Avocatul Francisc Hossu-Longhin și eforturile pentru emanciparea românilor din Transilvania. Refuză să devină loial guvernului de la Budapesta și sprijină înfăptuirea Marii Uniri

Absolvent al Facultății de Drept din Pesta, își face ucenicia în cabinetul lui Alexe Olariu, după care pornește pe cont propriu. Cochetează cu scrisul și luptă pentru respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea vieții politice, economice, sociale și culturale. Pledează în procesul intentat Memorandiștilor și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “Cununa lui Iancu”. Refuză să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. Dezamăgit de evoluția politicii de după Marea Unire, socotește că e mai bine să facă pași mici către retragere. Părăsește această lume la 12 februarie 1935, într-un con de umbră, dar împăcat pentru că și-a făcut datoria față de țară.

 

O generație unionistă

Vede lumina zilei la 2 octombrie 1847, în comuna Zam, din județul Hunedoara. Tatăl, Mihail Lupu Hossu, făcuse studii juridice la Cluj și începând cu anul 1833 trece prim mai multe funcții administrative. La vremea cuvenită, Francisc începe școala primară la Deva. Crește frumos, însă destinul nu-l menajează, iar la vârsta de zece ani îi răpește tatăl. La șase ani după tragicul episod, mai primește o lovitură ajungând orfan și de mamă. De acum, cei trei copii ai familiei Hossu ajung pe mâna unei surori de-a tatălui, o femeie fără inimă, care le va face viața un chin. Cu toate acestea, Francisc se ține de carte și urmează cursurile Colegiului reformat din Orăștie. În perioada adolescenței, profesorul său de istorie, Ioan Silviu Sălăjan, îl botează Longhin. Iată cum s-au petrecut lucrurile: “Într-o zi, venind rîndul pe mine, profesorul nostru de istorie zise zîmbind: «Acum să auzim pe Francisc Hossu (…) ce știi de întîmplările de pe la noi, despre luptele dintre Traian și Decebal?»  Am spus eu câte și cum am știut și ce am putut învăța din studiul în manuscript, dar mai vîrtos m-am ocupat de partea cum Decebal a lăsat să se spînzure pe zidul cetății Sarmisegetusa trimisul lui Traian, cel mai iubit al lui beldiduce, Longinus, adecă Longin, scoțînd în relief curajul, dar mai ales caracterul lui, ce-l ridica în ochii marelui imperator! Foarte bine, esclamă voios domnul profesor, vedeți! (…) Întreaga clasă erupsă într-o aclamare de ,,să trăiască” la adresa d-lui profesor și la a mea repetînd: trăiască Longhin și cu aceasta a luat sfârșit ora de istorie (…) Din acea zi, nimeni nu mă agrăi decît pe numele Longhin”, istorisește Francisc în cuprinsul volumului “Amintiri din viața mea”.

Vremurile tulburi care precedau instaurarea dualismului și schimbarea orientării tactice spre pasivism, nu au rămas fără ecou în rândul tinerei generații. Din dorința de a deveni ”factori de răspundere ai românilor”, junii au îmbrățișat avocatura, au întemeiat bănci sau întreprinderi industriale, au devenit membri în felurite structuri politice, etc. Pe Francisc l-au captat științele juridice, motiv pentru care se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Pesta. La acea vreme, studenții români organizau frecvent serate în care se țineau discursuri, se cântau melodii patriotice, iar dezbaterile pe teme filosofice și istorice erau la mare cinste. Un astfel de loc era ”Societatea Petru Maior” alcătuită din tineri veniți de prin diferite regiuni ale imperiului, cu misiunea de a întreține spiritul național și a stimula preocupărilor intelectuale. În calitate de membru al societății, Francisc a suplinit postul de bibliotecar și pe cel de instructor de limba română. Tot acum, pune bazele colaborării la revistele “Familia” și “Gura Satului”, frecventând de zor casele fruntașilor români.

 

Avocat fără cusur și politician iscusit

După terminarea facultății în anul 1872, revine în Transilvania și se stabilește la Deva. Practica avocațială o face în cabinetul lui Alexe Olariu, iar în 1878 va susține examenul de liberă practică pe care îl promovează fără nicio problemă. Rămâne pe meleagurile orașului Deva unde își va deschide propriul birou. Îmbină armonios pledoariile cu pasiunea pentru condei și rămâne un colaborator de seamă la ”Gura Satului”. Din pricina unui articol mai îndrăzneț, i se intentează primul proces de presă, soldat cu o amendă substanțială și o lună de închisoare la Vacz. În ciuda celor întâmplate, nu lăsă condeiul din mână, ba din contră, încheie o nouă colaborare cu ”Gazeta Transilvaniei”, al cărei redactor era camaradul Aurel Mureșianu. A susținut cu orice preț respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea politică, economică, socială și culturală.

Debutează în viața politică de partea Partidului Național Român, fiind ales în comitetul de conducere al acestuia. După căsătoria cu Elena Pop, fiica marelui avocat Gheorghe Pop de Băsești, este privit cu alți ochi. În 1894 pledează în favoarea Memorandiștilor, și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “cununei lui Iancu”. În timpul primei conflagrații mondiale, a refuzat cu orice preț să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. La primele alegeri din 1919, câștigă fără emoții cursa pentru un loc de senator în primul Parlament al României Mari. De cealaltă parte, Elena a fost una dintre cele mai active promotoare ale mișcării feministe din Transilvania și o luptătoare asiduă pentru promovarea drepturilor românilor.

 

O retragere cu gust amar

Scrie din ce în ce mai rar la publicațiile ”Gazeta ilustrată” și ”Transilvania”, iar aparițiile publice încetează. Din cuprinsul Amintirilor pe care le-a publicat, reiese faptul că la baza deciziei de a se retrage nu a stat neapărat starea de sănătate, ci mai degrabă faptul că nu se mai regăsea în politica vremii, care devenise un mod de căpătuială fără niciun fel de ideal. Înainte de a muri, Francisc a donat Bibliotecii Centrale din cadrul Universității din Cluj, întreaga arhivă personală și pe cea a socrului său. Se stinge din viață la 12 februarie 1935, uitat de contemporani, dar cu liniștea datoriei împlinite față de generațiile viitoare.

 

Surse: Francis Hossu-Longin, “Amintiri din viața mea”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.    

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Povestea avocatului Vasile Avramescu, primul președinte român al Tribunalului Arad
Silviu Moldovan o viață afierosită avocaturii și demnității naționale
Povestea avocatului Gheorghe Pop de Băsești. A fost închis pentru că a cerut respectarea drepturilor conaționalilor, iar pe final de viață și-a donat întreaga avere statului
Avocatul George Crișan și lupta pentru menținerea conștiinței naționale