Participant special la Congresul Internațional de Teologie, Matricea Românească a urmărit o piesă de teatru despre familie și credință în România comunistă a anilor 1947-1964.
Teatrul este o expresie, o plasticitate a emoțiilor, o tribună de la care cuvântul saltă la ceruri, coborând ușor în inimile oamenilor. Jocul actorilor și valorile transmise, într-un reflux continuu, fac piesele dramatice o parte importantă a procesului de culturalizare.
Iată de ce, atunci când am dat curs invitației reprezentanților Patriarhiei Române de a viziona piesa ”Mărturisitorii”, element artistic al Congresului Internațional de Teologie, ne-am pregătit pentru o seară spirituală. Aștepările noastre au fost pe deplin satisfăcute, deoarece spectacolul, montat de compania de teatru Civic Art cu măiestria domnului regizor Marian Ciripan, s-a dovedit a fi o veritabilă aducere aminte a celor care au devenit martirii unei națiuni în perioada comunismului.
Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?
Cu o distribuție impecabilă formată din actorii: Marian Ciripan (Profesorul), Adrian Anghel (Locotenentul Securității), Denis Gagiu (Nelu) și Cristina Moldoveanu (Mama), piesa începe cu o depeșă parvenită de la fiul Nicolae, condamnat la muncă silnică în lagărul comunist, acolo ”unde Dumnezeu este scos din Om și în locul lui este băgat Satana”. Această bucățică de hârtie, transmisă de un creștin prigonit, ajunge în mâinile mamei, a cărei durere nu are limite.
Întreg spectacolul se mișcă pe orbita cunoașterei sinelui și a lui Dumnezeu, dar și planează asupra imaginii familiei române a acelor timpuri. Un rol aparte în toată dinamica teatrală îl are Profesorul, care întors și el din carcera comunistă, vine înapoi la nicăieri, pierzându-și mama și soția, prima – răpusă de suferință, a doua – de așteptare.
Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer
Este de subliniat că Marian Ciripan s-a pliat minunat pe rolul Profesorului, dezvăluindu-ne, nouă spectatorilor, o prestație nobilă, dar smerită a personajului. Iubirea cu care râvnește la aducerea cuvântului dumnezeiesc între oameni, amintirile pe care le răscolește despre iadul în care a trăit, toate puse cap la cap dezvăluie o stare emoțională deosebită, care reușește să completeze restrospectiva întregului mesaj.
Pe lângă imaginea paternă a Profesorului revenit, piesa a păstrat tonalitatea emoțională, grație Mamei, care ne dă o lecție despre răbdare, despre mulțumire ”pentru pâinea cea de toate zilele”, despre loialitate față de Dumnezeu, spunând că ”Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer”, și față de copii. Grija cu care își aduce odraslele la izvorul milei și felul în care își poartă crucea întregesc, în mod firesc, rolul ei în această acțiune teatrală.
Cel care a adus dinamismul și energia în piesă a fost Locotenentul Securității, care cu o demență și cu o violență furibundă sparge liniștea căminului familial. Despre cât de bine a intrat în pielea personajului, ne demonstrează replicile acide aruncate la adresa familiei creștine. „Eu sunt adevărata Evanghelie, și-o scriu acum pe stârvurile voastre!” este doar una din puținile demonstrații de superioritate, jucate de puterea comunistă. Practic, imaginea acestui ofițer al mașinăriei comuniste este întruchiparea unei ideologii întregi.
Generația tânără a piesei, întruchipată în două surori, un cumnat și un nou născut, completează natural construcția dramatică, transmițând o continuitate logică, o adiere de speranță în vremuri tulburi. Înduioșător a fost și momentul cântecului de leagăn, când mama transmite pruncului, cu laptele matern, amintirea celor plecați:
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.
Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele și luna în cerdac.
Nu te-alintă șoapta nimănui
și nici lapte-n țâța mamei nu-i.
Căci pe lumea asta n-au rămas
decât vânturi cu suspin în glas,
foamea ta în albia de tanc,
plânsul mamei cu blestem adânc
și scrâșnirea lanțului zălud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.
Concluzia centrală a piesei punctează legătura fierbinte dintre România și credință, care aidoma unui liant au mers mână în mână prin istorie. ”Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?” – se întreabă personajul lui Marian Ciripan. Până la urmă, noi românii, ”suntem pietre vii ale zidirii Bisericii in acest veac”, fapt pentru care avem obligația memoriei pentru martirii acelor vremi.