drum lung până să ajungi să monetizezi munca ta. Eu am o credință și anume dacă faci ceea ce îți place și muncești mult, e imposibil banii să nu apăra. Primii mei bani i-am câștigat prin clasa a 9-a, o icoană pe sticlă mi-a fost cumpărată de profesoara de limba română. Eram foarte încântată că îmi pot câștiga singură banii, căci de la acea icoană au urmat multe altele, în special în perioada sărbătorilor de iarnă erau comenzi multe.

La ce proiecte lucrezi?

În prezent, lucrez la două cărți de povești și un proiect personal, exersez arta digitală deoarece doar așa pot lucra perioada aceasta cu bebe mic prin casă.

Nu aș renunța niciodată la modul tradițional, dar observ că exercițiul acesta digital îmi îmbogățește abilitățile artistice. Mă învață să lucrez mai cu încredere, dacă ai greșit e foarte ușor să repari.

Președinte director general al Societății Române de Radiodifuziune în perioada 2005-2010 – prima femeie care a condus radioul public în cei aproape 95 de ani de existență, cel mai tânăr director general, jurnalistă, membru al Consiliului de Administrație al SRR, realizatoare a emisiunii Serviciul de Noapte la Radio România Actualități, mamă. Este portretul Mariei Țoghină, care în octombrie 1990 a descoperit lumea magică a radioului, cucerind-o definitiv. Recent, în noiembrie 2022, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a premiat-o, pentru ediția emisiunii Serviciului de Noapte în care l-a avut invitat pe Dinu Săraru. Despre responsabilitățile oamenilor de presă din prezent, despre emoții și lecții din perioada în care a ocupat funcția de PDG, despre bucuria de a fi mamă și despre rolul lui Dumnezeu în viața sa, am discutat cu Maria.

Cum este să faci radio în 2022? Care sunt provocările, dar avantajele?

Mult mai dificil, dar și mai plin de provocări ca acum 32 de ani când mi-am început cariera în radio… Pentru a face față provocărilor prezentului trebuie să ai competențe multimedia, trebuie să fii în permanent contact cu ceea ce se întâmplă în lume. Competiția este mult mai mare față de anii mei de început în presă. Radioul public se confruntă cu mai multe provocări: competiția cu mediul digital, schimbarea modului de consum media, concurența cu posturile private, pericolul reprezentat de fake news… toate acestea obligă o modernizare rapidă, la adaptarea la evoluțiile din piața media.

Cum a început povestea ta cu radioul? Visai când erai mică să lucrezi în radio sau viața te-a purtat, pur și simplu, pe acest drum, pe care l-ai îmbrățișat cu brațele deschise?

Cred că viața m-a purtat pe acest drum! În adolescență ascultam Programul 3 și Radio Europa Liberă, mă uitam la TVR și mai prindeam uneori și postul de televiziune din Bulgaria. În acea perioadă, mai puțină televiziune însemna mai mult timp pentru lectură, pentru spectacole de teatru, concerte și pentru conversații interesante.

Am descoperit radioul în octombrie 1990 participând la un concurs de angajare pe un post din zona tehnică. Lumea radioului era una magică pentru toți cei care am avut șansa să o descoperim în acei ani.

Eu am iubit radioul din prima clipă sau de la primul sunet pentru libertatea oferită, pentru calitatea colegilor, pentru schimbările rapide de ritm. Am simțit că radioul este mai mult decât un simplu loc de muncă.

Din punctul tău de vedere, ce calități trebuie să posede un om pentru a fi un bun om de radio?

Trebuie să fie sincer, pasionat de meseria sa, preocupat de temele actualității, să cunoască și să respecte publicul. Dar cel mai important este să înțeleagă că a fi realizator radio este o mare responsabilitate pentru că fiecare cuvânt rostit la microfon generează energii în sufletele oamenilor – se construiește o relație bazată pe încredere și nu ai voie să îi dezamăgești!

Care crezi că este principala responsabilitate a unui om de presă?

Aceea de a căuta și de a spune adevărul. Nu este ceva ușor, dar merită!

Care este portretul unui realizator de radio? Ce stă în spatele minutelor de care ascultătorii se bucură – ce implică acest job?

Nu există un portret robot al realizatorului radio, sunt necesare câteva calități – în primul rând curiozitatea și dorința de a împărtăși oamenilor ceea ce știi, ceea ce afli, într-un limbaj accesibil. Mai trebuie să cunoască și să respecte limba română. În spatele minutelor sunt ore și zile de documentare, este un job care te solicită 24/7, nu te poți rupe de ceea ce se întâmplă în jurul tău, ești mereu în căutarea știrii sau a subiectului, de aceea și stresul este peste limitele normale. Ești norocos dacă înveți în primii ani cum să gestionezi acest stres.

Una dintre cele mai apăsătoare probleme cu care ne confruntăm la nivel global este nivelul ridicat de fake news. În acest context, crezi că are putere presa de calitate să combată acest fenomen?

Cred că presa de calitate și educația sunt armele cu care putem câștiga războiul cu știrile false și dezinformarea. Noi la radio încercăm să acoperim ambele planuri: știri, emisiuni de calitate și educative.

În 2005 ai fost numită președinte director general al Societății Române de Radiodifuziune, fiind prima și singura femeie care a condus radioul în cei aproape 95 de ani de existență. În plus, ai fost și cel mai tânăr director general ales, aveai 33 de ani. Care a fost primul gând pe care l-ai avut când ai aflat că ai fost numită în această funcție? Pe cine ai anunțat prima dată? Ce sentimente ai trăit? Cum s-au simțit acele emoții?

Mi s-a părut incredibil! Am fost foarte emoționată în acele momente, iar prima persoană cu care am vorbit a fost soțul meu, care mi-a spus că este o șansă extraordinară, că este convins că voi avea succes și că mă va susține necondiționat. Așa a fost și îi mulțumesc pentru că am simțit în fiecare moment acest sprijin!

Ai ocupat funcția de președinte director general al SRR până în anul 2010. Care sunt proiectele pe care le-ai implementat în acei ani și cu care te mândrești cel mai tare? Din punctul tău de vedere, care este impactul pe care l-ai produs în îmbunătățirea radioului public?

Cele mai importante proiecte ale mandatului meu în fruntea radioului public au fost inițierea și implementarea proiectului ADAM de digitalizare a Arhivei Radio, prin care a fost salvat patrimoniul național conservat în cadrul Fonotecii de Aur, recondiționarea Orgii și a Sălii de Concerte a Radiodifuziunii, finalizarea proiectului de modernizare a Controlului General Tehnic, emisia continuă a Studiourilor Teritoriale și lansarea online pentru toate posturile de radio din cadrul SRR, inițierea proiectului Radio Romania Chișinău, transformarea postului Antena Satelor în post național prin alocarea unei frecvențe naționale pe unde medii, alături de asumarea identității de serviciu public de radio conform cu valorile europene.

Referitor la partea a doua a întrebării tale, cred că am contribuit la consolidarea radioului public, la recuperarea credibilității și încrederii publicului. Am încurajat libertatea de exprimare și responsabilitatea jurnaliștilor de la radioul public. În acei ani, știrile Radio România concurau cu cele ale BBC România. Dar toate aceste proiecte au fost realizate împreună cu colegii din radio!

Această funcție ți-a oferit oportunitate de a cunoaște foarte mulți oameni, de a lucra împreună cu aceștia, de a lua decizii pentru aceștia – mă refer, în special, la cei peste 2000 de angajați ai SRR. Știm că este întotdeauna o provocare să coordonezi un număr mare de oameni – fiecare are propriile păreri, propriile așteptări, aspirații. Cum a fost pentru tine? Ce te-au învățat acei ani despre … oameni?

Încă din primele zile ale mandatului de PDG am simțit această responsabilitate față de marea echipă a radioului, o parte dintre colegi m-a susținut, alții au fost mai rezervați… dar pentru mine a fost un mare avantaj faptul că ne cunoșteam și că puteam discuta deschis atât problemele, cât și soluțiile. Cred că oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei organizații, de aceea le-am acordat atenție și încredere! Am încercat ca fiecare decizie pe care am luat-o să fie una corectă. E dificil să îi mulțumești pe toți și imposibil să te iubească toată lumea… am crezut că este mai important să le câștig respectul și cred că am reușit!

Am învățat că fiecare om are nevoie de susținere, are nevoie să fie văzut, apreciat și încurajat pentru că altfel își pierde motivația.

Care este cea mai amuzantă amintire pe care o ai? În toată cariera ta ai interacționat cu mii de oameni – cu siguranță ai și amintiri hazlii.

Offf… caut amintiri hazlii și nu prea găsesc… fiica mea îmi reproșează, uneori, că sunt prea serioasă. Foarte amuzante au fost momentele în care am interacționat prima oară cu omologii mei, șefi ai instituțiilor publice de media din întreaga lume, și vedeam reacția lor atunci când le spuneam că sunt președinta radioului public – li se părea incredibil ca o tânără femeie să dețină o funcție atât de importantă.

În prezent ești membru în Consiliul de administrație al SRR și realizatoare a emisiunii Serviciul de noapte la Radio România Actualități. De ce Serviciul de noapte? Cum îți alegi temele și invitații? Ce înseamnă Serviciul de noapte pentru tine?

Este un proiect editorial pe care l-am gândit ca fiind în slujba ascultătorilor care au nevoie să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în cotidian, care este impactul anumitor decizii, cum se schimbă lumea în care trăim. Cred că radioul public trebuie să aibă o ofertă editorială prin care microfonul să revină și ascultătorului – aceasta este miza Serviciului de noapte. Pe de altă parte, am vrut să arăt că poți face audiență, poți face știri în exclusivitate și la miezul nopții, dacă ai curaj și ești onest față de public și invitați!

Temele și invitații îi aleg funcție de relevanța acestora pentru ascultătorii Radio România Actualități.

Cred că poveștile mele la radio se scriu cu fiecare ediție a emisiunii Serviciul de noapte, cu fiecare proiect pe care îl lansez și finalizez, unele cunoscute, altele mai puțin vizibile… nimic spectaculos: multă muncă, migală, pasiune neobosită și dorința de a fi mereu mai bună în ceea ce fac, de a contribui la consolidarea ideii de serviciu public aflat în slujba oamenilor!

Ai avut un mentor, o persoană care te-a inspirat de-a lungul carierei?

Generația matură în anii în care eu abia descopeream radioul, jurnaliștii din acei ani au fost mentorii mei. Au fost generoși cu mine și m-au învățat cum să fac această meserie. Îmi place ceea ce fac, pun pasiune și caut mereu să aduc perspective noi, să inovez.

Imediat după Revoluție a fost o perioadă de dezvoltare, de lansare a unor noi proiecte și de formare a unei noi generații de jurnaliști radio, care iată, acum, a ajuns la maturitate.

Ce înseamnă familia pentru tine?

Este cea mai importantă, fără familie nu am nimic! Cu cei dragi îmi place să îmi petrec timpul, cu ei râd și plâng, deopotrivă… trăim bucuriile și îngrijorările împreună. Suntem norocoși pentru că încă îi avem aproape pe părinții noștri și îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce avem.

Ai o fiică – cum s-a îmbinat funcția de președinte director general SRR cu job-ul full time de mamă?

Au fost anii cei mai dificili pentru că, atunci când am preluat mandatul de PDG, fiica mea avea doar 7 luni. Multe responsabilități au fost preluate de soțul meu și de bunicii Anei.

Îmi amintesc că încercam să ajung seara acasă la timp pentru a prinde câteva momente de joacă și a o culca… dimineața când plecam spre birou ea dormea. Când a mai crescut, au fost și zile în care am reușit să o iau cu mine la concerte, spectacole sau evenimente și așa timpul petrecut împreună a crescut.

Au fost cinci ani marcați pe de o parte de responsabilitățile funcției deținute, pe de altă parte de dorul permanent de fiica mea. Mi se părea atunci că nu am suficient timp pentru a fi împreună cu ea… am recuperat în anii care au urmat!

Care sunt provocările în a fi părintele unui adolescent în 2022 și cum le gestionezi?

Dificilă întrebare! Nu m-aș hazarda să dau sfaturi, dar cea mai mare provocare este aceea de a înțelege că puiul de om a crescut și că are propriile opinii, idei despre viață, și despre ceea ce se întâmplă în jurul lui. Că are nevoie de libertate, în timp ce noi părinții ne dorim să îi știm în siguranță. După ce ai acceptat această realitate, trebuie să găsești calea de mijloc… să știi când trebuie să fii cel mai bun al prieten adolescentului și când “cel mai rău părinte de pe pământ”, pentru că este în fișa postului de părinte să evaluezi pericolele și să te asiguri că este în siguranță. Dacă ai reușit să construiești în anii copilăriei o relație bazată pe încredere, lucrurile sunt mai simple.

Crezi în Dumnezeu? Care este relația ta cu Dumnezeu?

Răspunsul scurt este: da! Îmi încep ziua și o închei cu gândul la Dumnezeu, este busola mea!

Care îți este cea mai dragă amintire din copilărie?

Sărbătorile de iarnă petrecute, alături de verișoarele mele, la bunici, într-un sat de lângă București – era atât de frumos, eram atât de fericite și trăiam acele zile cu atâta bucurie.

Ce te motivează zi de zi? Atât în viața profesională, cât și în cea personală?

Dorința de a face bine, de a-i ajuta pe cei care se află la început de drum… așa cum și alții m-au ajutat pe mine!

Care sunt valorile după care te ghidezi în tot ceea ce faci?

Onestitate, compasiune, responsabilitate, respect și echilibru… dar cea mai importantă pentru mine este iubirea față de Dumnezeu și față de oameni!

Fiecare persoană are și perioade mai puțin bune. Ce îți spui atunci când lucrurile nu merg chiar așa cum îți dorești? Ce te motivează să mergi mai departe privind cu optimism și având încredere în rezolvare oricărei situații? 

Mă rog la Dumnezeu să îmi arate calea, să mă ajute să iau cea mai bună decizie. Motivația vine din reacțiile pozitive ale ascultătorilor „Serviciului de Noapte”. Experiența de viață îmi spune că orice situație are cel puțin o rezolvare – nu suntem de fiecare dată mulțumiți de soluție, dar de fiecare dată trebuie să avem forța de a merge mai departe!

La 19 ani și-a deschis prima afacere, în IT, ulterior atrăgându-i atenția și alte domenii. Deși inițial nu a avut o pasiune pentru zbor, lucrurile s-au schimbat pe parcurs – rugat să aleagă un singur cuvânt care să descrie ce înseamnă pilotajul acrobatic pentru el în prezent, răspunde simplu: extaz. Împreună cu Ioan Postolache, unul dintre cei mai vechi instructori ai Școlii de la Tuzla, a înființat Vulturașul, prima școala privată de aviație acrobatică din România, din dorința de a-și pune amprenta pe siguranța zborului. Despre emoțiile primului zbor în comandă simplă, despre ritualul de dinainte de zbor, despre riscuri, adrenalină și gestionarea situațiilor neprevăzute în zbor am discutat cu Ionuț Dorel Motoi, manager, aventurier, pilot de avion.

Când a apărut pasiunea pentru zbor? Ați visat de mic să deveniți pilot? Cine sau ce v-a inspirat să alegeți acest drum? Ați avut un mentor, o persoană care v-a inspirat în tot ceea ce ați făcut până la această vârstă?

Inițial nu am avut o pasiune pentru zbor. Mă întorceam dintr-un concediu împreuna cu viitorul meu fin, Liviu, și în avion spre România mi-a spus că s-a înscris la școala de zbor la Tuzla (eu locuind în Tuzla). Mi s-a părut o idee bună să mă apuc și eu de aviație, mai ales că aveam o companie în IT și asta implica să mă deplasez cam în toată țara cu mașina. Ideea de a mă deplasa cu un avion mic părea cea mai sigură și rapidă la acel moment. Zis și făcut!

Vă amintiți primul zbor? Cum a fost, ce sentimente ați experimentat, ce gânduri vă treceau prin minte?

Primul zbor singur, hmm ..  aș putea să vă povestesc despre primul zbor în comandă simplă în școală sau primul zbor după obținerea licenței de pilot privat sau chiar primul zbor dintr-o țară în alta. Toate au generat emoții ce vor rămâne tot timpul în amintirile mele.

Aleg să vă povestesc primul zbor din școală în comandă simplă, „ieșirea la simplă”, care se face asistat de la sol de instructor și în contact cu el prin radio. Ei bine, condițiile meteo erau foarte bune, aveam deja în jur de 11h zburate cu instructorul, în care am tot repetat decolările și aterizările – în cazul acestor zboruri, instructorul era de fiecare dată lângă mine, inspirându-mi încredere și siguranță că și dacă aș greși, vom fi ok.  Acum însă eram doar eu PIC (pilot în comand DOREL) și vulturul mecanic …. Motor în plin, roțile încep să se învârtă, avionul trepidează în timp ce prinde viteză, arunc o privire în plus către ceasurile din bord și văd că totul este ok, trag ușor de manșă și avionul începe să ridice ușor botul, iar pământul rămâne în urmă… Doar eu, manșa, aparatele și cerul… Îmi trecea prin minte întrebarea – wow, fac asta? Răspunsul era simplu: da. Deodată îmi dau seama că am ajuns la înălțime și pot să fac pașii normali în zbor – tai pompa electronică de combustibil, opresc luminile de aterizare, privesc la viteza și, ȘOC, viteza nu crește. Mă cuprind toți fiorii și mă gândesc – La naiba, primul meu zbor și o să aterizez forțat, e clar o problemă. Am tras aer în piept și mi-am zis – Hai, ia pașii de la început, studiază, totul este ok, găsește problema. În 30 secunde, la o aruncare a ochilor pe geam spre aripi mi-am dat seama că nu am băgat flapsurile la loc și forma aripii frâna avionul. Cu o simplă apăsare pe buton flapsurile au fost retrase și avionul a prins viteză. Am aterizat, am zâmbit și m-am bucurat apoi de botezul aviatorilor – aruncat în lenjerie în resturi vegetale cu țepi.

V-ați dorit mereu să deveniți pilot de acrobații aeriere sau ați țintit, inițial, să deveniți pilot de linie?

Inițial doar mi-am dorit să scap de drumurile aglomerate făcute cu mașina și să mă deplasez cu avionul acolo unde aș fi avut treabă. Un avion mic de genul Diamond da 20 costă puțin mai mult ca o mașină, iar consumul este la jumătate față de o mașină pe benzină. Într-o oră poți zbura în jur de 180 km în linie dreaptă cu un consum de 15-18 l de benzină.

Pilotajul acrobatic nu a fost un vis, ci pur și simplu, într-o zi, instructorul meu Ioan Postolache (capul de formație al YAKERILOR ACROBATICI) m-a luat cu avionul YAK52 la un zbor acrobatic. Atunci mi s-a făcut rău, însă straniu, mi-a plăcut la nebunie să fiu acolo sus, să mă bucur de libertate de mișcare, să mă simt jucându-mă în cer. Tot în acea zi am discutat cu domnul Postolache despre achiziția unui avion de acrobație și ulterior am ajuns să deschidem împreună DTO VULTURAȘUL, prima școală de zbor declarată – de acrobație din România. Este o școală de zbor dedicată piloților care vor să zboare mai în siguranță, piloților ce vor să știe clar cum să iasă din orice situație apărută în zbor și să se bucure cu adevărat de cer.

La ce vă gândiți atunci când pilotați – ce gânduri vă trec prin minte?

Depinde, sincer nu prea îmi trec gânduri, zborul mă relaxează și mă face să dau deoparte orice altă situație de business sau de viață pe care o întâlnesc jos la sol. Acolo sus, în zbor, suntem împreuna eu și avionul, suntem într-un parteneriat vital și ne bazăm unul pe altul – Vulturașul pe mine, că nu îl voi forța peste limite și eu pe el, că o să execute cu mândrie toate comenzile mele.

Iar când zbor cu pasageri ce experimentează un zbor acrobatic sau lin, atunci mă umplu de energie văzând cum ei zâmbesc, admiră peisajul, cum sunt pierduți în adrenalină și cum revin cu zâmbetul luminându-le chipurile.

„Acolo sus, în zbor, suntem împreuna eu și avionul, suntem într-un parteneriat vital și ne bazăm unul pe altul”

Aveți sute de zbor la activ, ce vă motiveze să continuați? Ce vă oferă pilotajul față de orice altă meserie? Adrenalină, libertate, satisfacția de a gestiona neprevăzutul?

Cred că și la 90 de ani voi fi în aer și îmi voi lua porția de energie, de adrenalină, de zâmbete, de emoții. Iar neprevăzutul? Nu există neprevăzut în aviație – știi clar toate riscurile și trebuie să fii pregătit pentru ele astfel încât ORICE S-AR ÎNTÂMPLA să poți zbura și data viitoare și să te bucuri de viață și aviație.

„Iar neprevăzutul? Nu există neprevăzut în aviație”

Cât de riscant este ceea ce faceți? S-a întâmplat să aveți și zboruri cu probleme sau situații neprevăzute? Cum le-ați gestionat – în ciuda faptului că piloții sunt extrem de pregătiți pentru a gestiona astfel de situații, se întâmplă să fie nevoie să improvizați? S-a întâmplat vreodată să vă fie teamă atunci când erați la manșă?

Zborul Acrobatic este un sport extrem, însă suntem pregătiți pentru orice situație, avem chiar și parașute de urgență – atât pentru mine, cât și pentru pasager sau copilot. Aviația este un domeniu foarte bine pus la punct, iar avioanele sunt întreținute conform unui manual foarte rigid de mentenanță. Totul este la marele fix și echipa din spate este acolo tot timpul. Așadar, situații neprevăzute nu pot să apară atât timp cât zborul este bine pregătit, inclusiv teama (dacă au pasagerii/piloții/copiloții) – este luată în calcul de jos de la interviu și de la briefingul de dinainte de zbor.

Alături de Ioan Postolache, unul dintre cei mai vechi instructori ai Școlii de la Tuzla, ați înființat Vulturașul, prima școală privată de aviație acrobatică din România. Cum a luat naștere această idee? Cât de interesați sunt românii de acest sport? Este un sport scump?

Da, mi-a fost instructor, mentor și prieten – ideea a venit după ce am cumpărat avionul. Stând împreună la o cafea, ni s-a părut o idee bună să ne lăsăm amprenta pe siguranța zborului. Piloții sunt interesați, însă situațiile economice din ultima perioadă, ce au afectat bugetele fiecăruia, ne aduc în pragul de a lucra la supraviețuire, fără să discutam de profit. Ne bucurăm însă că reușim să ne întreținem și să continuăm povestea VULTURAȘUL. Ne ajută, totodată, zborurile demonstrative – de exemplu, pot fi achiziționate carduri cadou pentru doritorii de adrenalină direct de pe websiteul nostru, www.vulturasul.ro.

Ce fel de capacități/abilități considerați că trebuie să posede o persoană care își dorește să devină pilot? Dar pilot un sportiv? Este necesar să te naști cu aceste capacități sau ele pot fi dobândite în timp?

Ai nevoie de perseverență – în rest, înveți. Putem să învățăm pe oricine dorește să zboare și să stăpânească tainele acrobației de bază, iar apoi poate continua către acrobație avansată, caz în care, într-adevăr, ai nevoie să fii într-o condiție fizică și psihică foarte bună.

Pilotajul este, de cele mai multe ori, o meserie asociată cu bărbații. Sunt femeile interesate de pilotaj și pilotaj acrobatic, în general? 

Da, chiar am avut înscrise la noi la școală  2 domnișoare care au devenit ulterior piloți acrobați și suntem mândri de ele. Pot să spun chiar că femeile rezistă mult mai bine la un zbor acrobatic decât bărbații, respectiv doar 2 din 10 femei vor experimenta la primul zbor o senzație de amețeală, în timp ce 4 din 10 bărbați au sigur amețeală în timpul zborului acrobatic.

Vă antrenați zilnic?

Așa aș vrea, însă depindem de buget. Reușesc, în mare, să mă antrenez zilnic doar în perioada verii, când avem zborurile acrobatice pe litoral – acele zboruri cadou tocmai menționate. În rest, zbor măcar o dată pe săptămână, cu 3 ieșiri într-o zi.

Aveți un ritual înainte de a vă urca la manșa avionului?

Da, verific cu sfințenie avionul, îi mângâi boticul și apoi zâmbesc către cer.

Care sunt principiile și valorile după care vă ghidați în tot ceea ce faceți?

Legea lui Om în primul rând, mai exact – eu sunt om cu tine, tu ești om cu mine. Cred în integritate și în comunicare, astfel încât să pot aduce oamenii împreună. Valorile mele? Lista este lungă: pasiune, eficiență, mentorat, ambiție, creativitate.

„Valorile mele? Lista este lungă: pasiune, eficiență, mentorat, ambiție, creativitate.”

Sunteți și antreprenor –  la 19 ani v-ați deschis un business în IT, ulterior v-au atras atenția și alte domenii, iar recent ați lansat o aplicație prin care cei care nu au destul timp liber pot beneficia de serviciile unui valet care să se ocupe de curățarea mașinii. Cum se îmbină antreprenoriatul cu pilotajul acrobatic? Ce v-a învățat pilotajul, care este acel lucru spre care puteți arăta având convingerea că v-a ajutat și influențat în gestionarea tuturor celorlalte aspecte ale vieții dvs.?

Aici este simplu – înainte să devin pilot aveam tendința să întind limitele până când plesneau, apoi puteam face un pas înapoi și să continui. Aviația m-a învățat să fiu ponderat, calculat și să întind limitele atât cât știu că permit cei din jurul meu (fie aparate de zbor, oameni, business-uri sau prieteni).

Cum privește familia dvs. activitatea de pilotaj acrobatic? Participă la demonstrațiile acrobatice pe care le realizați, au emoții înainte de astfel de momente?

Sunt acolo pentru mine și mă susțin, chiar dacă asta implică să fiu departe de casă de multe ori în week-end.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care visează să devină pilot?

Nu dau sfaturi în general, aici aș spune atât – urmează-ți visele și nu lasă nimic să îți stea în cale . Ajută și vei fi ajutat, iar oamenii te vor susține într-o fundație solidă către realizare visurilor tale.

„Ajută și vei fi ajutat, iar oamenii te vor susține într-o fundație solidă către realizare visurilor tale.”

Aflat într-o conversație cu dvs. la vârsta de 18 ani, ce v-ați spune, ce încurajare sau sfat v-ați transmite?

Wow, ce cool ar fi să am acum 18 ani și mintea de acum – nu cred totuși că mi-aș spune ceva, aș zâmbi și aș admira cum trec din nou prin toate greșelile și realizările ce m-au făcut omul de azi.

Dacă ar trebui să descrieți într-un cuvânt ce înseamnă pilotajul acrobatic pentru dvs., care ar fi acel cuvânt?

Extaz.

Când dorim să dăm de Iulia Iordan, știm sigur că o găsim în mijlocul copiilor. Nu de puțină vreme, de vreo 19 ani mai exact. Scrie povești și aduce muzeele mai aproape de copii, deși, paradoxal, mama fiindu-i educatoare și profesoară, nu s-a regăsit mai mult de doi ani cu meseria de educator chiar dacă a absolvit un liceu pedagogic. În traseul său profesional, a îmbrățișat altele. Este educator muzeal și scriitoare, iar tot ce întreprinde este combustibil pentru a-și scoate creativitatea la lumină și de a da prin cuvinte frumos așezate tot ce e mai de preț copiilor, și anume voie să viseze la o lume mai bună.

Ce rol ocupă Iulia Iordan în societate?

Nu îmi dau prea bine seama. Sunt un om așezat într-o lume în care încearcă să se regăsească, dar reușește de puține ori. În același timp, cred că este un sentiment familiar pentru multe alte persoane cu care împart mica mea lume. Societatea noastră românească este un amalgam de oameni și mentalități tot mai diferite, cu fracturi de toate felurile, incoerentă, gălăgioasă și surdă în același timp. Simt mereu o agresivitate în jur pentru care nu cred că nu există nicio scuză reală, cu toate astea, mă străduiesc, așa cum spuneam mai sus să îmi găsesc locul și să fac ceea ce știu cât mai bine. Până la urmă, poate că dacă fiecare am munci cu mai mare tragere de inimă, și lucrurile ar sta mai bine. Există două cuvinte folosite intens în limbajul cotidian românesc: „scârbici” și „românica”. Nimic nu mi se pare mai trist decât să te raportezi așa la lumea ta, adică la propria identitate și la propria viață, până la urmă.

Unde și cum te găsim în prezent?

Meseriile mele, cea de educator muzeal și cea de scriitoare, mă determină să mă mișc foarte mult. Sunt de găsit de cele mai multe ori prin muzee, biblioteci, dar și acasă, scriind, așa cum fac acum. Sunt acolo unde mă simt binevenită să lucrez sau să creez rețele profesionale împreună cu alte persoane. Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare colaborare pentru că nimic nu îmi dă mai mult speranță decât atunci când îi văd pe oameni lucrând împreună.

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai? Ce resurse te pun zilnic pe picioare?

Familia mea este motorul meu. Funcționează ca un perpetuum mobile, fără combustibil. Nu poluează, doar alimentează permanent mișcarea mea și a lumii mele. Apoi sunt multe alte lucruri: oamenii cu care colaborez, lucrurile pe care reușesc să le creez singură sau alături de ei, feedback-ul celorlalți, consumul de artă în afara muncii, atunci când pot să-i fac timp în programul meu, proiectele pe care le pot continua, scrisul.

Ce ai învățat de la copii având în vedere că te afli în mijlocul lor de la 19 ani?

Cred că am învățat mai multe decât pot pune în cuvinte. Să mă îndoiesc de axiome, să îmi curăț permanent privirea, să rămân curioasă, să am curajul să pun emoția înaintea rațiunii, să am încredere în intuiție, să privesc de jos, nu de sus, să îmi fac prieteni ușor, să recunosc atunci când nu știu ceva, să întreb, să mă bucur pentru fiecare nimic, să privesc oamenii în ochi (aici mai am un pic de lucru) etc.

De ce un liceu pedagogic? Ai „profitat” de diplomă și ai lucrat ca educatoare?

Nu mi-am dorit să urmez liceul pedagogic. Familia m-a convins să urmez acest liceu, mama mea fiind educatoare și profesoară. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost o experiență extraordinară. Petreceam aproape toată ziua la școală, cântam în cor, la chitară, desenam, făceam foarte mult sport etc. Tot mama m-a convins apoi să-mi dau titularizarea și definitivatul ca educatoare. Aveam 19 ani și studiam Filosofia la zi. Evident că nu a durat. După doi ani mi-am dat demisia. Eram o ciudată, mă ascundeam printre copii, îmi era frică de directoare care, pentru a întreține un soi de autoritate, mereu găsea ceva de reproșat fiecăruia în parte, nu doar mie, o atmosferă de lucru pe care încă o găsim prin școli, din păcate. Era și începutul anilor 2000, când grupele de copii erau supraaglomerate. Eu aveam 45 de copii înscriși la grupă în anul în care mi-am dat demisia. Dimineață cântam „Înfloresc grădinile”, făceam colaje după natură la grupa mică, iar după amiază interpretam teoriile lui Parmenide la seminarul de Filosofie Greacă. Nu am făcut față, iar experiența din „sistem” a fost așa de traumatizantă, încât mi-am jurat că nu mă mai întorc niciodată în educație. Dar lucrurile au luat o întorsătură amuzantă în doar câțiva ani.

Ce ai dorit prin activitățile pe care le-ai întreprins să le insufli la rândul tău copiilor?

Deși am văzut că uneori unele dintre cărțile mele sunt incluse în categoria „cărți educative”, nu îmi propun să transmit musai un mesaj, o morală, o învățătură. Nu vreau să transmit altceva în afara plăcerii de a descoperi alte gânduri, alte minți, alte lumi. La fel și în privința activităților care însoțesc poveștile mele.

În ceea ce privește zona de educație muzeală, se poate vorbi de fiecare dată de alte ținte, în funcție de spațiu, de vizitatori, de moment. Însă, chiar și acolo lucrurile se simplifică atunci când privim în ansamblu: încerc de fapt să le arăt celorlalți prin povești și interactivitate că muzeele sunt despre ei, despre fiecare dintre noi, că nu sunt străine de prezent, că arhivele colective nu se află prea departe de memoria personală.

Cum îți poți defini traseul profesional?

Norocos. Aș putea spune că în ciuda faptului că am fost mereu timidă și nesigură tocmai când îmi doream mai mult să vorbesc, a faptului că mi-am  început perioada de adult activ într-un mediu profesional în care nu m-am regăsit sau că am picat la Facultatea de Jurnalism, acolo unde îmi doream cel mai mult să intru, lucrurile s-au schimbat parcă singure pe parcurs. Am ajuns într-un punct unde nu mi-aș fi dorit neapărat să ajung sau unde nu m-aș fi gândit că o voi face. Iar aici am simțit că este locul meu. Este adevărat că eu cea care visa să fie jurnalistă și cea care sunt acum mai semănăm doar un pic. Această împlinire, aceea de a practica două meserii pe care le iubesc și care îmi oferă o grămadă de lucruri de făcut, nu exclude frustrarea și neîmplinirea. Pentru că nu e ca și cum aș trăi într-o țară care să prețuiască educația și cultura. Însă deocamdată simt că are sens fiecare mic lucru pe care reușesc să îl duc la bun sfârșit.

Care este povestea primei cărți? Cine ți-a dat curaj?

Pe vremea aceea aveam un blog și mult timp liber. Eram în concediu de maternitate cu primul copil, primeam cărți de la câteva edituri și scriam recenzii copilăroase alături de fetița mea, care între timp a devenit cel mai profesionist cititor din familie. Câțiva prieteni buni m-au convins în acea perioadă să le arăt textele mele risipite prin mail-uri editorilor de la Cartea Copiilor care își doreau atunci să publice autori români și lucrurile s-au legat apoi ușor. Dintr-un imbold spontan, le-am spus că admir foarte mult munca unei ilustratoare. Cum o cheamă?, m-au întrebat. Cristiana Radu, le-am răspuns. Nu mi-a venit să cred când au invitat-o la următoarea întâlnire să lucram împreună. Le sunt recunoscătoare și editorilor și Cristianei pentru „Călătorie printre ierburi și lumină”, prima mea carte.

Inspirația de unde vine? Când ești cel mai creativă?

Cred că inspirația vine din gânduri care încearcă să fugă de noi, dar noi reușim cumva să le prindem. Ca să ajung să fiu creativă, îmi trebuie timp și liniște. Rar le găsesc, dar și când o fac, se poate spune că trăiesc un soi de mulțumire intelectuală și sufletească pe care nu o mai simt în alte contexte.

Ce îi învață pe copii, Iulia, poveștile? Tu ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Te pot învăța multe lucruri poveștile, dar nu cred că acesta este sau ar trebui să fie scopul lor explicit. O astfel de scriere programatică fracturează relația copilului cu povestea. Povestea devine brusc text, obligație, ceva de bifat. Cred că literatura este specială pentru că ne face loc în mintea altcuiva și ne face să ne simțim bineveniți acolo. Ne face loc și în lume, măcar aparent, apropo de prima ta întrebare. Iar aceste lucruri sunt mai importante decât orice morală.

Ce îți place cel mai mult la meseria pe care ai îmbrățișat-o? Se încălzește sufletul scriind?

În ambele meserii îmi place procesul de creație, oamenii pe care îi strâng laolaltă ideile, ceea ce iese în final, fie că este vorba despre o carte, un atelier, o expoziție și reacția publicului de la final pe care mereu o aștept cu emoții de toate felurile.

Ce carte nu ar trebui să lipsească din lectura obligatorie a unui copil?

„Minunea” de R. J. Palacio este o carte pe care o recomand foarte des. Îmi place foarte mult cum autoarea joacă în mod intenționat roluri foarte diferite între ele. Este o poveste spusă pe voci, în urma căreia nu poți rămâne indiferent sau indiferentă.

Ce carte ai în acest moment pe noptiera din dormitor? De ce ai recomanda-o?

Am mai multe începute, aștept vacanța ca să mă pot bucura de ele. Una dintre cărțile începute este „Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru pe care mi-am cumpărat-o de la Târgul de Carte Gaudeamus.

Cu ce sfat vii către tineri scriitori?

Să scrie atunci când simt că au ceva de spus, să scrie asumat, să nu își cenzureze vocea pentru că oricum o vor face ceilalți, după publicare să se bucure de cartea lor ca de un miracol, dar să caute și moduri în care să o apropie de cititor. În opinia mea, publicarea unui text implică și o anumită doză de responsabilitate, față de cuvântul scris, față de originalitatea creației literare, față de cititor, față de copaci etc.

Este meseria de scriitor una frumoasă, dar cronofagă?

Aș putea spune că este cronofagă pentru că eu scriu încet. Însă nu ar fi drept față de scris. Atunci când reușesc să scriu așezat, așa cum îmi place mie, nu contra-cronometru, abia atunci simt că timpul îmi aparține. Scrisul îmi dă așadar timp de fiecare dată. Este singurul care are răbdare cu mine și nu se teme de ceas.

Povestea de azi scrisă de Anda Suman este una de dragoste pentru ia românească autentică. Bunica sa i-a lăsat cel mai de preț dar și anume arta cusutului de mână. Înzestrată cu talent, cu răbdare, crede cu tărie că nu a  fost aleasă întâmplător să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni.

Desenează, coase și brodează semne tradiționale pe materiale autentice-in, pânză, mătase, catifea în atelierul ei de acasă, din Iași, deși își are originile în zona Neamțului. Lucrate manual cu multă migală, dibăcie, pasiune și dragoste, iile sale spun povestea fiecărei femei care dorește să poarte creații altfel, unicat. Fiecare operă a sa este atent lucrată cu acul și ața, dar unde se aștern frumos emoțiile și expectanțele clienților fără doar și poate.

Brandul Caterine pe care l-a fondat este mult mai mult decât o afacere. Este jumătatea care o întregește de un deceniu încoace. Nu s-a aruncat să fructifice acest meșteșug al cusutului de mână, deși era sub atenta îndrumare a bunicii sale până să se ducă în Ceruri, ci s-a aventurat, atunci când a luat decizia de a intra în câmpul muncii, să lucreze în lumea vânzărilor. Nu s-a mai regăsit la un moment dat și astfel a dat voie pasiunii pentru broderie să se desfășoare. Să o cunoaștem!

La ce lucrezi în prezent? Cum jonglezi cu toate atribuțiile?

În prezent, lucrez la mai multe colecții în paralel. Am început mai multe, căci așa sunt eu mai conectată la emoția oamenilor. Au venit către mine colecții care m-au inspirat dorințele oamenilor de a le crea anumite broderii și le-am îmbrățișat cum au venit. Unul dintre proiectele importante se numește „Îngerii mei ascultă rock”. Va aduce accesorii cusute pe piele naturală și bineînțeles rochii diafane care vor îmbina foarte tare partea de tradițional cu partea de modern. Aducem un pic și din partea de rock, puțin din partea de steampunk. Am făcut un mix pe care eu mi l-am dorit dintotdeauna. Voi aduce anul următor foarte mult din broderia victoriană din perioada aceea. Sper din tot sufletul să reușesc pentru că în acest proiect sunt, să zic așa, singură. Doar eu din echipa mea poate realiza broderia de autor, cusăturile pe piele și cusăturile pe orice tip de material. Cealaltă parte din echipă a rămas doar pe executare, după  îndrumările mele, după șabloanele pe care eu le trimit. Am nevoie de ajutor, dar știu că va veni la momentul potrivit. Aș avea nevoie de cineva pe mediul online și eu voi rămâne în contact cu cealaltă parte de management și anume cu clienții. Mie îmi place să vorbesc cu oamenii, așa cum îți spun de fiecare dată și ce îmi doresc cel mai mult este să pot broda și crea. Să știi că nu aș vrea să aduc în față faptul că se muncește foarte mult. Îmi place ceea ce fac, dar sunt și atribuții care nu îmi plac. Recunosc treaba asta, dar am răbdare. Ce mă hrănește foarte tare sufletește până la urmă este dorința mea de a crea cât mai mult. Cel puțin, am o comunitate de oameni înțelegătoare. Clienții mei sunt foarte înțelegători și, de multe ori, chiar dacă rămân cu shootingurile în urmă și nu reușesc să fac să-mi fac mereu timp, să știi că oamenii înțeleg. Mă ajută mult video pe care-l realizez pe rețelele de socializare.

Ce dorințe porți cu tine legat de brandul pe care l-ai fondat?

Draga mea Ema, curând voi lansa multe proiecte la Iași începând cu anul următor. Voi dori să fac cât mai multe ateliere atât de învățare, cât și de creație despre ia românească autentică, despre broderie, despre tot ce ține de artă și cultura Cucuteni de unde ne-am inspirat noi ca neam, voit sau nu. Este vorba despre un proiect nou și despre care nu s-a mai vorbit. Se numește „Amintirea din buzunar”. Acest proiect care scoate la lumină talentul fiecăruia dintre noi de a coase. Și da, chiar dacă există persoane care nu știu să coase un nasture sau nu știu să își coase un tiv, eu voi avea grijă să învăț pe fiecare în parte aceleași tehnici simple pentru a îți recondiționa o haină. Mai pe scurt spus, acest proiect scoate haina preferată din dulap care poartă o amintire frumoasă și tu încă nu ești pregătit sau pregătită să renunți la ea sau poate vrei să o păstrezi pentru totdeauna. Aici vin eu, voi înnobila această piesă vestimentară care îți este ție foarte dragă și împreună vom coase pe ea amintirile, mai exact emoția cu care a venit acea piesă vestimentară și o transformă într-o operă de artă. Bineînțeles că proiectele Caterine vor fi în continuare în desfășurare alături de alte proiecte care susțin artă cultură și educația și împreună vom reuși să ducem mai departe ceea ce frumos strălucește în a noastră Românie. Caterine își mai dorește foarte mult să scoată la lumină esența din spatele creatorului, și anume emoțiile oamenilor. Voi avea în continuare în lucru această colecție de rochii cu broderie de autor, colecție care se va lucra practic de la sine. Încă nu am reușit să găsesc această denumire pentru că fiecare om care vine către mine, vine cu emoție acolo. Trebuie să ai grijă cum așezi fiecare emoție. E un grad de sensibilitate foarte mare atunci când lucrezi după ce simte fiecare suflet în parte.

Fiecare regiune are modelul ei. Cămășile cu altiță sunt construite din figuri geometrice, unele cu flori și mărgele. Care este povestea iilor tale cu flori și mărgele?

La început am creat foarte multe figuri geometrice. A fost și mai simplu pentru mine  să le învăț să cos la momentul când am început, acum nouă ani. Era mult mai greu să pot să îmbin atât de multă cromatică. Broderia florală are nevoie de mult mai mult timp pentru a fi creată. Sunt foarte multe culori, se lucrează foarte mult pe șabloane, trebuie să aduci culoarea, se stabilește echilibrul cromatic. Nu este oricum și pot să îți spun că cămașă cu altiță la început a fost doar despre figuri geometrice, după care am plecat frumos și cu răbdare pe partea de broderie florală. Să știi că fiecare ie, într-adevăr, din fiecare regiune, are modelul ei. Eu am ales ia de Neamț. Ia de Neamț într-adevăr are și figuri geometrice. Am încercat practic să fac o îmbinare între aia de Neamț și ia din zona noastră, a Iașiului. Aici m-am regăsit. Eu am copilărit în județul Neamț, mai exact în Târgu Neamț, unde se coseau în două culori. Bunica mea într-adevăr a îmbinat. A făcut un mix din cămașă cu altiță și a readus modele foarte vechi la viață care nu au mai fost cusute și de acolo am preluat și eu modelele. Foarte mult îmi place să promovez și zona din partea Hârlăului. La mine vei regăsi mai multă broderie florală pentru că chiar și Iașiul are ca și punct reprezentativ trandafirul. E Trandafirul de la Moldova. L-am cusut foarte mult.

De ce nu și figuri geometrice?

Ca figuri geometrice m-a atras foarte tare rombul. Rombul pentru mine are o încărcătură energetică foarte mare. Rombul, prin felul cum a fost creat în momentul în care cultura Cucuteni a scos la lumină simbolistica, vibrația și tot ce înseamnă rombul pe ia românească autentică,  va fi prezent în toate formele lui indiferent de zonele României. Figurile geometrice pe care le folosesc sunt mai puține ce e drept, pentru că m-a pasionat mai mult broderia florală din mai multe motive. Să știi că voi aduce în atenția publicului mai multe creații cu figuri geometrice. Voi avea în lucru pe viitor și figuri geometrice îmbinate cu flori și mai multă simbolistică.

Ești singura care brodează pe piele. Te reprezintă, Anda dragă?

Să știi că m-a inspirat foarte tare cultura cusăturii pe piele. M-a inspirat din tradiția noastră românească și anume din cusătura acelor cojoace care sunt create din piele naturală și din blană de oaie. Cândva, au existat acești oameni și sper să mai existe și în ziua de astăzi, care creează broderie tradițională pe piele. Eu creez broderie de autor, adică creez broderie după inspirația și simbolistica bizantină. Practic, rescriu cu acul vibrația acesteia simbolice și mai exact ne îndreptăm atenția către ochiul protector care ne veghează de fiecare dată când energia Lunii, a Soarelui și multe alte semne. Da, mă reprezintă foarte tare pentru că îmi plac broderiile pe orice. Pentru mine este o provocare să poți coase pe absolut orice tip de material. Pielea mă reprezintă foarte tare pentru că îmi plac tatuajele pe piele care îți scriu povestea frumos. Eu nu mă pricep să fac tatuaje, dar mă pricep cel mai bine să fac broderie cu acul pe piele și sper din toată inima să pot duce mai departe acest proiect. M-am regăsit după prima împunsătură de ac. Am fost extraordinar de fericită. Bineînțeles că vor fi accesorizate, mai ales cu brâie, rochiile ca să facem ținutele cât mai versatile atât pentru Street Style, cât și pentru evenimente speciale. Vorbesc cu emoție despre acest proiect al broderiilor pe piele, pentru că cineva, cândva, mi-a spus o vorbă pe care eu am reținut-o. „Broderia este ca o urmă de ruj tatuată pe suflet”. Este adevărat, ca o urmă de ruj tatuată pe suflet, căci vine cu foarte multă iubire, vine cu foarte multă pasiune. Broderia pe piele are nevoie de foarte multă răbdare și de timp. Îmi doresc timp ca să lansez cât mai curând acest proiect și bineînțeles, să învăț oamenii pentru că nu vreau să păstrez pentru mine tot ce știu.

Sunt tot felul de ii pe piața românească. Mai mult de atât, ea a fost introdusă de curând în Patrimoniul Imaterial al umanității. Ce sentimente porți având în vedere că ea a cucerit o lume întreagă, iar tu ești unul dintre promoterii ei?

Să știi că îmi este încă destul de greu să răspund, chiar dacă a trecut puțin timp de când ia a trecut în patrimoniul UNESCO și pot să spun  că primul lucru pe care l-am exclamat a fost „în sfârșit”. Cei care creează tradiție, cei care ne-am supărat că s-a permis ca ia chinezească să fie mai vizibilă decât ia tradițională, este o foarte mare bucurie și o emoție inegalabilă, dar până la urmă și-a găsit locul în sufletele românilor. Ne interesează că România va sta în picioare oricum, că ia românească unește și că este a noastră. Este întrebarea care m-a pus pe gânduri. Este un cumul de emoții. Eu am crescut cu ia românească. Bunica cosea ie, eu cos ie. În atelierul meu, sunt ii și mă uit ca la o icoană. Sunt creații care ne onorează. Îmi exprim recunoștința pentru faptul ca ia a intrat în patrimoniul UNESCO.

Anda, te-ai gândit vreodată să te orientezi spre altă nișă? Ai cochetat cu această idee sau nici măcar nu s-a pus problema, având în vedere că ai o legătură sacră cu bunica ta deși ea nu mai este printre noi?

Să știi că la început vedeam doar broderie și atât. Eu vin din domeniul vânzărilor, a marketingului în urmă cu 10 ani. Până la momentul Caterine, eu nu am făcut ceva cu plăcere. Am trăit practic cu ideea că trebuie să fac și pe aceasta și și că mă ajută pe viitor și va prinde bine. Totuși, îmi prinde bine în gestionarea, să zic așa, economică administrativă a firmei din spatele brandului Caterine. Să revin la idee, nu mă văd făcând altceva. Nu voi lăsa niciodată acul din mână. Ia românească mi-a deschis drumurile. Acum cos diferite tehnici, toate tipurile de materiale, cum îmi place mie să spun.  Îmi doresc să ajung să cos și pe garduri. Dar în altă ordine de idei, pot să îți spun că îmi place foarte tare să povestesc despre oameni și să scot la lumină poveștile oamenilor. As cocheta cu ideea de televiziune, cu ideea de a aduce și a scoate la lumină oamenii de preț din România. Am întâlnit oameni minunați care au venit către mine cu povești interesante. Sunt oameni care au venit către Caterine, povești nespuse și așa a și apărut dorința de a realiza practic o emisiune în care să povestesc despre ei. Eu rămân deschisă către toate oportunitățile care vin către Caterine. Cine știe ce talente o să mai scoată la lumină Caterine?!

Mă mai văd în școli să învăț copiii despre cultura iei românești, despre arta românească, despre cultura Cucuteni. Îmi place foarte mult să învăț oamenii să coase, să își readucă hainele  la viață. O să am răbdare să învăț fiecare om în parte cum să își înnobileze haina prin  broderia care va rămâne până la urmă unică. Abia aștept să încep atelierele în Iași, workshop-urile. Îmi place să fiu alături de oameni, să le ascult poveștile. Asta vine ca o continuare a poveștii mele. Voi fi alături de oameni învățându-i și readucând la viață această meserie din care bunicii noștri ne-au crescut, pentru că cusătură manuală este cumva scrisă în codul nostru genetic. Vreau să le reamintesc oamenilor că există această tradiție.

Frumoasă este munca ta, dar despre uzura din spate nu știu cât de des ai vorbit. Este mare? Ce-mi poți mărturisi despre momentele tale?

Îmi este destul de greu să îți răspund la această întrebare, pentru că îmi ești și prietenă și tu știi deja anumite anumite detalii. Să știi că o să afli lucruri pe care eu nu le-am mai spus și fiindcă îmi plac foarte mult întrebările tale.  Îți spun că este foarte frumoasă munca din spatele brandului, este extraordinar de frumos să lucrezi cu emoțiile omului, mai ales că este foarte multă sensibilitate în spate. Totuși, e vorba de foarte multă răbdare și de acceptare.  Bineînțeles că îmi doresc foarte tare, cum îți spun de fiecare dată, să stau doar să cos, dar nu este doar despre asta. Este nevoie de management, este nevoie de multă grijă în mediul online. Practic, e nevoie de atenția mea în direcția de management a businessului. Nu pot să spun că îmi place foarte tare treaba asta. Nu sunt neapărat un om al cifrelor. Mie îmi plac cifrele atunci când vine vorba de numărul petalelor pe o pe o pânză, atunci când iau măsurile pentru a concepe o creație și astfel pot să spun că au fost și foarte multe momente de up&down. Nu am vrut în mediul online să se simtă. Asta este și călătoria Caterine, o călătorie care te învață și care îți aduce în față puterea pe care noi o deținem de a crea. Am îmbrățișat și eu momente de anxietate, momente de depresie, momente foarte grele pe care le-am depășit cu fruntea sus și motivul pentru care cos atât de multe flori, pe lângă faptul că am copilărit și am crescut în curtea bunicii, este motivul pentru care eu, cândva, mă ridicam din pat. Mă ridicam doar ca să ud florile în lunile de iarnă. A fost o perioadă care m-a inspirat, de fapt, chiar dacă a fost puțin mai dificil. Eu o spun cu zâmbetul pe buze pentru că acea perioadă a fost benefică pentru ceea ce au însemnat creațiile Caterine, pentru ceea ce sunt eu astăzi ca om.

Anda, te cunoaștem de ani buni după brandul pe care l-ai înființat cu dragoste, din dragoste pentru ia românească autentică. Ce signifianță are pentru tine Caterine?

Caterine nu este doar un brand. Este acel spirit care a adus în viața mea cunoaștere, mulțumire. Este călătoria mea spirituală. Mi-a adus cei mai frumoși oameni. Caterine m-a învățat că atunci când cazi în genunchi, te ridici cu aripi. Caterine mă învață să fiu recunoscătoare pentru toate lucrurile primite și mă refer la harul mâinilor mele. Eu sunt doar un instrument prin care Divinitatea se manifestă și aduce frumosul în această lume. Așa este Caterine: un dar, un suflet, recunoștință și iubire.

Ești înzestrată cu talent, ai două mâini dibace și le folosești cu dragoste promovând ia românească. Cui te apleci cu mulțumirile pentru lucrul sfânt învățat?

Mă aplec cu mulțumiri bunicii mele de la care am moștenit acest dar, care a avut răbdarea să mă învețe să cos și care mi-a oferit acum 7 ani speranța de a merge mai departe. Știu sigur că mi-ar fi zis și acum „sunt mândră că duci mai departe acest meșteșug”. Acest gând l-a exprimat public într-o emisiune pe care am filmat-o acum 7 ani. Mă aplec cu mulțumiri familiei mele, mamei mele, prietenilor mei, tuturor oamenilor care au venit către Caterine și care au crezut în mine și care mai cred în broderia manuală că poate rescrie povestea românilor și care scoate la lumină o meserie din care se poate trăi.

Tânărul profesor Mădălin Ghiuler a intrat în învățământ imediat după ce a terminat facultatea. Emoțiile nu le-a cunoscut. Era pregătit de ce urma să îmbrățișeze. De la exclamația elevilor de pe holurile școlii „bă, cu ăsta o să facem matematică”, a ajuns profesor premiat Merito în acest an școlar.

Pe când era el elev, străbătea pe jos km buni ca să ajungă la ore. A învățat într-un sistem simultan unde, în fiecare an, i se schimba învățătorul. De la ideea aceasta ar dori să se producă și schimbarea în educație, pentru a nu trăi elevii săi aceeași soartă.  Să-i cunoaștem traseul profesoral!

Cine este profesorul Mădălin Ghiuler în fața elevilor?

Mădălin în fața elevilor este domnu’ de mate, care se străduiește să facă din fiecare oră, sau măcar aproape din fiecare, să fie „filmulețul” pe care oricare dintre ei și-ar dori să-l vizioneze. Pe de altă parte, este profesorul care notează riguros și periodic fiecare activitate din cadrul lecțiilor. Dar, să precizez și faptul că, fiecare clasă de elevi pe care am avut-o a fost curajoasă și deschisă pentru solicitări de tipul: film, prăjitură, tabără, idei pentru serbări etc. Deși profesor de matematică, mereu sunt alături de copii în orice activitate, pe orice formă a educației (formală, nonformală, informală) și cred că acest lucru îi face să mai uite de acea ,,exigență’’ de altădată.

Cine este el, dincolo de hainele de profesor?

Dincolo de hainele de profesor, este omul simplu, de la țară, modest și dispus să ajute. M-am integrat foarte bine în fiecare cancelarie, colegii îmi sunt prieteni, chiar și cei cu care activitatea s-a întrerupt în urmă cu 2,3,4 ani. Deseori sunt invitat la reuniunile,, familiei din cancelarie’’.

Cu ce gând pleci la școală în fiecare zi?

Gânduri sunt destul de multe, dar un prim gând este acela de a mai convinge măcar un copil că matematica este o prietenă a noastră, sau cum mai spun eu ,,trebuie să fac cumva să mai câștig și pe elevii x, y, z …’’

Ce semnificație are pentru tine școala în care predai?

Întotdeauna, școala este prima mea casă, nu a doua, căci familia de la școală este foarte numeroasă;  colegi prețioși, mulți copii faini și originalitate de activități, chiar și bucătărit ,,profesor la cratiță’’.

Care este traseul frumoasei tale escapade academice? Ce te recomandă diplomele, Mădălin?

Nu prea cred așa mult în diplome, sunt diplome între diplome. Diploma este un document care te ajută să traversezi o etapă, dar dacă de azi, de când ai primit diploma, nu mai lupți pentru a te dezvolta, pentru a învăța, pentru a cunoaște, ce folos? Există foarte mulți oameni minunați, cu o pregătire ,,uriașă’’ de la care învăț foarte multe lucruri, cred că au una sau două diplome. Nu am simțit musai să fac masteratul, după ce am citit programa și am văzut că în foarte mare parte se reiau noțiunile învățate la licență, dar legea educației nu permite să profesezi la nivel liceal fără studii postuniversitare, și mereu mi-am dorit să predau la liceu.  Din punctul meu de vedere, poate greșesc, traseul perfect sau aproape perfect al activității de la catedră este obținut din doi pași și anume acel har din naștere pe care îl ai, sau nu îl ai, multă dorință de a învăța.

Ce înseamnă pentru tine a fi dascăl?

Așa cum am spus și mai sus, dascăl înseamnă să învăț pe alții într-o formă pe care o consider eu mai potrivită, dar și dispus să învăț de la alții, chiar și de la copii. Mereu avem câte ceva de învățat și de la copii.

Pentru cea mai bună activitate didactică, avem nevoie de cinci tipuri de cunoștințe și anume cunoștințe de specialitate, cunoștințe de pedagogie și metodică, cunoștințe despre elevii cărora ne adresăm, cunoștințe despre noi ca profesori, cunoștințe despre contextual în care se desfășoară activitatea, și la nivelul fiecărei clase, că nu toate clasele sunt la fel, încerc să respect cele cinci tipuri de cunoștințe.

A fost o dorință ticluită de mic în minte să devii profesor sau s-a născut această idee în adolescență, poate, la îndemnul familiei?

Dorința a apărut în clasele a VIII-a și a IX-a, prin motivarea profesoarei de franceză din gimnaziu și a profesoarei de matematică din liceu. Menționez că am ajuns aici datorită omului extraordinar, profesor și prieten, Eugenia Noană, profesoară de matematică pe toată perioada liceului.

Nu pot să nu precizez și faptul că a studia la facultatea de Matematică, din cadrul Universității ,, Vasile Alecsandri’’ din Bacău, înseamnă a-ți dezvolta metodele de predare, acolo unde există profesori deosebiți, care vin în sprijinul studenților cu explicații metodice și științifice, chiar și la materia care nu se face în facultate, dar pe care noi, ca viitori profesori, o vom folosi.

Ce signifianță are pentru tine titlul primit în cadrul Proiectul Merito? Cât de mult te onorează?

Sunt foarte onorat pentru faptul că aici, în familia de profesori Merito, am găsit acei oameni la care visam cândva și anume foarte bine pregătiți, foarte creativi și mereu dispuși să ajute, să ne ajutăm. Nu m-am schimbat cu nimic de la premiere, sunt același Mădălin Ghiuler, dar doar cu mai multe idei de a face lecțiile mai faine și mai bogat sufletește că sunt în mijlocul unor oameni valoroși.

În ce an ai intrat în învățământ? Cât de mari au fost emoțiile? Ce îți aduci aminte din prima zi de profesorat?

Am intrat în învățământ în anul 2017, imediat după ce am terminat facultatea. Nu am avut emoții, doar așteptam ziua de marți pentru a intra la clase și a începe matematică. În prima zi, am fost la Școala Gimnazială din Mircești și îmi amintesc niște sunete din spate, de la copii: ,,bă, cu ăsta vom face mate’’.

Ce lipsuri ai remarcat în sistemul nostru de educație? În accepțiunea ta, de unde ar trebui să înceapă schimbarea?

Aici ar fi foarte, foarte multe se spus. În primul rând, să nu mai fie unii copii chinuiți cu schimbarea profesorilor în fiecare an, aici trebuie regândită modalitatea de fixare pe post a personalului didactic. Cel mai grav este în cazul celor din clasele primare, când li se schimbă învățătorul anual și, mai ales, majoritatea din mediul rural învață simultan, 3 sau 4,5 clase.