Încercarea de conturare a unui discurs privitor la patimi poate urmări două direcţii legate ontologic, dar cu rezultate diferite ca intensitate a cunoaşterii; conceptualizarea termenului, rezumarea acestuia doar la nivel teoretic, asumând doar elementele cuantificabile dar exterioare experienţei luptei cu păcatul, şi una practică care se fundamentează pe factori empirici, profunzi, ce nu urmăreşte măsurarea ci vindecarea, manifestă imaginea războiului autentic pentru moştenirea Împărăţiei. Deşi sunt foarte apropiate ca şi formă, fondul referă raţiunea în primul caz, şi întreaga fiinţă în cel de-al II-lea, ele sunt necesare contopite, pentru că imaginea rezultată ca şi diagnostic al bolii poate fi esenţială întregului proces de tratare a bolnavului.

De altfel, analogiile care au consecinţe asupra accentuării diferenţelor (spre exemplu, pentru a observa cât de alb ori de negru, ori în ce direcţie se află pe o scară de măsură alb-negru culoarea ta, ai nevoie de albul „perfect” şi de „negrul perfect”) sunt necesare pentru a înţelege „prăpastia” dintre păcat şi realitatea firească conform chemăriii de la creaţie; nu putem analiza o faptă rea decât în comparaţie directă cu una bună, şi nu  putem înţelege patimile decât dacă folosim paralela virtuţilor (mândria va fi surpată prin atitudine smerită, ori cea a fumatului cu rugăciunea)

În timp ce virtutea este scară către cer, păcatul odată săvârşit pătează haina primită la botez; şi pentru ca un păcat să devină patimă el trebuie să sufere repetare, astfel încât subjugarea sa este direct proporţională cu frecvenţa săvârşirii acestuia.

 „Cuvântul patimă este omonim. Se numeşte patimă, patima trupească, spre exemplu: bolile şi rănile. Se numeşte iarăşi patimă, patima sufletească, spre exemplu: pofta şi mânia. îndeobşte şi în general, patima animală este aceea căreia îi urmează plăcere sau  durere. Durerea urmează patimii, dar nu însăşi patima este durere, căci cele nesimţitoare deşi pătimesc, totuşi nu simt durere. Prin urmare patima nu este identică cu durerea, ci durerea este simţirea patimii. De aceea patima, ca să cadă sub simţuri, trebuie să fie considerabilă, adică mare. Definiţia patimilor sufleteşti este aceasta: patima sufletească este o mişcare sensibilă a puterii apetitive, provocată de reprezentarea unui bine sau rău. Sau altfel: patima sufletească este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău. Ideea de bine provoacă pofta; ideea de rău provoacă mânia. Dar patima generală adică comună se defineşte astfel: patima este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de altcineva.”[1]

Patima ca frecvenţă a păcatului are ca şi consecinţă durerea, ca depărtare de Treimea Creatoare şi de firescul creaţiei, dar sentimentul plăcerii este cel care guvernează modul de raportare la o astfel de faptă; plăcerea este o trăire de moment, una molipsitoare şi creatoare de dependenţă, care poate cauza apariţia altor păcate. Durerea devine veşnică atunci când sentinţa judecăţii lui Dumnezeu este afirmată.

Astfel, conform chipului lui Dumnezeu în om  „activitatea este o mişcare în conformitate cu firea, iar patima o mişcare contra firii. Potrivit acestei definiţii activitatea se numeşte patimă când nu se mişcă potrivit firii, fie că este provocată prin ea însăşi, fie că este provocată prin altul.”[2]

„Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”

Sf.Ioan Damaschin

Cel care cauzează patima, este în general omul care abuzează de libertatea sa, înţeleasă detaşat de tiparul creştin, neînţelegând pătimirea lui Hristos, moartea şi Învierea, ca temelii ale vieţii sale; aspectul egocentrist promovat de societatea contemporană creează premisele potrivite culturii vechilor patimi, dar şi dezvoltarea de altele noi. Pervertirea firii umane nu este consecinţa doar a unui mod defectuos de asumare a libertăţii, ci şi a existenţei şi implicării active în viaţa noastră a vrăjmaşului.  „Patima orbeşte, iar vrăjmaşul bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul, şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său”[3] Trupul este cel care se lasă convins de nevoia plăcerii cu care se hrăneşte, cu care se îmbracă pentru că e mult mai uşoară această cale,  decât purtarea jugului Crucii; „cum ajută pământul la creştere şi la rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu gunoi, tot aşa şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor, când îl îngraşi cu multe mâncăruri şi băuturi.”[4] „La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma trupului; iau naştere în acest fel patimile”[5]

Vrăjmaşul este cel care ispiteşte pe om şi afundă în întuneric pe cel căzut, astfel încât ridicarea devine tot mai grea. „Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”[6], ispiterea fiind singurul mod prin care călim dragostea către aproape şi Dumnezeu, ne arătăm sau nu vrednici de a numi pe Creator- Tată; „ pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune : Eu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are, şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă.”[7]

Cel care este cuprins de patimă are ca simţămând general frica, se simte umil şi nu demn, nu se manifestă cu iubire ci presiunea nevoilor sale primează lucrarea mântuirii.

 Dacă modul de cădere în patimă priveşte atitudinea solitară a omului, ridicarea urmăreşte ajutorul divin, singurul care are puterea de a restabili pe cel căzut, urmând rugăciunea Sfântului Teodor Studitul: „Domnul Dumnezeul nostru să ne izbăvească de toată răutatea şi patima, prin dumnezeieştile lui Scripturi, şi să ne îndemne spre toată fapta bună”[8]

Patima cea mai apăsătoare şi care izvorăşte alte păcate este cea mândriei; mândria este manifestarea autosuficienţei, a credinţei că sinele deţine monopolul dreptăţii, şi că aproapele este deseori căzut în inferioritate. „Mândria este patimă cu multe feţe şi se manifestă în slavă deşartă, laudă, preţuire de sine, fastuozitate, lăudăroşenie, aroganţă, ifos, înfumurare, îndrăzneală, înălţare de sine, megalomanie, iubire de slavă, iubire de sine, egoism, cochetărie, importanţă de sine, autoritarism, iubirea de stăpânire, exhibiţionism, obrăznicie, necuviinţă, insolenţă, laşitate, impertinenţă, împotrivire în cuvânt, neascultare, violenţă, repezire, insistenţă, încăpăţânare, ironie, ipocrizie, invidie, des-considerare, lovire, osândire, excentricitate, perfecţionism, hipersensibilitate.

Toate patimile amintite mai sus sunt urmaşe ale aceleiaşi maici: mândria. Accentuăm că nu există rău mai înfricoşător decât mândria: Aceasta singură este de ajuns pentru a ne osândi veşnic. Mândria, căreia îi premerge părerea de sine, când ajunge la autojustificare, conduce spre nepocăinţă, lucru care închide poarta dumnezeieştii milostiviri. Mândria 1-a dus pe Lucifer la cădere şi la nepocăinţă.”[9]

„Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”

Sf.Teodor Studitul

Prin mândrie omul se depărtează de aproapele, nu poate înţelege duhul comunitar al Bisericii, în care fiecare mădular lucrează în parte mântuirea subiectivă, dar unde lucrarea unuia ajută lucrării celuilalt; mândria destramă puterea de comuniune, împărtăşirea cu aproapele nu se poate fundamenta pe egoismul şi dorinţa de superioritate şi nici nu poate împropria porunca Mântuitorului de a ne „iubi unii pe alţii”.

Mândria este antonimică dragostei, „pentru că unde este dragostea, acolo este şi legătura păcii şi toată răutatea se izgoneşte, iar unde nu este dragostea, acolo este urâciunea şi diavolul şi vorbele în zadar şi toate patimile.”[10] Dragostea este starea firească de comuniune socială, omul fiind chemat nu doar să primească iubire ci să emane iubire, şi mai ales să asemene cu Dumnezeu în iubire. Lipsa dragostei este concretizată în atitudinea mândră, iar mândria va naşte alte patimi;  „ atunci când Îl rugăm pe Dumnezeu cu toată inima noastră să ne ajute să ne izbăvim de o patimă, iar El nu ne ajută, trebuie să înţelegem îndată că în spatele acestei patimi se ascunde o alta mai mare, care este mândria.”[11] Dacă surpăm păcatul de la rădăcină, atunci efectele sale vor dispărea, iar singurele metode eficiente sunt rugăciunea şi postul. Prin rugăciune ne adresăm direct lui Dumnezeu, îi cerem sau îi mulţumim, dar aceasta va fi ascultată dacă condiţiile sincerităţii, a atitudinii de jertfă şi a iubirii sunt prezente. „Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”[12] şi ajută păstrarea stării rugătoare.

O consecinţă dramatică a mândriei este deznădejdea, care prezintă incapacitatea omului de a se încrede în sine sau în ceilalţi, după ce anterior s-a depărtat de Dumnezeu şi a îndreptat întreaga sa atenţie elementului egocentrist (Iubirea de sine „ a face pe plac omului tău celui vechi, adică a-l iubi pe omul tău cel vechi. Şi lăcomia pântecelui, şi egoismul şi încăpăţânarea şi invidia se trag din iubirea de sine. Şi, vezi, unul din iubire de sine caută confortul, tihna personală, fără a ţine cont de nimeni.”[13]) . Dacă schimbăm mândria cu smerenie, egoismul cu iubire, atunci nu vom cunoaşte cădere şi nici ispita deznădejdii nu va fi primejdioasă. Omul smerit se află la un nivel „confortabil” prin care meritele faptelor sale sunt atribuite lui Dumnezeu şi aproapelui, iar căderea de la mică înălţime nu-l poate vătăma.

Patima este semnul slăbiciunii noastre, al nevoilor şi al frământărilor, al depărtării de Dumnezeu şi al chipului pervertit; dacă patimile noastre le ştergem şi le înlocuim cu cununa virtuţilor, atunci scopul asemănării cu Creatorul se înfăptuieşte.


[1]Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993, p.67

[2]Idem

[3]Sf.Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 9

[4]Sf.Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Apologeticum, Alba Iulia, 2004, p.37

[5]Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p.41

[6]Sf.Ioan Damaschin, op.cit. p.40

[7]Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p.21

[8]Sf.Teodor Studitul, op.cit.p.9

[9]Arhim. Atanasie Anastasiou, Spovedania Îndrumar, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p.20

[10]Sf.Teodor Studitul, op.cit., p.17

[11]Cuviosul Paisie Aghioritul, op.cit., p.25

[12]Sf.Teodor Studitul, op.cit., p.112

[13]Cuviosul Paisie Aghioritul, op.cit., p.35

Bibliografie

1.Arhim. Atanasie Anastasiou, Spovedania Îndrumar, Editura Sofia, Bucureşti, 2004

2.Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007

3.Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993

4.Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2006

5.Sf.Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004,

6.Sf.Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Apologeticum, Alba Iulia, 2004

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Divinitate și umanitate în Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Voia lui Dumnezeu manifestată în Vechiul Testament
Rugăciunile pentru cei răposați partea I
Semnul crucii și taina din spatele lui. O analiză obiectivă a modului cum a evoluat practica închinării de la Hristos până în zilele noastre