Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

muzica clasica

 Muzica a fost o prezență permanentă în viața lui George. Cânta peste tot, fără oprire și fără pic de epuizare. Când au văzut că lucrurile devin serioase, părinții au decis să-l susțină, și l-au înscris într-un ansamblu muzical. Dar întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile la clasa de canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. Ulterior, tânărul a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, a susținut recitaluri în Franța, Germania, Belgia, Rusia, China, a fost angajatul Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian” și al Operei Naționale București, iar acum lucrează la Bayerische Staatsoper în München.

Interviul pe scurt:

  • Când te molipsești de muzică, nu-i cale de vindecare: “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri.”
  • Emoția, cheia către inima spectatorului: “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă.”
  • Profilul artistului prin ochii lui George: ”Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora el livrează arta sa și are în permanență dorința de a evolua.”

Viața ca o simfonie

S-a născut în satul Garvăn, din județul Tulcea, într-o familie în care veleitățile muzicale nu erau la ordinea zilei. Cu toate acestea, George nu-și amintește vreo clipă în care muzica să nu-i fi animat copilăria, motiv pentru care vecinii și colegii audiau vrând nevrând concertele sale. “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”, povestește George Ionuț Vîrban pentru Matricea Românească.

,,Am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”

Întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile pentru canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. “Din acel moment, spectrul meu muzical a căpătat o nouă formă. Nu o să intru în termeni tehnici, dar cu alte cuvinte, a trebuit să o iau de la zero cu fiecare sunet, fiecare notă sau partitură”, afirmă George.

Debutul pe scenă și mentalități de concurs

Orele îndelungi de repetiție, dublate de ambiție și talent, au făcut ca în anul 2011, să debuteze pe scena Teatrului Muzical din Galați. “Eram încă licean, iar teatrul organiza periodic așa-zise gale ale tinerilor artiști. A fost primul contact cu o orchestră și un dirijor. La prima repetiție am fost fascinat cum zeci de oameni pot suna împreuna ca un întreg. Să fiu acompaniat de o orchestră era cu adevărat ceva inedit pentru mine. Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special fiindcă opera se cântă fără microfon și negativ, era totul live, fiecare sunet trăia odată cu mine”, își amintește George Ionuț Vîrban.

,,Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special”

După absolvirea liceului, tânărul a luat calea Bucureștiului și a început să studieze la Universitatea Națională de Muzică. Rememorează cu bucurie tablouri din viața de student și în special concursurile la care a participat. Îl întreb pe tenorul George Ionuț Vîrban, cum se pregătea pentru ieșirea în luminile rampei, ce ambiții îl motivau și dacă vâna cu ardoare un loc pe podium. “Consideram concursurile ca un prilej bun de a mă testa. La acel moment era singura oportunitate de afirmare, de evoluție sau de autodepășire. Am învățat prin asta cum să-mi stăpânesc emoțiile, cum să abordez un repertoriu de concurs sau cum să gestionez o situație emoțională specială. Nu mergeam niciodată cu gândul de a câștiga, asta nu ai de unde să știi, depinde de ziua în care ești sau ce alți factori te mai influențează, însă mergeam mereu pregătit, de asta sunt sigur”, lămurește George.

Recitaluri peste hotare

Tânjește mereu după depășirea propriilor limite, și asta se vede în sclipirea pe care o are în glas ori de câte ori urcă pe scenă. Până în prezent, George a cântat, și încântat, publicul din Franța, Germania, Belgia, Rusia, Belarus, China, și bineînțeles România. Cu o așa experiență în spate, vreau să aflu ce părere are despre publicul din străinătate și despre cel din țară. “În România publicul e special, e acasă, mereu am emoții de parcă aș cunoaște fiecare persoană din sală. Aici în Germania îmi dau seama că publicul are parte de o diversitate foarte mare în ceea ce privește muzica clasică, și asta îl face mult mai prezent, mai critic, mai “avizat” și poate mult mai obiectiv”, este de părere George Ionuț Vîrban.

,,Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă”

De cele mai multe ori, între artist și public se înfiripă un dialog tainic, de la inimă la inimă, și de la cortex la cortex. Îl rog pe George să-mi spună ce urmărește să transmită publicului atunci când urcă pe scenă. “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă. La început eram preocupat de sunet, de elemente tehnice, dar mai târziu am înțeles că sinceritatea vine din interiorul meu, și dacă eu cred în mine când interpretez ceva, atunci și publicul mă va crede.”

De la operetă la opera nu-i decât un pas

Geroge a avut oportunitatea de a trece prim mai multe medii culturale, și de a aborda un repertoriu vast. A lucrat la Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”, și a colaborat în același timp cu Opera Națională Română. Oare cum se producea trecerea de la operetă la operă?  “La Operetă, majoritatea spectacolelor în care jucam erau în limba română. Asta era un plus pentru mine deoarece reușeam să aduc fiecare personaj la vârsta și trăirile mele mult mai ușor. La Operă încercam să aplic tot ceea ce m-au învățat profesorii mei, dar era și un simț interior pe care nu-l pot explica. Din punct de vedere vocal, nu era atât de diferit, am încercat să-mi păstrez acel echilibru vocal, fără a oscila între emisii sau a aplica diferite subterfugii vocale. Am încercat să-mi păstrez naturalețea glasului și poate de multe ori prin asta am câștigat și inimile spectatorilor”, susține George Ionuț Vîrban.

,,Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei”

Experiențele artistice la care a luat parte, l-au pus în contact cu o serie de personalități din lumea operei.  Am vrut să aflu cine au fost artizanii care l-au modelat și ce rol au avut aceste întâlniri pentru profesionistul de azi. “Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei, mă refer aici la nume precum Vasile Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Ana Tomowa Sintow, Marcello Giordani, Brigitte Fassbender. De la fiecare am învățat enorm, în primul rând din experiențele lor ca artiști, de la comportamentul într-un teatru, apoi într-un colectiv artistic, până la tehnica vocală sau mici secrete cu care să abordezi o partitură. Întâlnirea cu ei nu cred că a fost întâmplătoare, pentru că mi-au sădit în memorie informații foarte prețioase”, afirmă George.

Artistul și arta lui în lumea online-ului

Discuția cu George curge lin, într-un tempo moderat, motiv pentru care nu ezit să aduc în prim plan două subiect delicate: definiția artistului și arta în contextul pandemiei. “Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora livrează arta sa și are în permanență dorința de a  evolua. Plafonarea este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla unui artist. Autosuficiența este tot o formă de mândrie, iar când ai ajuns în acest punct mai bine te lași. În altă ordine de idei, actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție, iar emoția este esențială în comunicarea artist-public. Militez pentru revenirea cât mai rapidă în sălile de spectacol. Nu sunt de acord nici măcar cu învățământul online. Cel puțin nu la Conservator, acolo unde îți trebuie interacțiune directă cu profesorul de canto sau instrument. Sunetul este distorsionat prin mijloacele acestea tehnice și nu poți ajunge la o formă de artă prin așa ceva.”

,,Actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție”

În prezent Geroge este în Germania, și lucrează la Opera de Stat din Bavaria. “Am ajuns aici printr-o audiție în vara lui 2019. Sunt membru al programului Opera Studio al Operei de Stat din München, un program intensiv de training vocal, scenic și interpretativ, fiind distribuit în mai multe producții de operă, atât clasice cât și moderne. Mă bucur de îndrumarea unor foarte buni vocal-coach și asimilez experiențe de lucru, cântând sub bagheta celor mai buni dirijori sau alături de vedete de top ale operei la acest moment. Este o ocazie unică pe care am bucuria sa o trăiesc acum la vârsta când încă învăț și îmi croiesc o carieră.“

Dialogul cu George a fost o încântare, dar nu închei înainte de a afla care sunt planurile în viitorul apropiat. “Planurile sunt multe, îmi place să îmi fac o proiecție mai pe larg a viitorului meu, să-mi pun targhete și să muncesc pentru ele. Până la finalul acestei stagiuni sunt aici la München, în producții precum Manon Lescaut, Vecerniile Siciliene, Sigularity (premieră mondială) și câteva recitaluri. Urmează câteva debuturi pentru stagiunea viitoare și sper că vom putea juca cât de curând în fața unui public“, conchide optimist tenorul Geroge Ionuț Vîrban.

Zarvă mare pe holurile unei școli de arte din Ploiești. Copiii se avântă curioși către clasele de pictură, teatru, muzică, etc. Antonia se îndreaptă către clasa de balet. Printre indicații, plie-uri și alte exerciții, se strecura ca o vrajă sunetul de pian din clasele lăturalnice. După câteva ore de observație, copila a lăsat dansul și a îmbrățișat pianul. La început părea un mod frumos de a petrece timpul liber, însă treaba s-a dovedit serioasă. Debutează pe scenă la doar doisprezece ani, în compania Filarmonicii din Ploiești. Ulterior, Antonia trece oceanul și ajunge în America unde cântă și încântă într-un recital organizat de Institutul Cultural Român din New York. Au urmat recitaluri la Paris, Viena, Budapesta, a colaborat cu artiști internaționali, iar acum este studentă la Conservatorul Regal din Bruxelles. Provocată la dialog, pianista Ana Antonia Tudose, a povestit despre pasiunea pentru muzică, traseul profesional și viziunea artistică.

Interviul pe scurt:

  • De la balet la pian, nu e decât o notă: “Când am început baletul mi-am dat seama că nu îmi plăcea atât de mult să dansez. În acea clădire aveau loc mai multe cursuri, și la un moment dat am auzit din celelalte săli cum cântau diverși copii, profesori. Mă duceam forte des să îi ascult, să văd cum li se mișcă degetele, eram absolut fascinată de ceea ce vedem și auzeam. Ulterior, am rugat-o pe mama să mă lase să încep pianul și a fost de acord.”
  • Un recital la New York: ”Cineva care nu era din lumea muzicii, mi-a spus că la Institutul Cultural Român din New York, se organizează tot felul de recitaluri, concerte, și că ei colaborează cu muzicieni tineri. Mi-a propus să trimit niște înregistrări. Dacă tot mergeam să vizităm câteva orașe din America, am zis să încerc. Am trimis, apoi am participat la o audiție cu cei de la Institut.”
  • Radiografia artistului: “Cred că apelativul de artist, se folosește prea ușor și nu zic că persoanele respective nu merită, dar cred că trebuie utilizat cu mai puțină generozitate. După părerea mea, artiști sunt acei pianiști care au ajuns la o vârstă înaintată, care au în spate concerte și concursuri câștigate.”

Când dragostea pentru muzică e mai puternică decât orice

Născută și crescută în Ploiești, Antonia a făcut primii pași către lumea artelor la vârsta de șase ani. Părinții o duseseră la o școală unde s-a înscris la cursuri de balet, însă acolo s-a întâmplat ceva neașteptat. “Când am început baletul mi-am dat seama că nu îmi plăcea atât de mult să dansez. În acea clădire aveau loc mai multe cursuri, și la un moment dat am auzit din celelalte săli cum cântau diverși copii, profesori. Mă duceam forte des să îi ascult, să văd cum li se mișcă degetele, eram absolut fascinată de ceea ce vedem și auzeam. Ulterior, am rugat-o pe mama să mă lase să încep pianul și a fost de acord. Am renunțat pe loc la dans pentru a putea studia acest instrument”, povestește Antonia pentru Matricea Românească.

,,Am renunțat pe loc la dans pentru a putea studia acest instrument”

A început să ia lecții în particular. Cânta cu, și din pasiune, fără să se gândească la o carieră în adevăratul sens al cuvântului. Cu timpul a devenit eleva Colegiului de Artă “Carmen Sylva” din Ploiești. Pianul este un instrument cu grad de dificultate ridicat și necesită multe ore de exercițiu. Curios, o întreb pe Antonia dacă au fost momente în care a sacrificat anumite clipe pentru a se dedica studiului. “Nu am simțit studiul ca pe un sacrificiu, adică am îmbinat armonios temele pentru școală, cu orele de muncă la pian. Pot spune că am avut o viață normală, am ieșit, m-am distrat. Da, au fost și momente în care mi-am dorit să renunț la o ieșire, dar nu am văzut asta ca un sacrificiu, pur și simplu așa mi-am dorit eu”, spune Ana Antonia Tudose.

Emoțiile debutului pe scenă

Munca susținută, perseverența și talentul nativ, au propulsat-o rapid pe scenă, unde a cântat atât solo, cât și în compania unor mari orchestre. “Debutul pe scenă a fost la doisprezece ani, când am susținut un concert de Mozart alături de Filarmonica din Ploiești. A fost un lucru fantastic, în sală erau peste 150 de oameni. A fost foarte emoționant să pot cânta cu orchestra la acea vârstă. Îmi plac momentele când sunt alături de orchestră, dar sunt mult mai relaxată când cânt singură. Ca muzician, când ai orchestra în spatele tău, trebuie să fii atent la ei, să comunici foarte bine din punct de vedere muzical, să nu existe decalaje. De aceea mă simt mai în largul meu atunci când sunt singură”, precizează Antonia.

,,Debutul pe scenă a fost la doisprezece ani, când am susținut un concert de Mozart alături de Filarmonica din Ploiești”

A participat la numeroase concursuri, atât naționale cât și internaționale. La prima vedere, între un recital și un concurs, pare să nu fie mare diferență. Artistul trebuie să cânte la fel în ambele situații. “Eu sunt mult mai mulțumită de cum cânt atunci când sunt la un recital la care vine lume dornică să asculte fără a mă judeca. Concursurile din zilele noastre diferă foarte mult față de cele de acum 45 de ani spre exemplu. Dacă atunci se urmărea ce transmite concurentul, acum se merge mai mult pe ideea mașinii de cântat, adică să cânți perfect, fără pic de greșeală”, lămurește Antonia.

Un recital peste ocean

Emoțiile cu care urcă pe scenă se transformă rapid în clipe de beatitudine, iar pianul devine o prelungire a sufletului. Abia ce se dezmeticise după debut, că peste ceva timp avea să susțină un nou concert, dar de această dată mult mai departe, tocmai în America. “Inițial ajunsesem acolo în vacanță cu familia. Cineva care nu era din lumea muzicii, mi-a spus că la Institutul Cultural Român din New York, se organizează tot felul de recitaluri, concerte, și că ei colaborează cu muzicieni tineri. Mi-a propus să trimit niște înregistrări. Dacă tot mergeam să vizităm câteva orașe din America, am zis să încerc. Am trimis, apoi am participat la o audiție cu cei de la Institut, și au fost surprinși că la doisprezece ani pot să cânt piesele respective, care erau destul de dificile”, își amintește Ana Antonia Tudose.

,,Când vii la un concert de muzică clasică trebuie să alungi toate ideile preconcepute”

Recitalul, un adevărat succes. Publicul de peste ocean a fost vrăjit de prestația tinerei. În 2015, la un an după experiența de la ICR, Antonia a concertat la Paris, Viena și Budapesta. Am întrebat-o cum este receptată muzica clasică de către publicul din afară, în comparație cu cel din România. “În America oamenii mi s-au părut neașteptat de entuziasmați. Nu mă așteptam să le placă atât de mult. La Paris, publicul a fost mai puțin călduros, le-a plăcut, dar aveau un soi de sobrietate. Iar în România pot spune că este o combinație între cele două. După părerea mea, când vii la un concert de muzică clasică trebuie să alungi toate ideile preconcepute. Pentru oamenii care pun o astfel de barieră, muzica nu îi va mișca, dar dacă te deschizi, fie doar din pură curiozitate, atunci vei aprecia muzica clasică”, afirmă Antonia.

Despre întâlniri și artiști

De-a lungul timpului, s-a intersectat cu o seamă de artiști, români și străini, care au pus o cărămidă la temelia profesionalismului de care dă dovadă. Am fost curios să aflu cum au modelat-o aceste întâlniri. “Artiștii și profesorii de afară au un mod cu totul diferit de a expune muzica, în sensul că sunt mult mai eficienți. Orele nu durează foarte mult, și înveți mereu ceva nou. Spre exemplu, profesorul meu de la  Bruxelles are un fel foarte interesant de a explica lucrurile asociindu-le cu tot felul de fenomene de zi cu zi. Desigur și la noi în țară sunt profesori extraordinari, însă aici atmosfera este alta. În străinătate nu există răutate, invidie, competiție, e diferit”, spune Antonia.

,,Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”

Și pentru că tot am pomenit de artiști, am provocat-o pe Antonia să ne spună care sunt atributele unui artist. “Cred că apelativul de artist, se folosește prea ușor, și nu zic că persoanele respective nu merită, dar cred că trebuie utilizat cu mai puțină generozitate. După părerea  mea, artiști sunt acei pianiști care au ajuns la o vârstă înaintată, care au în spate concerte și concursuri câștigate. Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”, precizează Ana Antonia Tudose.

Cu gândul la ce va fi

Resimte exilul culturii în spațiul online-ului și este de părere că muzica nu are ce căuta acolo. La mijloc sunt o sumedenie de senzații, de trăiri, pe care nu le poți gusta decât în sala de concert. Sigur, poți încărca o piesă pe net, dar nu-i la fel ca experiența live. Apropiindu-ne cu pași grăbiți către finalul interviului, am întrebat-o pe tânăra pianistă ce planuri are pe viitor. “Vă mărturisesc sincer că mi-aș dori să revin în România. Desigur vreau să continui să susțin recitaluri în diferite țări, dar în țară aș reveni pentru a deschide o școlă de muzică. Îmi place latura pedagogică, și pot spune că mă văd ca profesorii mei, predând și concertând”, conchide Ana Antonia Tudose.


Ana Antonia Tudose, tânăra care a concertat pe scene din New York, Paris și Budapesta. ”Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”

30 noiembrie 2020 |
Zarvă mare pe holurile unei școli de arte din Ploiești. Copiii se avântă curioși către clasele de pictură, teatru, muzică, etc. Antonia se îndreaptă către clasa de balet. Printre indicații, plie-uri și alte exerciții, se strecura ca o vrajă sunetul de...