Tag

mestesugar

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

„Moștenirea se transmite și, vrei, nu vrei, o ai în tine, iar uneori mai iese la suprafață. Eu nu m-am gândit niciodată că o să mă apuc să fac oale, că o să lucrez ceramică sau că o să cioplesc lemn. Nu știu de unde vine, de undeva, de sus”. Sunt cuvintele sincere cu care un meșter pasionat își începe povestea pentru Matricea Românească și explică de ce a ajuns să își ofere zilnic “cota de sânge” fiecărei lucrări făurite în atelierul său din cartierul Militari al aglomeratului București. Jorj Dimitriu realizează, mânat în focul creației de către Cel de Sus, obiecte din ceramică inspirate din arta neolitică și cioplește cu măiestrie copacul, mâinile sale dând naștere unor obiecte desprinse întocmai din viaţa vechilor gospodării țărănești.

După ce vreme de mai bine de un sfert de veac s-a dedicat fotografiei, Jorj a avut o epifanie: și-a dat seama că digitalizarea omoară încet, dar sigur, munca omului obișnuit să-și folosească mâinile pentru a naște lucruri, și a renunțat la “prima dragoste”. Astfel, un gând din partea divinității l-a îndemnat, acum mai bine de 20 de ani, să pună mâna pe o bucată de lut, iar artistul “făcut” s-a lăsat pradă magiei. Când și-a revenit în simțiri, rezultatul l-a convins să meargă mai departe, pentru că aceasta este menirea sa – să readucă obiectele tradiționale în lumea contemporană, asaltată de produse străine și de proastă calitate, care ucid valorile românești.

Astăzi, într-un cartier mărginaș al Capitalei, năpădit de gălăgia inerentă și de caracterul pestriț al locului, o alee ne conduce smerit către atelierul în care sunt făurite vase din lut realizate după tehnica neolitică. Aici, vizitatorul are deosebita ocazie de a se întoarce cu mii de ani în timp.

Toate vasele iau fiinţă în urma unei disciplinate documentări şi sunt inspirate din metoda de lucru specifică unora dintre cele mai cunoscute culturi neolitice autohtone: Cucuteni, Gârla Mare, Gumelnița, Vădastra şi Vinca. Vasele de diferite dimensiuni și forme cer tributul tăcerii, pentru a primi admirația cuvenită.

Figuri de lut

Figuri de lut Foto: Mihai Vladu

„S-a descoperit că vasele acestea, foarte frumos decorate, nu erau făcute de oricine. Era un grup care lucra foarte frumos și care călătorea – s-a descoperit aceeași «mână» în mai multe zone. Se pare că ei migrau și învățau și pe alții. În urmă rămâneau ceilalți care ridicau cam aceleași vase, numai că nu erau atât de frumos decorate. Deci cei care le lucrau pe cele frumoase, erau artiști, specialiști. Nu știu dacă își dădeau ei seama de valoarea lor”, a explicat Jorj Dimitriu circulația artei ancestrale de pe teritoriul României.

Deși activitatea de zi cu zi nu îl îmbogățește – aspect previzibil -, artistul nostru nu s-a gândit niciodată să renunțe, chiar dacă producția industrială îi depășește cu mult eforturile: „Lucrul de serie și cel industrial înseamnă cantitate mare, prețuri mici și îmbogățire rapidă. Pe când, la lucrul manual, nu te îmbogățești, pentru că nici nu poți realiza foarte multe. Mai este și plăcerea de a lucra manual și de a-ți lăsa amprenta pe fiecare obiect în parte. Eu tot le spun elevelor că în palmă sunt centrii nervoși și, tot lucrând, te relaxezi și deja ajungi în altă lume.”

Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu

Dorința meșterului este ușor de intuit – ca arta lui să ajungă în căminele cât mai multor români. Totuşi, pentru că obiectele cu valoare estetică se cer admirate în special de oameni cu spirit și cu dragoste de origini, puțini sunt cei care-i cumpără lucrările.

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

„La noi în țară, sunt oameni cu mulți bani care nu apreciază, care merg pe kitsch-uri și oameni cu puțini bani, care apreciază. Aceștia, când strâng niște bani, vin și cumpără câte un obiect. În acest caz, mai lași și la preț, sau chiar dai gratis. Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu. Cu toate că sunt și oameni cu bani care cumpără produse din acestea. Nu generalizăm.”

Artistul a forțat limitele artei ceramice și nu s-a limitat la sfera vaselor, ci a avut curaj să pășească și în zona potretelor, realizând măști din lut. Și aici, Jorj a compensat cu forță de muncă, voință, curiozitate și curaj, lipsa de instruire privind proporțiile chipului uman.

„Așezam o bucată de lut, mă uitam în oglindă și modelam. Mă mai pipăiam, pentru că nu știu deloc anatomie. În fiecare mască din lut realizată există câte ceva din mine. Ușor–ușor, am învățat. Mi-am cumpărat și cărți ca să pot să studiez. Am vrut să mă înscriu la facultate, ca să pot lucra portrete, dar până la urmă nu am mai făcut-o, deși puteam să merg fără să plătesc anul.”

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Părăsim atelierul lui Jorj-Olarul și pășim cu timiditate spre încăperea în care lemnul capătă formă, strălucire și viață sub rindeaua lui Jorj-Cioplitorul. Dovezi ale muncii asidue întreprinse zilnic de meșter ne întâmpină încă din pragul ușii – zeci de unelte ascuțite, înșirate ordonat pe perete și rumegușul fin prezent pe mesele de lucru ne anunță că am pătruns în universul obiectelor din lemn.

Așa cum a explicat gazda noastră, lemnul cere, întâi de toate, respect și abia apoi acesta îți permite să îi cunoști însușirile care te vor ajuta să-l cioplești cu măiestrie.

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

„Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemnele, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă. În momentul în care începi să lucrezi și cunoști fiecare fibră și fiecare lemn în parte, alegi anumite esențe. Pe tei lucrezi pentru că are fibra mai moale, compactă, adică atunci când îl crestezi, nu se deșiră ca bradul. Bradul este un lemn moale, dar «sare» fibra din el și poate strica toată lucrarea. Apoi mai sunt nucul, cireșul, prunul – niște esențe foarte frumoase. Iar în momentul în care le lucrezi pe acestea, nu trebuie să le mai băițuiești, adică să le dai culoare, pentru că fibra e atât de frumoasă, încât nu trebuie să o acoperi, ci să o arăți. Pe când teiul, chiar dacă e ușor de prelucrat, e mai albicios și nu spune nimic, deci trebuie să îi dai culoare”.

Ramă de fotografie cioplită cu ajutorul cuțitului

Ramă de fotografie din lemn de tei, cioplit cu ajutorul cuțitului

Cuțitul este unealta de bază a artistului, chiar dacă uneori s-a dovedit a fi una nemiloasă, aceasta cerându-şi în fiecare zi „cota de sânge” pentru fiecare obiect cioplit, conform mărturisirii meşterului român. Cu toate acestea, Dimitriu a mers mai departe, înțelegând că realizările mărețe pretind o parte din timpul, din spiritul, din trupul și din sângele omului. Iar mirosul lemnului șlefuit ademenește creatorul, îl învăluie, îl amețește și nu-l părăsește până când lucrarea nu-i gata.

Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemne, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă

Am admirat la Jorj – fascinaţi și recunoscători că există în România astfel de oameni talentați – lăzi de zestre specifice Moldovei și Transilvaniei, sărărițe din lemn de cireș, toiege, cruci, albume cu vechiul București, rame de fotografii şi nu numai. Iar minuțiozitatea detaliilor sculptate cu ajutorul cuțitului ascuțit frizează fantasticul. „Cât pot vedea și eu”, se scuză umil meșterul, în fața aprecierilor noastre.

Ladă de zestre specifică Moldovei

Ladă de zestre specifică Moldovei

Izvor de tradiție și de istorie, lăzile de zestre nu ne lasă să le ignorăm, frumusețea detaliilor și magia lemnului parcă însuflețind cuferele. Jorj Dimitriu a realizat prima ladă de zestre pentru fiica lui și, văzând că rezultatul încercării i-a fost apreciat, atelierul său a căpătat și mai multă valoare odată cu făurirea acestor sipete, pe care artistul le-a decorat cu steaua solară, cu dintele de lup și cu bradul puternic – toate, simboluri indisolubil româneşti.

Lăzile de zestre cer și ele tributul muncii dedicate, al consecvenţei neabătute: „Se lucrează în mai mulți pași, pentru că trebuie să debitezi materialul, să faci panoul pe care confecționezi. Fiecare panou e făcut din mai multe scânduri. Dacă lada este mai mare, prinzi scândurile una de alta, le lipești și le lași la uscat. După care, iei toată bucata și o iei la cioplit, după ce desenezi modelul. Totul este realizat în cuțit. Toate îmbinările sunt doar cu lemn: cuie din lemn, dibluri din lemn. Se lucrează fiecare laterală, apoi capacul, după care începi să le îmbini. Trebuie să realizezi și picioarele – le sculptezi, le adaugi, apoi sculptezi capacul, îl adaugi. Ai terminat, băițuiești, lași o zi, șlefuiești, mai băițuiești o dată, dai cu ceară și gata. Una peste alta, durează o săptămână, dacă te ții doar de ea”.

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

La târguri, lemnul este cel care „fură” ochii privitorului, măiestria meșterului român fiind încununată de numeroase laude şi din partea străinilor. Obiectele din lut sunt mai dificil de înțeles de către aceştia, spune Jorj, întrucât pentru ei tradiția olăritului nu este atât de veche, preferând în consecinţă ceramica utilitară.

„Mulți mă întreabă dacă pot pune flori în vasele acestea de Cucuteni. Eu le explic că valoarea lor e ca atare și că vasul nu ține apă, pentru că nu e glazurat. Ceramica aceasta nu era glazurată pe vremuri, și nici eu nu am voie să o glazurez. Pui un borcan înăuntru, dacă vrei flori în el”.

Meșteri precum Jorj Dimitriu au o menire frumoasă, dar în același timp dificilă, pentru că pierd din ce în ce mai mult teren în fața modernității. Ei ne amintesc nouă, românilor, cine suntem, de unde ne tragem și ce trebuie să apreciem cu adevărat. Şi tot ei ne ajută să supraviețuim într-o contemporaneitate în care pericolele uniformizării şi ale depersonalizării pândesc la tot pasul.


Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă: