Adolescența nu este o etapă de tranziție ușoară.

Pentru multe fete, este o perioadă de zbucium interior, de transformare accelerată, de frământări intense și de întrebări care nu au mereu un răspuns clar. Corpul lor se schimbă și nimeni nu le-a cerut permisiunea pentru asta. Ele sunt copile. Confuzia e firească și grea.

Presiunea este uriașă. Să fie perfecte! Să fie frumoase, dar „natural”. Să nu pară că se străduiesc. Să nu arate că le pasă prea mult, dar să le pese suficient. Să fie populare, să fie acceptate, să fie iubite. Și dacă, într-o zi, nu mai sunt? Dacă într-o dimineață nu se simt perfecte, dacă îndrăznesc să nu zâmbească, dacă au nevoie de timp pentru ele? Se întreabă cu o frică aproape dureroasă: „Dacă nu mai sunt perfectă, voi mai fi iubită? Voi mai fi acceptată?”

Prieteniile la vârsta asta par legături „pe viață și pe moarte”. Azi sunt lângă cele mai bune prietene, mâine nu-și mai vorbesc. Emoțiile lor sunt intense, răscolitoare, uneori greu de dus chiar și pentru ele. Când izbucnesc în lacrimi „din nimic”, nu este niciodată nimic. E doar vârful aisbergului. Sub acea lacrimă se află zile de oboseală, nesiguranță, comparații constante, respingeri subtile și teama de a nu fi prea mult sau prea puțin.

Și aici apar părinții. (Sau… ar trebui să apară!)

Fetele nu așteaptă ca părinții să repare tot. Nu au nevoie să le fie rezolvate toate problemele. Dar au nevoie disperată să nu fie singure în mijlocul furtunii. Vor să știe că, atunci când totul pare că se prăbușește, părintele nu dispare. Că este acolo, prezent. Că nu fuge de durerea ei. Că o poate cuprinde: nu doar fizic, ci și emoțional.

A fi părinte-stâlp înseamnă a nu te lăsa tras în haosul emoțional al copilului tău, dar nici a-l ignora. Înseamnă să stai. Să nu te clatini. Să nu reacționezi cu panică, cu frică sau cu furie. Să fii ancora fiicei tale. Să poți spune, chiar și fără cuvinte: „Știu că e greu. Știu că doare. Dar eu sunt aici. Și vom trece prin tot împreună.”

Dacă va învăța că furtunile nu sperie pe toată lumea, că există oameni care stau alături de ea chiar și când ea nu se poate iubi pe sine, fata ta va deveni o femeie puternică. Va ști că poate înfrunta haosul fără să-l transforme în tipar de viață. Că poate simți totul fără să fie copleșită. Va deveni o femeie care nu creează furtuni și nu trăiește în ele.

Și asta începe cu tine, părintele. Rămâi acolo. Ferm. Cu blândețe, dar cu putere. Transmite-i că totul va fi bine; nu pentru că îi promiți o viață fără obstacole, ci pentru că îi arăți că nu e singură în fața lor.

Unii copii sunt urcați devreme pe un piedestal. Sunt lăudați continuu: „Ești cel mai cuminte!”, „Tu nu faci niciodată prostii!”, „Ești un exemplu pentru ceilalți!”. Și poate chiar așa e — sunt copii blânzi, inteligenți, atenți. Dar în această validare continuă, se strecoară o așteptare periculoasă: aceea de a nu greși niciodată.

Și totuși, ce se întâmplă când greșesc?

Apare frica. Frica de a fi dați jos de pe piedestal. Frica de a nu mai fi „cei buni”. Și-atunci, uneori, aleg să mintă. Nu din lipsă de moralitate. Nu din obrăznicie. Ci dintr-o nevoie profundă de a proteja imaginea cu care au fost mereu asociați. Pentru că, în ochii lor, o greșeală poate însemna pierderea iubirii și a acceptării.

Tudor și minciuna lui care ținea loc de scut

Tudor are 9 ani și e un copil „de nota 10”. Cuminte, politicos, premiant. Lumea îl iubește și toți adulții vorbesc despre el ca despre un copil exemplar.

Într-o după-amiază, Tudor se joacă cu o cutie de chibrituri. Fascinat, aprinde unul, apoi altul. Din greșeală, scapă un chibrit aprins pe masă și lasă o pată de arsură pe mobilă. O acoperă repede, cu teamă.

Când mama îl întreabă cine a ars masa, Tudor spune fără să clipească: 
— Nu știu. Poate bunicul. Poate o lumânare…

…Și ține minciuna până în pânzele albe. Nu pentru că e un copil rău. Ci pentru că el nu are voie să greșească. Pentru că în familia și în lumea lui, el e copilul care nu face prostii. Iar dacă a greșit, atunci ce mai e el?

Așa se naște o ruptură: între adevăr și imagine, între ce simte și ce ar trebui să fie.

Și copiii buni greșesc

Și copiii buni spun uneori minciuni. Țipă. Se înfurie. Spun lucruri grele: „Te urăsc!”, „Nu mai vreau să te văd!”. Asta nu îi face răi. Nu îi face mai puțin demni de iubire.

La fel și cu adulții. Și ei mint uneori. Țipă. Rănesc. Nu pentru că nu sunt buni — ci pentru că uneori sunt doar oameni care nu mai știu cum să gestioneze ce simt.

Nimeni nu e perfect. Nici copiii, nici părinții. Comportamentele pot fi greșite, dar asta nu înseamnă că oamenii sunt greșiți. Uneori, și cei mai buni dintre noi avem reacții discutabile. Important este ce facem după aceea.

Ce putem face ca adulți?

Să nu construim iubirea pe performanță.
Să nu învățăm copiii că sunt iubiți doar dacă sunt „cei mai cuminți” sau „cei mai buni”.
Să nu punem imaginea mai presus de adevăr.

În schimb, să le spunem:

„Poți greși. Și tot te iubesc.”
„Poți recunoaște. Și nu vei fi pedepsit cu rușine.”
„Ești un copil bun chiar și atunci când ai un comportament care nu e bun.”
„Vreau să știu adevărul, oricare este el.”

Adevărata siguranță nu vine din a fi perfect. Vine din a ști că ești iubit chiar și când greșești. Acolo începe curajul. Acolo începe sinceritatea.

Ștefan Lovin este un pianist remarcabil cu o pasiune profundă pentru muzică și un talent extraordinar la pian.

A fost fascinat de muzică încă de la o vârstă fragedă și a început să studieze pianul în copilărie. El și-a dezvoltat abilitățile muzicale într-un mod remarcabil și a continuat să își perfecționeze cunoștințele și tehnica.

Cu o prezență scenică carismatică și o capacitate de a transmite emoții prin intermediul muzicii sale, Ștefan Lovin a captivat publicul în numeroase concerte și recitaluri. Interpretările sale sunt caracterizate de o tehnică impecabilă, expresivitate și o profunzime emoțională impresionantă.

Ștefan Lovin abordează un spectru larg de repertoriu, cuprinzând lucrări clasice, muzică contemporană și jazz. El își aduce contribuția și în domeniul compoziției, creând propriile sale piese muzicale. Originalitatea și creativitatea sa sunt evidente în compozițiile sale, care combină influențe din diverse genuri muzicale.

Cu o educație muzicală solidă și o carieră înfloritoare, Ștefan Lovin a colaborat cu numeroase orchestre, dirijori și muzicieni de renume internațional. A participat la festivaluri și concursuri prestigioase și a obținut recunoaștere și apreciere pentru talentul său incontestabil.

Pe lângă activitatea sa artistică, pianistul este și un profesor dedicat, implicat în educația și formarea tinerilor pianiști. El își împărtășește cunoștințele și experiența cu studenții săi, având o abordare inspirată și încurajatoare.

Cu o carieră impresionantă și o abordare autentică a muzicii, Ștefan Lovin continuă să fie o prezență remarcabilă în lumea muzicală, fascinând și inspirând ascultătorii cu interpretările sale remarcabile și creativitatea sa inepuizabilă.

Haideți să îl cunoaștem:

– O vezi? E perfectă! spune Andrei cu mândrie despre fiica lui. Se mișcă perfect, schiază perfect, își prinde perfect părul, vorbește perfect, este perfectă la școală și dansează ca o profesionistă. Toată lumea spune asta despre ea! Toată lumea spune asta despre tine, draga mea, să nu uiți asta!

Andrei se străduiește continuu să arate absolut perfect, să sublinieze că trăiește absolut perfect. Cumva, reușește să așeze cămașa de forță a perfecțiunii și asupra fiicei sale. El îi transmite Alexiei că trebuie să fie perfectă. Că nu poate fi privită altfel de cei din jur.

O învață să pună preț pe ceea ce cred ceilalți despre ea, să pună preț pe modul în care o gândesc ei, să le facă pe plac, să se mențină pe piedestal și să le demonstreze non stop că merită aprecierea lor.

Perfecțiune, sau cum ne raportăm la alții

Cum va crește Alexia și cum își va vedea propria ei valoare? Cu siguranță în condițiile date va învăța că tot ceea ce reprezintă ea se raportează la modul în care este privită de cei din jur.

Sentimentul propriei valori nu trebuie să depindă în niciun fel de condiții ce trebuie îndeplinite: nici de păreri, nici de cutume, nici de „ce se zice”, nici de „așa am apucat eu”. Mulți părinți au o listă lungă de condiții: tot ce au moștenit, tot ce au dobândit, au împrumutat, au copiat sau tot ce pur și simplu a intrat de undeva în viața lor, pe drumurile pe care le-au străbătut.

Cum traducem perfecțiunea?

Există o diferență foarte clară: dorința de perfecțiune NU înseamnă că îți înveți copiii să își atingă potențialul, să depună eforturi pentru a atinge paliere superioare, cognitive și emoționale, nu înseamnă să aștepți de la ei să devină cea mai minunată versiune a lor. Toate aceste lucruri enumerate sunt de bun augur și merită încurajate, atingându-se corzi ce vibrează și folosindu-se cuvinte potrivite.

Dorința de perfecțiune cultivată înseamnă să te constrângi, din copilărie, să fii ce alții vor sau cred că este bine să fii tu. Să fii perfect în ochii lumii nu este același lucru cu a fi grozav pentru tine, cu ceea ce ești tu și alegi tu.

În momentul în care Alexia nu va performa, o data, într-o conjunctură, se va simți nedemnă. Se va rușina. Va simți că nu mai merită: nici iubire, nici respect.

Rușinea lasă urme adânci în copii pentru că este legată de frica majoră că ei nu merită să fie iubiți.

Atitudini de azi, cicatrici de ieri

Părinții înșiși descriu momentele de rușine legate strâns de teamă și de întoarcerea chircită într-o vreme a copilăriei în care așteptau să vadă dacă încă mai sunt îndeajuns în fața părinților, în fața învățătorului, în fața vecinului de la 2 sau în fața profesorului de tehnologie hotărât să îi lase corigenți.

Când lucrurile se așează unul lângă altul, pare că simțim rușinea exact așa cum simțim suferința fizică: cu putere, în organe și în minte și în suflet, cu cicatrici în personalitatea noastră, în modul de a ne raporta la noi înșine, în sentimentul propriei valori.

Dacă îl întâlniți pe Andrei, vă rog să îi spuneți că voi credeți în fiica lui indiferent dacă este perfectă sau nu. Credeți că poate lua decizii bune după ce greșește, credeți că vă place puternică și vulnerabilă deopotrivă.

Alexiei spuneți-i că o veți îndrăgi și când veți afla că a pierdut cursa, că a marcat un autogol, că a luat 6 în teza de la chimie și când a fost părăsită de prima ei dragoste. Arătați-i ei și tuturor copiilor că cel mai valoros lucru din lume este ca ei să fie mulțumiți cu ei înșiși și fericiți cu ceea ce dăruiesc lumii.