La Cazanele Dunării, acolo unde apele strălucitoare se strecoară printre stânci înalte și ascuțite, istoria nu se află doar în cărți – se înalță chiar din piatră.

Pe un mal, într-o tăietură albă de marmură, Roma își proclamă victoria prin Tabula Traiana, ridicată acum două milenii de împăratul Traian. Pe celălalt mal, într-o stâncă uriașă, chipul neclintit al regelui dac Decebal privește peste ape, ca un răspuns. Împreună, aceste două monumente creează un dialog tăcut, dar puternic, între cuceritor și apărător, între trecutul imperial și mândria locală, între istorie și natură.

Tabula Traiana – piatra care vorbește despre Roma

Tabula Traiana a fost ridicată la începutul secolului al II-lea, la ordinul împăratului Traian, pentru a comemora drumul săpat de romani în stânca de pe malul Dunării, în timpul campaniei împotriva regelui dac Decebal. Acest drum, cunoscut sub numele de via Traiana, era esențial pentru aprovizionarea și deplasarea trupelor romane spre inima Daciei.

Pleacă, realizată din marmură albă, are aproximativ 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime. Este ornamentată cu un froton triunghiular și frize în relief, în care sunt reprezentate delfini și vulturi, simboluri ale victoriei și puterii Romei. Inscripția, în limba latină, consemnează gloria împăratului și importanța lucrării:

Imp(erator) Caesar divi Nervae f(ilius) Nerva Traianus Aug(ustus) Germ(anicus) pontif(ex) max(imus) trib(unicia) pot(estate) XIII imp(erator) VI p(ater) p(atriae) co(n)s(ul) V montibus excisis anco(n)ibus sublatis via(m) fecit.

Tradusă, această spune că „Împăratul Cezar Nerva Traian, fiul divinului Nerva, August, Germanic, Pontifex Maximus, cu puterea tribunicia pentru a XIII-a oară, împărat pentru a VI-a oară, părinte al patriei, consul pentru a V-a oară, a săpat munții și a ridicat stâlpi, făcând acest drum.”

Locația originală a Tabulei era ceva mai jos față de nivelul actual al Dunării. În anii ’60, construcția barajului Porțile de Fier a ridicat nivelul apei, iar autoritățile au mutat monumentul pe o poziție mai înaltă, păstrându-i orientarea spre râu. Astăzi, vizitatorii pot vedea placa fixată în stâncă, la câțiva metri de luciul apei, accesibilă doar de pe apă.

Cel mai popular mod de a vedea Tabula Traiana este cu o barcă sau un vaporaș turistic, pornind din localități precum Orșova sau Dubova. Călătoria pe Dunăre prin Cazanele Mari și Cazanele Mici este, în sine, o experiență memorabilă – pereți de calcar înalți de peste 200 de metri, păduri care coboară până la apă, peșteri și sculpturi moderne precum chipul lui Decebal.

Pe partea românească a fluviului, Tabula poate fi observată relativ aproape, dar este fixată pe malul sârbesc, în dreptul localității Kladovo. Chiar și de la distanță, frumusețea detaliilor sculptate și încărcătura istorică sunt impresionante.

Chipul lui Decebal – răspunsul peste timp

La doar câteva minute distanță pe malul românesc, stânca prinde formă umană: Chipul lui Decebal, sculptat între 1994 și 2004, domină peisajul cu cei 55 de metri înălțime. Este cea mai mare sculptură în piatră din Europa, realizată de 12 sculptori-alpiniști. Privirea lui Decebal, dură și hotărâtă, pare să răspundă peste ape către monumentul roman.

Această juxtapunere vizuală – împăratul cuceritor și regele apărător – transformă zona într-un dialog peste secole, în care istoria antică se împletește cu memoria modernă. Este aproape imposibil sa privești aceste două monumente fără să simți forța simbolică a întâlnirii lor: două fețe ale aceleiași povești, una scrisă de învingător, cealaltă de urmașii celui învins.

O destinație unde istoria respiră

Într-o singură excursie, călătorul descoperă și tehnica inginerească a Romei și mândria culturală a României contemporane. Tabula Traiana și Chipul lui Decebal nu sunt doar obiective turistice, ci borne ale memoriei colective, păstrate în stânci și ape.

Pentru vizitatori, zona Cazanelor Dunării este o combinație rară de frumusețe naturală și patrimoniu istoric. Într-o lume în care multe vestigii sunt ascunse între zidurile muzeelor, aici istoria se desfășoară sub cerul liber, în bătaia vântului și a valurilor Dunării.

Sursă foto: https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=5080654, Aventurainromania.ro, cazaneledunarii.com

Născut din mamă sârboaică şi tată român, la 1938, când leul românesc era egalul francului francez, Jiva Firulescu (în sârbă, „živeli!” înseamnă „noroc!”) speră să prindă Centenarul (“deocamdată, mă simt foarte bine”) şi spune despre cei care denigrează România, cu o înţelepciune de pescar ajuns la 80 ani: “Cine vorbeşte urât de România, ăla cred că nu este român. Nu ştiu din ce cauză fac unii asta, nu pot să îmi dau seama. Poate că nu sunt în apele lor!”

Fiu de ţăran, Jiva Firulescu vede viaţa clar, fără hiperbole inutile: “Nu am făcut războiul, dar am prins războiul: Au venit nemţii, au plecat nemţii… Au venit ruşii… După război, a fost foametea care a fost în toată ţara. După foamete, au început diferite boli, ca după război… Erau multe cadavre. Am trecut prin toate. Pe toate le-am trecut.”

E o realitate pe care o vorbă de duh o sintetizează la fel de bine: toate marile imperii care s-au perindat pe aici au dispărut: românii au rămas.

“Pescuiesc de când mă ştiu”, îmi spune nea’ Jiva, octogenarul Dunării. “De meserie? Acum” – glumeşte – „sunt de meserie pensionar.”

Dunărea, o viaţă plăcută

Industrializarea forţată din perioada comunistă l-a făcut, şi pe el, strungar. “Am lucrat şi la Reşiţa, şi la Braşov. Am lucrat la Porţile de Fier I, apoi la Orşova. De aici am ieşit la pensie.”

Îl întreb ce reprezintă pentru el Dunărea, care l-a tras înapoi acasă, ca un magnet. “E simplu: pentru mine, Dunărea este o viaţă plăcută. Timpul pe care îl pierd, îl pierd – că nu mai am unde – la pescuit: dimineaţa un pic, după-masa un pic. Când e soare, mă feresc.

Cum am ajuns la 80 de ani? Mult de tot m-a ţinut că am mâncat ce este curat. Nu a fost ca până acum, cu îngrăşăminte, cu chimicale… era totul original. Asta m-a ţinut. Şi aerul foarte plăcut de aici.”

Am trăit o copilărie zbuciumată, ca după război. Mai găseam câte un pistol, mai puneam câte un cartuş în foc, făceam năzbâtii… ~ Jiva Firulescu, pescar din Orşova, 80 de ani

Dunărea şi familia sunt pilonii vieţii lui, o viaţă despre care spune că a fost senină, umbrită de câte un nor ocazional. “Toţi de aici suntem familişti. Noi, acasă, am fost trei copii: doi fraţi şi o soră. Fratele a murit, am rămas eu şi sora. Are 85 de ani. Mama a murit când eram mic… Tata era un om liniştit. Şi dânsul a trăit până la 81 de ani.”

“Părinţii mei m-au educat să nu fur, să nu înşel, să respect. Şi pe copiii mei, la rândul lor, i-am învăţat să dea bună ziua. Dacă ai trecut de zece ori pe lângă un om, de zece ori să îl saluţi, că nu îl deranjezi! (…) În ziua de azi, părintele se bucură când face copilul năzbâtii. Ei, noi nu am fost aşa. Atât de mult ne-a educat, încât am educat şi noi copiii noştri!”

E o experienţă singulară să contempli Tabula Traiana alături de un bătrân de 80 de ani. E ceea ce se cheamă istorie vie. La capătul celălalt al arcului timpului, Centenarul.

“Mă cam depăşeşte subiectul. Nu prea am ţinut eu cont de Istorie… Am, sigur, o mândrie că pe aici, pe la noi, au venit romanii.” Gândul se mută apoi pe un alt război, de mai mare ecou pentru interlocutorul nostru:

“Era zbuciumul ăsta din timpul războiului. Cum sunt eu, ne cam gândim la asta, cum a fost. Viaţă grea! M-am născut în 1938. În ’45 am avut 7 ani deja, îmi dau seama. Nu am uitat nişte lucruri! Erau cadavre multe, mai ales că noi eram, aici, graniţă cu sârbii. Era foarte periculos.”

Era zbuciumul ăsta din timpul războiului. Cum sunt eu, ne cam gândim la asta, cum a fost. Viaţă grea. În 1945, aveam 7 ani. Nu am uitat nişte lucruri!

Ce crede Jiva Firulescu despre apatia şi ireverenţa tinerilor faţă de sacrificiile predecesorilor? Surprinzător, îi înţelege: “Nu au trecut prin ele. Dacă nu ai trecut printr-un lucru, nu poţi să îţi dai seama. În schimb, eu am trecut prin asta.”

“Nu ştiu dacă prind Centenarul. Deocamdată, ce să spun, mă simt foarte bine. Dacă mă duc cu undiţa la peşte… Până la 80 de ani, mergeam cu plasele – e foarte greu. Cine e pescar ştie.”

Viaţa i-a lăsat unele cicatrici invizibile, dar nu în suflet: “Mi-a plăcut. Vă spun un lucru, la anii ăştia: dacă faci ceva cu plăcere, nu forţat, nu, eu ştiu, «N-am bani, şi trebuie să fac cine ştie ce minuni». Să faci cu plăcere! Şi atuncea, totul este… nu bine, foarte bine! Să faci totul din inimă! Eu, cam toate, aşa le-am făcut.”

După 80 de ani, Jiva Firulescu îi vede pe români schimbaţi, o problemă pe care o pune în termeni simpli: “Românii s-au mai schimbat, sunt mai reci, nu sunt prietenoşi… Se ştie, cam în toată ţara, cum e cu serviciul!”

Bătrânul Poseidon, întinerit la Orşova

Cu privirea lui ataraxică şi chipul întinerit de razele soarelui, nea’ Jiva de la Orşova pare o zeitate a adâncurilor, un Poseidon anacronic într-o lume a agitaţiei păguboase.

Meditaţia îmi e întreruptă de un val – şi de o recomandare, la despărţire:

“Când mergi la peşte, nu trebuie să faci zgomot, să le pui radio… Aici e o vorbă: «Cutare e nebun». Noi suntem pescari liniştiţi, adică nebuni liniştiţi!”

Jiva Firulescu, 80 ani, din Orşova, expresia vie a sloganului revistei Matricea Românească nr. 1: „Dăinuim!” Foto: Ovidiu Iordache