Tag

mari români

Părinții l-ar fi vrut preot, dar el face pasul către științele juridice. Pleacă la Budapesta, iar după finalizarea studiilor intră ucenic pe lângă avocații Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 ajunge avocat deplin după care își deschide propriul birou la Arad. Se avântă în politică de timpuriu alăturându-se Partidului Național Român. În tot acest timp, menține relații strânse cu românii din Regat și devine colaborator la ziarul ”Românul”. A fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți cu drept de vot. Continuă activitatea de avocat până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să-i joace feste și cade la pat. Neavând familie, a fost îngrijit de o nepoată, urmând ca în anul 1956 să plece la cer.

 

Refuză preoția și merge către avocatură

Se naște pe 30 mai 1876, în casa preotului Ioan Iancu din Cintei, luptător de nădejde pentru cauza națională. Capul familiei le-a insuflat celor trei feciori dragostea de neam. Dintre ei, doar Ioan și Aurel au îmbrăcat straiele preoțești participând alături de alți fruntași români arădeni la felurite activități naționale. Cornel rămâne reticent la ideea unei cariere în ogorul bisericii, motiv pentru care schimbă macazul și decide să aprofundeze științele juridice. Urmează Facultatea de Drept la Budapesta, devenind unul dintre cei mai cunoscuți avocați arădeni. Face stagiatura în Camera Avocaților din Arad și fură meserie de la Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 devine avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Arad. Nu i-a trebuit prea mult timp pentru a se face remarcat. Pledează magistral și câștigă admirația contemporanilor după ce i-a apărarea țăranilor răsculați la Șepreuș (1904-1905).

Face de timpuriu pasul în politică alăturându-se Partidului Național Român. În 1907 se aruncă în luptă și candidează pentru un loc în congregația cercului electoral de la Grăniceri, unde PNR a repudiat o victorie zdrobitoare. Îl reîntâlnim la alegerile din 1910 de la Cintei, unde participă la adunarea electorală alături de Octavian Goga, candidatul național pentru alegerile din Dieta budapestană.

 

Participant la Marea Unire cu drept de vot

Între timp, avocatul Iancu întreține legături strânse cu românii din Regat și are mai multe întrevederi cu I.L. Caragiale în casa acestuia din Piața Avram Iancu. Iubitor al literelor prin excelență, se alătură echipei formate din Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop și Iustin Marșieu, care coordona ziarul “Românul”. Pe 5 noiembrie 1911 participă la adunarea populară de la Comloșu Mare, unde a luat cuvântul alături de alți lideri români. Datorită implicării depline în mișcarea națională, a fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți care au votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Pe 1 noiembrie 1919 este uns deputat în Primul Parlament al României Mari pe listele PNR.

Tumultul vieții politice îl determină să facă un pas în spate și să revină la vechea dragoste, avocatura. Tot în această perioadă se decide să intre în mai multe afaceri. În 1933 cumpără de la Nadasdy Ferencz mai multe imobile și 120  hectare în satul Iratoșu din județul Arad. Devine membru al consiliului de administrație al Societății de Agricultură ”Corvin” și arendaș al dreptului de vânătoare în pădurile statului din Ilteu, Toc, Slatina, Baia, Julița, Pârnești și Lupești. Pe lângă toate acestea deține acțiuni la Uzinele Reşiţa, la ITA, Întreprinderea Forestieră Română etc.

 

Amărăciunea ultimilor ani 

Succesul de care s-a bucurat în carieră l-a ocolit în viața personală. Nu a fost căsătorit niciodată și nu s-a putut bucura de urmași. Chiar dacă ajunsese mare la oraș, Cornel nu a uitat Cinteiul din care plecase. Revenea des în locurile natale și îi plăcea să stătea la povești cu sătenii pe care îi ajuta cu donații. A continuat să se ocupe de biroul său până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să i se degradeze și cade în grija nepoatei Cornelia, fiica lui Iustin Iancu. Pleacă la cer în anul 1956 fiind îngropat la Arad, dar după câțiva ani este deshumat și depus în cimitirul de la Cintei, alături de părinții săi.

 

 

Surse: Ioan Tuleu, Dr. Cornel Iancu, „avocat” al românităţii arădene

 

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Vasile Avramescu debutează ca stagiar pe 4 ianuarie 1897. Învață meserie de la avocatul arădean Sigismund Nemeș, iar când obține censura se stabilește definitiv la Radna, unde începe treaba. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale este chemat la arme și răspunde imediat. Uns căpitan în rezervă, se ocupă de organizarea Comandamentul Liniilor Ferate din Arad. Ulterior, va fi desemnat din partea Gărzilor Naționale Române, filiala Arad, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de Ioan Montani și Vasile Simion. După Unire, este numit primul președinte român al Tribunalului Arad. Pe plan politic, a îndeplinit funcția de consilier în Ministerul Justiției cu atribuții în vestitul “proces al optanților“. 

 

Formarea și debutul în profesie

Vine pe lume la 18 decembrie 1873, în comuna Șiștarovăț, județul Timiș-Torontal (Aradul de azi). Tatăl, dascălul Moise Avramescu, se ocupă îndeaproape de educația junelui care urmează  cursurile școlii primare și secundare la Arad, Oradea și Timișoara. După ce obține bacalaureatul, se îndreaptă către lumea științelor juridice și se înscrie la Facultatea de Drept a Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde îi va avea colegi pe Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Sever Ispravnic. Se remarcă rapid prin seriozitate, ambiție și rezultate excelente, motiv pentru care devine bursier al Fundației ”Emanoil Gojdu”. Debutează ca stagiar pe 4 ianuarie 1897, când se înscrie în Baroul din Szeged. De aici se va muta în cancelaria avocatului arădean Sigismund Nemeș. Între timp își obține doctoratul, iar la ceva vreme, censura de avocat la Curtea de Casație din Budapesta. Pe 1 iunie 1901 este numit avocat cu acte în regulă. Aruncă un ochi pe hartă și decide să se stabilească la Radna, unde își deschide propriul birou.

În viața personală, Vasile se înamorează de Victoria Suciu, sora avocatului și liderului politic român Ioan Suciu. Cei doi se iau cu acte în regulă și începe să fie privit cu alți ochi. Profesionalismul cu care pleda indiferent de proces trece de granițele Radnei, fapt pentru care se implică în organizarea vieții sociale, economice și culturale.

 

Participarea la Marea Unire și implicarea în politică

Elanul cu care pornise în viață și-n carieră, este zădărnicit de izbucnirea primei conflagrații mondiale. Fără să mai zăbovească, răspunde degrab apelului și este mobilizat cu gradul de căpitan în rezervă la Regimentul 93 Infanterie. În octombrie 1918, Vasile Avramescu se ocupă îndeaproape de Comandamentul Liniilor Ferate din Arad, după care se va implica în organizarea și redactarea Statutelor Gărzilor Naționale Române. Datorită implicării sale în evenimentele războiului, va fi desemnat din partea Gărzilor Naționale Române, filiala Arad, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de Ioan Montani și Vasile Simion.

 

 

După înfăptuirea Marii Uniri, avocatul Avremescu este numit primul președinte român al Tribunalului Arad (1919-1921), iar în paralel a suplinit timp de trei luni fotoliul de prefect al județului, după demisia lui Iustin Marșieu. Din data de 1 aprilie 1921 până la 1 mai 1937, a deținut postul de avocat șef al Serviciului Contencios Regional Arad. Tot acum, își transformă cancelaria din Arad într-un spațiu dedicat formării avocaților tineri din perioada interbelică. Pe plan politic, în mandatul lui Nicolae Titulescu, a îndeplinit funcția de consilier în Ministerul Justiției cu atribuții în vestitul “proces al optanților“.

 

La apus de viață și carieră

Pe 1 aprilie 1937 acceptă postul de director al Institutului Național de Credit Agricol, sucursala Arad. Însă această demnitate va stârni un val de intrigi în rândul celor care socoteau postul ca fiind incompatibil cu meseria de avocat. Pasionat al condeiului, Vasile Avramescu a dat curs cererii Ministerului Agriculturii și Domeniilor, care l-a solicitat să redacteze lucrarea “Instituția cărții funduare”. Pentru întreaga activitatea desfășurată a fost decorat cu Ordinul Coroana României și cu medalia Răsplata Muncii pentru învățământ, clasa I. Ajuns la vârsta senectuții privește cu mândrie în trecut și cu seninătate la cât mai are de trăit. Trece la cer în data de 16 februarie 1949 și este îngropat la Radna.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Absolvent al Facultății de Drept din Pesta, își face ucenicia în cabinetul lui Alexe Olariu, după care pornește pe cont propriu. Cochetează cu scrisul și luptă pentru respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea vieții politice, economice, sociale și culturale. Pledează în procesul intentat Memorandiștilor și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “Cununa lui Iancu”. Refuză să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. Dezamăgit de evoluția politicii de după Marea Unire, socotește că e mai bine să facă pași mici către retragere. Părăsește această lume la 12 februarie 1935, într-un con de umbră, dar împăcat pentru că și-a făcut datoria față de țară.

 

O generație unionistă

Vede lumina zilei la 2 octombrie 1847, în comuna Zam, din județul Hunedoara. Tatăl, Mihail Lupu Hossu, făcuse studii juridice la Cluj și începând cu anul 1833 trece prim mai multe funcții administrative. La vremea cuvenită, Francisc începe școala primară la Deva. Crește frumos, însă destinul nu-l menajează, iar la vârsta de zece ani îi răpește tatăl. La șase ani după tragicul episod, mai primește o lovitură ajungând orfan și de mamă. De acum, cei trei copii ai familiei Hossu ajung pe mâna unei surori de-a tatălui, o femeie fără inimă, care le va face viața un chin. Cu toate acestea, Francisc se ține de carte și urmează cursurile Colegiului reformat din Orăștie. În perioada adolescenței, profesorul său de istorie, Ioan Silviu Sălăjan, îl botează Longhin. Iată cum s-au petrecut lucrurile: “Într-o zi, venind rîndul pe mine, profesorul nostru de istorie zise zîmbind: «Acum să auzim pe Francisc Hossu (…) ce știi de întîmplările de pe la noi, despre luptele dintre Traian și Decebal?»  Am spus eu câte și cum am știut și ce am putut învăța din studiul în manuscript, dar mai vîrtos m-am ocupat de partea cum Decebal a lăsat să se spînzure pe zidul cetății Sarmisegetusa trimisul lui Traian, cel mai iubit al lui beldiduce, Longinus, adecă Longin, scoțînd în relief curajul, dar mai ales caracterul lui, ce-l ridica în ochii marelui imperator! Foarte bine, esclamă voios domnul profesor, vedeți! (…) Întreaga clasă erupsă într-o aclamare de ,,să trăiască” la adresa d-lui profesor și la a mea repetînd: trăiască Longhin și cu aceasta a luat sfârșit ora de istorie (…) Din acea zi, nimeni nu mă agrăi decît pe numele Longhin”, istorisește Francisc în cuprinsul volumului “Amintiri din viața mea”.

Vremurile tulburi care precedau instaurarea dualismului și schimbarea orientării tactice spre pasivism, nu au rămas fără ecou în rândul tinerei generații. Din dorința de a deveni ”factori de răspundere ai românilor”, junii au îmbrățișat avocatura, au întemeiat bănci sau întreprinderi industriale, au devenit membri în felurite structuri politice, etc. Pe Francisc l-au captat științele juridice, motiv pentru care se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Pesta. La acea vreme, studenții români organizau frecvent serate în care se țineau discursuri, se cântau melodii patriotice, iar dezbaterile pe teme filosofice și istorice erau la mare cinste. Un astfel de loc era ”Societatea Petru Maior” alcătuită din tineri veniți de prin diferite regiuni ale imperiului, cu misiunea de a întreține spiritul național și a stimula preocupărilor intelectuale. În calitate de membru al societății, Francisc a suplinit postul de bibliotecar și pe cel de instructor de limba română. Tot acum, pune bazele colaborării la revistele “Familia” și “Gura Satului”, frecventând de zor casele fruntașilor români.

 

Avocat fără cusur și politician iscusit

După terminarea facultății în anul 1872, revine în Transilvania și se stabilește la Deva. Practica avocațială o face în cabinetul lui Alexe Olariu, iar în 1878 va susține examenul de liberă practică pe care îl promovează fără nicio problemă. Rămâne pe meleagurile orașului Deva unde își va deschide propriul birou. Îmbină armonios pledoariile cu pasiunea pentru condei și rămâne un colaborator de seamă la ”Gura Satului”. Din pricina unui articol mai îndrăzneț, i se intentează primul proces de presă, soldat cu o amendă substanțială și o lună de închisoare la Vacz. În ciuda celor întâmplate, nu lăsă condeiul din mână, ba din contră, încheie o nouă colaborare cu ”Gazeta Transilvaniei”, al cărei redactor era camaradul Aurel Mureșianu. A susținut cu orice preț respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea politică, economică, socială și culturală.

Debutează în viața politică de partea Partidului Național Român, fiind ales în comitetul de conducere al acestuia. După căsătoria cu Elena Pop, fiica marelui avocat Gheorghe Pop de Băsești, este privit cu alți ochi. În 1894 pledează în favoarea Memorandiștilor, și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “cununei lui Iancu”. În timpul primei conflagrații mondiale, a refuzat cu orice preț să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. La primele alegeri din 1919, câștigă fără emoții cursa pentru un loc de senator în primul Parlament al României Mari. De cealaltă parte, Elena a fost una dintre cele mai active promotoare ale mișcării feministe din Transilvania și o luptătoare asiduă pentru promovarea drepturilor românilor.

 

O retragere cu gust amar

Scrie din ce în ce mai rar la publicațiile ”Gazeta ilustrată” și ”Transilvania”, iar aparițiile publice încetează. Din cuprinsul Amintirilor pe care le-a publicat, reiese faptul că la baza deciziei de a se retrage nu a stat neapărat starea de sănătate, ci mai degrabă faptul că nu se mai regăsea în politica vremii, care devenise un mod de căpătuială fără niciun fel de ideal. Înainte de a muri, Francisc a donat Bibliotecii Centrale din cadrul Universității din Cluj, întreaga arhivă personală și pe cea a socrului său. Se stinge din viață la 12 februarie 1935, uitat de contemporani, dar cu liniștea datoriei împlinite față de generațiile viitoare.

 

Surse: Francis Hossu-Longin, “Amintiri din viața mea”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.    

 

Vine pe lume în familia preotului George Moldovan din comuna Băița. Junele este dat la carte, iar în 1880 termină Liceul Latin din Sibiu, ca șef de promoție. De aici se va îndrepta către studiul științelor juridice tocmai la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. După ce devine avocat cu acte în regulă, își deschide propriul birou avocațial la Baia de Criș. Locul ajunge repede o oază de românism, unde se dezbat problemele juridice cu care se confruntă conaționalii din comitat. Ca membru al Partidului Național Român, va figura printre cei 300 de români care urmau să prezinte Memorandumul în fața împăratului Francis Iosif. S-a implicat în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Orăștie, fiind distins cu Ordinul Ferdinand I, în grad de cavaler și Ordinul Coroana României, în grad de ofițer.

 

Debutul în viață și în profesie

17 septembrie 1862 în comuna Băița, județul Hunedoara. Preotul George Moldovan se plimbă de colo colo rostind rugăciuni și implorând milă de sus. După câteva ceasuri bune de frământări și suspine, ușa se dă de perete și un scâncet puternic îi inundă auzul. E fecior, zise moașa cu pruncul în brațe. La botez primește numele Silviu, iar la vremea cuvenită este trimis la școala elementară din localitate. Perioada adolescenței se consumă la Sibiu, unde absolvă Liceul Latin ca șef de promoție în anul 1880. Din acest punct, decide să pășească pe cărarea științelor juridice și devine student la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. Arde etapele ciclului licențial, iar la 1 septembrie 1884 devine doctor în drept cu teza “Statutul juridic al proprietăţilor funciare în Comitatele Zarand şi Hunedoara, după revoluţia de la 1848-1849”.

Își face stagiatura la Arad și Baia de Criș, în cancelaria lui Nicolae Oncu. Odată ajuns avocat cu acte în regulă, se stabilește definitiv la Baia de Criș. În biroul său avocațial se dezbat de zor problemele juridice cu care se confruntă românii din comitat, se caută soluții, motiv pentru care Silviu Moldovan este supranumit aprigul apărător al românilor în fața instanțelor juridice și în fața administrației maghiare.

 

În mijlocul tumultului politic

La 30 aprilie 1892, se mută la Orăștie și se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din întreg ținutul. De numele său se leagă fondarea Despărțământului Astrei la Orăștie, al Reuniunii economice, al Reuniunii meseriașilor, al casinei române, etc. Debutează rapid în viața politică alăturându-se Partidului Național Român, care îl deleagă în rândul celor 300 de reprezentanți care urmau să prezinte Memorandumul în fața împăratul Francis Iosif la 28 mai 1892. Misiunea se soldează cu un eșec crunt, motiv pentru care își stabilește alte priorități aruncându-se în consiliile de administrație ale unor bănci și institute de credit. Pasionat al condeiului, avocatul Silviu Moldovan a îndeplinit vreme de patru ani funcția de redactor la Revista Orăștiei și a colaborat cu mai multe ziare și reviste românești din Transilvania.

 

Ascensiunea de după 1 decembrie 1918

După înfăptuirea Marii Uniri, activitatea politică a lui Silviu Moldovan devine tot mai nuanțată. La debutul anului 1919 este numit în funcția de prefect al județului Ciuc, dar se pare că ceva nu a fost în regulă pentru că la 5 martie își dă demisia. Ca avocat înscris în Baroul Arad, continuă să pledeze exemplar până în data de 4 septembrie 1920, când face o pauză de aproape un an datorită numirii în funcția de prefect al județului Arad. Nici în acest fotoliu nu i-a priit, motiv pentru care este schimbat și numit prim-președinte al Tribunalului Arad. După un an de zile, este uns comisar regal pe lângă baroul arădean, fiind însărcinat cu puteri depline pentru a dispune și executa control asupra activității acestuia. Pe plan politic, s-a alăturat lui Alexandru Averescu în cadrul Partidului Poporului și a făcut echipă cu bunul său camarad Vasile Goldiș. Cei doi au stat la cârma organizației județene până când formațiunea a luat frâiele guvernării. În anul 1932 pășește pe urmele lui Goldiș care se alăturase lui Octavian Goga în cadrul Partidului Național Agrar. Cu timpul, numele lui Silviu Moldovan va figura pe listele Partidului Național Creștin, asigurând președinția organizației județene. Pentru întreaga activitate desfășurată în slujba poporului român, este distins cu Ordinul Ferdinand I, în grad de cavaler și Ordinul Coroana României, în grad de ofițer.

 

La apus de carieră 

Acest cumul de funcții dublat de răspunderea mare care îi atârna pe umeri, îl epuizează total. Cere pensionarea ca funcționar de stat și continuă să supraveghe activitatea din propriul cabinet. Chiar dacă nu mai era atât de prezent în viața publică, între 1932-1940 a suplinit postul de decan al Baroului Arad și pe cel de reprezentant în Consiliul general al Uniunii Avocaților. Din 1938, pune definitiv roba în cui și se retrage. Doi ani mai târziu revine pe meleagurile natale, unde își dă ultima suflare în anul 1943.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Descendent al a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț, Gheorghe își începe cariera juridică ca prim pretor în județul Sălaj. Se remarcă printr-o nespusă iubire de țară, iar în 1880 după o conferință la Turda, propune unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național. Însă curajul de a cere dreptate l-a costat scump. Semnează fără nicio reținere Memorandul și-l prezintă în fața împăratul Francisc Iosif, care îi condamnă pe memorandiști la închisoare. De numele său se leagă sprijinirea necondiționată a presei românești din Transilvania și a școlilor din Blaj, Oradea, Baia Mare, Cehu Silvaniei. Cu ceva ani înainte de a pleca la cer, își alcătuiește testamentul prin care donează întreaga avere  Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, pentru a înființa o fundație care să contribuie la promovarea culturii românești.

 

Un destin în slujba cauzei naționale

Vine pe lume la 1 august 1835, în comuna Băsești, ca fiu al lui Petru Pop și al Susanei Pop, membră a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț. La vremea cuvenită, junele este dat la carte, mai întâi la gimnaziul din Baia Mare, apoi Liceul Premonstratens din Oradea. După bacalaureat, se înscrie la cursurile Academiei de Drept din Oradea pe care o absolvă în anul 1860. Debutează în cariera juridică ca prim pretor în plasa Hodod din județul Sălaj, iar în 1872 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta. Tot acum pune umărul la înființarea institutului de credit ”Albina” din Sibiu, urmând ca  din 1887 să participe la constituirea băncilor ”Silvana” din Șimleu, ”Sătmăreana” din Seini, “Sălăgiana” din Jibou și “Chioreana” din Somcuta.

 

Întâlnirea generală ASTA desfășurată între 7 -9 august 1908, la Șimleu Silvaniei. Gheorghe Pop de Băsești este în rândul întâi, primul din drepta

 

De o bună bucată de vreme gândurile unioniste nu-i dau pace. În 1880, după o conferință la Turda, avocatul Gheorghe Pop de Băsești, propune unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria sub stindardul unui singur partid național. Ideea nu-i deloc rea, iar la un an distanță, se organizează o conferință națională la Sibiu, unde i-a naștere Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria. Pe lângă statutul de membru, este uns vicepreședinte și face parte din delegația care a dus Memorandul românilor ardeleni în fața împăratul Francisc Iosif. Acțiunea politică nu se încheie așa cum era de așteptat. Împăratul nesocotește documentul și-l trimite mai departe în parlamentul de la Budapesta. Nici aici nu i se dă vreo atenție și este restituit în mâinile conducătorului delegației. Curajul de a-și cere drepturile i-a costat mult pe memorandiști care au fost condamnați la închisoare de la doi până la cinci ani.

 

Semnatarii Memorandumului.  În primul rând, al treilea de la stânga se află Gheorghe Pop de Băsești

 

În mijlocul tumultului politic

Între 1902-1919, suplinește funcția de președinte al partidului, iar în ciuda celor pătimite continuă să lupte pentru respectarea drepturilor conaționalilor. În toată această perioadă, Gheorghe Pop de Băsești a reușit să câștige de partea sa mulți tineri care au dat un suflu nou acțiunilor politice. De numele său se leagă și sprijinirea necondiționată a presei românești din Transilvania și a școlilor din Blaj, Oradea, Baia Mare, Cehu Silvaniei, etc.  La finalul primei conflagrații mondiale, îl găsim implicat în acțiunile premergătoare Marii Uniri. Sosește la Alba Iulia pe 30 noiembrie 1918, fiind cel care deschide lucrările printr-o cuvântare de zile mari. La o zi după realizarea marelui ideal național, în cadrul discuțiilor referitoare la componența comisiei care va înmâna actele unirii regelui Ferdinand I, avocatul Gheorghe Pop de Băsești, îl propune pe Iuliu Maniu, însă acesta refuză motivând că trebuie să se ocupe urgent de organizarea vieții de stat în Ardeal.

În plan familial, a fost căsătorit cu Maria Loșonți, care i-a dăruit două fiice, dintre care una va deceda. Prin 1882, Elena Pop de Băsești, se căsătorește cu avocatul Francis Hossu-Longin. Din nefericire, viața avea să-mi mai scoată în cale încă o încercare, iar în primăvara lui 1895, rămâne văduv.

 

 

Și-a pus întreaga avere la dispoziția  statului

Moștenirea identitară și social-culturală pe care Gheorghe Pop de Băsești a lăsat-o românilor continuă să dăinuie până în zilele noastre. Pe lângă Casa Memorială “Gheorghe Pop de Băsești”, marele patriot și-a donat întreaga avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, menționând că ea trebuie întrebuințată spre înființarea unei fundații care să contribuie la promovarea culturii românești. Tot din moștenirea sa, la Băsești a fost ridicată o biserică cu  hramul ”Sfântul Gheorghe”. Se stinge la 23 februarie 1919, lăsând în urma lui o națiune unită prin cuget, grai și simțire.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.or

 

A fost al patrulea copil din familia preotului Isidor și fratele mai mare al filozofului Lucian Blaga. Părinții ar fi vrut să urmeze teologia și să devină preot, dar Lionel avea alte planuri. Se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale, însă abandonează după un semestru, și se cufundă în studiul dreptului. La 2 decembrie 1911 obține doctoratul, după care susține censura la Târgu Mureș. Decide să se mute în Sebeș, unde își va deschide propriul birou de avocatură. La un an după  debutul Primului Război Mondial, Lionel este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. Scapă cu bine, iar când revine, se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări de la Alba Iulia.

 

Părinții îl voiau preot, dar el alege dreptul

Lionel vine pe lume la 14 aprilie 1885, ca al patrulea copil din cei nouă pe care i-au avut soții Isidor și Ana. Trebuie remarcat faptul că din istoria familiei Blaga, nu lipsesc profesiile cu caracter juridic. Un exemplu în acest sens este Simion Blaga, care înainte de a păstori parohia ortodoxă din Lancrăm, îndeplinise funcția de notar. După absolvirea liceului la Brașov, Lionel se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale din cadrul Universității din Cluj. Decizia i-a întristat pe părinți, deoarece socoteau că tânărul va îmbrățișa preoția și va duce mai departe tradiția familiei. Se îndeletnicește cu matematicile doar un semestru, după care abandonează și se transferă la Facultatea de Drept din cadrul aceleiași universități. Nici aici nu poposește prea mult, iar din semestrul II, se mută la Academia Reformată de Drept din Kecskemet, unde stă până în 1907/1908. Cu ajutorul unei burse acordate de consistoriul mitropolitan din Sibiu, tânărul își finalizează studiile la Budapesta în anul 1909. Pe 2 decembrie 1911, Lionel Blaga devine doctor în drept la Universitatea din Budapesta, apoi își susține censura la Târgu Mureș. Odată obținut dreptul de liberă practică, proaspătul avocat decide să-și deschidă un birou la Sebeș, unde va profesa pentru o vreme.

 

 

Poză din fața casei din Lancrăm, în 1901 Credit foto Mira Kaliani

O parte din familia Blaga în fața casei din Lancrăm, anul 1901      Credit foto: Mira Kaliani

 

Scapă de front după ce bea lapte otrăvit

La un an după declanșarea Primului Război Mondial, Lionel este înștiințat că trebuie să lepede roba și să îmbrace uniforma de soldat. Este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. La plecarea pe front a fost însoțit de mamă și fratele mai mic, Lucian, care consemna episodul astfel: “Am sosit cu mama la Alba Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. Batalionul, alcătuit din ostași români, cu flori de circumstanță la șapcă, umplea până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, ce se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor. Lionel se stăpânea și eu însumi, deși copleșit de sentimentul amenințării ce ne pândea, mă stăpâneam, pentru ca să izbucnim, cu mama alături, în sughițuri sufocate, când trenul se puse în mișcare. Se urnea trenul anevoie, cu opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de Nord și Sud, fără de Răsărit și Apus, de a cărui neagră teamă se tânguiau mumele pe drumurile țării.“

 

O parte din frații Blaga

O parte din membrii familiei Blaga

 

Pe front luptă doar câteva luni, pentru că se îmbolnăvește după ce bea lapte otrăvit. Trimis de urgență în Transilvania, Lionel bolește pentru o vreme și obține scutirea stagiului militar. În anul 1916 pleacă alături de Lucian la Viena, unde se prezintă în fața unei comisii medicale, care decide că nu mai poate continua milităria. Odată scutit de front, se întoarce la Sebeș și se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. În data de 3 noiembrie 1918, odată cu venirea soldaților români, Lionel se dezlănțuie într-o cuvântare ce avea drept subiect separarea Transilvaniei de Ungaria.

 

Frații Blaga și Marea Unire

Auditoriul îl asculta cu mare atenție, oamenii încremeniseră. După cuvintele de încheiere, un val de aplauze țâșnește, iar strigătele efervescente domină fundalul sonor. În urma acestui episod, mulțimea îl alege primar provizoriu al Sebeșului. La 24 noiembrie, Consiliul Național Român îl alege ca reprezentant delegat al cercului electoral Sebeș, alături de personalități ca Sebastian Stanca, Nicolae Chircă sau medicul Ioan Elecheș. Lionel pleacă la Alba Iulia alături de Lucian, care prezintă în autobiografia sa firul evenimentelor:

Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume), pe jos și cu căruțele. Fratele meu, și cu mine luarăm și noi o trăsură. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii (…) «Uite», îi spun lui Lionel: «așa – prin ger și zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. (…) În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. (…) Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsura la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem» temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului.

 

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

 

Odată înfăptuită Marea Unire, Lionel demisionează din funcția de primar și este ademenit cu un post de notar public la Sibiu. Acceptă fără să stea prea mult pe gânduri. În viața de familie a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Wilhelmina Dahinten, care se îmbolnăvește și moare, apoi cu Carmen Dombora, fiica colonelului Iosif Dombora, șeful Școlii Militare din Sibiu. Ultimii ani petrecuți pe pământ au fost cei mai grei. Țintuit la pat din pricina bolii, cu un corp scheletic, Lionel nu mai poate lupta și părăsește lumea la 18 septembrie 1952.

 

 

Surse: 1) Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Ed. Humanitas, 2013; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Caius vine pe lume ca al doilea prunc al familiei Brediceanu. La insistențele tatălui său, avocatul Coriolan Brediceanu, tânărul se pune cu burta pe carte și învață mai multe limbi străine. În toamna lui 1896, urmează cursurile Facultății de Medicină la Viena, dar după un răstimp simte că locul lui nu este acolo și abandonează. Nu se depărtează de atmosfera academică și hotărăște să se înscrie la Facultatea de Drept. Izbucnirea primei conflagrații mondiale îl va trimite pe front, unde se va ocupa de organizarea Gărzii Naționale a României de la Pola. Participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar după 1921 intră în corpul diplomatic al României. În această calitate îndeplinește funcția de ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Ultimii ani din viață îl găsesc la Sibiu, confruntându-se cu mari greutăți financiare și cu o boală necruțătoare. Comuniștii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor, iar lui Caius i-a fost suprimat dreptul la pensie.

 

Așchia nu sare departe de trunchi  

Pe 25 aprilie 1879, familia avocatului Coriolan Brediceanu primește un nou membru. Puștiul Caius, intrat de mic sub ghidaj patern, are parte de o educație aleasă. Începe studiile în orașul de baștină, apoi se transferă la Gimnaziul German din Sebeș și la Liceul German din Sibiu. Ultimele două clase liceale, se desfășoară la Liceul Sf. Sava din Capitală și la Liceul-internat din Iași. În toată această perioadă, tatăl său insistă ca tânărul să învețe mai multe limbi străine, care îi vor folosi pe viitor. Perioada studiilor superioare se consumă la Viena. Mai întâi, se înscrie la Facultatea de Medicină, însă nu se învârte prea mult printre halate albe și capitulează. Noua destinație va fi Facultatea de Drept, pe care o duce la bun sfârșit. În 1902, obține doctoratul în drept internațional și științe politice, iar în paralel frecventează cursurile de filosofie la Paris.

 

În calitate de diplomat Credit foto: colecția MNB

În calitate de diplomat   Credit foto: colecția MNB

 

Odată reîntors pe meleagurile bănățene, Caius se implică în organizarea campaniei electorale a tatălui său. Nu se descurcă rău, iar Coriolan ajunge deputat în circumscripțiile Oravița și Bocșa. Entuziasmat de succesul patern, juniorul, se avântă și el în politică. Era primăvara lui 1910, Caius ia startul în campania electorală și candidează din partea circumscripției Moravița. Rezultatul însă nu a fost cel așteptat. Numele Brediceanu nu se regăsea pe lista celor care obținuseră un mandatul de deputat.

 

Un bănățean la Conferința de Pace de la Paris

Înfrânt în lupta electorală, Caius mai primește o lovitură odată cu mobilizarea la bateria sedentară din Lugoj. Și cum lucrurile păreau că nu pot merge mai rău de atât, în februarie 1918, este trimis pe front. Nu se sperie cu una cu două. Luptă cu arma în mână, doarme în tranșee, iar în toamna aceluiași an pune osul la organizarea Gărzii Naționale Române din localitatea Pola. Vitejia de care a dat dovadă stârnește aprecierile camarazilor, și totodată îi aduce medalia Signum Laudis.

 

Caius Brediceanu (al dreilea din dreapta) participând la dineul dat în cinstea celor 10 ani de existență a României reântregite Credit fotot: colecție MNB

Caius Brediceanu (al treilea din dreapta) participând la dineul dat în cinstea celor 10 ani de existență a României reîntregite  Credit foto: colecția MNB

 

În noiembrie 1918, Caius revine la Lugoj, prilej cu care participă  ca delegat al județului Caraș-Severin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a fost ales notarul ședinței. Odată înfăptuită mult așteptata Unire, Caius Brediceanu este ales membru în Marele Sfat Național. Pe 3 decembrie, este însărcinat cu pregătirea locațiilor unde urma să se instaleze Consiliul Dirigent. În perioada 1919-1920, a reprezentat interesele Banatului în calitate de membru al delegației române la Conferința de la Pace de la Paris. Acolo, s-a reîntâlnit cu un vechi camarad din perioada liceului, inventatorul Traian Vuia. Caius avea mare încredere în sclipirea lui Vuia, așa că l-a numit în funcția de consilier tehnic al delegației. Înainte de a ajunge la Paris, pionierul aviației mondiale lucrase vreme de doi ani la biroul de avocatură al lui Coriolan Brediceanu. Caius se descurcă magistral, motiv pentru care este numit subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine.

 

În misiune diplomatică la Rio de Janeiro, Vatican și Helsinki

Revenit în țară, Brediceanu se dă de partea guvernului conservator condus de ilustrul Take Ionescu. Devine rapid ministru și marchează o premieră: primul bănățean din România reîntregită care ocupă o asemenea funcție. În iarna anului 1927, la cererea prietenului Nicolae Titulescu, Brediceanu intră în corpul diplomatic al României ca ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Pe 25 aprilie 1928 ateriza la Rio de Janeiro, sediul central al misiunii diplomatice. Clima și problemele de sănătate din trecut nu-i dau pace, astfel, în iunie 1929 se transferă la Vatican, unde timp de șase ani, a îndeplinit funcția de ministru plenipotențiar al României. De aici, va pleca în ultima misiune diplomatică la Helsinki, de unde s-a întors pe 1 mai 1939.

 

Imagine din Rio de Janeiro Credit foto: colecția MNB

Imagine din Rio de Janeiro   Credit foto: colecția MNB

 

Umilit până în clipa morții

Cel de-al Doilea Război Mondial îl găsește în casa familiei de la Sibiu. Finalul conflagrației aduce cu sine o perioadă neagră în viața familiei. Odată ajunși la putere, bolșevicii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor și i-au anulat lui Caius dreptul la pensie. Ultimii ani din viață au fost presărați cu mari dificultăți financiare și cu o boală greu de dus. În ziua de 19 iunie 1953, trupul fragil al lui Caius nu mai poate continua lupta, iar sufletul său ia calea cerului. Cu mult efort, autoritățile vremii s-au îngrijit ca numele său să fie dat uitării și au șters orice urmă care amintea de neamul Bredicenilor.

 

 

Surse: Nicoleta Demian, “Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger“, în Banatica, Ed. Mega, 2019.      

 

Aprilie 1917, în frunte cu Vasile Stoica, delegația guvernului Brătianu pleacă în SUA, pentru a prezenta opiniei publice motivele pentru care România a intrat în războiul mondial. Între timp, Vasile devine colaborator la cotidianele The New York Times, The Washington Post, The New Republic, etc. Misiunea diplomatică culminează pe 20 septembrie 1918, când președintele Woodrow Wilson îl primește alături de membrii delegației române la Casa Albă. Un an mai târziu este convocat ca membru al delegației României la Versailles. Și-a desfășurat activitatea până în noiembrie 1947, când bolșevicii au înlocuit peste noapte tot corpul diplomatic cu unul supus URSS-ului. De atunci nu l-au mai trimis în nicio misiune și l-au aruncat în pușcărie unde și-a găsit sfârșitul.

 

În plin război părăsește armata austro-ungară și luptă pentru România

Ardeleanul Vasile Stoica vede lumina zilei la 1 ianuarie 1889, în Sibiu. Școala elementară o termină în Avrig, apoi continuă studiile liceale la  Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. Între 1909-1913 studiază la Facultatea de Litere a Universității din Budapesta, apoi urmează specializări la Paris și București. Obține licența și devine profesor vreme de un an, apoi redactor la cotidianul Românul din Arad. În ciuda vârstei fragede, Vasile Stoica dovedește o vastă cultură încununată de vorbirea fluentă a nu mai puțin de paisprezece limbi străine. În august 1916, odată cu intrarea României în Războiul Unității Naționale, Vasile redactează proclamațiile către Țară și Armată emise de regele Ferdinand I.

 

Foto: Arhivele Nationale ale României

Foto: Arhivele Naționale ale României

 

Izbucnirea primei conflagrații mondiale îl găsește de partea armatei austro-ungare, dar nu pentru mult timp. Trece de partea României și devine militant în campania filo-antantistă, avându-i alături pe Take Ionescu și Nicolae Filipescu. Luptă neobosit în tranșee, înfruntă vitejește gloanțele inamice, însă inevitabilul se întâmplă și este rănit. În semn de prețuire pentru obolul de curaj, autoritățile îi acordă Virtutea Militară.

 

În fruntea delegației române la Casa Albă

Guvernul condus de Ionel I.C. Brătianu și Marele Cartier General Român decid ca în 5/8 aprilie 1917, să-i trimită pe Vasile Stoica, Vasile Lucaciu, președintele Ligii Culturale, și pe clericul Ioan Moța, în SUA. Misiunea diplomatică avea drept scop prezentarea motivelor pentru care România a intrat în războiul mondial, dar se dorea și o acțiune de propagandă în folosul cauzei naționale. Acolo, pe tărâm american, Vasile Stoica devine colaborator la cotidiane de prestigiu precum The New York Times, The Washington Post, The New Republic, etc. La finalul anului 1917, în urma unei conferințe, diplomatul Vasile Stoica se întâlnește cu președintele Theodor Roosevelt.

 

Vasile Stoica (stânga) la vânătoare, Avrig, anul 1939

Vasile Stoica (stânga) la vânătoare în Avrig, anul 1939

 

În urma eforturilor sale ia ființă Liga Națională a Românilor din America, iar la 13 septembrie 1918, Liga fuzionează cu Comitetul Național Român din Transilvania și Bucovina, sub președinția lui Traian Vuia. La mai puțin de zece zile după această ispravă, delegația română este primită de președintele Woodrow Wilson, la Casa Albă. O mare izbândă! Cu timp și fără timp, delegația română organizează conferințe în mai multe orașe din America. Tezaurul cultural al poporului român este primit cu reverențe în cercurile politice și culturale americane, iar presa publică pe bandă rulantă articole în favoarea națiunii române. Fostul președinte Theodor Roosvelt, ministrul de externe Robert Lansing, ministrul de interne Franklin Lane și mulți alții devin susținători ai cauzei României.

 

Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter

După succesul repudiat peste ocean, Vasile Stoica este convocat în februarie 1919, ca membru al delegației României la Versailles. Și de această dată premierul I.C. Brătianu a ținut morțiș să-l aibă alături numindu-l ofițerul său de legătură cu delegația britanică și americană. Vasile a mai fost ambasador al României în Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia și Lituania. Activitatea diplomatică a continuat fără probleme până în noiembrie 1947. Atunci, Ministerul Afacerilor Străine se găsea în mâinile autorităților comuniste care alungă vechea gardă și pun în funcții “noi cadre diplomatice” menite să slujească URSS-ul. Refuză categoric să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, iar asta îl face și mai disprețuit. Autoritățile nu-l mai trimit în nicio misiune, în schimb, îl trimit la închisoare.

 

3

 

Iată cum își autoevalua Vasile Stoica traseul profesional: “Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă.

Între 1948-1954, diplomatul român pătimește în pușcăriile comuniste. Este eliberat trei ani, dar autoritățile decid să nu-i dea pace, așa că îl condamnă la zece ani de temniță grea. Bolnav, epuizat fizic și spiritual, Vasile Stoica se stinge într-o celulă a penitenciarului Jilava, la 27 iulie 1959.

 

Surse: 1) Vasile Stoica, ”Suferințele din Ardeal

 

Copil de strungar, Lazăr a cunoscut de mic ce înseamnă munca. Înzestrat cu minte iscusită, puștiul îndrăgește de mic cartea, dar lipsa banilor îi pune mari probleme. Face Liceul Sfântul Sava” din București, unde trăiește de pe o zi pe alta din meditații. Absolvă, însă rămâne pe tușă un an pentru că nu are bani pentru facultate. Cu toate acestea, nu se descurajează. Muncește pe brânci, pune bani deoparte, iar peste un an plecă la Berlin, unde studiază chimia. De numele său se leagă 212 brevete de invenții, dar apogeul activității sale a fost descoperirea ”procedeului Edeleanu”.

 

Dormea într-un subsol și trăia de pe o zi pe alta

Viața a fost ca un mountain rousse pentru micul Lazăr. Vine pe lume la București, în data de 1 septembrie 1862, într-o familie numeroasă. Tatăl, Șaie Edeleanu, simplu strungar. Traiul în Capitală nu-i ieftin deloc, așa că familia decid să se mute la Focșani. Puștiul crește frumos, minte-i brici și asimilează ca un burete toate cunoștințele științifice. Ar fi păcat să se risipească, astfel, părinții depun mari eforturi, iar la 12 ani îl retrimit la Capitală pentru a-și continua studiile. Liceul îl face la “Sfântul Sava”, însă condițiile în care se scaldă nu sunt deloc bune. Își câștigă pâinea din meditații și doarme într-un subsol insalubru. În ciuda acestor greutăți, absolvă, dar rămâne pe tușă un an pentru că nu are bani pentru facultate. Cu toate acestea, tânărul nu este descurajat. Se organizează, face calcule, muncește din greu și agonisește suma necesară.

 

1

 

Decide să studieze chimia la Universitatea Humboldt din Berlin. Acolo, Lazăr parcurge toate etapele necesare obținând în 1887, titlul de doctor cu teza  “Asupra unor derivaţi ai acizilor fenilmetacrilici şi fenilizobutirici.” În cadrul cercetării întreprinse a sintetizat substanţa cu efect stimulator-excitant fenilizopropilamina devenită ulterior cunoscută drept amfetamină. Următorii ani îl găsesc la Londra unde este șef de lucrări la Royal Artilery College. În paralel face cercetări alături de Ch.F. Cross și E.J. Bevan în vederea obținerii unui tip de mătase artificială neinflamabilă.

 

Cu pași mărunți către culmile științei

Londra îi putea oferi o perspectivă mult mai bogată în cercetare, dar Lazăr Edeleanu hotărăște să se întoarcă în țară. Câștigă pe loc aprecierea chimistului Constantin I. Istrati, care îl face asistent, apoi șef de lucrări la catedra de chimie organică a Facultății de Științe din București. Nu abandonează cercetarea. Începe să studieze amănunțit industria petrolieră și să activeze în acest domeniu. În 1897 este numit director al Laboratorului de Chimie din Serviciul Minelor, iar în 1906, șeful Laboratorului de Chimie al Institutului Geologic. Între timp îi încape pe mână și rafinăria Vega, aflată în proprietatea companiei germane Diskont. Activitatea de cercetare merge cum nu se poate mai bine. Alături de Ion Tănăsescu, realizează o monografie a petrolului românesc intitulată “Studiul petrolului român – proprietăţi fizice şi tehnice.”

 

”Procedeul Edeleanu recunoscut la nivel mondial

Apogeul avea să fie atins în 1908, odată cu inventarea procedeului Edeleanu. Acesta consta în rafinarea produselor petrolifere cu dioxid de sulf lichid ca dizolvant selectiv, care asigura extragerea selectivă a hidrocarburilor aromatice. Pentru început a fost testat în România, la rafinăria Vega, apoi în Franța la Rouen. Procedeul s-a dovedit un real succes și a atras atenția întregii lumi. Iată ce spunea chimistul Costin D. Nenițescu despre noua descoperire: “Procedeul Edeleanu, a devenit și este astăzi încă, sub forma multiplelor sale variante, procedeul de bază al fabricării uleiurilor de calitate superioară.

 

2

 

În 1910 pleacă în Germania, unde se dedică industrializării procesului de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Nemții rămân cu gura căscată și îl pun director la Allgemeine Gesellschaft für Chemiche Industrie, care, în onoarea lui își schimbă numele în Edeleanu Gesellschaft.

Muncește fără să cunoască tihna. În dreptul numelui său ajung să figureze nu mai puțin de 212 brevete de invenții, recunoscute în România, SUA, Germania, Franța, Austria, Olanda, etc. Pentru întreaga activitate este distins cu ordinal Regele Leopold al Belgiei, în grad de ofițer.  A fost membru al Societății de Științe Naturale din Moscova și membru onorific la Institute of Petroleum Technologists din Londra.

Renumitul chimist părăsește această viață în data de 7 aprilie 1941, la București. În anul 1960, erau 80 de instalații în întrega lume realizate prin metoda sa. Acest fapt dovedește că moștenirea Edeleanu a schimbat din temelii industria petrolieră din zilele noastre.

 

 

Ce este Matricea? Este formă originară, este locul rădăcinilor, este simbol, este sufletul neamului. Așa au răspuns elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” în ziua de 29 noiembrie 2018, când această întrebare le-a fost adresată cu prilejul lansării numărului 2 al revistei „Matricea Românească”. Prin cuvintele rostite apoi, reprezentanții Asociației Culturale Matricea Românească le-au oferit elevilor un fin ghidaj către reperele esențiale ale formării lor.

Povestea dramatică a ilustratelor vechi de 101 ani

„Astăzi se încheie Zilele Educației Creștin Ortodoxe în liceul nostru”, a spus Mona Șerbănescu, directorul general al instituției, după care le-a arătat copiilor două exemple de dăinuire prin memoria lucrurilor. Primul a fost o ie care pare nouă, dar în realitate este veche de 130 de ani. Albă, brodată pe piept și la mâneci, ea este purtată de unul dintre elevi, care povestește că a fost lucrată de străbunica lui pentru fiul ei. Al doilea este o colecție de cărți poștale din 1917, care conțin o poveste dramatică: au fost trimise între  Bulgaria și România de către o familie de băcăuani care-și avea în lagărul de la Sliven un fiu, căzut prizonier în Primul Război Mondial. Îngrijorările și speranțele lor, cuprinse în cele câteva rânduri ale fiecărei cărți poștale, au traversat suta de ani până la noi, dovedind că oamenii nu mor de tot, dacă amintirea lor nu dispare din sufletul celor rămași.

Cine și cum schimbă România?

Cristina Cazan, brand manager Bulboacă & Asociații, a vorbit apoi despre cum schimbăm România. Și a sugerat că îmbrăcați în ii românești suntem în starea de spirit potrivită pentru o schimbare profundă în bine, pentru o reîmprospătare cu aerul tare al originilor neamului nostru. Ana Nițu, brand & business services officer Bulboacă & Asociații, le-a făcut elevilor o pledoarie pentru a crește, a se educa, apoi a explora lumea și a culege din ea experiențele ziditoare – pentru ca apoi să urmeze întoarcerea acasă, la mediul roditor al unei țări care are nevoie de minți și mâini care să-l lucreze.

Patru idei exprimate de Adrian-Cătălin Bulboacă, partener coordonator Bulboacă & Asociații, președintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească:
  • Ceea ce face Liceul „Anastasia Popescu” reflectă însăși esența Matricei Românești, care este esența sufletului românesc: dragostea față de frumos, dragostea față de cultură și de învățare, dragostea de țară și dorința de a face bine;
  • Frumosul este esențial în construcția noastră ca oameni;
  • Trebuie să cunoaștem lumea, dar în primul rând să ne cunoaștem țara, cu oamenii, locurile, monumentele ei reprezentative;
  • Există un dar al povestirii, care se primește de la bunici și părinți și se dezvoltă în școală, iar prin el împărtășim experiențe esențiale și valori definitorii.

În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I.

Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre firea ṣi soarta regelui există o nepotrivire ȋn toate privinţele, mai mult chiar, putem crede că mare parte a izbȃnzilor regelui se datorează tocmai acestei uimitoare nepotriviri. Regele a izbutit nu prin ceea ce era ṣi prin ceea ce avea, ci tocmai prin ceea ce nu era ṣi nu avea. El nu ṣi-a dobȃndit locul ȋn istoria lumii prin ȋnţelepciune ṣi bunătate sau prin tăria de nezdruncinat a voinţei sale, ci prin faptul că avea o foarte mare conṣtiinţă de sine, nu era ȋngămfat, deṣi era un om ȋnţelept, nu dădea dovadă de asprime ṣi, deṣi era un om bun, nu era ceea ce numim ȋn special un om slab. El a izbutit prin aceea că a putut ȋndura mai mult, a putut aṣtepta mai mult ṣi a avut mai multă răbdare decȃt orice domn pămȃntean. Regele a izbȃndit datorită prevederii ṣi răbdării sale binecuvȃntate.

Regele Carol s-a născut la data de 20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al Prinţului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen ṣi al soţiei sale, Prinţesa Josephine, născută Prinţesă de Baden, a căror foarte fericită căsătorie a fost binecuvȃntată cu ṣase copii. Prinţul Karl Anton aprecia cu ocazia candidaturii la tronul Spaniei a celui mai mare dintre fiii săi, adică a Prinţului moṣtenitor, următoarele: ,,Nu calităţile familiei noastre, ci prezenţa anumitor defecte ȋn rȃndul altor familii dinastice au fost acelea ce au dus la faptul că dinastia noastră ṣi-a dobȃndit locul ȋn istorie”1, aprecierea trădȃnd atȃt modestie dar accentuȃnd cu tărie şi cȃt de importantă este lipsa unor trăsături negative din viaţa unui om.

De la tată, urmaṣii vor moṣteni mȃndria ṣi tăria de caracter, ei nu au dat dovadă de acea ȋnfumurare ce ţine de castă ṣi nici de prejudecăţi, nu au avut ȋn ei acea ȋntunecare a ȋngȃmfării. Spiritul care domnea ȋn casa Prinţului era acela al aleselor tradiţii ṣi al culturii. În sufletele copiilor săi au fost sădite de timpuriu măsura ṣi disciplina, simplitatea ṣi ordinea.

Influenţa Prinţesei, o femeie de nemaiȋntȃlnită fineţe ṣi sensibilitate, se făcea simţită peste tot ṣi un minunat sentiment de apartenenţă la familie ȋi lega pe toţi. A existat desigur ṣi o oarecare mȃndrie dată de nume ṣi de poziţia socială, dar a existat ȋn aceeaṣi măsură ṣi conṣtiinţa ȋnaltelor ȋndatoriri ce rezultau din acestea.

Se ȋnţelege lesne că lui Carol i-a fost hărăzită de la ȋnceput o carieră militară. Alături de fraţii săi mai mici, el a studiat mai multă vreme la Dresda cu dascăli particulari, fiind destul de bine pregătit pentru a lua cu foarte mare uṣurinţă examenul de sublocotenent. Ṣi mai tȃrziu, educaţia sa a fost una de profil militar. Cu doar cȃteva ȋntreruperi, regele Carol a dus o viaţă de ofiţer la Berlin ȋntre 1857 ṣi 1866. Pentru ȋnceput, el ṣi-a făcut serviciul la Regimentul de Artilerie de Gardă ṣi mai apoi la Regimentul al Doilea Dragoni de Gardă.2

În ciuda deselor ȋntreruperi ale vieţii sale de la Berlin ṣi cu toate că se bucura că avea prilejul de a ȋmbrăţiṣa cariera armelor, Carol simţea o apăsare grea dată de regulile stricte ale Curţii, dar ṣi de atmosfera reacţionară pricinuită de criza socială a timpului. În casa părintească, aflată ȋn partea de miazăzi a Germaniei, ȋn ȋnsoriţii ani ai copilăriei, fusese obiṣnuit să nu pună frȃnă ideilor sale, iar la Berlin oamenii gȃndeau diferit faţă de el.

De cel ce conducea politica prusacă, mai exact de Contele Bismarck, nu era foarte apropiat la vremea aceea. În ciuda relaţiilor formale, bazate pe nelipsita politeţe, Prinţul nu avea să fie nicicȃnd un apropiat al lui Bismarck. Acesta din urmă ṣtia prea bine că ȋn perioada ṣederii la Berlin, ȋndeosebi ȋn vremea conflictului, Prinţul ȋṣi arătase simpatia pentru duṣmanii Partidului Kreuzzeitung3, în plus, Cancelarul de Fier a avut ani de zile un sentiment de ură faţă de Regele Carol, deoarece ȋn vremea războiului franco-german, simpatia Romȃniei se ȋndreptase către Franţa.

Regele Carol I al României – începuturile

După abdicarea silită a lui Cuza, parlamentarii romȃni au trecut la alegerea unui domn străin, orientȃndu-se iniţial către Contele de Flandra, care a refuzat, probabil la ȋndemnul lui Napoleon. Trimisul romȃn, Ion Brătianu, sfătuit de acelaṣi Napoleon, a pornit fără să mai pregete spre Dusseldorf, către Prinţul Karl Anton, oferind tronul Romȃniei unia dintre fiii săi. Doar despre Carol putea fi vorba, deoarece prinţul moṣtenitor nu-ṣi putea părăsi patria, prinţul Anton se afla ȋntr-o călătorie ȋn Palestina, iar prinţul Frederik era ȋncă mult prea tȃnăr. S-a petrecut un lucru ciudat, ṣi anume că prinţul s-a hotărȃt fără să pregete să primească tronul. Deṣi, regele Prusiei s-a opus, spunȃnd că nu se cuvine ca un Prinţ de Hohenzollern să se supună sultanului, la aceasta, Prinţul Carol a replicat că era gata să recunoască suzeranitatea sultanului, dar că avea rezerve, deoarece dorea ca prin puterea armelor să elibereze de sub dominaţie otomană ţara care ȋl alesese ȋn fruntea sa ṣi să-i dea deplina independenţă pe cȃmpul de luptă.

Despărţirea de casa părintească a fost foarte grea, mama sa, pe care o iubea nespus, nu a fost de acord nici o clipă cu hotărȃrea luată. Singur tatăl său nu privea cu neȋncredere către viitor, se bucura pentru ȋndrăzneala fiului său, chiar dacă l-a sfătuit să dea dovadă de multă prudenţă. Prinţul Karl Anton a avut grijă ca fiul său, care ȋmplinise de curȃnd vȃrsta de 27 de ani, să fie ȋnsoţit de doi oameni care ȋl slujiseră cu deosebită credinţă: Baronul de Mayenfisch ṣi domnul von Werner. Nici unul dintre aceṣtia nu era interesat de probleme politice, baronul era legat de arheologie, iar celălalt de probleme administrative. Pe probleme politice, Prinţul Carol se putea sprijini doar pe sine ȋnsuṣi ṣi pe sfetnicii romȃni, care, ṣi aceṣtia nu erau destonici ȋn problemele politice ale străinătăţii, ṣi atunci domnitorul se va bizui doar pe propriul tact.

Intrarea Prinţului ȋn Bucureṣti s-a desfăṣurat precum o sărbătoare a poporului. Oamenii i-au ieṣit ȋn ȋntȃmpinare pe jos, călare sau ȋn căruţe, nenumărate căruţe ţărăneṣti, ȋntru totul primitive, mii de oameni i-au ieṣit ȋnainte ȋn momentul intrării sale ȋn oraṣ, ȋnsoţit de o gardă militară ṣi de sute de ţărani călare, ȋmbrăcaţi ȋn straie cu frumoase ȋnflorituri tradiţionale. În prima seară, pe care a petrecut-o la Goleṣti, a semnat primul act al guvernării sale, ṣi anume un decret. Îmbrăcat ȋn frac negru ṣi purtȃnd pe piept doar o decoraţie a familiei de Hohenzollern, a mers la Mitropolie, a permis ca feţele bisericeṣti să-l binecuvȃnteze ṣi a jurat ȋn prezenţa celor ce conduceau ţara ca ȋi va respecta legile ṣi ȋi va apăra drepturile, va face astfel ȋncȃt pămȃntul ţării să rămȃnă neṣtirbit.4

De la bun ȋnceput, Prinţul s-a simţit ca fiind mai presus decȃt orice partid ṣi decȃt orice curent, el trebuind să fie acea a treia putere nepărtinitoare, care stă alături de Adunarea Obṣtească ṣi de Guvern, aflȃndu-se pe aceeaṣi treaptă cu acestea. După zeci de ani, romȃnii au ȋnvăţat de la el ce ȋnseamnă lipsa de părtinire, căci nici un altul nu ar fi putut să-i ȋnveţe pe romȃni atȃt de bine aceasta decȃt Prinţul, care era altruist, drept ṣi răbdător. Marele cancelar Bismarck l-a sfătuit să-ṣi facă relaţii bune atȃt cu turcii cȃt ṣi cu ruṣii, dar, din păcate, relaţiile sale erau reci cu ambele puteri europene.

Prima sa grijă a fost consolidarea statului ȋn interior prin elaborarea unei noi Constituţii, la 11 iulie 1866. La dorinţa sa, s-a prevăzut dreptul de veto al Domnitorului ṣi, pentru mai multă siguranţă, s-a prevăzut ṣi ca Parlamentul să fie alcătuit din două camere. Cu mare atenţie ṣi cu nesfȃrṣită răbdare, Carol a urmărit zi de zi toate curentele politice, a ţinut cont de tot ce se petrecea ṣi a stăpȃnit toate neajunsurile din interiorul ţării, care deveneau mereu mai multe, ca ṣi toate pericolele din afară, ȋn special pe cel turcesc.

Pe lȃngă toate aceste responsabilităţi, ȋn primii săi ani de domnie, Prinţul a suferit cumplit datorită singurătăţii, iar nevoia de a avea lȃngă el o tovarăṣă de viaţă creṣtea tot mai mult ȋn sufletul său. Prinţul moṣtenitor al Prusiei i-a vorbit pe un ton elogios despre Prinţesa Elisabeth de Wied. Nu mai era tocmai tȃnără, vorbea fluent mai multe limbi străine, era plină de spirit ṣi demnă de toată dragostea. Prin scrisori s-a stabilit o ȋntȃlnire la Koln, iar de la Paris, Carol s-a străduit să ajungă cȃt mai repede cu putinţă acolo, pentru a o cunoaṣte pe cea care urma să-i devină soţie. După ce au conversat doar o oră, Prinţul Carol i-a cerut acesteia mȃna ṣi s-a ȋntors la Paris ȋn aceeaṣi zi, fiind deja logodnicul Prinţesei. Cȃnd a decis aceasta, Carol nu a ţinut cont de frumuseţea ei, ci mai degrabă de dorinţa unei soţii care să gȃndească asemeni lui ṣi care să-l asigure că ȋṣi va ȋndeplini responsabilităţile ȋn aceeaṣi măsură ca ṣi el. Căsătoria se va realiza peste cȃteva săptămȃni la Neuwied, ȋn Renania, ţinutul patrie al miresei. La doar cȃteva zile, Prinţul s-a ȋntors ȋn Romȃnia.5

Cȃnd a venit pentru a doua oară ȋn reṣedinţa sa, avȃnd de data aceasta alături o fermecătoare Prinţesă, Prinţul Carol a intrat ȋn Bucureṣti ȋntr-o minunată ṣi ȋnsorită zi, dar de data aceasta prin partea de miazăzi a oraṣului. De la ȋnălţimea pe care se găsea Gara Filaret, Prinţul s-a putut bucura de o ȋncȃntătoare panoramă a capitalei. Acesta cu siguranţă s-a gȃndit la toate lucrurile care se schimbaseră de cȃnd urcase pe tronul Romȃniei: calea ferată de circa 60 de km, care nu se mai afla acum ȋn mȃinile străinilor ci era sub autoritatea Poṣtei Romȃne, militarii aṣezaţi pe două rȃnduri erau deosebiţi de cei care ȋl ȋntȃmpinaseră atunci cȃnd venise pentru prima oară ȋn Bucureṣti. Totuṣi, ȋl aṣteptau vremuri tare ȋntunecate.

La puţine zile după victoria maiestuoasă de la Sedan, perechii princiare i s-a născut primul copil, o fetiţă cu totul ȋncȃntătoare. Cu siguranţă, cei doi ṣi-ar fi dorit să aṣeze ȋn leagăn un băieţel, care să fie moṣtenitorul tronului, dar ȋn sufletul lor sperau desigur că Dumnezeu le va dărui ṣi alţi urmaṣi.

Obţinerea neatârnării de Poartă

Criza orientală se apropia. Romȃnia ȋṣi dorea un singur lucru ṣi anume să obţină neatȃrnarea faţă de Imperiul Otoman, pentru a nu mai fi, nici măcar cu numele, dependentă faţă de turci. La jumătatea lui decembrie 1876, Prinţul i-a scris tatălui său, ȋn acele vremuri dificile ȋn care se aṣtepta izbucnirea războiului: ,,Nici venirea războiului ṣi nici gȃndul trecerii prin ţară a trupelor străine nu mă ȋngrijorează cu adevărat, mă ȋngrijorează mai curȃnd situaţiunea fără de nădejde a finanţelor noastre… Doar o pace trainică sau un război ar putea să ne mai fie de ajutor… Cu toate acestea, nu cred că marii comandanţi turci vor face marea greṣeală strategică de a trece Dunărea. În ceea ce ne priveṣte pe noi, nu avem să atacăm pe nimeni, dar vom face tot ceea ce ne stă ȋn putere, astfel ȋncȃt Romȃnia să nu fie un cȃmp de bătălie…”6

Declanṣarea războiului de independenţă de sub suzeranitate otomană a fost un moment decisiv pentru statul romȃn modern, punȃnd ţara ȋntr-un joc romȃno-ruso-turc dificil, dar grăitor pentru viitoarea evoluţie internă ṣi mai ales externă a Romȃniei. Ruṣii au fost zdrobiţi ȋn două rȃnduri la Plevna ȋn iulie 1877, suferind cumplite ȋnfrângeri din partea păgȃnilor. Imediat după prima ȋnfrȃngere, Ţarul l-a rugat pe Prinţul Carol să dea poruncă armatei sale să treacă Dunărea la Nicopole. Prinţul a stat ȋnsă ȋn cumpănă, nu voia ca armata romȃnă să se piardă pur ṣi simplu ȋn puhoiul militarilor ruṣi, el voia să comande singur armata sa ṣi să o facă ţinȃnd cont de interesele Romȃniei. Carol ȋi scria soţiei sale: ,,Ruṣii ar dori să trecem Dunărea, căci flancul lor drept este ȋn primejdie, deoarece turcii au respins la Plevna o brigadă rusească. Chiar la cucerirea oraṣului Nicopole ostaṣii romȃni ṣi-au făcut cu cinste datoria. Rămȃne ȋnsă, sub semnul ȋntrebării dacă ruṣii vor voi să recunoască aceasta…Ei ne pun piedici de tot soiul ṣi nu ar dori ca noi să intrăm nemijlocit ȋn luptă, căci nu sunt dispuṣi a recunoaṣte că eu ȋnsumi am comandat oṣtirea mea.”7

La 30 august/11 septembrie, ziua onomastică a Ţarului Rusiei, se avea ȋn vedere să se ȋncerce pentru a treia oară luarea cu asalt a Plevnei. Carol era ȋmpotriva acestui plan, căci militarii pe care ȋi avea sub comanda sa i se părea a fi prea puţin numeroṣi. Comandanţii oṣtirii ruseṣti nu s-au lăsat ȋnsă convinṣi de motivaţiile sale ṣi tȃnărul Prinţ s-a văzut nevoit să accepte, pentru a nu se crede că el nu vrea ca tȃnăra sa oṣtire să intre ȋn bătaia focului, ci să fie cruţată. Asaltul a dat greṣ, dar trupele romȃno-ruse au avut parte de o izbândă prin cucerirea redutei Griviţa. Pentru vitejia demonstrată, Ţarul Rusiei l-a decorat pe Prinţul Carol cu Ordinul Sfȃntul Gheorghe.

Au urmat alte confruntări grele, iar turcii au fost somaţi să se predea, după ce fuseseră conduṣi vijelios ȋn luptă de Osman Paṣa. Domnitorul consemna, după ce sorţii au hotărȃt victoria trupelor romȃneṣti: ,,Peste tot era numai jale ṣi durere, iar ȋn mijlocul valului de suferinţă se găseau militarii ruṣi ṣi romȃni, ce chiuiau de bucurie… Aproape de podul peste Vidin l-am ȋntȃlnit pe Osman Paṣa… M-am dus la el, i-am strȃns mȃna ṣi am spus că am toată admiraţiunea pentru felul ȋn care a ṣtiut să se apere; i-am spus, de asemenea, că numele său va rămȃne ȋn istoria acestui război. Deṣi avea o rană la picior ṣi se găsea ȋntr-o căruţă, el s-a ridicat ȋn picioare ṣi mi-a mulţumit. Acest om m-a cucerit pe de-a-ntregul; pe chipul său se pot citi nobleţea ṣi blȃndeţea; trebuie să spun, de asemenea, că este foarte simpatic.”8

Toată lumea s-a văzut datoare să recunoască meritele Prinţului Carol. Ruṣii au lăudat faptele de vitejie ale ostaṣilor romȃni, ȋi cinsteau ȋn diferite chipuri ṣi vorbeau despre cum au luat romȃnii parte cu cinste la luptele de la Plevna. După ce i-a mulţumit prin viu grai, dar ṣi telegrafic, Ţarul Rusiei i-a trimis o scrisoare oficială ȋn care acorda lui Carol Ordinul Sfȃntului Andrei cu Săbii. Acelaṣi suveran care cȃndva ȋi spusese că ar fi sub demnitatea unui membru al Familiei de Hohenzollern să se găsească sub suzeranitatea Semilunii, Împăratul Wilhelm, ȋi trimitea Ordinul Prusac ,Pour le Mérite” ṣi o depeṣă de apreciere sinceră.

Greutăţile ȋnsă nu ȋncetaseră. Tratativele de Pace de la San Stefano ṣi Berlin au pus Romȃnia ȋn faţa unor noi dificultăţi: dacă trecerea Dobrogei ȋn posesia ţării a fost primită ca o adevărată sărbătoare la care a luat parte ȋnsuṣi Prinţul, cedarea Basarabiei a fost o reală amputare morală, nu numai teritorială. La 18 octombrie 1878, Guvernul ţării a ajuns la o ȋnţelegere cu Adunarea Obṣtească pe problema conţinutului articolului 7 din Constituţia ţării, astfel ȋncȃt să corespundă pretenţiilor ridicate ȋn Convenţia de la Berlin. ,,Deosebirile de religiune nu constituie o piedică ȋn ceea ce priveṣte practicarea drepturilor cetăţeneṣti. Orice persoană, născută fie ȋn străinătate, fie ȋn ţară, are dreptul să ceară indigenatul…. care se poate acorda numai individual.” 9 Îndată după ce legea a fost votată, indigenatul a fost cerut ,,en bloc” de către mai mult de 900 de evrei ce luptaseră sub stindard romȃnesc ȋn Războiul de la 1877-1878.

Naşterea Regatului României

Pentru ȋntȃia dată după 14 ani, ȋn toamna lui 1880, Prinţul Carol avea să revină la Berlin ca domnitor neatȃrnat ṣi ca un comandant al unei oṣtiri care se acoperise de glorie. Încă de la ȋnceputul anului 1881, trimisul Romȃniei la Berlin a arătat că ar fi venit timpul ca Romȃnia să fie ridicată la rang de regat. Prinţul Carol ṣi-a dorit ca acest lucru solemn să se petreacă pe 10/22 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale. Miniṣtrii au fost de acord, ȋnsă ȋntȃmplări ȋnsemnate ṣi neaṣteptate au ȋntrerupt planurile. La 1/13 martie, Ţarul Alexandru a fost victima unui atentat mȃrṣav, eveniment care a zguduit ȋntreaga lume civilizată. Ulterior, Prinţul Carol a cedat voinţei miniṣtrilor ṣi la 14/26 martie 1881 Romȃnia s-a proclamat Regat. Parlamentul a luat iniţiativa ṣi a prezentat ȋn faţa celor două Camere o lege cu următorul cuprins: ,,Articolul 1: Romȃnia se ridică la rang de regat. Prinţul său Carol, la fel ca ṣi urmaṣii săi, ȋṣi ia titlul de Rege. Articolul 2: Moṣtenitorul tronului va purta titlul de Prinţ Moṣtenitor al Tronului Romȃniei.” 10

Imediat după ce legea a fost votată ȋn unanimitate ȋn cele două Camere cu ȋnalţii prelaţi ȋn frunte, s-a plecat in corpore la palat, unde Prinţul Carol a amendat legea prin semnătura sa ṣi apoi va rosti aceste frumoase ṣi memorabile cuvinte: ,,Primesc, deci, titlul de Rege, nu pentru mine ca persoană, ci pentru mărirea ţării mele, pentru a se ȋndeplini astfel dorinţa ce ardea de multă vreme ȋn pieptul fiecărui romȃn. Titlul acesta nu schimbă, ȋnsă, ȋntru nimic legăturile ce s-au statornicit ȋntre mine ṣi poporul meu prin toate ȋntȃmplările prin care am trecut ȋmpreună ṣi prin toate acele lucruri pe care le-am săvȃrṣit ȋmpreună. Să dea Dumnezeu ca ȋntȃiul Rege al Romȃniei să aibă parte de tot atȃta iubire ca ṣi cel ce pȃnă astăzi a fost Prinţul Romȃniei. În ceea ce mă priveṣte, dragostea acestui viteaz ṣi nobil popor, căruia i-am ȋnchinat ȋntreg sufletul meu, ȋmi este mai de preţ decȃt toată mărirea unei coroane.”11

La 10/22 mai 1881 a avut loc la Bucureṣti marea sărbătoare a ȋncoronării ṣi, ȋn ciuda tuturor sfaturilor primite de la miniṣtrii săi, Prinţul a dorit cu orice preţ o coroană din oţel, care să fie făcută de meṣterii de la Arsenal dintr-un tun capturat la Plevna. Prin aceasta, Prinţul a dorit să arate că acea coroană regală a fost cȃṣtigată pe cȃmpul de luptă, că noul regat este un stat modern, nelegat ȋn nici un chip de obiceiuri vechi, dar ȋntărit prin prezentul său ṣi avȃnd ȋn faţă un viitor măreţ. Coroana reginei a fost făcută de meṣteri romȃni, din aur curat, fără podoabe ṣi fără pietre scumpe.

Aceste coroane au fost sfinţite la 10/22 mai 1881 de către Mitropolitul Romȃniei, de faţă fiind Prinţul Moṣtenitor de Hohenzollern ṣi cei doi fii ai săi, Prinţul Ferdinand ṣi Prinţul Carol. La această sărbătoare au luat parte nu doar reprezentanţii statului, ci ṣi delegaţii ce au sosit din toate judeţele ţării. După aceasta, coroanele au fost duse de un alai nesfȃrṣit la Palatul Regal, unde, luȃnd coroana sa, Prinţul a rostit: ,,Cu mȃndrie primesc această coroană, care este făurită dintr-un tun, este stropită cu sȃngele eroilor noṣtri ṣi sfinţită de Biserică, o primesc drept simbol al neatȃrnării ṣi puterii Romȃniei”.12

După ridicarea statului la rang de Regat, viaţa suveranului ei a curs ani la rȃnd fără mari ȋncercări sau frămȃntări sufleteṣti. Totuṣi, cei ce se aflau ȋn preajma regelui nu vorbeau niciodata despre bunătatea sa, ci numai despre asprimea sa, sau răceala manifestată. Supuṣii se temeau de el, deṣi nu l-a auzit nimeni vorbind răstit, ci doar dȃnd porunci scurte, cu glas hotărȃt. Privirea sa ageră putea lovi ca un trăsnet. Dorea ca toţi cei aflaţi ȋn preajma sa să fie asemeni lui, adica punctuali ṣi din cale afară de corecţi. Nu ȋṣi ierta sieṣi nimic, de aceea toţi cei de la palat tremurau de frica lui. Cu toate acestea, asprimea sa nu era decȃt o mască. Gȃndea ca era de datoria lui să se poarte astfel. În sȃnul familiei sale, ȋn acele puţine ceasuri pe care le putea petrece cu ai săi, la care ţinea nespus de mult, masca aceea cădea de pe chipul lui.

Se ȋntȃmpla ca Regina să fie deseori bolnavă ṣi să rămȃnă luni ȋn ṣir ȋn scaunul cu rotile, fapt care apăsa greu asupra căminului regal. Pe măsură ce au trecut anii, Regele s-a ȋngrijit ca acest cămin să fie ȋnnoit ṣi să i se aducă anumite schimbări, devenind cu vremea un palat de poveste.

Magia Peleşului şi dinastia

Primăvara ṣi toamna, perechea regală nu obiṣnuia să locuiască la palat, ci ȋntre zidurile groase ale Mănăstirii Cotroceni, de la porţile palatului se mergea circa o jumătate de oră pȃnă la aceasta, fiind aṣezată ȋntr-un parc minunat. Ceva mai tȃrziu, ȋn 1893, se va construi acolo un castel pentru cel ce avea să fie urmaṣul la tron.

Pentru regele Carol, ridicarea castelului de la Sinaia (1873-1914) a fost o reală recreere. Aici, la Castelul Peleṣ, s-au contopit frumuseţea locurilor ṣi meṣteṣugul cioplitului ȋn lemn, pentru a da naṣtere unui lucru cu adevărat deosebit. Nici nu este de mirare că aici Regele, care era mai tot timpul prins cu treburile statului, reuṣea să-ṣi găsească liniṣtea ṣi să se odihnească. În holul castelului numit ,,Peleṣ” după pȃrȃul care curge pe lȃngă el, sunt dăltuite aceste versuri minunate ale poetului Vasile Alecsandri: ,,Eu, Carol ṣi al meu popor/ Făcut-am ȋntr-un gȃnd ṣi-un dor/În zile grele-al meu regat/ Ṣi-n timpi de pace-al meu palat.”13

Acest castel, care poartă numele de ,,Peleṣ” ṣi este ȋnconjurat de cei mai frumoṣi brazi din Munţii Carpaţi, acest castel de unde se zăresc o pădurice de foioase ṣi frumoasele creste ale munţilor, i-a dat Regelui tot ceea ce i-a făgăduit. El nu a fost doar izvorul bucuriilor sale ȋn anii ȋn care a fost nevoit să lupte, a fost chiar ṣi leagănul dinastiei sale. El l-a ȋnvăţat să zămbească din nou pe bărbatul cel sobru ṣi glacial, a făcut să răsară iar soarele după ce ȋntreg cerul fusese acoperit multă vreme de nori.

Abia la zece ani după ce Regele a pus pentru prima dată piciorul ȋn mȃndrul său castel, adică abia ȋn 1893, avea să se nască primul vlăstar al Casei de Hohenzollern ȋn Romȃnia. Nici măcar nu a fost propriul său fiu cel căruia Regel ȋi va da numele său, ci a fost fiul nepotului său, dar l-a iubit de la ȋnceput ca ṣi cȃnd ar fi fost copilul său.

Nepotul regelui ṣi prezumtivul urmaṣ la tron, Prinţul Ferdinand, venise ȋn Romȃnia ȋn anul 1889 ṣi adusese multă bucurie ȋn viaţa Regelui. Desigur că legătura sufletească cu ai săi Regele o păstrase, de altfel ea nu a fost ruptă nicicȃnd, la tot ce se petrecea ȋn viaţa sa luau parte ṣi rudele sale aflate pe meleagurile natale.

La ȋnceputul anului 1893, Prinţul Ferdinand al Romȃniei a luat ȋn căsătorie pe frumoasa ṣi foarte tȃnăra Prinţesă Maria a Marii Britanii ṣi Irlandei. Juna Prinţesă de doar 17 ani era fiica cea mare a Prinţului de Edinburgh ṣi a consoartei sale, Marea Ducesă Maria a Rusiei. Romȃnia i-a fost recunoscătoare Regelui său pentru această strălucită alianţă, prin care dinastia romȃnă se lega cu toate marile dinastii ale lumii. Cu nespusă bucurie a fost acceptată căsătoria urmaṣului la tron, iar cȃnd ȋn ȋntreaga ţară s-a vestit naṣterea primului Hohenzollern romȃn, a fost o ȋnflăcărare care putea fi asemănată doar cu ceea ce s-a văzut după victoria de la Plevna. Astfel, Regele a reuṣit să-ṣi prefacă ȋn realitate visul său de a pune temelia unei dinastii ȋn Romȃnia ṣi a făcut aceasta nu doar aṣa cum se cuvine, ci ṣi ȋn mod strălucit.

Regelui Carol i-a fost cu putinţă să ajungă aici numai prin aceea că, deṣi s-a aflat pe tron, a continuat să rămȃnă om ṣi, jertfindu-se pe sine, ṣi-a sacrificat ȋntreaga sa fiinţă pe altarul datoriei. Iată un model demn de urmat pentru generaţiile de astăzi, iată o pagină magistrală, răsfoită asemeni unui roman, din viaţa unui făuritor de vieţi ṣi destine, ȋn persoana atemporală a Regelui Carol I al Romȃniei. Înălţimea Ta, noi ne mȃndrim de-a pururi cu tine!

 

 

Note bibliografice:

1 Mite Kremnitz, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi, Bucureṣti, Editura Corint, 2014, p.21

2 Sorin Liviu Damean, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000, p.38

3 Este vorba despre susţinătorii ideilor exprimate ȋn publicaţia Neue Preussische Zeitung (denumită ṣi Kreuzzeitung), idei conservatoare ṣi profund antidemocratice

4 Mite Kremnitz, op.cit., p. 47

5 Ioan Scurtu, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991, p.32

6 Apostol Stan, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995, p.67

7 Ibidem, p.77

8 Ioan Scurtu, op.cit., p.58

9 Dumitru Suciu, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997, p. 82

10 Ibidem, p. 94

11 Apostol Stan, op. cit., p. 81

12 Dan Berindei, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992, p. 112

13 Ibidem, p. 123

Bibliografia consultată:

Berindei, Dan, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992

Damean, Sorin Liviu, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000

Kremnitz, Mite, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi (traducere din limba germană ṣi note de Roland Schenn; Prefaţă de Prof. Dr. Sorin Liviu Damean), Bucureṣti, Editura Corint, 2014

Scurtu, Ioan, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991

Suciu, Dumitru, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997

Stan, Apostol, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995

În 1907, într-o banală zi de 18 octombrie, pe apucate, pe nepusă masă literară se năștea Mihail Sebastian, cel care a introdus schiul în literatura română, cel care ne-a dăruit câteva romane și piese de teatru ce nu-și pierd nici astăzi farmecul și, bineînțeles, actualitatea. Sebastian scria fără a falsifica trăirea. Observăm acest lucru în Jurnalul său, unde identifică schiul drept „o admirabilă diversiune” și nu o pasiune – hobby, cum se obișnuiește astăzi. Zăpada (natura în toată frumusețea ei) se pare că are un efect terapeutic asupra sa. La fel și Jurnalul său stufos.

„Zăpada mă odihnește, mă face mai tânăr, mă ajută să uit”, mărturisea acesta. Bucureștiul îi dădea dureri de cap, actrița de care era îndrăgostit îi dădea dureri de cap, literații vremii îi amărau zilele, prieteniile cu Nae Ionescu, respectiv Mircea Eliade îi întăreau și mai mult bănuiala neagră care îi rodea cu perseverență dragostea sa cultivată pentru e.

„Literatura nu-mi va da niciodată o bucurie egală schiului”

Pentru Mihail Sebastian, natura era o terapie și un subiect de meditație, observație a firescului prin care și-a definit întreaga operă. „Trei zile de schi – și mă întorc cu nervii calmați, puși la locul lor.” Deplânge cu umor și luciditate situația sa („Bucureștii ăștia, viața asta pe care o duc”), care îl îndeamnă spre vicii, glisând spre băutură şi sărăcie.

Trăiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele mi se rup și nu aştept nimic, decât să se facă seară, să se facă dimineață, să vie joia, să vie duminica.

, scrie Sebastian în Jurnalul său.

Cu toate acestea, dragostea sa pentru natură, pentru oameni era nelimitată înlăuntrul său, în intimitatea pericentrului său spiritual. Cel puțin așa ne place să credem despre un personaj care nu a dorit a face carieră – cum se spune astăzi -, nici să fie la modă, în trenduri, să facă bani, ci și-a dorit, după cum mărturisea, o casă curată, o femeie care să sălășluiască în patul său, cărți și ceva mai mulți bani pentru micile plăceri ale vieții (mai multe cărți, desigur!). Un decent subiectiv, care astăzi ar putea părea desuet sau ar stârni surâsul unor salariați români ce rostesc vocabule neavenite dintr-o autosuficență grobiană. Atât de puțin și-a dorit Sebastian să fie fericit, și nu a avut parte. Mi-ar plăcea ca cei care se duc la piesele sale, montate și astăzi prin teatrele din București și din țară, să-și amintească faptul că piesele au fost scrise din dragoste pentru o femeie. Era și puțin orgoliu pe acolo, dar ce scriitor cu trăiri autentice nu e puțin vanitos?

Vă redau mai jos câteva crâmpeie din Jurnalul său:

Stupid mai rău decât orice amorezat , căci n-am scuza nici unuia. Am fost totuși la ea (după ce i-am telefonat de două ori – prima dată dormea, a doua oară ieșea în oraș la o cursă), i-am spus – de altfel destul de bine, cu gestul, încruntarea și vocea perfecte -, i-am spus că o iubesc.

Și pe urmă am plecat, căci la 8 și un sfert trebuia să vină cineva.

– Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă.

Sunt un măgar.

Continuă cu aceeași voioșie descrierea închipuirii feminine amorezate, după ore fixe evident.

Sunt de altfel lămurit asupra ei și cred că nu mai am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puțin frivolă, mai mult curioasă decât senzuală, întreținându-și cu bucurie egoismul ei personal, care se hrănește din adorația câtorva oameni, destul de diverși, femei și bărbați, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dându-le în schimb un surâs fără dificultate. Un mic monstru drăguț. Față de care toate gândurile mele de până acum au fost ridicul disproporționate.

Mă gândesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.

Se întreabă serios la un moment dat: „Și nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu mare amor sau cu ultimele rezistenţe din viață”.

Dragostea sa se răsfrânge și în natură. Iubea pinii sau cel puțin avea pentru ei un afect considerabil. Un episod cu Camil Petrescu ne deslușește, lămurește acest aspect:

Mă oprisem cu Camil la Șosea, unde se fac lucrările pentru Luna Bucureștilor. Se transplantează acolo câțiva pomi și tocmai în momentul acela se încerca să se planteze un pin, adus nu știu de unde. Două lucuri m-au impresionat, întâi imensa bucată de pământ cu care fusese rupt copacul. Propriu-zis, nu rupt. Se săpase în jurul lui un cilindru, un fel de glastră de – să zicem – 2 metri cubi, încercuind-o cu butii, ca pe un butoi. Această glastră trebuia să intre într-o groapă dinainte săpată, pe dimensiunile ei.

Dar ce m-a surprins și mai mult au fost oamenii care se sileau să ridice copacul. I-am numărat: peste 50. Ce voință de viață, indiferentă, puternică, fără cuvinte, fără gesturi, de o grandoare tăcută, în copacul ăsta, care părea uriaș între oamenii care se agitau în jurul lui.

Urmează alt pin.

Am stat adineauri – 9 dimineața – câteva minute la capătul aleii cu nuci, să privesc Prahova, în sus, spre munți. E amețitor. Albul zăpezii de pe Bucegi, pe urmă albul merilor în floare, pe urmă o mie de nuanțe de verde – de la verdele negru al unui pin stingher, până la verdele galben, fraged, umed, nesigur, al frunzelor tinere. În mijlocul peisajului – exact în mijloc, de parcă ar fi fost pusă acolo nu știu de ce legi ascunse de compoziție – o casă cu acoperișul negru, ars, sumbru, luminând prin contrast culorile vii din jur.

Cât despre Uniunea Scriitorilor, fosta Societate a Scriitorilor Români, Mihail Sebastian spune următoarele:

Suntem într-o groaznică mahala, o mahala cu literați. Sinistru, sinistru, încă o dată sinistru.Trec printr-o periaodă de intoxicație literară. Mi-e silă. De ce n-am rămas un meseriaș oarecare  – avocat, birocrat -, un om de treabă și de ce nu mi-a fost dat să am casa mea, viața mea, iubirea mea, fără complicații, fără nimic „interesant”, fără „regrete” .

A iubit Sebastian, a iubit și literatura, când nu putea iubi oameni.

Foto deschidere: montaj după irishtimes.com

După un veac de la Marea Unire care a creat România Mare, este de remarcat activitatea acelor învățători – apostoli care au contribuit la mișcarea de ridicare culturală a satelor românești din Vechiul Regat, acțiune generată prin Decizia privind organizarea cercurilor culturale, semnată de către Spiru Haret ca ministru al Instrucțiunii Publice, pe data de 21 februarie 1902. Grupând preoți și învățători din cel mult nouă școli, cercurile culturale înființate la sate vizau „ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, și a celei materiale, prin îmbogățirea minții lor cu cunoștințe practice”. Haretismul, mișcarea „ridicării satelor”, ca doctrină și acțiune socială, a prefigurat realizarea Marii Uniri, Biserica și Şcoala fiind încă o dată pilonii acelei națiuni preponderent rurale care s-a întregit în anul 1918. „Dascăl între dascăli”, actor discret în generaţia Marii Uniri, învăţătorul Radu Bocioacă rămâne emblematic.

continuare

Din anul 1907, învățătorul Radu H. Bocioacă va fi pentru multă vreme, până în 1926, director al Școlii din Padina, sau diriginte, conform titulaturii epocii respective. În 1926 a ieşit la pensie cu sentimentul datoriei împlinite. La pensionarea acestui învățător extrem de popular, va fi înlocuit pe postul de director cu un alt învățător vestit al satului Padina, Radu P. Drăgoi, numit de săteni „Domnu’ Răducanu”. În ultimii ani ai vieții, având sănătatea zdruncinată, se va retrage în orașul Buzău, unde se va produce inevitabilul sfârșit al unui om și, o dată cu el, al unei epoci din istoria satului Padina-Macoveiul.

formă clasică de caligrafie Radu Bocioacă învăţătorul din generaţia Marii Uniri România Mare

„Avutu e singuru acela care este înzestratu cu virtute….” Lecţie de caligrafie clasică (şi de morală) predată de către învăţătorul Radu Bocioacă, unul dintre eroii tăcuţi ai Marii Uniri. Fotografie redată prin amabilitatea prof. drd. Gheorghe Miu

La 21 decembrie 1939, a fost condus la locul de veci un apostol din generația eroică a lui Spiru Haret, a murit fostul învățător din comuna Padina, Radu Bocioacă – așa scria revista „Vlăstarul” (Vlăstarul, I, 1923, p.1-2) , publicație a Corpului didactic primar din județul Buzău din perioada interbelică. Așa se sfârşea la Buzău, la vârsta de 71 de ani, învățătorul-apostol al Padinei, Radu H.Bocioacă, fiind pomenit de Asociaţia învăţătorilor din județ, care a depus o coroană de flori și a adus un pios omagiu fostului dascăl.

Învățătorimea haretistă este o componentă primară a generației care a făcut Marea Unire de la 1918

Învățătorimea haretistă este o componentă primară a generației care a făcut Marea Unire de la 1918. Fără acești învățători-țărani, fără acești apostoli ai neamului românesc, nu ar fi prins contur coeziunea națională și proiectul de țară – România Mare. Fiecare sat românesc și-a avut apostolul său, fiecare școală din România poartă amintirea unui învățător ridicat din rândul țăranilor români și dedicat propășirii neamului, care la rându-i a modelat generații de săteni în tainele caligrafiei, socotitului și științei de carte.

Radu H. Bocioacă a fost învățătorul de renume al satului Padina-Macoveiul și al școlii vechi tradiționale, un dascăl între dascăli.

D upă un veac de la Marea Unire, este de remarcat activitatea acelor învățători – apostoli care au contribuit la mișcarea de ridicare culturală a satelor românești din Vechiul Regat, acțiune generată prin Decizia privind organizarea cercurilor culturale, semnată de către Spiru Haret ca ministru al Instrucțiunii Publice, pe data de 21 februarie 1902. Grupând preoți și învățători din cel mult nouă școli, cercurile culturale înființate la sate vizau „ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, și a celei materiale, prin îmbogățirea minții lor cu cunoștințe practice” [1]. Haretismul, mișcarea „ridicării satelor”, ca doctrină și acțiune socială, a prefigurat realizarea Marii Uniri, biserica și școala fiind încă o dată pilonii acelei națiuni preponderent rurale care s-a întregit în anul 1918.

Despre învățătorii buzoieni și învățământul buzoian s-a mai scris sub formă enciclopedică, însă fără a se realiza o sinteză de amploare asupra evoluției educației buzoiene sub impactul gândirii pedagogice românești, respectiv a vremurilor și ideologiilor politice. Prezentând personalități și evenimente, profesorul Relu Stoica a întocmit o enciclopedie intitulată Istoria învățământului buzoian, în care prezintă „o istorie de date-evenimente care marchează realizări notabile în domeniul educației, școlii și gândirii pedagogice pe plaiurile buzoiene”. Sunt invocați „călugări, preoți, grămătici, dieci, logofeți, dascăli”, care au contribuit la debutul învățământului buzoian, cât și episcopia ortodoxă a Buzăului, ca lăcaș al unei școli de grămătici și al unei prolifice tipografii [2]. Pe aceeași linie enciclopedică, referiri la învățământul buzoian întâlnim și în lucrarea Buzău – mică enciclopedie istorică, editată de Muzeul Județean Buzău.

Nu lipsesc figurile mitice din istoria învățământului buzoian, una dintre acestea fiind reprezentată de I. Gh. Dumitraşcu, învățător, autor de manuale, publicist. Născut pe 12 ianuarie 1874 în localitatea Zărnești, județul Buzău, urmează școala primară în satul natal, apoi Şcoala Normală în oraşul Galaţi, unde va edita publicația școlară Făclia, în paginile căreia se publicau materiale realizate de elevi. Este învățător provizoriu la Focșani, apoi în comuna Păulești, jud. Vrancea, unde va edita revista Ștafeta, care va apărea până ce editorul se va transfera la Păltineni, jud. Buzău. Aici va edita Ștafeta Păltinenilor și va înființa cercul de conferințe Buzăul, fiind și președintele acestui cerc. Din inițiativa sa și a învățătorului I. Voiculescu de la Școala Simileasca, a luat ființă, în august 1894, Asociația învățătorilor buzoieni, care va edita Revista Asociațiunii învățătorilor buzoieni. Fondator al Asociației generale a învățătorilor din România (iulie 1902), unul din fondatorii revistei Școala viitoare (1898), a participat la organizarea primului Congres al învățătorilor și învățătoarelor din România (1900-1905) [3].

Învățătorul I. Gh. Dumitrașcu, acest binecunoscut dascăl al învățământului buzoian, considerat în epocă un apropiat colaborator al lui Spiru Haret, va ajunge să coopteze în cadrul „Asociației Învățătorilor din județul Buzău” pe majoritatea învățătorilor din județ. Printre aceștia se numără și învățătorul Radu Bocioacă din comuna Padina, județul Buzău, protagonistul prezentului articol. Radu Bocioacă a fost implicat foarte mult în activitatea „Asociației Învățătorilor din județul Buzău” [4], încă de la înființarea sa în anul 1894, unde îl va cunoaște și va colabora cu I. Gh. Dumitraşcu.

Cine a fost Radu Bocioacă

Radu H. Bocioacă, învățător și director al Școlii din Padina între anii 1890-1926, s-a născut în anul 1868 în comuna Padina, plasa Câmpul, județul Buzău [5]. A urmat cursurile şcolii primare din sat, intrând la seminarul din Buzău, unde tot timpul școlii a fost elev premiant. După absolvirea seminarului, care în acele vremuri era echivalent cu școlile normale pentru formarea învățătorilor, va urma cariera de dascăl / învățător în satul natal Padina, încă din anul 1890 [6]. Căsătorit cu învățătoarea Maria Bocioacă, va avea o familie numeroasă, cu trei băieți (Traian R. Bocioacă, Aurelian R. Bocioacă și Cincinat R. Bocioacă) și două fete (Marioara și Iulia).

Familia învăţătorului Radu Bocioacă, remarcabil luminător al satului românesc din generaţia care a făcut Marea Unire

Familia învăţătorului Radu Bocioacă, remarcabil luminător al satului românesc din generaţia care a făcut Marea Unire Foto: arhiva personală prof. drd. Gheorghe Miu, comuna Padina-Macoveiul

Învățătorul Radu Bocioacă şi-a pus toată puterea de muncă şi angajamentul sufletesc pentru ridicarea culturală şi economică a satului Padina-Macoveiul, cea mai mare comună din Extremul Sud – Est buzoian, despre care Basil Iorgulescu scria pe la 1892 că este foarte „veche și a mers din ce în ce prosperând” [7]. Încă de tânăr a intrat în mișcarea de ridicare a satelor inițiată de Spiru Haret. Mișcarea „ridicării satelor”, cu sensul de ieșire din sărăcie prin modernizare, a fost haretismul. Una dintre cele mai clare definiri ale scopului mișcării de ridicare culturală a satelor este formulată în deciziunea privind organizarea cercurilor culturale, semnată la 21 februarie 1902 de către Spiru Haret, în calitate de ministru al Instrucțiunii Publice. Aceste cercuri reuneau, în Vechiul Regat, învățători și preoți din grupări de câte cel mult nouă școale. Dincolo de obiectivul lor didactic ele vizau „ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, și a celei materiale, prin îmbogățirea minții lor cu cunoștințe practice” [8]. O bună perioadă de timp, Radu Bocioacă a fost preşedintele Cercului Cultural al învăţătorilor buzoieni, ajutând la formarea multor generaţii de învăţători.

Banca Învăţătorilor, înfiinţată în 1924

Misiunea haretistă a învățătorului Radu Bocioacă a avut și o componentă cooperatistă, pornind de la înființarea băncilor populare ale învățătorilor. În acest sens, la 8 iunie 1924 a luat fiinţă „Societatea corpului didactic primar” din judeţul Buzău [9], cu scopul de ajutorare sub mai multe aspecte a membrilor corpului didactic primar din Buzău şi a familiilor lor. Actul constitutiv şi statutul au fost autentificate de tribunalul Buzău la 10 iunie 1924. Banca învăţătorilor este înfiinţată așadar încă din anul 1924, având 32 membri. În anul 1939 numărul lor va ajunge la 828 membri [10].

În cadrul mişcării novatoare iniţiate în lumea satelor de Spiru Haret, Radu Bocioacă a înfiinţat la 30 ianuarie 1904 Banca populară „Macoveiul”, cu ajutorul sătenilor ridicându-se localul acestei bănci, clădire transformată mai târziu în Cămin Cultural [11]. Pentru ţăranii din Padina, Banca populară „Macoveiul” a constituit o soluție de credit financiar pentru cumpărarea de pământ. Aceasta s-a constituit ca societate de credit şi economie sătească, având sediul în comuna Padina din plasa Câmpul, judeţul Buzău, suma capitalului subscris pornind de la 7347 de lei, acesta fiind mărit ulterior fără ca vreun membru să aibă o parte socială mai mare de 5000 de lei [12]. La fondarea acestei bănci populare au participat 173 de săteni în frunte cu învăţătorul Radu Bocioacă. Societatea cooperatistă „Macoveiul” şi-a continuat activitatea şi în perioada interbelică, în 1924 având un Consiliu de administraţie format din învăţătorul Radu Bocioacă, preşedinte, Răducan Drăgoi, vicepreşedinte, Andrei Lapoviţă şi Vasile C. Urse, Marin Başturea, Matei Dumitrache, Ion T. Bran, Stan I. Moldoveanu, Dobre A. Micu. Cenzorii erau V. Piticescu, C. Başturescu şi Stan Bosneanu, iar casierul Iordache Cristescu. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiți pe data de 21 mai , urmau să fie patronii Băncii populare Macoveiul.

La fondarea Băncii populare „Macoveiul” au participat 173 de săteni, în frunte cu învăţătorul Radu Bocioacă

Banca populară „Macoveiul” îşi avea, spuneam, sediul în actuala clădire a Căminului Cultural, denumită multă vreme de locuitorii satului pur şi simplu „la bancă”. Atât construcția clădirii băncii, cât și înființarea căminului cultural, poartă amprenta învățătorului Radu Bocioacă, care, datorită vocației sale haretiste, de ridicare a satului și școlii Padina-Macoveiul, cu prisosință ar fi fost îndreptățit să dea în zilele noastre atât denumirea școlii cât și a căminului cultural din localitate.

În calitate de învățător și director de școală, Radu Bocioacă a avut o carieră prestigioasă în satul natal Padina–Macoveiul, o perioadă mai lungă, între 1894-1907, alături de alți învăţători ai satului, precum Sterie Ionescu sau Maria Bocioacă [13]. În anul școlar 1907-1908, lista celor care predau la „Şcoala mixtă de tip urban” din Padina se compunea din patru persoane, din care două nume noi, Lazăr Başturescu şi preotul St. Teodorescu, pe lângă deja consacraţii învăţători Radu şi Maria Bocioacă.

Caligrafie Radu Bocioacă învăţător Padina-Macoveiul discipol Spiru Haret generaţie Marea Unire

Formă de caligrafie clasică din colecția învățătorului Radu Bocioacă

Caligrafia, care altădată era echivalentă cu necesarul de cultură generală al absolventului de școală primară, era ridicată în același timp la rangul de artă de către învățătorii satului tradițional de odinioară. De la învățătorul Radu Bocioacă s-au păstrat pagini caligrafiate cu o vechime de peste 130 de ani, expuse în Sala – Muzeu a satului tradițional Padina-Macoveiul – Bora, pagini care etalează formele de caligrafie clasică – cursivă, rondă, batardă și gotică. Încă se mai văd liniile aproape șterse trasate de învățător pe hârtie, pentru a obține un cadru frumos al scrierii de mână.

partea II aici

Bibliografie

1. Sandu, Dumitru, «Ridicarea satului» prin el însuși; ideologii și practici în interbelicul românesc, Secolul 21, 1-6, 2012

2. Stoica, 2005: 3

3. Constantinescu, 2000: 140

4. Asociația Învățătorilor din județul Buzău are un trecut bogat şi este o veche asociaţie judeţeană, fiind întemeiată în 1894. În anul 1939 avea 807 membri. Încă din 1892, cadrele didactice buzoiene erau adunate sub denumirea de Centrul Conferenţiar din plaiul Buzău.

5. Miu, 2007: 229

6. ibidem, 221

7. Iorgulescu, 1892: 370-371

8. Sandu, Dumitru, op. cit., 1-6

9. SJAN Buzău, fond Banca populară Învățătorii buzoieni, dosar Acte constitutive și statute pe anii 1924, 1927,1931

10. Şcoala şi Vieaţa, X, 1939: 155-255.

11. Miu, idem, 212

12. Statutele Băncii Populare „Macoveiul” din comuna Padina, 1924

13. A.N.I.C.- MCIP, 4225/1887, 438 şi 4709/1888, 5001/1889, 219/1890, 259/1891, 1703/1904.

Personalitate marcantă pentru cultura română a secolului trecut, Gheorghe T. Kirileanu (1872-1970) dăinuie până astăzi developând la focul mocnit al istoriei un om de sorginte țărănească, plin de gingășie, bunătate și generozitate. Aceste calități se continuă și în omul Kirileanu, nu doar în omul de cultură, cărturarul, bibliofilul Kirileanu, care a trăit 88 de ani și opt luni (cu toate că, în însemnările sale, se teme că va muri la o vârstă cel puțin înjumătățită din totalul anilor săi de viață și de carte) cu iubirea de adevăr istoric în suflet și în spirit. De ce spunem acest lucru?

La Muzeul Literaturii Române a avut loc, miercuri, 3 octombrie, o conferință moderată de către Zamfir Bălan, la care au participat Constantin Bostan și Iordan Datcu, de formaţie literați. Cu deosebită delicatețe, aceştia au conturat un portret biografic și bibliografic, multicolor și multifațetat al lui Kirileanu, utilizând cuvinte precum gingășie, bunătate, generozitate, gentilețe, care nu se regăsesc prea des în discursul uzitat la majoritatea expunerilor publice despre personalitățile luminate ale culturii române de la începuturile ei.

Gheorghe T. Kirileanu, un personaj de excepție al culturii române, de o țărănească noblețe

Discursul blajin al celor doi a aureolat cu virtute încăperea goală, luminată de câțiva invitați de marcă, printre care istoricul Ion Scurtu. Portretul lui Kirileanu nu poate fi lipsit de subiectivism, un subiectivism încărcat de umanitate, o umanitate evocată din plin de cei doi invitați, care s-a întipărit și în biografia iubitorului de carte Kirileanu. Astfel, aflăm că bunicul său – care era preot – a dorit, văzând la el stăruință și sârguință de carte, să-l facă să ia haina și drumul preoției.

Kirileanu, în ciuda unor performanțe școlare bune la examenul de intrare în Seminarul Teologic la Iași, nu a reușit să obţină o bursă care l-ar fi ajutat să se întrețină în perioada studiilor în capitala Moldovei. Pentru a nu-și prejudicia financiar familia și mai mult, din rușine față de părinți, el a plecat de la Iași spre satul natal pe jos, mergând pe jos 2-3 zile, dormind pe prispele oamenilor în drumul său către casă. Cel ce avea să devină editorul manuscriselor lui Ion Creangă a preferat o astfel de abordare a problemei, urmând să meargă la o școală de cântări bisericești, care cumva echivala pentru moment cu destinul urmărit de bunicul său.

Expulzat de la Litere pentru apărarea lui Eminescu

De aici a urmat un periplu plin de povești, inclusiv cea fermecătoare de pe când era student la Litere și a avut neșansa să se întâlnească cu profesorul Aron Densușianu, cel care care spunea că Eminescu inventează cuvinte cum ar fi ”genune”. Kirileanu l-a informat că în sat la el se foloseşte acest cuvânt pentru locuri adânci din apele Bistriței. Densușianu a strâmbat din nas și la examen l-a “trântit” pe tânărul Kirileanu. Astfel, acesta și-a dat singur o sentință intelectuală către altă formare universitară, devenind student la Drept – unde a terminat magna cum laude. De asemenea, în Copou, Gheorghe T. Kirileanu l-a ajutat pe filosoful Petre Andrei să obțină titularizarea la catedra de Filosofie din Iași. Tot el a protestat atunci când, după instalarea regimului Petru Groza la București, statuia lui Titu Maiorescu a fost dată jos atât din Capitală cât și de la Iași. Intelectualul l-a apărat pe Maiorescu atunci când acesta era destituit de vreo ”instanță jurnalistică” care îi “demonstra” nulitatea în critica literară, anulând astfel și meritele sale categorice în cultura română.

Acest personaj, ce se definea ca un junimist de sorginte țărănească, nu a fost un personaj de culise sau din umbră (cu toate că astăzi se află într-un con de umbră), ci un personaj silențios, iubitor de cultură țărănească, de folclor, de carte, așa cum poate ar fi bine să fie conturat un portret complet pentru un erou silențios în pragul Centenarului.

Fără să încheiem într-o notă pesimistă discordantă cu discursul înflăcărat, bonom, ”încărcat de căldură moldovenească” al invitaților, ne-am dori a sărbători astfel de personaje care nu fac sălile pline, care nu mai au operele prin librării, din păcate! (la fel ca invitații, asteptăm republicarea la Editura Rao), dar care călăuzesc cu imaginea şi prin amintirea lor, alte spirite bonome, iubitoare de destine frumoase ce înfloresc cultura română, fie şi printr-o “simplă” floare.

 

Despre Gheorghe T. Kirileanu

Gheorghe T. Kirileanu a fost fiul lui Grigore și al Ioanei Chirileanu. A urmat studiile primare la Școala din Broșteni (1879) și le-a continuat la Școala nr. 1 din Fălticeni. Din 1935 s-a stabilit la Piatra-Neamț, unde în februarie 1956 a donat orașului biblioteca sa de circa 30.000 de volume, cu publicații rare, dintre anii 1630-1960. Colecția de manuscrise a fost donată Bibliotecii Academiei Române. A avertizat asupra risipirii manuscriselor lui Creangă, devenind, din 1906, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, cel mai important editor al scrierilor marelui nostru povestitor.

 

Foto deschidere: telemneamt.net

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om. Matricea Românească vă prezintă, în serial, câteva expresii favorite ale lui Eminescu, ce au făcut istorie.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În Amintirile sale, Ştefanelli rezervă un capitol expresiilor pe care Luceafărul le folosea cu predilecţie, atât la vreme de restrişte, cât şi în momentele de bucurie. Deloc surprinzător, vorbirea lui Eminescu, amestec de dulce grai bucovinean cu patos patriotic, a rămas în memoria contemporanilor şi străbate veacurile, pe calea memorialisticii. Iată de ce o serie de expresii favorite ale lui Eminescu au intrat în patrimoniul nostru cultural.

Mihai Eminescu şi patriotismul trăit

“Expresia ce o întrebuința Eminescu când saluta pe colegii săi”, povesteşte Ştefanelli, “era trăiască nația, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele sus cu dânsa. Această formă de salutare era uzitată la toți studenții din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.”

Un memento salutar, dacă jocul de cuvinte ne e permis, în Anul Centenar. Câte nu s-ar realiza, de ne-am propune, asemeni lui Eminescu, să facem naţia nemuritoare!




Silviu Moldovan o viață afierosită avocaturii și demnității naționale

26 martie 2021 |
Vine pe lume în familia preotului George Moldovan din comuna Băița. Junele este dat la carte, iar în 1880 termină Liceul Latin din Sibiu, ca șef de promoție. De aici se va îndrepta către studiul științelor juridice tocmai la Universitatea Regală Maghiară...

Povestea avocatului Gheorghe Pop de Băsești. A fost închis pentru că a cerut respectarea drepturilor conaționalilor, iar pe final de viață și-a donat întreaga avere statului

19 martie 2021 |
Descendent al a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț, Gheorghe își începe cariera juridică ca prim pretor în județul Sălaj. Se remarcă printr-o nespusă iubire de țară, iar în 1880 după o conferință la Turda, propune unirea tuturor românilor...






File din romanul unei vieţi de succes. Regele Carol I al Romȃniei

10 noiembrie 2018 |
În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I. Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre...



Radu Bocioacă, Învățătorul - apostol Din Generația Marii Uniri

16 octombrie 2018 |
D upă un veac de la Marea Unire, este de remarcat activitatea acelor învățători - apostoli care au contribuit la mișcarea de ridicare culturală a satelor românești din Vechiul Regat, acțiune generată prin Decizia privind organizarea cercurilor culturale,...


O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (II)

1 octombrie 2018 |
“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o...