Sonia a fost o bună atletă în școală. Cel mai mult i-a plăcut voleiul. Azi, fiica ei are primul meci de volei! Chiar s-a întâmplat lucrul acesta, Ana a ales de una singură, cu voioșie, antrenamentele de volei!

Sonia este în tribune și se frământă. Când meciul începe, încurajează, se agită, dă indicații, își pune toată energia pe tavă pentru fiica ei și pentru echipa acesteia.

La final de meci, când Ana iese de la vestiar, spune așa:

-Mami, crezi că ai putea data viitoare să ții ce crezi și ce simți pentru tine? M-ar ajuta foarte mult să mă pot concentra doar la ce ne spune antrenorul. Știu că ești cu sufletul lipit de mine, însă am nevoie de asta…

Acceptarea limitelor sănătoase

A-i ajuta pe copiii noștri să accepte limitele sănătoase este una dintre cele mai importante sarcini ale unui părinte. Pentru că toate relațiile sănătoase au limite și bariere.

Ana a fixat o limită. I-a cerut mamei ei să respecte ceea ce ea simte că i se potrivește într-o anumită conjunctură.

Copiii învață urmărind adulții responsabili din viețile lor. Felul în care noi plămădim lucrurile pentru copiii noștri își lasă amprenta asupra modului în care ei interiorizează și apoi pun în practică, sfaturi utile, modele de urmat.

Control, putere și conexiune

Într-o lume care este atât de des axată pe putere și control, apare ideea că ar fi bine să ne concentrăm doar pe mesajul ce cere ca fiii și fiicele noastre să respecte limitele cerute de părinți; ne este greu să luăm în considerare faptul că și noi, adulții putem onora  granițe cerute de copiii noștri.

Granițele sănătoase se referă la protejarea conexiunii și la siguranță, nu la protejarea puterii, nu-i așa?

Fă-ți timp pentru a lua în considerare o limită pe care copilul tău a încercat să o stabilească cu tine. Ceva care nu împiedică sănătatea sau siguranța lui, desigur, dar care îl va ajuta să se simtă respectat de tine ca un om unic care merită să-și stabilească propriile limite, precum și să le respecte pe ale tale.

E simplu să respecți limitele?

Când ne propunem să respectăm ceea ce fiul sau fiica noastră cere, vom observa uneori că nu e simplu. Să luăm aminte că este nevoie de muncă pentru a învăța o limită; astfel vom putea  să simțim empatie atunci când copiii noștri se luptă să urmeze cerințele noastre.

,,Te rog să nu îmi atingi părul!”

,,Te rog să nu mă alinți în fața colegilor!”

,,Te rog să nu iei locul antrenorului în timpul meciului!”

,,Te rog să nu îmi strângi parcul Lego în lipsa mea!”

,,Te rog să îmi lași biroul așa cum este până mă întorc!”

Și copiii pot cere! Și este important să ascultăm și să respectăm ceea ce ei cer!

La rândul lor vor da mai multă considerație lucrurilor pe care noi le cerem, vor vedea necesitatea barierelor, limitelor cu scop.

Sonia este acum în tribune. O, da! Îi vine să strige și să dea instrucțiuni, să exclame și să vocifereze în gura mare. Știe însă că Ana are nevoie de altceva din partea ei. Zâmbește și se bucură de competiție și de starea de bine a fiicei sale!

Dinu era supărat-supărat și chiar nu știa cum să vorbească despre asta la cei 4 ani și 7 luni ai lui. Plângea, țipa, era roșu la față, tremura, strângea pumnii, nu voia să primească îmbrățișarea mamei; nici chip să îi răspundă acesteia la întrebări… Nu voia nimic!

Și mama…OH! În ea creștea de acum panica și asta i se citea în mimică și în fiecare fibră din corp. Vocea îi devenea iritată atunci când întreba: ,,Ce e, ce e, explică-mi!”

Nu era chip ca mama și băiețelul să se înțeleagă.

Oare ce e de făcut?

Bine de știut

Dacă vrem să armonizăm emoțiilor e important să le înțelegem și să le acceptam. Viața copiilor nu este doar lapte și miere, nu presupune doar bucurie și veselie; emoțiile negative își au și ele rolul lor. Este firesc ca un copil să simtă furie, tristețe, frustrare, mâhnire în anumite situații și e important ca noi, părinții, deopotrivă, să-l ajutăm să înțeleagă acest lucru și să simtă că îi suntem alături. Crizele de afect sunt ca niște nori care tot cresc, iar în unele cazuri copiii nu observă această ridicare de nivel și -în plus- nu au încă instrumentele pentru a gestiona ce se întâmplă cu ei. Părinții sunt cei care susțin copilul: acesta învață că este în regulă să fie învăluit și de emoții negative, nu doar pe cele pozitive. E important însă cum pot exprima sentimentul și cum pot găsi rezolvarea situației.

Înțelegând furtuna

Prima și prima dată este foarte important să îi ajutăm pe cei mici să se calmeze. Și cum facem asta?

Ei bine, ne aducem pe noi la nivelul lor, ne micșorăm, ne așezăm în același plan cu ei. În momentul în care copilul nu are în față pe cineva de 3 ori mai mare decât el care îl ia la întrebări, care vrea să obțină un lucru de la el, nu se vor mai simți atât de mici și înfricoșați în interacțiune.

Folosiți-vă de mimica plină de empatie. Coborâți colțurile gurii și arătați părerea de rău pentru ceea ce micuțul trăiește pe chipul vostru.

O figură imobilă, un chip care ascultă ,,rece”, ce încearcă interacțiunea, nu este în avantajul micuților noștri, apăsați de greutatea emoțiilor.

,,Sunt aici” spuneți pe un ton blând, ,,mama, tata este aici, cu tine”. ,,Te ascult, haide va fi bine, știu, știu, e greu!” Copiii simt astfel că ceea ce i-a învăluit este văzut de adult și se vor calma știindu-se înțeleși.

Calmul din vocea părintelui va ajuta mereu: ,,te înțeleg, te aud, te văd, orice ar fi, vom trece cu bine peste încercarea aceasta”

Este important să îi facem să se simtă în siguranță: se vor calma ușor-ușor.

Atunci și doar atunci vom putea să punem întrebări, vom putea desțeleni, ameliora, dezamorsa.

Este nevoie de conectare înainte de orice discuție cu un micuț năpădit de emoții, pentru soluționarea sănătoasă a lucrurilor.

Dinu este în brațele mamei: Miruna l-a ajutat să se calmeze și acum caută împreună o soluție.

Mamă și fiu, ușurați, se reconectează și învață.

-Știi, dacă ai venit cu fetița ta în parc, trebuie să o înveți să împartă lucrurile! Toți copiii de aici împart! Altfel nu se poate. Dacă fiica mea vrea ceva, fiica ta trebuie să împartă. Și, desigur, fiica mea- la fel!

Adriana a rămas puțin nedumerită. Oh, da, își dorea să aibă o fiică dornică să dăruiască și generoasă. Își dorea pace și armonie în jocul copiilor. Însă acum părea că e musai să își oblige fiica să se alinieze. Oare era corect?

Acum…este clar că noi toți vom dăinui într-o lume plină de grijă, dragoste, empatie, generozitate. Simțim un ghimpe în inimă când fiii și fiicele noastre sunt egoiști. Ce se crede atunci despre ei? Dar despre noi, cei ce îi creștem?

De ce ar fi potrivit ca fiica ta să își împartă păpușa pe care a dorit-o atât și abia a primit-o (poate) cu un alt copil pe care (poate) nici măcar nu îl cunoaște?

Copiii aflați la vârsta de 1, 2, 3 chiar și 4 ani doresc lucrurile pe care le văd și pe care le simt captivante: vreau să ating mingea, să o simt, vreau să o folosesc, să o arunc, să o văd cum sare. ACUM. Copilul mic nu are habar de ce înseamnă ,,este obiectul altcuiva”, ,,nu îți aparține”, ,,nu este al nostru”.

Adultul este cel care arată empatia acum

Adultul este cel care arată empatia acum. Și foarte rar copilul mic. Adultul va propune un schimb: ,,Poți să împrumuți păpușa și vei primi elefantul în schimb”. Să ne bazăm pe curiozitatea copilului. Va dori mai mult ca sigur să exploreze la rându-i ceva nou. Iar dacă nu va dori să împartă ,,acum”, vom înțelege și vom avea răbdare. Puțină răbdare ajută mereu.

Să spunem ceea ce observăm

Este potrivit să verbalizăm mereu ce vedem: ,,uite, acum tu ai găletușa roșie iar lopățica este puțin la tovarășul tău de joacă”. Sau: ,,este adevărat, amândoi doriți jucăria aceasta, să vedem cum e bine să facem”.

Pentru copilul mic, socializarea aduce beneficiul de a-i pune pe antepreșcolari în situația de a experimenta mereu comportamente noi: ce se întâmplă când smulg? Dar când cer? Ce se întâmplă dacă fac un schimb? Ce se întâmplă când trag de jucărie? Dacă țin jucăria strâns, mai poate fi luată? Dacă dau când mi se cere, ce primesc?

La orice vârstă, ceea ce învățăm noi singuri va dăinui și va prinde contur corect

Adultul este potrivit să intervină atunci când negocierea devine poate prea brutală sau copiii se pot răni. Altfel, probabil, este bine să rămână un observator ce coordonează din umbră, cu blândețe, înțelegere și mai ales răbdare.

Noi, adulții

Dacă dorim să avem copii generoși atunci noi este potrivit să avem un comportament generos.

Noi împărțim biscuiții și îi lăsăm pe copii să ne observe. Noi validăm fiecare gest plin de dăruire al copiilor noștri; îi lăudăm, îl numim: ,,asta numesc eu copil generos”. Ne ferim să grăbim procesul și ne bucurăm de fiecare pas ce ne înflorește fiul sau fiica.

Nu este ușor, pentru că nu ne simțim bine sub privirile critice ale celor din jur: ,,l-a crescut zgârcit”, ,,unde va ajunge dacă nici acum nu știe să împartă?”, ,,probabil așa sunt și părinții lui…”

Este greu să nu dăm totul de-a gata pentru a ne conforma rapid. Este delicat momentul în care ne simțim obligați să intervenim. Și totuși este atât de important să oferim posibilitatea actului de învățare socială copiilor noștri!

Adriana a înțeles: un copil împarte atunci când efectiv el simte empatie față de ceilalți; ea a decis să fie mereu un model de empatie față de fiica ei și față de ceilalți copii și părinți pe care îi întâlnește. Și este foarte împăcată cu acest lucru!

Matei nu suportă să își audă fiica plângând. Nu poate duce momentele acelea. Ar face orice să o determine să tacă. Îi promite, el, tatăl, marea cu sarea sau o amenință sau încearcă să o facă sa înțeleagă că nu are de ce să plângă. Plânsul ei îi e greu lui, îl apasă și îl chinuie, fățuca schimonosită îl înfurie și îl face vulnerabil totodată. Nu poate empatiza cu fiica lui; se sperie de ceea ce ea exprimă, de ceea ce ea trăiește.

Matei încearcă să înțeleagă ce e cu el. Și asta nu de ieri de azi.

Adulții își stopează emoțiile

Noi, adulții chiar cheltuim o doză foarte mare de resurse energetice pentru a ne opri emoțiile. Ce e mai ciudat este că încercăm să îi determinăm pe copii să facă exact același lucru.

Emoțiile își cer drepturile cu tărie însă! Vor să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru avem de obicei războaie tari între forțele ce vor să iasă și forțele ce sunt determinate să încătușeze ceea ce simțim. Dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom simți la un moment dat implozii spectaculoase ce erup cu putere în stres major, violență exprimată dur, depresie, anxietate răvășitoare.

Când ies la suprafață, emoțiile prea mult zăvorâte, ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate; de fapt nu este așa: punctul în care s-a ajuns este rezultatul unei emoții exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în calea sa.

Emoții (ne)ținute sub capac

Când oala fierbe tare-tare, copiii nu mai pot ține capacul peste ea. Toți vaporii-emoții se revarsă deodată: copiii sunt fie prea obosiți, fie nu sunt tocmai într-o stare bună de sănătate, fie sunt înfometați sau tocmai li s-a rupt un nasture de la jachetă. Și atunci, dacă tot s-au întristat puțin își spun: ,,păi dacă tot mi-au dat niște acrimi hai să le las și pe cele nerostogolite de ieri și de duminică și de acum două joi să o ia la vale”. O oarecare emoție ce a ieșit la suprafață duce după sine un potop de alte emoții nerostite și neogoite din trecut.

Emoțiile afișate=vulnerabilitate?

Acum să ne reamintim că lui Matei-tată bun-îi trebuia puțin sprijin: cum să ducă plânsul, lacrimile, suspinele fiicei sale?

Băieții deveniți bărbați au învățat tare repede în viața lor că trebuie să își reprime emoțiile: acestea îi fac vulnerabili, nu-i așa? Mirarea nu ar trebui să ne copleșească acum: plânsul propriilor lor copii este greu de gestionat chiar dacă nu este despre ei. Vulnerabilitatea, starea de anxietate îi copleșește și nu știu (iar și iar) să o gestioneze. Mulți oameni (și da, mulți bărbați) sunt gata să mituiască, să implore, să certe, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Emoțiile este bine să fie pur și simplu acceptate, privite cu empatie, lăsate să iasă afară și să se rostogolească. Când lacrimile se vor opri, când suspinele se vor sfârși toată lumea, absolut toată lumea se va simți mai bine.

Chiar și fiica lui Matei în brațele tatălui ei ce au știut să o cuprindă.

,,Nu mai pot, mi-am pierdut iar firea, spune abătută Amelia. Iar am țipat, iar m-am enervat. Iar am făcut eu, iar am strâns eu, m-am revărsat. Și știi ceva, IAR nu am rezolvat nimic. Mi se pare că mi-am rănit fiul, i-am adresat cuvinte de care nu sunt mândră. ȘI NU L-AM ÎNVĂȚAT NIMIC! S-au poate l-am învățat doar că oboseala duce la comportamente neadecvate din partea adultului, zâmbește ea trist. Vreau să înțeleagă de ce e bine să îi cer să facă ceea ce îi cer. Vreau să interiorizeze  de ce e bine să ajute, să se autoorganizeze, de ce e bine să fim conectați mereu, de ce sunt importante regulile, de ce….. Mă simt neputincioasă uneori, chiar așa!”

,,Disciplinarea este bine să fie făcută cu dragoste și înțelegere, știi?”

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere dăruiește copilului un sentiment de confort fizic și emoțional. Are nevoie de această stare de siguranță pentru că astfel poate interioriza ușor multe lucruri ce țin de autocontrol și de un comportament moral universal acceptat.

Disciplinarea pozitivă este acolo, mereu, constantă, fără suișuri și coborâșuri. Acest tip de disciplinare va oferi niște așteptări clare de fiecare dată: ,,știu ce se așteaptă de la mine, spune în sinea sa copilul, nu am cum să am surprize, totul este clar și fluid”.

Adulții este potrivit să trăiască ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii!

Disciplinarea pozitivă vine cu adevărat ferm din partea unor adulți care trăiesc ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii. Adulții sunt modele clare și fac în viața de zi cu zi ceea ce așteaptă de la copiii pe care îi îndrumă.

Disciplinarea pozitivă este despre dialog: copiii sunt antrenați să spună ce cred ei despre comportamentul lor; nu sunt trimiși în cealaltă camera, nu sunt pedepsiți prin tăcere și neconectare. ,,Aceasta este regula de respectat. Există un aspect pe care nu îl înțelegi? Există un aspect cu care tu nu ești de acord?” sau ,,Acest comportament nu este cel potrivit; ce crezi că este de făcut pentru a îl schimba?”

Dialog constructiv = disciplină

Întotdeauna prin dialog constructiv un copil simte mult respect pentru sentimentele sale, pentru gândurile sale. Părintele îl susține să privească în interior și să găsească numitorul comun între ceea ce îl definește, emoții, gânduri și norme sociale, comportamente morale. Scopul este îmbunătățirea relațiilor pe termen lung și scurt, găsirea canalelor potrivite de comunicare cu ceilalți, evitarea înstrăinării și posturii de ,,exclus”.

Nu este ușor! Este complicat să petreci o oră întreagă cu fiul sau cu fiica ta. Este un exercițiu de voință să îl asculți, să îl temperezi, să te temperezi pe tine în răstimpuri, să rămâi calm și în postură constructivă. Este foarte ușor să țipi, să îți arăți dezamăgirea și să te întorci la ale tale. Schimbarea vine în primul rând din modul în care părintele alege să abordeze situațiile.

Doar atunci când stilul nostru de disciplinare susține înțelegerea reciprocă, doar atunci copiii vor fi mai buni; asta ne va motiva să găsim moduri noi, din ce în ce mai bune pentru a îi ridica și educa.

Adela are 5 ani și tare nu îi place când mătușile se apropie de ea și încearcă să o pupe, să o ciupească, să îi ridice rochița. Nu îi place ca ele să o abordeze așa. Da, îi aduc mereu cadouri și îi spun că e foarte drăguță însă ei nu îi place să fie atinsă atât de mult. Nu îi place nici de vecina de la doi care ori de câte ori îi dă ceva adus de la piață cere să o lase să îi dea un pupic. Și nu îi place nici de prietenul tatălui ei care o ridică până sus-sus și o aruncă rapid, pe nepregătite. Mama știe că nu îi plac lucrurile acestea. Ar vrea ca mama să vorbească în locul ei și să spună ,,Adela nu simte azi așa” în loc de ,,nu e politicos să te porți așa; poți supăra pe mătușa, pe vecina, pe prieten dacă faci asta”.

Da, ne dorim să avem copii politicoși și capabili să arate buna creștere. Totuși, este bine să știm că este nesănătos să îi determinăm să stea în compania unor persoane pe care nu le agreează; și nu este sănătos să le cerem să mimeze că se simt de fapt bine în prezența acestora. Îi învățăm să mintă, să disimuleze, să accepte critica, un comportament straniu, gesturi care calcă intimitatea copiilor în picioare. Dacă ignorăm ceea ce vedem în copiii noștri, le creăm o experiență ciudată care nu este conformă cu realitatea.

Trăirea copilului are prioritate

Chiar dacă simțim că adultul- care este de multe ori bine intenționat – se simte rănit pentru că fiul sau fiica ta îl respinge, susține dorința copilului de a se îndepărta. Adultul este adult, chiar poate să facă față unei situații în care nu este dorit. Copilul însă are nevoie de susținere.

Fii avocatul copilului tău

Nu îl lăsa pe copil să se simtă tras la răspundere sau făcut vinovat pentru ceea ce simte. Cu multă diplomație vei ști să explici calm situația: ,,este obosit acum”, ,,nu îi place să fie gâdilat”, ,,îmbrățișează doar când ea simte”. Dacă vei arăta tu doza necesară de diplomație sigur apele vor rămâne liniștite. Unii copii au nevoie să observe mai mult, să găsească o calitate în persoana cu care interacționează, puncte comune, interese dragi amândurora. Încurajează copilul să verbalizeze ceea ce simte: ,,vreau să mergem”, ,,vreau să mă joc în altă camera”, ,,vreau să nu merg cu tine la doamna aceasta”.

Discută cu adultul

Bineînțeles că poți să discuți și cu adultul și să îi explici nevoile copilului tău, ce îi place și ce nu îi place. Uneori vei izbândi să te faci înțeles, alteori nu. Așa că datoria ta este față de copil, să îl faci să se simtă protejat și sigur pe sine în orice situație, mai ales în prezența părinților săi.

Mama o ține pe Adela de umeri.

-Draga mea mătușă, azi Adela este hotărâtă să nu îmbrățișeze pe nimeni. Am decis să o susțin și o ajut să i  se îndeplinească vrerea! Tot ea mi-a spus să îți spun că i-au plăcut muuult clătitele cu gem și că îți mulțumește pentru ele!

Adela o privește pe mama recunoscătoare. Azi așa simte. Și când va simți altfel data viitoare va spune asta cu putere!