Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

patimi

Perioada Postului Mare reprezintă, pentru Biserica Ortodoxă, vremea celei mai intense pregătiri duhovnicești, pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Încă din timpul Vechiului Testament, postul a fost statornicit ca o formă de curățire, de purificare spirituală înaintea unui praznic ori drept sacrificiu individual în cazul unei greșeli, fiind ulterior practicat de către Însuși Mântuitorul Hristos, Care a postit vreme de 40 de zile în pustie, perioadă după care s-a inspirat și Biserica în instituirea acestui post în care ne aflăm acum.

Ultimele zile ale Postului Sfintelor Paști, Joia, Vinerea și Sâmbăta Mare, ne amintesc de cele mai cunoscute evenimente din viața Mântuitorului Iisus Hristos, anume patimile și moartea Sa pe cruce, pentru mântuirea neamului omenesc. Despre aceste evenimente vorbesc în câte trei capitole toți cei patru evangheliști, care, potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, „de un singur lucru se îngrijeau, de adevăr numai, nu de a ascunde faptele”[1]. Și tot marele Părinte antiohian este cel care ne revelează importanța deosebită a acestei perioade, când spune că acum: „s-a risipit împărăția iadului, s-a omorât moartea, s-a biruit păcatul, s-a ridicat blestemul și s-a deschis Raiul. Peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om și Dumnezeu s-a surpat și cele cerești s-au unit cu cele pământești”[2].

Potrivit relatării Sfintelor Evanghelii, ultima săptămână din viața pământească a Mântuitorului Hristos a început odată cu intrarea Sa în Ierusalim, îndeplinind obiceiul iudaic al pelerinajului cu ocazia Paștelui. Mai înainte de acestea, Fiul lui Dumnezeu trecuse prin Ierihon și Betania, unde săvârșise mai multe minuni, culminând cu învierea din morți a prietenului Său, Lazăr. Aceste fapte extraordinare, cât și aclamațiile mulțimii la vederea lui Hristos, îi vor determina pe fruntașii iudeilor, arhierei și bătrâni, reuniți la sfat în casa arhiereului Caiafa, să caute uciderea Mântuitorului, Care părea că le va lua respectul poporului. Temându-se tocmai de reacția oamenilor, conducătorii iudaici hotărăsc, potrivit Sfântului Evanghelist Matei, ca prinderea lui Hristos să nu aibă loc „în ziua praznicului”, grăbind astfel deznodământul[3].

Mântuitorul Hristos, așa cum unanim o arată Sfintele Evanghelii, a fost permanent conștient de cele ce urma să pătimească, primindu-le cu resemnare și pregătindu-i pentru aceasta și pe Apostoli. Astfel, aflat în casa lui Simon Leprosul din Betania, unde localitate apropiată de Ierusalim, unde petrecea nopțile, El le spune ucenicilor: „Știți că peste două zile va fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26, 2). Aceste cuvinte sunt confirmate faptic de femeia care, intrând în casa unde se oprise Mântuitorul, Îi toarnă mir pe cap, semn al viitoarei Sale îngropări, așa cum Însuși Hristos le arată ucenicilor: „ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12). Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur: „Iisus a făcut aceasta ca să le aducă aminte cât mai des ucenicilor de patima Sa, ca prin repetarea acestei preziceri să-i deprindă cu gândul acesta și să cugete la cele ce se vor întâmpla, dar și ca să le arate și lor și gazdei și tuturor iudeilor că merge de bună voie la patimă”[4].

Într-adevăr, în aceeași zi, miercuri, 12 Nisan, echivalentul datei de 5 aprilie, Iuda merge la templu, înaintea cărturarilor și fariseilor, și se oferă să-L vândă pe Mântuitorul, primind în schimb derizoria sumă de 30 de arginți, pe care Legea veche o statornicise ca plata unui sclav ucis de boul cuiva. Trădarea unuia dintre Apostoli va fi vădită de către Hristos în timpul Cinei celei de Taină, celebrată în Ierusalim în seara dintre 13 și 14 Nisan, în prima zi a Azimelor, premergătoare praznicului Paștilor, prin cuvintele: „Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde…Cel ca a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” (Marcu 14, 18). Nici măcar în ultima clipă Fiul lui Dumnezeu nu a dezvăluit numele vânzătorului, oferindu-i șansa să se pocăiască, precum tâlcuiește Sfântul Ioan Hrisostom: „Că și Hristos știa mai dinainte că n-are să se îndrepte vânzătorul, dar n-a încetat de a face totul, sfătuindu-l, amenințându-l, văitându-l; nu pe față, nici arătat, ci îndeosebi. Chiar și în vremea vânzării a primit să fie sărutat de el. Dar nici aceasta nu i-a fost aceluia de niciun folos”[5]. Totodată, acum Mântuitorul le ține o ultimă cuvântare Sfinților Apostoli, arătându-le că: „Voi toți vă veți sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei!” (Matei 26, 31), și făcând astfel încă o dată legătura între venirea Sa pe pământ și cele prorocite de către profeții Legii vechi[6].

Sărutul din partea lui Iuda Iscarioteanul l-a primit Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, unde a mers după Cina cea de Taină, la care instituise și Sfânta Euharistie, pentru a Se ruga. Avându-i alături doar pe Simon-Petru și pe Ioan și Iacob, fiii lui Zevedeu, care însă adorm, ca semn că nu pot suporta aceeași jertfă precum El, Mântuitorul face suprema dovadă a firii Sale umane, prin rugăciunea rostită de trei ori: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Așa cum o arată exegetul Scripturii: „…prin cuvintele: Dacă e cu putință să treacă, a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: Dar nu cum voiesc Eu, ci precum voiești Tu, a arătat virtutea și înțelepciunea Lui, învățându-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar dacă firea noastră ne trage în altă parte…a unit cuvintele cu faptele, ca și cei mai cârtitori oameni să creadă că a fost om și a murit”[7].

Mai înainte de a fi luat de către slujitorii arhiereilor, veniți alături de Iuda în Ghetsimani, Mântuitorul Hristos le adresează acestora următoarele cuvinte: „Ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi ședeam în templu și învățam și n-ați pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile prorocilor” (Matei 26, 55-56). Prin aceste cuvinte, cât și prin faptul că slujitorii nu L-au putut recunoaște, totodată și prin oprirea lui Petru, care lovise cu sabia pe unul dintre cei trimiși, Hristos le arată acelora, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „că prinderea Lui s-a făcut cu voia Lui”[8]. Totodată, același Sfânt Părinte lămurește fuga ulterioară a Sfinților Apostoli, arătând că: „După ce a grăit cuvintele acelea către cei ce L-au prins, ucenicii au fugit. Au văzut că nu mai este cu putință să mai scape, de vreme ce de bună voie Se dă pe mâna lor și spusese că se face aceasta potrivit Scripturilor”[9].

După prinderea Mântuitorului Hristos de către slujitorii arhiereilor în grădina Ghetsimani, în noaptea de joi spre vineri, Sfinții Evangheliști nu mai sunt martori direcți ai celor ce urmau să se întâmple, deoarece, asemenea celorlalți ucenici, și ei fug, speriați de cele întâmplate, căci, așa cum arată un teolog român, „Apostolii cred în cruce, dar nu în înviere, de aceea se întristează de toate acestea”[10]. Chiar Sfântul Evanghelist Marcu relatează despre un tânăr îmbrăcat în giulgiu care Îl urma pe Mântuitorul și care, apucat fiind de această pânză, o lasă și fuge de acolo.

Prinderea lui Hristos în grădina Ghetsimani reprezintă începutul primului stadiu al patimilor Sale mântuitoare, anume cel al procesului. Acesta la rându-i a cunoscut două faze, cea a autorității iudaice, apoi a puterii suzerane, a romanilor. Astfel, Mântuitorul legat este dus mai întâi în casa marelui preot Ana, socrul arhiereului din acel an, Caiafa, amândoi membrii ai grupării saducheilor. Despre acești fruntași evrei Talmudul însuși nu vorbește deloc măgulitor, arătând că: „Ei sunt mari preoți, fiii lor vistiernici, ginerii lor sunt supraveghetorii Templului, iar robii lor bat poporul cu bastoanele”[11]. Deși numele acestui arhiereu se tâlcuia „cel îndurător”, Ana nu are nicio intenție de a-L elibera pe Mântuitorul, ci dorește doar să-și satisfacă curiozitatea, văzându-L pe Cel căruia I se atribuiau atâtea fapte minunate. Așadar, văzându-l pe Iisus, arhiereul onorific Îl iscodește cu privire la învățăturile Sale, dar Mântuitorul îi răspunde simplu, după cum arată Sfântul Evanghelist Ioan: „Eu am vorbit pe față lumii. Eu am învățat întotdeauna în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii și nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceștia știu ce am spus Eu” (Ioan 18, 20-21). Astfel și-a atras Mântuitorul prima dintre multele loviri ce urma să le primească, din partea unuia dintre slujitorii lui Ana.

Fără a se pronunța în vreun fel, Ana Îl trimite pe Mântuitorul mai departe la ginerele său, Caiafa, al cărui nume era de fapt Iosif, dar îi este dat acesta, care înseamnă „asupritorul”, și în casa căruia se adunase, grabnic, sinedriul. Acest tribunal suprem al poporului evreu, care la acea vreme era în fapt o adunare a marilor preoți, cărturarilor și învățătorilor de Lege, fusese inițial constituit având un rol eminamente pozitiv, așa cum arată un celebru teolog: „Legea glăsuia că Sinedriul exista pentru a salva vieți, nu pentru a le distruge”[12]. Astfel, era o regulă ca Sinedriul să nu pronunțe niciodată o sentință de condamnare în aceeași zi în care avea loc judecata, iar dacă urmau să rostească o condamnare la moarte, judecătorii trebuiau mai înainte să postească o zi. Însă Talmudul arată iarăși care era starea de fapt a Sinedriului căruia I-a fost înfățișat Mântuitorul Hristos: „În Sinedriu să fie aleși numai oameni care pot dovedi despre un lucru că este curat, deși este necurat”[13].

Aici, din nou, Mântuitorul Hristos a fost întrebat cu privire la ucenicii Săi, cărora nu le divulgă numele, și asupra învățăturii Sale, răspunzând iarăși foarte scurt și simplu. După cum arată un cunoscut scriitor bisericesc din secolul al III-lea, Tertulian: „Judecătorii, chiar numai privind la răbdarea Lui, ar fi trebuit să recunoască faptul că El este Hristos”[14]. Totodată, un teolog contemporan arată că: „Tăcerea lui Iisus Cel nevinovat față de o învinuire nedreaptă care I se aducea trebuia să ispășească vorbirea de dezvinovățire a lui Adam, pe care acesta o făcuse față de o acuzație dreaptă”[15].

Inițial, membrii Sinedriului au încercat să dovedească vinovăția Mântuitorului prin martori mincinoși, însă mărturiile acestora nu se potriveau. Când, în sfârșit, doi dintre ei au afirmat că Hristos a spus că poate să dărâme Templul și tu în trei zile să-l zidească din nou, membrii Sinedriului nu numai că nu au înțeles referirea pe care aceste cuvinte o făceau la Înviere, dar au considerat această dovadă insuficientă pentru a-L putea preda pe Mântuitorul la guvernatorului Pilat, singurul care putea pronunța condamnarea la moarte. Arhiereul Caiafa însă a reușit să obțină dovada dorită, atunci când, întrebându-L direct pe Mântuitorul Hristos: Ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu? Primește următorul răspuns: „Tu ai zis. Și vă spun încă: De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului(Matei 26, 64). Termenul de „Fiul Omului”, luat din profeția lui Daniel, arată contrazicerea de către Hristos a ideii iudaice despre un Mesia politic, însă Caiafa nu a căutat să pătrundă sensul acestor cuvinte ci, bucuros a fi obținut mărturia dorită, și-a sfâșiat hainele, așa cum cerea procedura ca arhiereul să facă, dacă ar fi auzit vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu, și a silit membrii sinodului să pronunțe sentința de blasfemie, pedepsibilă prin condamnarea la moarte.

Această etapă a procesului Mântuitorului Hristos are și doi participanți secundari, anume Sfântul Apostol Petru și Iuda Iscarioteanul, care asistă amândoi la judecata Sinedriului. Cel dintâi, Petru, fiind confruntat cu mărturia mai multor oameni că și el ar fi unul dintre ucenicii lui Hristos, se sperie, lepădându-se de trei ori de Mântuitorul, după cum Acesta îi profețise, fapt tâlcuit astfel de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Hristos, voind să-l smerească pe Petru, a îngăduit să se lepede de El”[16]. Iuda, în schimb, realizând că a vândut un om nevinovat, caută să înapoieze banii arhiereilor, dar aceștia refuzându-l, disperă și, mergând în pustiu, se spânzură, pecetluindu-și osânda. Cu cei treizeci de arginți, socotiți necurați, slujitorii templului au cumpărat o țarină, numită a Olarului și ulterior a Sângelui, pe care au folosit drept cimitir pentru străini.


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994, p. 904.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, cf. Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, 22002, p. 95.

[3] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992, p. 72.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 906.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 907.

[6] Pr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002, p. 146.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 909.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 910.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 910.

[10] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 71.

[11] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990, p. 113.

[12] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, p. 123.

[13] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, p. 124.

[14] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 75.

[15] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 75.

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 932.

 

Bibliografie:

 

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMBOR, București, 1993;
  2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994;
  3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), col. PSB, vol. XLI, editura IBMBOR, București, 2000;
  4. Bria, Pr. Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992;
  5. Constantinescu, Pr. Ioan, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002;
  6. Tănase, Protos. Petroniu, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, 2
  7. Tenney, Merril C., Studiu al Noului Testament (traducere de Livius Percy), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008;
  8. Wurmbrand, Richard, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990.

 

Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos – partea II-a

 

Încercarea de conturare a unui discurs privitor la patimi poate urmări două direcţii legate ontologic, dar cu rezultate diferite ca intensitate a cunoaşterii; conceptualizarea termenului, rezumarea acestuia doar la nivel teoretic, asumând doar elementele cuantificabile dar exterioare experienţei luptei cu păcatul, şi una practică care se fundamentează pe factori empirici, profunzi, ce nu urmăreşte măsurarea ci vindecarea, manifestă imaginea războiului autentic pentru moştenirea Împărăţiei. Deşi sunt foarte apropiate ca şi formă, fondul referă raţiunea în primul caz, şi întreaga fiinţă în cel de-al II-lea, ele sunt necesare contopite, pentru că imaginea rezultată ca şi diagnostic al bolii poate fi esenţială întregului proces de tratare a bolnavului.

De altfel, analogiile care au consecinţe asupra accentuării diferenţelor (spre exemplu, pentru a observa cât de alb ori de negru, ori în ce direcţie se află pe o scară de măsură alb-negru culoarea ta, ai nevoie de albul „perfect” şi de „negrul perfect”) sunt necesare pentru a înţelege „prăpastia” dintre păcat şi realitatea firească conform chemăriii de la creaţie; nu putem analiza o faptă rea decât în comparaţie directă cu una bună, şi nu  putem înţelege patimile decât dacă folosim paralela virtuţilor (mândria va fi surpată prin atitudine smerită, ori cea a fumatului cu rugăciunea)

În timp ce virtutea este scară către cer, păcatul odată săvârşit pătează haina primită la botez; şi pentru ca un păcat să devină patimă el trebuie să sufere repetare, astfel încât subjugarea sa este direct proporţională cu frecvenţa săvârşirii acestuia.

 „Cuvântul patimă este omonim. Se numeşte patimă, patima trupească, spre exemplu: bolile şi rănile. Se numeşte iarăşi patimă, patima sufletească, spre exemplu: pofta şi mânia. îndeobşte şi în general, patima animală este aceea căreia îi urmează plăcere sau  durere. Durerea urmează patimii, dar nu însăşi patima este durere, căci cele nesimţitoare deşi pătimesc, totuşi nu simt durere. Prin urmare patima nu este identică cu durerea, ci durerea este simţirea patimii. De aceea patima, ca să cadă sub simţuri, trebuie să fie considerabilă, adică mare. Definiţia patimilor sufleteşti este aceasta: patima sufletească este o mişcare sensibilă a puterii apetitive, provocată de reprezentarea unui bine sau rău. Sau altfel: patima sufletească este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău. Ideea de bine provoacă pofta; ideea de rău provoacă mânia. Dar patima generală adică comună se defineşte astfel: patima este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de altcineva.”[1]

Patima ca frecvenţă a păcatului are ca şi consecinţă durerea, ca depărtare de Treimea Creatoare şi de firescul creaţiei, dar sentimentul plăcerii este cel care guvernează modul de raportare la o astfel de faptă; plăcerea este o trăire de moment, una molipsitoare şi creatoare de dependenţă, care poate cauza apariţia altor păcate. Durerea devine veşnică atunci când sentinţa judecăţii lui Dumnezeu este afirmată.

Astfel, conform chipului lui Dumnezeu în om  „activitatea este o mişcare în conformitate cu firea, iar patima o mişcare contra firii. Potrivit acestei definiţii activitatea se numeşte patimă când nu se mişcă potrivit firii, fie că este provocată prin ea însăşi, fie că este provocată prin altul.”[2]

„Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”

Sf.Ioan Damaschin

Cel care cauzează patima, este în general omul care abuzează de libertatea sa, înţeleasă detaşat de tiparul creştin, neînţelegând pătimirea lui Hristos, moartea şi Învierea, ca temelii ale vieţii sale; aspectul egocentrist promovat de societatea contemporană creează premisele potrivite culturii vechilor patimi, dar şi dezvoltarea de altele noi. Pervertirea firii umane nu este consecinţa doar a unui mod defectuos de asumare a libertăţii, ci şi a existenţei şi implicării active în viaţa noastră a vrăjmaşului.  „Patima orbeşte, iar vrăjmaşul bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul, şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său”[3] Trupul este cel care se lasă convins de nevoia plăcerii cu care se hrăneşte, cu care se îmbracă pentru că e mult mai uşoară această cale,  decât purtarea jugului Crucii; „cum ajută pământul la creştere şi la rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu gunoi, tot aşa şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor, când îl îngraşi cu multe mâncăruri şi băuturi.”[4] „La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma trupului; iau naştere în acest fel patimile”[5]

Vrăjmaşul este cel care ispiteşte pe om şi afundă în întuneric pe cel căzut, astfel încât ridicarea devine tot mai grea. „Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”[6], ispiterea fiind singurul mod prin care călim dragostea către aproape şi Dumnezeu, ne arătăm sau nu vrednici de a numi pe Creator- Tată; „ pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune : Eu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are, şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă.”[7]

Cel care este cuprins de patimă are ca simţămând general frica, se simte umil şi nu demn, nu se manifestă cu iubire ci presiunea nevoilor sale primează lucrarea mântuirii.

 Dacă modul de cădere în patimă priveşte atitudinea solitară a omului, ridicarea urmăreşte ajutorul divin, singurul care are puterea de a restabili pe cel căzut, urmând rugăciunea Sfântului Teodor Studitul: „Domnul Dumnezeul nostru să ne izbăvească de toată răutatea şi patima, prin dumnezeieştile lui Scripturi, şi să ne îndemne spre toată fapta bună”[8]

Patima cea mai apăsătoare şi care izvorăşte alte păcate este cea mândriei; mândria este manifestarea autosuficienţei, a credinţei că sinele deţine monopolul dreptăţii, şi că aproapele este deseori căzut în inferioritate. „Mândria este patimă cu multe feţe şi se manifestă în slavă deşartă, laudă, preţuire de sine, fastuozitate, lăudăroşenie, aroganţă, ifos, înfumurare, îndrăzneală, înălţare de sine, megalomanie, iubire de slavă, iubire de sine, egoism, cochetărie, importanţă de sine, autoritarism, iubirea de stăpânire, exhibiţionism, obrăznicie, necuviinţă, insolenţă, laşitate, impertinenţă, împotrivire în cuvânt, neascultare, violenţă, repezire, insistenţă, încăpăţânare, ironie, ipocrizie, invidie, des-considerare, lovire, osândire, excentricitate, perfecţionism, hipersensibilitate.

Toate patimile amintite mai sus sunt urmaşe ale aceleiaşi maici: mândria. Accentuăm că nu există rău mai înfricoşător decât mândria: Aceasta singură este de ajuns pentru a ne osândi veşnic. Mândria, căreia îi premerge părerea de sine, când ajunge la autojustificare, conduce spre nepocăinţă, lucru care închide poarta dumnezeieştii milostiviri. Mândria 1-a dus pe Lucifer la cădere şi la nepocăinţă.”[9]

„Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”

Sf.Teodor Studitul

Prin mândrie omul se depărtează de aproapele, nu poate înţelege duhul comunitar al Bisericii, în care fiecare mădular lucrează în parte mântuirea subiectivă, dar unde lucrarea unuia ajută lucrării celuilalt; mândria destramă puterea de comuniune, împărtăşirea cu aproapele nu se poate fundamenta pe egoismul şi dorinţa de superioritate şi nici nu poate împropria porunca Mântuitorului de a ne „iubi unii pe alţii”.

Mândria este antonimică dragostei, „pentru că unde este dragostea, acolo este şi legătura păcii şi toată răutatea se izgoneşte, iar unde nu este dragostea, acolo este urâciunea şi diavolul şi vorbele în zadar şi toate patimile.”[10] Dragostea este starea firească de comuniune socială, omul fiind chemat nu doar să primească iubire ci să emane iubire, şi mai ales să asemene cu Dumnezeu în iubire. Lipsa dragostei este concretizată în atitudinea mândră, iar mândria va naşte alte patimi;  „ atunci când Îl rugăm pe Dumnezeu cu toată inima noastră să ne ajute să ne izbăvim de o patimă, iar El nu ne ajută, trebuie să înţelegem îndată că în spatele acestei patimi se ascunde o alta mai mare, care este mândria.”[11] Dacă surpăm păcatul de la rădăcină, atunci efectele sale vor dispărea, iar singurele metode eficiente sunt rugăciunea şi postul. Prin rugăciune ne adresăm direct lui Dumnezeu, îi cerem sau îi mulţumim, dar aceasta va fi ascultată dacă condiţiile sincerităţii, a atitudinii de jertfă şi a iubirii sunt prezente. „Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”[12] şi ajută păstrarea stării rugătoare.

O consecinţă dramatică a mândriei este deznădejdea, care prezintă incapacitatea omului de a se încrede în sine sau în ceilalţi, după ce anterior s-a depărtat de Dumnezeu şi a îndreptat întreaga sa atenţie elementului egocentrist (Iubirea de sine „ a face pe plac omului tău celui vechi, adică a-l iubi pe omul tău cel vechi. Şi lăcomia pântecelui, şi egoismul şi încăpăţânarea şi invidia se trag din iubirea de sine. Şi, vezi, unul din iubire de sine caută confortul, tihna personală, fără a ţine cont de nimeni.”[13]) . Dacă schimbăm mândria cu smerenie, egoismul cu iubire, atunci nu vom cunoaşte cădere şi nici ispita deznădejdii nu va fi primejdioasă. Omul smerit se află la un nivel „confortabil” prin care meritele faptelor sale sunt atribuite lui Dumnezeu şi aproapelui, iar căderea de la mică înălţime nu-l poate vătăma.

Patima este semnul slăbiciunii noastre, al nevoilor şi al frământărilor, al depărtării de Dumnezeu şi al chipului pervertit; dacă patimile noastre le ştergem şi le înlocuim cu cununa virtuţilor, atunci scopul asemănării cu Creatorul se înfăptuieşte.


[1]Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993, p.67

[2]Idem

[3]Sf.Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 9

[4]Sf.Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Apologeticum, Alba Iulia, 2004, p.37

[5]Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p.41

[6]Sf.Ioan Damaschin, op.cit. p.40

[7]Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p.21

[8]Sf.Teodor Studitul, op.cit.p.9

[9]Arhim. Atanasie Anastasiou, Spovedania Îndrumar, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p.20

[10]Sf.Teodor Studitul, op.cit., p.17

[11]Cuviosul Paisie Aghioritul, op.cit., p.25

[12]Sf.Teodor Studitul, op.cit., p.112

[13]Cuviosul Paisie Aghioritul, op.cit., p.35

Bibliografie

1.Arhim. Atanasie Anastasiou, Spovedania Îndrumar, Editura Sofia, Bucureşti, 2004

2.Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007

3.Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993

4.Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2006

5.Sf.Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004,

6.Sf.Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Apologeticum, Alba Iulia, 2004

Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos - partea I

22 aprilie 2021 |
Perioada Postului Mare reprezintă, pentru Biserica Ortodoxă, vremea celei mai intense pregătiri duhovnicești, pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Încă din timpul Vechiului Testament, postul a fost...

Despre patimi

13 octombrie 2020 |
Încercarea de conturare a unui discurs privitor la patimi poate urmări două direcţii legate ontologic, dar cu rezultate diferite ca intensitate a cunoaşterii; conceptualizarea termenului, rezumarea acestuia doar la nivel teoretic, asumând doar elementele...